Capitolul XI

Guvernul şi guvernaţii

Căderea partidei aristocratice nu a însemnat nicidecum dispariţia caracterului aristocratic al guvernului roman. Mai sus (p. 217), s-a arătat că partida plebeilor a avut de la început acelaşi caracter, poate chiar şi mai pronunţat decît patriciatul, întrucît, dacă vechii cetăţeni au beneficiat de egalitatea necondiţionată în drepturi, noua constituţie se baza, dimpotrivă, pe opoziţia dintre familiile senatoriale, învestite cu drepturi şi avantaje cetăţeneşti, şi masa celorlalţi cetăţeni. Odată cu înlăturarea partidei aristocratice şi instaurarea egalităţii civile, s-au format, aşadar, o nouă aristocraţie şi opoziţia corespunzătoare acesteia; mai sus (p. 218) am expus cum noua aristocraţie s-a grefat pe cea veche, distrusă, şi cum, decurgînd de aici, primele acte ale noii partide a progresului s-au contopit cu ultimele eforturi ale vechii partide a stărilor. Începuturile formării acestor partide aparţin, în concluzie, secolului al V-lea, iar cristalizarea lor abia celui următor. Dar nu numai că această evoluţie internă a fost, într-un fel, acoperită de zgomotele marilor războaie şi triumfuri, ci chiar etapele ei se sustrag analizei noastre mai mult decît oricare altele din istoria romană. Formarea noii aristocraţii a fost asemenea stratului de gheaţă ce se extinde la suprafaţa fluviului, cuprinzîndu-l tot mai mult; tot astfel, noul partid al progresului s-a dezvoltat ca şi curentul ce se pierde în străfunduri pentru a reapărea mai tîrziu. Trăsăturile particulare, foarte sporadice în sine, ale acestei mişcări duble şi contradictorii, care încă nu se înfăţişează cu iminenţa unei catastrofe, sînt foarte dificil de rezumat într-o viziune istorică generală. Dar apusul libertăţii comunale anterioare şi germenii viitoarelor revoluţii aparţin acestei epoci, iar descrierea ei, ca şi dezvoltarea Romei în ansamblu, rămîne lacunară dacă nu reuşim să prezentăm clar adevărata grosime a stratului de gheaţă şi să sugerăm, prin înfricoşătoarele lui răbufniri şi bubuituri, gravitatea viitoarei catastrofe.

Nobilimea romană se ataşează şi prin unele aspecte formale de instituţiile mai vechi, ale epocii patriciatului. Foştii magistraţi supremi ordinari ai republicii nu numai că s-au bucurat dintotdeauna de onoruri mai mari, dar au avut de la început anumite privilegii onorifice. Cel mai vechi dintre acestea a fost, neîndoielnic, acela potrivit căruia descendenţii lor aveau dreptul să plaseze de-a lungul peretelui pe care era reprezentat arborele genealogic efigiile de ceară ale iluştrilor lor strămoşi şi să le poarte în timpul funeraliilor membrilor de familie (p. 207); trebuie să ne reamintim însă că venerarea imaginii era considerată, în concepţia italo-elenă, nerepublicană, motiv pentru care poliţia de stat romană nu permitea expunerea efigiei persoanelor în viaţă şi supraveghea cu severitate efigiile celor decedaţi. La aceasta se adaugă diverse prerogative exterioare ale unor asemenea magistraţi şi ale urmaşilor lor, garantate prin lege sau prin cutumă: tivul de purpură de pe tunică, inelul de aur al bărbaţilor, harnaşamentele bătute în argint ale adolescenţilor, tivul de purpură de pe togă şi medalionul de aur al băieţilor – lucruri mărunte, dar importante într-o societate în care egalitatea civilă era conservată chiar în trăsăturile ei exterioare cu o asemenea severitate (p. 217), încît, chiar în timpul războiului lui Hannibal, un cetăţean a fost mult timp ţinut în închisoare, deoarece, contrar legilor, se înfăţişase în public cu o coroană de trandafiri pe cap. Aceste distincţii trebuie să fi existat, în majoritatea lor, încă din perioada patriciatului, iar atîta timp cît în sînul acestuia se făcuse deosebire între familii mai nobile şi mai puţin nobile, au servit probabil celor dintîi ca semne distinctive exterioare; ele au primit însă o semnificaţie politică numai după modificarea constituţiei din anul 387 (367) prin care familiile plebeilor acceptate la consulat au primit dreptul, deţinut de multă vreme de către cele patriciene, de a purta imaginile strămoşilor. Tot acum s-a statornicit obiceiul ca, în rîndul magistraturilor de care se legau aceste privilegii ereditare, să nu fie incluse nici cele minore, nici cele extraordinare, nici chiar tribunatul poporului, ci numai consulatul, pretura, care se afla pe picior de egalitate cu acesta (pp. 212-213), şi edilitatea curulă, care administra justiţia publică şi participa, prin urmare, la exercitarea suveranităţii comunităţii. Cu toate că nobilimea plebeiană, în sensul strict al cuvîntului, nu s-a putut forma decît după ce magistraturile curule au devenit accesibile şi plebeilor, ea se constituie în scurt timp, dacă nu chiar de la început, într-o castă exclusivistă. Explicaţia constă, fără îndoială, în faptul că o asemenea nobilime se constituise cu mult timp în înainte în sînul vechilor familii senatoriale plebeiene. Astfel, consecinţa legii liciniene a fost, în esenţă, ceea ce am numi astăzi o înnobilare în masă. Atunci cînd familiile plebeiene înnobilate prin strămoşii lor curuli s-au contopit în întregime cu cele patriciene, ocupînd o poziţie particulară şi deţinînd o putere excepţională în cadrul republicii, s-a ajuns din nou la punctul de plecare; din nou, exista nu o aristocraţie guvernantă şi o nobilime ereditară, care nu dispăruseră de fapt niciodată, ci o nobilime ereditară guvernantă, iar conflictele dintre familiile care-şi arogaseră dreptul de dominaţie şi poporul care se răzvrătea împotriva lor erau iminente. În curînd se va ajunge la aceasta. Nobilimea nu s-a mulţumit cu drepturile onorifice în sine, ci a aspirat la o putere politică extraordinară şi exclusivă, încercînd să transforme cele mai importante instituţii ale statului, senatul şi ordinul cavalerilor, din organe ale comunităţii în organe ale aristocraţiei, rezultate din cea veche şi cea nouă.

Dependenţa legală de magistratură a senatului roman din timpul republicii, mai ales a celui lărgit, patriciano-plebeian, a slăbit foarte repede; mai mult, s-a metamorfozat în opusul ei. Supunerea magistraţilor faţă de consiliul comunităţii, introdusă de revoluţia din anul 244 (510) (p. 188), transferarea dreptului de convocare a senatului de la consul la cenzor (p. 224), în fine şi înainte de toate, confirmarea legală a pretenţiilor foştilor magistraţi curuli asupra locului şi votului din senat transformaseră acest organ dintr-un consiliu, desemnat de către magistraţi şi dependent de ei din multe puncte de vedere, într-un colegiu guvernamental, practic independent, care îşi recruta singur noii membri. Cele două căi pe care se ajungea în senat, alegerea într-o magistratură curulă şi desemnarea de către cenzor, se aflau de fapt, amîndouă, la dispoziţia consiliului guvernamental. Ce-i drept, în această epocă cetăţenii erau încă prea independenţi pentru a se ajunge la excluderea din senat a celor care nu erau nobili, iar nobilimea era prea clarvăzătoare pentru a dori măsura aceasta; dar structura, în esenţă aristocratică, a senatului şi distincţia bine precizată dintre foştii magistraţi curuli, în ordinea celor trei ranguri – foşti consuli, foşti pretori şi edili –, şi senatorii care nu intraseră în senat din cauza unei magistraturi curule, fiind excluşi în consecinţă de la dezbateri, au determinat reducerea la o poziţie nesemnificativă şi fără vreo posibilitate de influenţare a deciziilor celor care nu erau nobili şi al căror număr era totuşi însemnat în senat. Instituţia cavalerilor a devenit pentru nobilime un al doilea organ, ce-i drept mai puţin important, dar deloc neglijabil. Lipsită de posibilitatea de a stăpîni în exclusivitate comiţiile, noua nobilime trebuia să obţină cel puţin o poziţie privilegiată într-un organ reprezentativ al comunităţii. În adunarea triburilor nu o putea face; în schimb, centuriile de cavaleri din constituţia serviană păreau a fi fost create tocmai în acest scop. Cei 1.800 de cai furnizaţi de către comunitate erau repartizaţi, conform constituţiei, tot de către cenzori. Ce-i drept, aceştia ar fi fost obligaţi să-i aleagă pe cavaleri numai după criterii militare şi să-i oblige, cu ocazia inspecţiilor, pe toţi cei deveniţi inapţi prin vîrstă sau alte cauze, să predea calul statului; dar prin natura instituţiei, caii cavalerilor au fost distribuiţi cu predilecţie celor avuţi, iar cenzorii nu au putut fi opriţi în toate cazurile să ia în considerare mai mult originea nobilă decît destoinicia şi, odată admişi în ordin, să lase calul în continuare oamenilor de vază, mai ales senatorilor, chiar şi după expirarea termenului. În consecinţă, se instituise regula după care senatorii votau în cele 18 centurii ale cavalerilor şi aveau grijă ca restul locurilor din centurii să revină, în majoritate, bărbaţilor tineri din rîndul nobilimii. Sistemul militar a fost, bineînţeles, prejudiciat de această realitate, nu atît prin incapacitatea efectivă a unei părţi apreciabile din cavaleria legionară, cît mai ales prin anihilarea egalităţii militare, tineretul nobil eschivîndu-se deseori de la serviciul din pedestrime, iar cavaleria legionară devenind tot mai mult un corp exclusiv aristocratic. Aşa se explică de ce cavalerii, încă din timpul războiului pentru Sicilia, nu se supuseseră ordinului consulului Gaius Aurelius Cotta de a lucra la fortificaţii împreună cu legionarii (502, 252) şi de ce Cato, în calitate de comandant suprem al armatei spaniole, se văzuse nevoit să-i mustre foarte aspru. Prin această transformare a cavaleriei cetăţeneşti într-o gardă a nobililor, nefastă pentru republică, nobilimea a obţinut în cele 18 centurii ale cavalerilor o situaţie excepţională şi predominantă. Legată de acestea este separarea formală, la sărbătorile publice, a locurilor stării senatoriale de aceea ale restului cetăţenilor. Marele Scipio a impus această măsură în al doilea consulat al său. Sărbătoarea publică nu era nimic altceva decît o adunare a poporului, ca şi centuriile convocate pentru votare; faptul că ea nu trebuia să ia nici o hotărîre a făcut ca anunţarea oficială a măsurii să adîncească şi mai mult deosebirea dintre starea stăpînilor şi mulţimea supuşilor. Din această cauză, invoaţia a fost deseori criticată de guvern; ea a fost de fapt numai provocatoare şi lipsită de rost, contravenind tendinţelor părţii mai înţelepte a aristocraţiei de a camufla regimul privilegiaţilor sub formele egalităţii cetăţeneşti. Aşa se explică de ce cenzura a devenit piatra unghiulară a constituţiei republicane de mai tîrziu, de ce această magistratură, la început nesemnificativă, de aceeaşi importanţă ca şi cvestura, s-a înconjurat cu onoruri exterioare care nu-i aparţinuseră înainte şi cu o glorie aristocratico-republicană singulară, reprezentînd punctul culminant şi încoronarea unei cariere publice, de ce guvernul privea ca o ofensă adusă autorităţii sale orice încercare a opoziţiei de a-şi introduce oamenii în această magistratură sau, mai mult, de a-l face pe cenzor răspunzător în faţa poporului în timpul sau după magistratura sa. În legătură cu aceasta, este suficient să amintim furtuna provocată de candidatura lui Cato pentru cenzură şi măsurile neobişnuit de drastice şi anticonstituţionale prin care senatul a împiedicat urmărirea judiciară a celor doi cenzori nepopulari din anul 550 (204). Această aureolare a cenzurii se îmbină însă cu neîncrederea guvernului faţă de unealta sa cea mai importantă şi, în consecinţă, cea mai periculoasă. Era o necesitate să se lase cenzorilor dreptul necondiţionat de decizie asupra membrilor senatului şi a cavalerilor, întrucît dreptul de excludere nu putea fi separat cu succes de cel de desemnare şi întrucît primul nu putea fi suprimat, nu atît pe motivul înlăturării din senat a capacităţilor opoziţiei, lucru evitat cu grijă de regimul moderat al acestei epoci, cît mai ales pentru conservarea aureolei morale a aristocraţiei, fără de care putea să ajungă cu rapiditate o pradă a opoziţiei. Dreptul de excludere rămînea; dar s-a folosit în principal luciul armei, tăişul de temut a fost tocit. În afară de restricţia prin care listele corporaţiilor nobile erau revizuite numai din cinci în cinci ani şi în afară de dreptul de intercessio al colegului şi de dreptul de casaţie al succesorului, se adaugă încă una mult mai redutabilă, echivalentă unei legi, care îl obliga pe cenzor să nu şteargă nici un senator şi nici un cavaler de pe listă fără a motiva în scris această decizie şi fără o instrucţie judiciară.

Datorită acestei poziţii politice, bazată în principal pe senat, cavaleri şi cenzură, nobilimea nu numai că a acaparat întreaga autoritate, dar a transformat şi constituţia în interesul ei. O dispoziţie în acest sens a fost aceea prin care, pentru a nu diminua prestigiul magistraturilor republicii, numărul acestora a fost menţinut cît s-a putut mai mic şi nu a sporit proporţional cu lărgirea graniţelor şi înmulţirea afacerilor. Numai necesităţile cele mai stringente au fost satisfăcute prin divizarea jurisdicţiei, exercitată pînă atunci de un singur pretor, între doi magistraţi, unul preluînd litigiile dintre necetăţeni sau dintre cetăţeni şi necetăţeni (511, 243), şi prin numirea a patru proconsuli pentru cele patru provincii de dincolo de mare: Sicilia (527, 227), Sardinia şi Corsica (527, 227), Hispania Citerior şi Hispania Ulterior (557, 197). Modalitatea sumară a procedurii romane, ca şi amploarea birocraţiei pot fi atribuite în mare parte incompetenţei materiale a magistraturii romane. Dintre înnoirile autorizate de guvern şi care, fără a schimba litera legii, au modificat aplicarea constituţiei în vigoare, pe primul loc se situează măsurile prin care libertatea de alegere a fost restrînsă şi prin care învestitura pentru posturile de ofiţeri şi magistraturi publice nu era acordată, conform literei şi spiritului constituţiei, pentru merit şi destoinicie, ci pentru origine şi vîrstă. La numirea ofiţerilor de stat-major aceasta se urmărea mai puţin în formă, cît mai ales în fond. Deja din perioada precedentă învestitura trecuse de fapt de la general la cetăţeni (pp. 219-220); în această perioadă se instituie obiceiul ca toţi ofiţerii de stat-major din contingentul anual ordinar, cei 24 de tribuni de război ai celor patru legiuni ordinare, să fie numiţi în cadrul adunărilor tribute. În felul acesta, bariera dintre subalterni, care-şi obţinuseră postul de la general datorită serviciului lor punctual şi ireproşabil, şi statul-major, care-şi datora poziţia privilegiată cetăţenilor, devenea tot mai greu de trecut (p. 304). Pentru a contracara cele mai grave abuzuri şi pentru a îndepărta de la această funcţie pe bărbaţii foarte tineri lipsiţi de orice experienţă, a devenit necesar ca ocuparea locurilor în statul-major să fie condiţionată de dovada unui anumit număr de ani de serviciu. În ciuda acestora, după ce tribunatul militar, veritabilă coloană a sistemului militar roman, a fost oferit tinerilor nobili ca primă etapă a carierei lor politice, serviciul militar a fost deseori eludat, iar alegerea ofiţerilor a ajuns dependentă de toate neajunsurile intrigilor democraţiei şi ale exclusivismului aristocratic. Un blam puternic pentru această nouă instituţie l-au reprezentat războaiele serioase (ca, de exemplu, cel din anul 583, 171), cînd s-a impus suspendarea alegerii democratice a ofiţerilor şi recurgerea la numirea statului-major din nou de către general. În cazul magistraturilor publice, a fost limitată mai întîi posibilitatea realegerii în cele mai înalte funcţii ale comunităţii. Acest lucru era într-adevăr necesar dacă regalitatea anuală nu trebuia să devină un nume fără conţinut; deja în perioada precedentă realegerea în consulat fusese permisă abia după 10 ani, iar pentru cenzură fusese interzisă cu desăvîrşire (p. 223). În această perioadă, situaţia nu a fost modificată din punct de vedere legal; dar s-a aplicat cu mai multă rigoare. Cu toate că legea referitoare la intervalul de 10 ani a fost suspendată în anul 537 (217), în perioada războiului italic, nu se va mai face nici o excepţie după această dată, iar spre sfîrşitul perioadei realegerea se întîlneşte foarte rar. Mai mult, în 574 (180), un decret al poporului stabilea pentru candidaţii la magistraturi o ordine riguroasă, respectînd pentru fiecare în parte anumite intervale de timp şi o anumită vîrstă. Ce-i drept, obişnuinţa instituise de mult ambele măsuri; dar ele au însemnat totuşi o restrîngere simţitoare a libertăţii de alegere atunci cînd calificativele obişnuite au devenit exigenţe legale şi cînd i s-a luat electoratului dreptul de a eluda aceste dispoziţii în cazuri extraordinare. În general, accesul în senat era înlesnit membrilor familiilor guvernante indiferent de capacitatea lor, în timp ce intrarea în forurile guvernante era barată cu desăvîrşire nu numai păturii mai sărace şi mai umile a populaţiei, dar şi tuturor cetăţenilor romani care nu aparţineau aristocraţiei ereditare şi care au fost de fapt excluşi nu din senat, ci de la cele două magistraturi supreme, consulatul şi cenzura. După Manius Curius (p. 218) nu se cunoaşte nici un consul care să nu fi aparţinut aristocraţiei şi, probabil, nici nu s-a mai repetat un asemenea caz. Dar şi numărul ginţilor, care apar pentru prima dată pe listele consulilor şi cenzorilor în jumătatea de secol dintre începutul războiului lui Hannibal şi sfîrşitul războiului cu Perseus, este extrem de limitat; şi cele mai multe dintre aceste cazuri, ca, de exemplu, cel al Flamininilor, Terentiilor, Porciilor, Aciliilor, Laeliilor, se datorează fie alegerilor din opoziţie, fie unor alianţe aristocratice deosebite – alegerea lui Gaius Laelius din anul 564 (190) fiind, evident, opera Scipionilor. Excluderea claselor sărace de la guvernare a fost impusă de împrejurări. De cînd Roma încetase să fie un stat italic pur şi adoptase cultura elenă, nu mai era posibilă luarea micului fermier de la plug şi aşezarea lui în fruntea comunităţii. Dar nu era nici necesar şi nici folositor ca alegerile să fie efectuate, aproape fără excepţie, în cercul strîmt al familiilor curule şi ca „un om nou” să poată pătrunde în interiorul acestuia numai printr-un fel de uzurpare. Ce-i drept, exista o anumită ereditate nu numai în structura instituţiei senatoriale, care n-a fost la origine altceva decît reprezentanta ginţilor (p. 66), dar şi în natura aristocraţiei însăşi, în măsura în care înţelepciunea politică şi experienţa afacerilor politice se moştenesc de la părintele destoinic la fiul destoinic şi în măsura în care spiritul unei origini ilustre face ca orice scînteie nobilă din inima umană să devină mai repede o flacără strălucitoare. În sensul acesta, aristocraţia romană fusese din toate timpurile ereditară şi se mîndrea cu mare naivitate de această ereditate, prin vechiul obicei după care senatorul îşi putea lua fiii cu sine în senat şi după care magistratul public îşi putea împodobi fiii, ca un fel de anticipaţie, cu însemnele celor mai înalte magistraturi: tivul de purpură consular şi medalionul de aur al triumfătorului. Dar, dacă în epocile mai îndepărtate caracterul ereditar al demnităţii exterioare fusese susţinut de ereditatea demnităţii sufleteşti, iar aristocraţia senatorială condusese statul nu în virtutea unui drept ereditar, ci în virtutea celui mai înalt dintre toate drepturile reprezentative – dreptul bărbaţilor virtuoşi faţă de cei obişnuiţi –, dimpotrivă, în această epocă de după războiul lui Hannibal şi cu o rapiditate crescîndă, nobilimea a decăzut de la înalta sa poziţie originară – ca întruchiparea celor mai încercaţi bărbaţi ai republicii în faptă şi sfat – la rangul unui ordin senatorial care îşi completa rîndurile printr-o succesiune ereditară şi practica în comun o politică greşită. Lucrurile au mers atît de departe în perioada aceasta, încît din răul oligarhiei s-a născut unul şi mai mare, cel al uzurpării puterii de către unele familii. Am vorbit mai sus despre dezgustătoarea politică familială a învingătorului de la Zama şi despre eforturile sale, din păcate încununate de succes, de a acoperi cu laurii proprii incapacitatea şi mediocritatea fratelui său (pp. 520-521), iar nepotismul Flamininilor a fost poate mai insolent şi mai jignitor decît cel al Scipionilor. Libertatea de alegere absolută a servit mai degrabă unor asemenea coterii decît corpului electoral. Fără îndoială, fusese spre binele comunităţii ca Marcus Corvus să devină consul la 23 de ani; dar dacă Scipio a ajuns acum, la 23 de ani, la edilitate, iar la 30 la consulat, dacă Flamininus, fără a fi împlinit 30 de ani, avansa de la cvestură la consulat, asemenea procedee comportau un pericol real pentru republică. Lucrurile au mers pînă în punctul în care unica barieră în faţa politicii de familie şi a circumstanţelor ei trebuia să fie căutată într-o severă guvernare oligarhică; şi acesta este motivul pentru care şi partida opusă de obicei oligarhiei a fost de acord ca libertatea de alegere absolută să fie restrînsă.

Guvernarea purta tot mai mult amprenta acestei schimbări treptate a spiritului clasei conducătoare. Ce-i drept, în administrarea afacerilor externe mai prevala încă în această perioadă acea clarviziune şi energie datorită cărora se statornicise dominaţia Romei asupra Italiei. În timpul grelei ucenicii a războiului pentru Sicilia, aristocraţia romană se ridicase treptat la înălţimea noii sale poziţii; şi dacă uzurpase în favoarea senatului puterea, care, conform legislaţiei, trebuia să fie împărţită numai între magistraţi şi adunarea poporului, ea se legitimase prin conducerea statului, nicidecum genială, dar sigură şi energică, în timpul furtunii provocate de către Hannibal şi în complicaţiile care decurseseră din ea, dovedind lumii că senatul roman era singurul capabil şi, în multe privinţe, unicul care merita să guverneze vasta arie a statelor italo-elene. Admiţînd maiestuoasa atitudine a senatului faţă de inamicul extern, recompensată prin rezultatele cele mai măreţe, nu trebuie să pierdem din vedere că, pe terenul mai puţin strălucitor, dar, cu toate acestea, mult mai important şi mult mai dificil, al afacerilor interne, atît mînuirea instituţiilor existente, cît şi crearea altora noi trădează un spirit cu totul opus sau, mai exact, indică deja ascendenţa principiilor opuse în domeniul acesta.

Mai ales faţă de cetăţeanul individual, guvernarea nu mai era ceea ce fusese. „Magistrat” însemna un bărbat care era mai presus decît alţii; şi dacă este slujitorul comunităţii, el este din această cauză, stăpînul fiecărui cetăţean în parte. Dar această atitudine riguroasă slăbeşte acum simţitor. Acolo unde înfloresc intriga şi sistemul de coterie, ca în Roma acelei perioade, magistraţii se tem să piardă bunele oficii ale prietenilor lor în favoarea mulţimii prin cuvinte severe şi o poziţie intransigentă. Dacă, din cînd în cînd, un magistrat dă dovadă de vechea gravitate şi demnitate, aceştia sînt de obicei oameni noi, ca, de exemplu, Cotta (502, 252) şi Cato, lipsiţi de descendenţă în rîndul guvernanţilor. Un eveniment extraordinar s-a petrecut atunci cînd Paullus, fiind desemnat comandant suprem în războiul împotriva lui Perseus, în loc să mulţumească cetăţenilor, aşa cum se obişnuia, le-a declarat că presupune că a fost ales ca general întrucît era considerat drept cel mai capabil pentru a comanda şi i-a îndemnat, în consecinţă, nu să-l ajute să comande, ci să asculte şi să se supună. Supremaţia şi hegemonia Romei în cuprinsul Mării Mediterane se baza în mare măsură pe severitatea disciplinei sale militare şi pe administrarea justiţiei. Ea era, neîndoielnic, infinit superioară din aceste considerente statelor elene, feniciene şi orientale, fără excepţie profund dezorganizate; totuşi, abuzuri grave apărură deja şi la Roma. S-a relatat mai sus cum caracterul deplorabil al unor comandanţi supremi, şi aceasta nu numai în cazul unor demagogi aleşi de către opoziţie, precum Gaius Flaminius şi Gaius Varro, ci şi al unor buni aristocraţi, adusese soarta statului în pericol în timpul celui de-al treilea război macedonean (p. 530). Modalitatea în care justiţia era aplicată deja din cînd în cînd e dovedită de comportamentul consulului Lucius Quinctius Flamininus în tabăra de la Placentia (562, 192): pentru a-l recompensa pe iubitul său, care-l însoţise, de pierderea spectacolului unor lupte de gladiatori de la Roma, înaltul senior chemase un nobil din neamul boiilor care se refugiase în tabăra romană şi-l ucise cu propria mînă în timpul unui banchet. O circumstanţă mult mai gravă decît fapta în sine, alături de care s-ar putea enumera multe altele asemănătoare, n-a fost numai faptul că vinovatul n-a fost adus în faţa tribunalului, ci şi acela că, atunci cînd cenzorul Cato l-a şters, din această cauză, de pe lista senatorilor, colegii din senat îl invitară pe cel exclus să-şi reia locul de senator în teatru; el era, bineînţeles, un frate al eliberatorului Greciei şi unul dintre conducătorii cei mai puternici ai coteriei senatoriale.

De asemenea, sistemul financiar al comunităţii romane mai degrabă regresa decît avansa. Totalitatea veniturilor se afla într-adevăr în continuă creştere. Impozitele indirecte – Roma nu cunoştea impozite directe – crescuseră în urma extinderii succesive a teritoriului roman care determina, de exemplu, instituirea de noi birouri vamale de-a lungul ţărmului Campaniei şi Bruttiumului, la Puteoli, Castra (Squillace) şi aiurea (555, 575, 199, 179). Din aceleaşi considerente se restabili tariful pentru sare, care fixa preţurile de vînzare a sării după diferitele districte ale Italiei (550, 204), prin care deveni imposibil ca sarea să se vîndă la un preţ unic cetăţenilor romani dispersaţi acum în întreaga Italie; dar, întrucît guvernul roman furniza sarea, probabil, la preţul de producţie, dacă nu chiar sub el, această măsură financiară nu se soldă cu nici un cîştig pentru stat. Creşterea veniturilor din domenii era şi mai apreciabilă. Impozitul financiar, ce-i drept, care, prin lege, trebuia să fie plătit tezaurului public pentru pămînturile domeniale concedate, în cele mai multe cazuri nu era nici revendicat, nici plătit. Dimpotrivă, scriptura a fost menţinută, iar domeniile nou-cîştigate în urma războiului lui Hannibal, îndeosebi cea mai mare parte a teritoriului Capuei şi cel de la Leontini, nu au fost cedate ocupării, ci parcelate şi concesionate unor mici arendaşi temporari, iar ocupaţia, încercată şi aici, a fost contracarată de către guvern cu mai multă hotărîre ca de obicei; prin această măsură s-a creat statului o sursă de venituri sigure şi apreciabile. Minele statului, mai ales cele importante din Spania, erau exploatate, de asemenea, prin sistemul arendelor. În mod extraordinar, tezaurul de stat a fost mărit în această epocă de sume considerabile, datorate prăzii din războiul cu Antiochos, 200.000.000 de sesterţi (14.500.000 de taleri), din cel cu Perseus, 210 milioane (15.000.000 de taleri), aceasta din urmă fiind cea mai mare sumă care a intrat vreodată în tezaurul roman într-o singură tranşă. Creşterea veniturilor a fost însă echivalată în cea mai mare parte din mărirea cheltuielilor. Provinciile, poate cu excepţia Siciliei, cheltuiau sume aproximativ egale cu veniturile lor; cheltuielile pentru drumuri şi alte construcţii erau proporţionale cu extinderea teritoriului; iar achitarea avansurilor (tributa) percepute de la cetăţenii proprietari în timpul războaielor grele greva asupra tezaurului roman încă mult timp după încheierea acestora. La toate acestea se adaugă pierderile considerabile provocate veniturilor prin proasta administrare sau prin neglijenţa magistraţilor supremi. Mai jos, vom vorbi despre atitudinea magistraţilor în provincii, despre viaţa lor luxoasă întreţinută pe cheltuiala veniturilor publice, despre sustragerea unei părţi din pradă, despre începuturile sistemului de corupţie şi de mituire. Avînd în vedere că, în anul 587 (167), senatul hotărî să sisteze exploatarea minelor din Macedonia, intrate în posesia Romei, întrucît arendaşii minelor, oricum, fie că îi vor fi jefuit pe supuşi, fie îi vor fi prejudiciat tezaurul – acesta fiind, bineînţeles, un soi de certificat al neputinţei eliberat de însăşi autoritatea supraveghetoare –, se poate aprecia modalitatea prin care statul acţiona în general asupra veniturilor sale, la arendarea impozitelor şi la contractele legate de furnituri şi construcţii. Dar nu numai taxa funciară pentru pămîntul domenial a fost abandonată, precum am relatat deja, ci s-a îngăduit chiar ca edificii particulare, în capitală, ca şi în orice alt loc, să fie ridicate pe pămîntul public şi ca apa din conductele publice să fie deturnată pentru scopuri particulare. Nemulţumirea izbucni imediat atunci cînd un cenzor luă măsuri serioase împotriva unor asemenea contravenienţi şi îi sili fie să renunţe la folosirea exclusivă a proprietăţii publice, fie să plătească pentru aceasta preţul fixat prin lege pentru apă şi pămînt. Conştiinţa romanilor, de altfel atît de scrupuloasă în domeniul economic, dovedi faţă de interesele comunităţii o flexibilitate neobişnuită. „Cel care-l jefuieşte pe un cetăţean” – spunea Cato – „îşi sfîrşeşte zilele în lanţuri şi în închisoare; în aur şi purpură însă, acela care jefuieşte comunitatea”. Dacă, în ciuda faptului că proprietatea publică a romanilor a fost jefuită nepedepsit şi fără teamă de către magistraţi şi speculanţi, Polybios insistă încă asupra rarităţii sustragerilor la Roma, în timp ce în Grecia abia dacă se găseşte un funcţionar care să nu se atingă de banii publici, şi asupra onestităţii comisarului şi magistratului roman care administrează sume imense numai pe baza cuvîntului de onoare, în timp ce în Grecia trebuie să fie sigilate 10 scrisori şi aduşi 20 de martori pentru cea mai mică sumă, ceea ce nu împiedica înşelătoria generală, aceasta nu dovedea nimic altceva decît faptul că disoluţia morală din Grecia era cu mult mai avansată decît la Roma şi mai ales că delapidarea directă şi flagrantă nu era la fel de înfloritoare în ambele ţări. Situaţia financiară generală se poate aprecia cel mai bine prin starea edificiilor publice şi prin conturile tezaurului public. Pentru construcţiile publice se folosea în perioada de pace o cincime din venituri, în cea de război, o zecime, ceea ce, în împrejurările date, nu pare să fi fost tocmai suficient. Cu sumele acestea, ca şi cu amenzile care nu erau vărsate direct în tezaurul public, se întreprindea cîte ceva pentru pavarea străzilor din capitală şi din apropierea ei, pentru pietruirea drumurilor principale ale Italiei, pentru ridicarea de edificii publice. În capitală, cea mai importantă construcţie înfăptuită în această perioadă a fost poate reparaţia şi extinderea sistemului de canalizare, pentru realizarea căruia s-au repartizat într-o singură tranşă 1.700.000 de taleri (24.700.000 de sesterţi) şi căruia îi datorăm probabil cea mai mare parte din cloaca păstrată pînă astăzi. Dar, după toate probabilităţile, luînd în considerare şi momentele dificile din vremea războaielor, această perioadă a fost inferioară ultimei părţi a celei precedente, în ceea ce priveşte monumentele publice; între anii 482 şi 607 (272-147) nu s-a construit nici un apeduct nou la Roma. Evident, tezaurul public se mărise; ultima rezervă, care trebuia să fie atacată în anul 545 (209), însuma numai 1.144.000 de taleri (4.000 de pfunzi de aur), în timp ce, la puţină vreme după încheierea acestei perioade (597, 157), în tezaurul public s-au găsit 6.000.000 de taleri în metale preţioase. Dar avînd în vedere imensele venituri care se scurseseră în tezaurul public în timpul generaţiei de după războiul lui Hannibal, ultima sumă ne surprinde mai degrabă prin micimea decît prin mărimea ei. În măsura în care este posibil să se vorbească de rezultate, avînd în vedere documentaţia foarte precară de care dispunem, finanţele romane ne demonstrează într-adevăr un excedent al veniturilor asupra cheltuielilor, dar acesta era departe de a fi exorbitant.

Schimbarea în spiritul guvernării se reflectă cel mai bine în tratamentul aplicat supuşilor italici şi extraitalici comunităţii romane. Odinioară, în Italia se deosebiseră comunităţile ordinare de cele latine confederate, cetăţenii romani fără sufragiu de cei cu drepturi depline. Dintre aceste patru clase, a treia a dispărut în cursul acestei perioade, întrucît comunităţile cu cetăţeni fără sufragiu fie că pierduseră dreptul de cetăţeni romani, precum cei din Capua în urma războiului cu Hannibal, fie că dobîndiseră dreptul deplin de cetăţenie, astfel încît la sfîrşitul acestei perioade nu existau alţi cetăţeni romani fără sufragiu decît unii indivizi izolaţi care, dintr-un motiv sau altul, fuseseră excluşi de la dreptul de vot. În schimb, se născuse o nouă clasă (peregrini dediticii); acestei clase îi aparţineau în primul rînd membrii comunităţilor campaniene, picentine de sud şi brutiene care fuseseră odinioară aliate cu Hannibal (p. 458). La acestea se adaugă triburile celtice tolerate în partea sudică a Alpilor, al căror statut de confederaţie politică este lămurit numai parţial, dar care este caracterizat totuşi ca fiind unul de inferioritate, prin clauza introdusă în tratatele de alianţă cu Roma, potrivit căreia nici un individ din sînul acestor comunităţi nu putea să dobîndească vreodată dreptul de cetăţean roman (p. 462). Poziţia aliaţilor nelatini suferise, precum am amintit mai sus (p. 458), o schimbare foarte dezavantajoasă ca urmare a atitudinii din timpul războiului cu Hannibal. Numai cîteva comunităţi ale acestei categorii, ca, de exemplu, Neapolis, Nola, Heracleia, rămăseseră credincioase Romei, în ciuda sorţii schimbătoare a acestui război, păstrîndu-şi, în consecinţă, nemodificat dreptul lor de aliaţi; cele mai multe dintre acestea au trebuit să suporte, în urma trecerii lor de partea adversă, o revizuire dureroasă a tratatelor în vigoare. Poziţia dezavantajoasă a aliaţilor nelatini este confirmată de emigrarea locuitorilor din comunităţile acestea în cele latine; astfel, în anul 577 (177), samniţii şi pelignii s-au adresat senatului cu rugămintea reducerii contingentelor lor, motivînd că, în cursul ultimilor ani, 4.000 de familii samnite şi peligne ar fi emigrat în colonia latină Fregellae. Latinii, termen ce se aplică acum cîtorva oraşe din Latium care nu fuseseră încă incluse în uniunea cetăţeniei romane, precum Tibur şi Praeneste, oraşelor aliate şi aşezate pe picior de egalitate cu acestea din punct de vedere juridic, precum cîteva ale hernicilor, şi coloniilor latine dispersate în întreaga Italie, se bucură încă de drepturi preferenţiale, fapt ce rezultă din chiar numele lor; dar, în comparaţie cu perioadele trecute, şi situaţia lor se schimbase. Sarcinile ce le-au fost impuse au fost mărite pe nedrept, iar greutăţile serviciului militar le erau transferate tot mai accentuat lor şi celorlalţi aliaţi italici în favoarea cetăţenilor romani. Astfel, de exemplu, în anul 536 (218) au fost înrolaţi de două ori mai mulţi aliaţi decît cetăţeni; după războiul cu Hannibal au fost lăsaţi la vatră toţi cetăţenii, nu însă şi aliaţii; aceştia au fost utilizaţi cu predilecţie pentru serviciul de garnizoană şi cel detestat din Hispania; tot aşa, cu ocazia triumfului din anul 577 (177), aliaţii nu s-au bucurat de aceleaşi onoruri ca şi cetăţenii, soldaţii aliaţilor primind numai jumătate din suma acordată cetăţenilor, încît în bucuria generală a carnavalului soldaţii diviziunilor prejudiciate au urmat carul triumfal în tăcere; la fel, cu ocazia distribuirii de pămînt în nordul Italiei, cetăţenii au primit cîte zece iugera de pămînt arabil, iar necetăţenii, doar cîte trei. Am observat mai sus cum comunităţile latine fondate după anul 486 (268) nu mai obţinuseră dreptul de strămutare (p. 293). Comunităţilor latine mai vechi le mai era garantat prin lege; însă presiunea masivă exercitată de către cetăţenii lor asupra Romei şi plîngerile autorităţilor lor legate de depopularea progresivă a oraşelor şi de imposibilitatea de a furniza contingentul ordinar în asemenea circumstanţe determinară guvernul roman să permită şi acestor latini strămutarea numai în cazul în care emigrantul îi lăsa pe copiii săi în oraşul natal; în conformitate cu acest principiu, expulzările din Roma au luat proporţii în anii 567, 577 (187, 177). S-ar putea ca măsura să fi fost necesară, dar, cu toate acestea, ea a fost resimţită ca o restrîngere esenţială a dreptului de strămutare acordat oraşelor aliate prin tratate. Mai mult, oraşele întemeiate de Roma în interiorul Italiei au început să primească dreptul deplin de cetăţenie în locul celui latin, care fusese acordat pînă atunci numai coloniilor maritime, iar cu aceasta luase sfîrşit lărgirea sferei latine prin anexarea de noi comunităţi, care se petrecuse pînă atunci cu atîta regularitate. Aquileia, a cărei întemeiere a început în anul 571 (183), a rămas ultima colonie italică a Romei care a fost înzestrată cu dreptul latin; coloniilor Potentia, Pisaurum, Parma, Mutina, Luna (570-577, 184-177) li se acordase deja dreptul deplin de cetăţenie. Cauza acestui fapt rezidă, neîndoielnic, în declinul dreptului de cetăţenie latină în comparaţie cu cel roman. Coloniştii aduşi în noile colonii au fost aleşi dintotdeauna cu preponderenţă din rîndul cetăţenilor romani şi chiar în rîndul păturii mai sărace a acestora nu se mai găsea nimeni care să fi fost de acord, fie şi în schimbul unor avantaje materiale substanţiale, să renunţe la drepturile sale de cetăţean în favoarea privilegiilor latinilor. În sfîrşit, admiterea necetăţenilor, atît a comunităţilor, cît şi a indivizilor, în rîndul cetăţenilor romani a devenit aproape imposibilă. Procedura mai veche de a încorpora comunităţile supuse celei romane fusese abandonată în jurul anului 400 (354), pentru ca, în acest fel, corpul de cetăţeni romani să nu devină prea descentralizat printr-o extindere exagerată; de aceea, fuseseră instituite comunităţile cu drepturi cetăţeneşti înjumătăţite. Acum a fost abandonată centralizarea republicii fie prin acordarea dreptului deplin de cetăţenie romană celor care-l deţinuseră numai pe jumătate, fie prin admiterea mai multor colonii îndepărtate în sînul comunităţii. Dar vechiul sistem de încorporaţie n-a mai fost restabilit. Nu se poate dovedi dacă, după desăvîrşirea supunerii Italiei, vreo comunitate italică şi-a schimbat dreptul de confederat cu cel roman; probabil că nici una nu l-a mai obţinut în realitate după această dată. Dar şi acceptarea indivizilor italici în sfera dreptului roman deveni în această epocă deosebit de dificilă, mai ales prin limitarea dreptului de strămutare care era asociat prin lege cetăţeniei pasive şi a fost rezervat numai magistraţilor comunali latini (p. 293) şi prin favoruri extraordinare, unor necetăţeni acceptaţi la fondarea coloniilor de cetăţeni. Acestor transformări de fapt şi de drept, în relaţiile cu supuşii latini cel puţin, nu li se poate nega conexiunea intrinsecă şi sistematică. Situaţia claselor supuse s-a înrăutăţit substanţial în comparaţie cu gradaţiile lor anterioare şi, în timp ce guvernul încercase înainte să anuleze contradicţiile şi să mijlocească legături între ele, acestea au fost acum pretutindeni înlăturate, iar punţile de legătură distruse. Aşa cum în sînul corpului de cetăţeni romani clasa guvernanţilor se distanţa de popor, se sustrăgea sarcinilor publice cu desăvîrşire şi acapara onorurile şi avantajele numai pentru sine, la fel se comportă corpul de cetăţeni faţă de confederaţia italică, excluzînd-o pe aceasta tot mai mult de la exercitarea colectivă a puterii, obligînd-o în schimb la sarcini publice de două sau trei ori mai mari. Aşa cum nobilimea reveni, în raportul faţă de plebei, la exclusivismul închis al unui patriciat în declin, la fel acţionau cetăţenii faţă de necetăţeni; plebea, care devenise importantă prin liberalismul instituţiilor sale, se încorseta acum cu principiile rigide ale iuncherimii. Abolirea dreptului de cetăţenie fără sufragiu poate să fie criticată ca măsură în sine şi aparţine, prin natura motivaţiei ei, unui context care va fi analizat mai jos; prin ea se pierduse una dintre verigile de legătură situate între extremităţi. Mult mai îngrijorătoare a fost însă dispariţia distincţiei dintre comunităţile latine şi toate celelalte din Italia. Temelia puterii romane sălăşluia în poziţia privilegiată a naţiunii latine în Italia; ea începu să se năruie din momentul în care oraşele latine au sesizat că nu mai sînt asociate privilegiate la puterea grandioasei comunităţi înrudite, ci numai supuse ale Romei, ca şi toate celelalte – situaţie pe care toţi italicii au considerat-o intolerabilă. Într-adevăr, mai dăinuia încă o gradaţie în rîndul supuşilor. Brutienii şi tovarăşii lor de suferinţă erau, ce-i drept, trataţi precum sclavii şi se comportau în consecinţă, folosindu-se de orice prilej pentru a evada de pe corăbiile unde serveau ca sclavi de galeră şi intrînd fără scrupule în slujba duşmanilor Romei; mai mult, supuşii celţi şi, înainte de toate, cei de dincolo de mare aveau o soartă şi mai vitregă, fiind trataţi intenţionat astfel de către guvern, pentru a fi dispreţuiţi şi maltrataţi de către italici; dar acestea nu au putut compensa opoziţia anterioară dintre supuşii italici înrudiţi şi cei străini. O nemulţumire generală se înstăpîni asupra întregii confederaţii italice şi numai teama opri izbucnirea ei deschisă. Propunerea, înaintată în senatul roman după bătălia de la Cannae, de a acorda pentru cîte doi bărbaţi din fiecare comunitate latină dreptul de cetăţenie romană şi locuri în senat, a fost lansată într-adevăr într-un moment nepotrivit şi respinsă pe drept; dar ea arată totuşi cu cîtă nelinişte comunitatea dominantă privise încă din acea epocă relaţia dintre Latium şi Roma. Dacă un al doilea Hannibal ar fi purtat război cu Italia, nu este sigur că ar mai fi fost oprit din nou de opoziţia de granit pe care cei cu numele latin o manifestau împotriva unei dominaţii străine.

Însă instituţia cea mai importantă pe care această epocă a introdus-o în republica romană şi care implica în acelaşi timp deviaţia cea mai pronunţată şi mai nefastă de la cursul urmat pînă atunci a constat în noile magistraturi provinciale. Dreptul de stat roman mai vechi nu cunoştea supuşi tributari; comunităţile învinse fuseseră fie vîndute în sclavie, fie încorporate în comunitatea romană, fie acceptate ca aliate, statut care le lăsa cel puţin autonomia comunală şi libertatea de impozite. Însă posesiunile cartagineze din Sicilia şi Sardinia, precum şi statul lui Hieron plătiseră vechilor lor stăpîni tribut şi impozite; dacă Roma intenţiona să păstreze aceste provincii, ea trebuia, după judecata celui neprevăzător, să adopte măsura cea mai judicioasă şi mai comodă de a administra noile teritorii după cutumele moştenite. În consecinţă, romanii au păstrat constituţia provincială cartaginezo-hieroniană şi au extins-o asupra acelor ţinuturi luate de la barbari, precum Hispania Citerior. Aceasta a fost tunica lui Nessos pe care o moşteniră din partea inamicului. Fără nici o îndoială, impunînd impozitele, guvernul roman dorea la început nu să se îmbogăţească, ci numai să acopere cheltuielile pentru administraţie şi apărare; dar el încălca deja acest principiu atunci cînd silea Macedonia şi Iliria să-i plătească tribut, fără a prelua guvernarea lor sau a le apăra frontierele. În general, greutăţile sarcinilor n-au mai fost luate în considerare de către romani, ci au vizat numai transformarea stăpînirii lor într-un privilegiu avantajos; în cazul căderii în păcat, nu contează dacă culegi un singur măr sau dacă jefuieşti întregul pom. Pedeapsa urmă imediat acestei nedreptăţi. Noul sistem provincial necesita numirea de guvernatori, a căror poziţie nu era numai incompatibilă cu fericirea acestor provincii, ci cu însăşi constituţia romană. După cum comunitatea romană înlocuia în provincii pe foştii stăpîni ai ţinutului, tot astfel guvernatorul lua locul fostului rege; spre exemplu, pretorul Siciliei îşi avea reşedinţa în palatul lui Hieron din Siracusa. Într-adevăr, guvernatorul urma să-şi administreze funcţia cu onestitate şi modestie republicană, urmînd întru totul legea. Cato, în timpul magistraturii sale din Sardinia, apăru în oraşele încredinţate lui, pe jos şi însoţit numai de un singur servitor care-i purta mantaua şi vasul pentru libaţii; cînd s-a întors din magistratura de guvernator al Spaniei, el şi-a vîndut mai înainte calul de luptă, întrucît nu se simţea îndreptăţit să impute costul de transport al acestuia statului. Neîndoielnic că guvernatorii romani, cu toate că puţini dintre ei au fost mînaţi, asemenea lui Cato, de scrupule care mergeau pînă la situaţii ridicole şi absurde, au produs deseori o impresie puternică asupra supuşilor lor, mai ales asupra grecilor superficiali şi frivoli, prin pietatea lor tradiţională, prin liniştea respectuoasă care domnea la mesele lor, prin administraţia şi justiţia lor relativ corectă, mai ales prin severitatea lor faţă de opresorii cei mai nemiloşi ai provincialilor, arendaşii şi bancherii romani, în general prin seriozitatea şi gravitatea ţinutei lor. Şi provincialii găsiră guvernarea lor relativ tolerabilă. Ei nu fuseseră răsfăţaţi de către guvernatorii cartaginezi şi, în curînd, vor avea ocazia să-şi amintească cu nostalgie de nuielele care au fost urmate de adevărate hidre; este explicabil aşadar de ce secolul al VI-lea al Romei a fost considerat mai tîrziu drept secolul de aur al guvernării provinciale. Era însă imposibil ca guvernatorul să rămînă pe o durată mai îndelungată, concomitent, republican şi rege. Îndeletnicirea guvernării provinciale a corupt pătura conducătoare a Romei cu o rapiditate uluitoare. Aroganţa şi prejudecata faţă de provinciali erau atît de strîns legate de această preocupare, încît magistraţii cu greu pot fi acuzaţi din această cauză. Devenise deja un lucru rar, cu atît mai rar cu cît guvernul păstra cu obstinaţie vechiul principiu după care magistraţii nu erau retribuiţi, ca guvernatorul să se întoarcă din provincii cu mîinile curate; faptul că Paullus, învingătorul de la Pydna, nu luase bani, este remarcat deja ca fiind un fapt excepţional. Regretabila cutumă de a oferi guvernatorului „vinul de onoare” şi alte daruri „voluntare” pare să fie de o vîrstă cu constituţia provincială însăşi şi ar putea fi o moştenire cartagineză; deja Cato, în timpul guvernării sale din Sardinia (556, 198), trebuia să se mulţumească să reglementeze şi să reducă aceste tributuri. Dreptul magistraţilor şi, în general, al celor care călătoreau în interesul statului de a fi adăpostiţi şi transportaţi pe cheltuiala provinciei a fost folosit drept pretext pentru abuzuri. Dreptul mai important al magistratului de a obţine livrări de cereale din provincii la un preţ scăzut, fie pentru aprovizionarea sa şi a oamenilor săi (in cellam), fie, în caz de război, pentru aprovizionarea armatei sau în alte cazuri extraordinare, a dat naştere la asemenea abuzuri încît senatul, în anul 583 (171), în urma plîngerilor spaniolilor, hotărî să retragă guvernatorilor dreptul de stabilire a preţului pentru amîndouă cazurile (p. 472). Romanii începuseră să facă rechiziţii în rîndul supuşilor chiar şi pentru sărbătorile publice de la Roma; cererile nemaiauzite ale edilului Tiberius Sempronius Gracchus către comunităţile italice şi extraitalice pentru sărbătoarea pe care trebuia s-o organizeze determinară senatul să intervină oficial (572, 182). Libertăţile pe care şi le permiteau magistraţii la sfîrşitul acestei epoci, nu numai faţă de supuşii nefericiţi, ci şi faţă de statele şi regatele autonome, sînt demonstrate de expediţiile de jaf ale lui Gnaeus Volso în Asia Mică (p. 514) şi mai ales de scandaloasele abuzuri din Grecia din timpul războiului împotriva lui Perseus (p. 531). Guvernul nu avea nici un drept să-şi manifeste nemulţumirea, întrucît nu opusese nici un fel de barieră serioasă în faţa acestor excese ale arbitrarei conduceri militare. Cu toate că, în conformitate cu universalul, dar mai mult decît îndoielnicul principiu de a nu judeca un comandant suprem în timpul exercitării magistraturii, guvernatorul putea fi tras la răspundere cu regularitate numai după comiterea delictului, totuşi urmărirea civilă, ca şi cea penală împotriva lui nu era exclusă din capul locului. Pentru a da curs acestei acuzaţii, cazul trebuia să fie preluat de către oricare magistrat roman care deţinea jurisdicţie penală şi care îl aducea în faţa justiţiei populare; acuzaţia civilă era prezentată unui juriu, ales în conformitate cu organizarea judiciară în vigoare din sînul senatului, de către senatorul care administra pretura respectivă. În amîndouă cazurile, controlul se afla aşadar în mîinile stării guvernante; cu toate că aceasta era încă destul de onestă şi de dreaptă pentru a nu neglija plîngeri bine întemeiate, iar senatul însuşi se lăsă convins, în anumite cazuri, să ordone un proces civil în urma apelului celor vătămaţi, plîngerile şi acuzaţiile săracilor şi ale străinilor împotriva membrilor puternici ai aristocraţiei în faţa unor judecători şi juraţi îndepărtaţi de teatrul evenimentelor şi, dacă nu culpabili de acelaşi delict, aparţinînd totuşi aceleiaşi stări, nu puteau să fie decise favorabil atunci cînd vina era evidentă şi revoltătoare. Mai mult, o plîngere respinsă antrena pierzania inevitabilă. Oprimaţii au găsit un anumit sprijin în relaţiile ereditare de clientelă pe care oraşele şi ţinuturile supuşilor le înnodaseră cu cei care i-au cucerit şi cu alţi romani apropiaţi lor. Guvernatorii spanioli au simţit pe propria piele că nimeni nu se atinge nepedepsit de clienţii lui Cato şi putem considera drept cel mai pios omagiu adus memoriei lui Paullus faptul că reprezentanţii celor trei naţiuni înfrînte de acest nobil bărbat, spaniolii, ligurii şi macedonenii, nu au vrut să renunţe la privilegiul de a-i purta trupul către rugul funerar. Dar această protecţie specială n-a oferit numai grecilor posibilitatea de a-şi demonstra la Roma talentul de a se umili în faţa stăpînilor şi de a-i demoraliza pe aceştia prin servilismul lor nemăsurat – decretele siracuzanilor în onoarea lui Marcellus, după ce acesta le-a distrus şi jefuit oraşul, ei acuzîndu-l în van în faţa senatului din această cauză, constituie una dintre paginile cele mai compromiţătoare în analele puţin respectabile ale Siracusei; prin politica de familie, periculoasă în sine, acest patronaj al marilor familii prezenta un aspect politic care ar fi trebuit să dea de gîndit. Ce-i drept, se obţinu pe această cale ca magistraţii romani să se teamă întrucîtva de zei şi de senat şi să fure cu măsură; dar se fura totuşi fără pedeapsă, chiar dacă se fura cu „modestie”. Se statornici o regulă nefastă: magistratul roman să fie intangibil prin competenţa sa şi prin lege, dacă săvîrşise numai delicte minore şi violenţe moderate, cei lezaţi trebuind, în consecinţă, să tacă; generaţiile care au urmat vor suporta consecinţele funeste izvorîte din acest abuz. Totuşi, chiar dacă tribunalele ar fi fost atît de severe pe cît erau de îngăduitoare, presiunea judiciară n-ar fi putut înlătura decît delictele cele mai grave. Adevărata garanţie pentru o administraţie bună rezidă în supravegherea severă şi neîntreruptă a autorităţii administrative supreme; şi aici, senatul vădi lipsurile cele mai mari. Aici se manifestă pentru prima dată moliciunea şi ineficacitatea guvernării colegiale. Din punct de vedere legal, guvernatorii ar fi trebuit să fie supuşi unei supravegheri mult mai severe şi mult mai speciale decît cea care fusese suficientă pentru administraţiile municipale ale Italiei; şi acum, cînd imperiul cuprindea vaste teritorii de dincolo de mare, măsurile prin care guvernul îşi asigura viziunea de ansamblu ar fi trebuit să fie înmulţite. În amîndouă cazurile se petrecu tocmai contrariul. Guvernatorii domneau de fapt ca nişte suverani, iar cea mai importantă instituţie pentru împiedicarea acestui fapt, censul imperiului, fusese extinsă numai asupra Siciliei, nu şi asupra provinciilor cucerite ulterior. Această emancipare a magistraţilor supremi de sub puterea centrală era mai mult decît imprudentă. Guvernatorul roman, în fruntea armatelor statului şi în posesia unor resurse financiare importante, fiind supus unui control judiciar neglijabil şi fiind, practic, independent faţă de administraţia supremă, împins printr-un fel de necesitate să separe interesele sale şi ale poporului pe care-l guverna de cele ale comunităţii romane şi să le considere drept ireconciliabile, semăna mai degrabă cu un satrap persan decît cu un mandatar al senatului roman din timpul războaielor samnite. Bărbatul care exercitase o tiranie militară în afară, recunoscută de către lege, nu se putea reintegra decît foarte dificil în comunitatea cetăţenească ce recunoştea, ce-i drept, guvernanţi şi guvernaţi, dar nu stăpîni şi sclavi. Guvernul însuşi intuia că cele două principii fundamentale, egalitatea în cadrul aristocraţiei şi subordonarea puterii magistraţilor colegiului senatorial, încep să-i scape din mîini. Din aversiunea guvernului faţă de achiziţionarea de noi provincii şi faţă de întregul sistem provincial, din instituirea cvesturilor provinciale destinate să sustragă autorităţii guvernatorilor cel puţin puterea financiară, din înlăturarea instituţiei, atît de eficace de altfel, a unor guvernări mai îndelungate (p. 472), recunoaştem limpede îngrijorarea pe care cei mai clarvăzători oameni de stat romani o resimţiră faţă de ceea ce promovaseră ei înşişi. Dar diagnosticul nu înseamnă vindecare. Guvernarea internă a nobilimii se dezvolta în continuare în direcţia adoptată, iar decăderea administraţiei şi a sistemului financiar, care anunţa revoluţii şi uzurpaţii viitoare, îşi urmă cursul, nu neobservat, dar fără a întîlni piedici.

Dacă noua nobilime nu era atît de strict circumscrisă asemenea vechii aristocraţii a ginţilor şi dacă, în timp ce aceasta din urmă uzurpase faţă de ceilalţi cetăţeni puterea politică de drept, cea nouă o uzurpase de fapt, atunci această a doua formă era, tocmai de aceea, mai greu de suportat şi de înlăturat decît cealaltă. Bineînţeles, nu au lipsit încercările. Opoziţia se baza pe adunarea poporului aşa cum nobilimea se baza pe senat; pentru înţelegerea acestei opoziţii trebuie să surprindem puţin spiritul cetăţenilor din această perioadă şi poziţia lor în cadrul comunităţii. Ceea ce se putea cere din partea unei comunităţi de cetăţeni precum cea romană nu era forţa propulsatoare, ci fundamentul solid al întregului, o viziune clară asupra binelui public, o obedienţă înţelegătoare faţă de conducătorul capabil, un suflet tare în zilele bune şi în cele vitrege şi, mai ales, capacitatea de a sacrifica binele individual în favoarea celui public, satisfacţia de moment în favoarea fericirii viitoare; toate aceste capacităţi cetăţeanul roman le numea ale sale într-o măsură atît de însemnată încît, dacă se ia în considerare comunitatea, orice dojană trebuie să se transforme într-o admiraţie respectuoasă. În această epocă domnea încă bunul-simţ şi înţelegerea. Întregul comportament al cetăţenilor, atît faţă de guvern, cît şi faţă de opoziţie, dovedeşte cu prisosinţă că rezoluţiile comiţiilor romane erau inspirate de acelaşi înflăcărat patriotism în faţa căruia însuşi geniul lui Hannibal trebuise să se retragă; neîndoielnic, ei s-au înşelat deseori, dar erorile lor nu se datorează răutăţii mulţimii, ci concepţiilor înguste caracteristice orăşenilor şi ţăranilor. Într-adevăr, mecanismul prin care cetăţenii interveneau în mersul afacerilor publice devenea tot mai precar, iar problemele care trebuiau să fie rezolvate prin propriile acţiuni măreţe îi depăşiră cu mult. Mai sus s-a observat că, în cadrul acestei epoci, cea mai mare parte dintre comunităţile cetăţenilor fără sufragiu, ca şi un număr însemnat de colonii nou-fondate au primit dreptul deplin de cetăţenie romană (pp. 552-553). La sfîrşitul acesteia, cetăţenii romani populau Latiumul, în sensul cel mai cuprinzător, Sabina şi o parte din Campania în masă compactă, astfel încît, pe coasta de vest se întindeau, în nord, pînă la Caere, iar în sud, pînă la Cumae; în teritoriul acesta numai cîteva oraşe, precum Tibur, Praeneste, Signia, Norba, Ferentinum, au fost lipsite de acest drept. Ţinuturilor enumerate trebuie să le fie adăugate coloniile maritime de pe coasta italică ce deţineau dreptul deplin de cetăţenie romană, coloniile picentine şi transapeninice din perioada cea mai recentă, cărora a trebuit să le fie acordat dreptul de cetăţenie romană (p. 553), şi un număr apreciabil de cetăţeni romani care, fără a forma comunităţi separate, locuiau dispersaţi în întreaga Italie în tîrguri şi sate (fora et conciliabula). Dacă unei comunităţi urbane constituite în felul acesta i s-a găsit remediul neajunsurilor care priveau jurisdicţia şi administraţia, în parte prin judecători delegaţi (pp. 294-295), în parte, mai ales în coloniile maritime (pp. 301-302), în cele picentine şi transapeninice, trasînd cel puţin primele linii ale sistemului care va determina mai tîrziu organizarea comunităţilor urbane mai mici în cadrul marii comunităţi urbane romane, atunci în problemele politice putea să decidă numai străvechea adunare din forul roman. Şi este evident că această adunare nu mai era ceea ce fusese, atît în compoeneţa ei, cît şi în acţiunea colectivă, atunci cînd toţi cei îndreptăţiţi la vot îşi exercitau privilegiile lor cetăţeneşti părăsindu-şi casa dimineaţa şi întorcîndu-se seara. Mai mult, guvernul, fie din lipsă de judecată, fie din neglijenţă, fie din răutate – nu putem stabili cauza reală –, nu a mai cuprins comunităţile intrate în corpul cetăţenilor după anul 513 (241) în districtele electorale nou-instituite, ca înainte, ci în cele vechi, astfel încît, treptat, fiecare district a ajuns să se compună din comunităţi diferite, împrăştiate pe întregul teritoriu roman. Asemenea districte electorale, cuprinzînd în medie 8.000 de cetăţeni, cele urbane, bineînţeles, mai mult, cele rurale mai puţin, şi fără legături teritoriale şi coeziune internă, nu mai permiteau o conducere eficientă şi o pregătire corespunzătoare, ceea ce avea să se resimtă cu atît mai mult cu cît votările propriu-zise nu erau precedate de dezbateri libere. Mai mult, dacă cetăţenii aveau capacitatea deplină de a discerne interesele lor municipale, atunci era totuşi lipsit de sens şi aproape ridicol de a lăsa soluţionarea celor mai importante şi mai dificile probleme, pe care trebuia să le rezolve o putere care guverna lumea, la discreţia unei mulţimi de ţărani italici, ce-i drept bine intenţionată, dar adunată la întîmplare, şi de a lăsa, în ultimă instanţă, numirea generalilor şi legiferarea tratatelor la aprecierea unor oameni care nu înţelegeau nici cauzele şi nici urmările hotărîrilor lor. În toate afacerile care au depăşit problemele municipale propriu-zise, adunările populare ale Romei au jucat în consecinţă un rol pueril şi chiar ridicol. În general, oamenii adunaţi adoptau tot ceea ce le era propus; şi dacă, în mod excepţional, din proprie iniţiativă, au refuzat o dată sancţiunea, ca, de exemplu, cu ocazia declaraţiei de război împotriva Macedoniei din anul 554 (200), atunci politica forului întreprinse cu siguranţă o opoziţie deplorabilă şi cu un rezultat la fel de deplorabil faţă de politica statului. În fine, plebea clientelară se considera egală cetăţenilor independenţi şi deseori îşi dovedi în practică superioritatea faţă de aceştia. Instituţiile care i-au dat naştere erau străvechi. Din timpuri imemoriale, romanul nobil exercita faţă de liberţii şi clienţii săi un fel de guvernare şi era consultat de către aceştia în toate afacerile lor mai importante; un client, de exemplu, avea grijă să nu-şi căsătorească copiii fără consimţămîntul prealabil al patronului său; deseori chiar acesta aranja căsătoria. Dar aşa cum din aristocraţie se formase o stare guvernantă separată care acaparase în mîinile sale nu numai puterea, dar şi bogăţia, tot astfel clienţii se convertiseră în paraziţi şi cerşetori; şi aceşti noi partizani ai bogătaşilor subminară clasa cetăţenilor, atît în interior, cît şi în exterior. Aristocraţia nu numai că tolera această clientelă, dar o exploata financiar şi politic în propriul avantaj. Astfel, de exemplu, vechile colecte de bani, care se făcuseră, odinioară, numai în scopuri religioase şi cu ocazia înmormîntării unor bărbaţi merituoşi, erau cerute acum de către oamenii de vază – mai întîi în anul 568 (186), de către Lucius Scipio, sub pretextul unei serbări populare pe care intenţiona s-o organizeze – pentru a impune publicului contribuţii în împrejurări extraordinare. Cadourile erau limitate prin lege (550, 204), întrucît senatorii începuseră să perceapă în locul acestora un tribut regulat de la clienţii lor. Dar întreţinerea clienţilor era în avantajul clasei dominante, mai ales pentru influenţarea comiţiilor; rezultatele alegerilor arată cu evidenţă puterea cu care plebea dependentă suprima încă în această perioadă influenţa clasei mijlocii dependente. Creşterea rapidă a gloatei, mai ales în capitală, existenţa ei fiind dovedită prin cele relatate, se relevă şi prin alte indicii. Sporirea numărului şi importanţei liberţilor este dovedită prin discuţiile foarte serioase, purtate încă în secolul trecut (pp. 219-220) şi continuate în acesta, despre dreptul lor de vot în adunările comunităţii şi prin rezoluţia ciudată adoptată de către senat în timpul războiului cu Hannibal de a admite femeile liberte onorabile la colectele publice şi de a îngădui copiilor legitimi ai părintelui eliberat să poarte însemnele onorifice, drept care aparţinuse pînă atunci numai copiilor celor născuţi liberi (p. 544). Probabil că majoritatea grecilor şi orientalilor stabiliţi la Roma nu erau cu mult superiori liberţilor, întrucît servilismul naţional era înrădăcinat la ei la fel de adînc, precum cel juridic la ceilalţi. Dar nu numai aceste cauze naturale contribuiră la naşterea unei gloate a capitalei; nici nobilimea, nici demagogii nu pot fi scutiţi de reproşul de a fi conlucrat sistematic la creşterea ei şi de a fi subminat puterea vechiului spirit civic prin linguşirea poporului şi alte mijloace chiar mai detestabile. Corpul electoral era încă prea respectabil pentru a putea fi corupt făţiş; dar favoarea celor chemaţi să voteze era captată deja indirect prin mijloace care erau departe de a fi recomandabile. Vechea obligaţie a magistraţilor, mai ales a edililor, de a veghea asupra menţinerii unui preţ moderat la grîu şi de a organiza jocurile începu să degenereze în dezgustătorul strigăt al plebei urbane din timpul imperiului; pîinea oferită gratuit şi jocuri perpetue. Mari transporturi de grîu, puse la dispoziţia administraţiei pieţei romane fie de către guvernatorii provinciilor, fie de către provincii, pentru a cîştiga bunăvoinţa unor magistraţi romani anume, livrate pe nimic, au permis edililor de la mijlocul secolului al VI-lea să furnizeze capitalei grîul la preţuri derizorii. Cato spunea că nu este de mirare dacă cetăţenii nu mai ascultă de buna povaţă: burta oricum nu are urechi. Distracţiile oferite poporului au sporit într-o măsură alarmantă. Timp de 500 de ani, comunitatea se mulţumise anual cu o singură sărbătoare populară şi cu un singur circ; primul demagog roman de profesie, Gaius Flaminius, adăugă o doua sărbătoare populară şi un al doilea circ (534, 220), iar prin aceste instituţii, a căror tendinţă este caracterizată în mod suficient de denumirea însăşi a noii sărbători, „jocuri plebeiene”, el şi-a obţinut neîndoielnic învoirea de a oferi bătălia de la Lacul Trasimenus. Odată deschisă calea, răul progresa cu paşi repezi. Sărbătoarea în onoarea zeiţei Ceres, divinitatea protectoare a plebei (p. 197), nu poate să fie cu mult ulterioară jocurilor plebeiene. Mai mult, la sugestia profeţiilor sibiline şi marciene, au fost adăugate o a patra sărbătoare, în onoarea lui Apollo (542, 212), o a cincea, în onoarea „Marii Mame” (550, 204), recent transferată din Frigia la Roma. Aceştia au fost anii grei ai războiului cu Hannibal – cu ocazia primei celebrări a jocurilor lui Apollo, cetăţenii fuseseră chemaţi la arme chiar în Circ –, în care teama superstiţioasă, specifică Italiei, atinsese cel mai înalt grad şi în care nu lipseau cei care se foloseau de situaţie pentru a răspîndi oracole sibiline şi profetice, recomandîndu-se prin conţinutul acestora mulţimii; cu greu am putea blama guvernul, care trebuia să pretindă din partea populaţiei sacrificii uriaşe, că a consimţit la asemenea mijloace. Dar ceea ce fusese acordat o dată trebuia să fie păstrat; mai mult, chiar în timpuri mai liniştite, se mai adăugă încă o sărbătoare populară, ce-i drept mai puţin importantă: jocurile în onoarea Florei. Cheltuielile acestor sărbători erau suportate de către magistraţii însărcinaţi cu organizarea lor; astfel, edilii curuli organizau, pe lîngă vechea sărbătoare romană, şi pe cea a Mamei Zeilor şi a Florei, edilii plebeieni, pe cea a plebeilor şi a lui Ceres, iar pretorul urban, jocurile lui Apollo. Cei care sancţionaseră noile sărbători se vor fi scuzat în faţa propriei conştiinţe, considerînd că acestea nu afectau nicidecum tezaurul public; ar fi fost însă mai puţin nefast dacă s-ar fi încărcat bugetul comun cu o serie de cheltuieli inutile, decît să se permită ca organizarea unei distracţii populare să devină în realitate o calificare necesară pentru ocuparea celor mai înalte demnităţi ale statului. În curînd, viitorii candidaţi la consulat intrară în concurenţă în ceea ce priveşte sumele cheltuite pentru aceste serbări, ele ridicîndu-se în curînd la valori fabuloase; şi, bineînţeles, nu dăuna cu nimic dacă viitorul consul oferea, pe lîngă contribuţia legală, şi un dar din proprie iniţiativă (munus), o luptă de gladiatori, pe care o finanţa el însuşi. Splendoarea jocurilor deveni în curînd măsura după care corpul electoral aprecia destoinicia candidatului. Nobilimea, fireşte, trebuia să plătească foarte mult – o luptă de gladiatori bine organizată costa în jur de 720.000 de sesterţi (500.000 de taleri) –, dar ea plătea fără crîcnire, întrucît, prin acest mijloc, bara practic accesul oamenilor săraci la cariera politică. Corupţia însă nu se limita numai la for, ci începu să pătrundă şi în tabăra militară. Vechea miliţie cetăţenească se declara mulţumită dacă aducea la Roma o despăgubire pentru eforturile necesare războiului şi dacă, în împrejurări extraordinare, primea o modestă recompensă pentru victorie; noii generali, în frunte cu Scipio Africanus, aruncau, cu amîndouă mîinile, în rîndurile soldaţilor atît banii romani, cît şi cei proveniţi din pradă; aceasta a fost cauza pentru care Cato se certă cu Scipio în Africa în timpul ultimelor campanii împotriva lui Hannibal. Veteranii din al doilea război macedonean şi din războiul din Asia Mică reveniră, fără excepţie, ca oameni bogaţi; începu să fie lăudat şi de către cei onorabili generalul care nu păstra darurile provinciilor şi prada de război numai pentru sine şi anturajul său şi din tabăra căruia nu puţini se întorceau încărcaţi cu aur şi argint: se uitase cu desăvîrşire că şi prada mobilă aparţinea statului. Cînd Lucius Paullus a recurs la vechiul obicei, propriii soldaţi şi mai ales numeroşii voluntari ademeniţi de posibilitatea unei prăzi bogate erau gata să-i refuze învingătorului de la Pydna, printr-un decret al poporului, onoarea triumfului, care, în această epocă, era deja acordată oricui jefuia trei sate ligurice. Disciplina şi spiritul militar au avut mult de suferit din cauza acestei treceri de la război la goana după pradă; această afirmaţie se poate verifica cel mai bine în campania împotriva lui Perseus, iar nivelul laşităţii e scandalos de vizibil în nesemnificativul război al Istriei (576, 178), în care, din cauza unei încăierări fără importanţă căreia i se conferiseră prin zvonuri proporţii gigantice, armata de uscat, ca şi flota, ba chiar şi italicii de acasă o luară la sănătoasa, Cato văzîndu-se nevoit să-şi admonesteze concetăţenii reproşîndu-le poltroneria. Tineretul nobil era şi aici în frunte. Încă din timpul războiului cu Hannibal (545, 209), cenzorii interveniseră cu pedepse severe în cazul insubordonării celor chemaţi să servească în cavalerie. Către sfîrşitul acestei perioade (574?, 180?), un decret al poporului cerea dovada satisfacerii a zece ani de serviciu militar ca o condiţie necesară pentru ocuparea unei magistraturi; astfel, fiii nobililor urmau să fie constrînşi să intre în armată. Dar poate nimic nu arată atît de evident năruirea orgoliului nobil şi a onoarei adevărate, atît la cei puternici, cît şi la cei slabi, decît goana după distincţii şi titluri, diferită prin manifestările ei, dar în esenţă identică la toate stările şi clasele. Onoarea triumfului era atît de mult rîvnită, încît cu greu s-a păstrat vechea regulă potrivit căreia triumful putea să fie acordat numai acelui magistrat suprem care mărise puterea comunităţii în bătălie deschisă şi care excludea, nu arareori, tocmai pe aceia care aduseseră statului serviciile cele mai importante. A trebuit să se facă concesii; acei generali care încercaseră în van să obţină triumful sau cei care nu puteau să-l pretindă din partea senatului şi nici din partea cetăţenilor îşi serbau triumful pe cont propriu pe Muntele Alban, lucru care s-a întîmplat pentru prima dată în anul 523 (231). Nici o luptă cu o ceată ligurică sau corsicană nu era suficient de nesemnificativă pentru a nu se pretinde de pe urma ei triumful. În vederea suprimării triumfătorilor paşnici, ca, de exemplu, consulii anului 573 (181), acordarea triumfului a fost condiţionată de dovada unei bătălii care costase viaţa a cel puţin 5.000 de inamici; dar şi această dovadă a fost deseori eludată prin date falsificate, observîndu-se, de altfel, în multe case ale nobililor armuri ale inamicilor care nu proveneau nicidecum de pe cîmpul de bătălie. Dacă odinioară comandantul suprem al anului în curs se simţea onorat să servească anul următor în statul-major al succesorului său, conduita fostului consul Cato de a servi ca tribun militar sub Tiberius Sempronius Longus (560, 194) şi Manius Glabrio (563, 191) era considerată acum ca o ofensă adusă noii mode. Odinioară, serviciul adus comunităţii era recompensat o dată pentru totdeauna printr-un simplu act de recunoştinţă; acum, fiecare acţiune meritorie părea să necesite o distincţie permanentă. Deja învingătorul de la Mylae (494, 260), Gaius Duilius, obţinuse autorizaţia ca, atunci cînd străbătea străzile Romei, să fie precedat, în mod extraordinar, de un purtător de torţă şi un flautist. Statui şi monumente, foarte des ridicate pe cheltuiala onoratului, deveniseră atît de obişnuite, încît faptul de a te lipsi de ele era considerat, ironic, ca fiind o notă de distincţie. Însă asemenea onoruri pur personale au devenit repede insuficiente. Cu timpul, se institui obiceiul de a se asigura învingătorului şi urmaşilor săi o rentă permanentă din victoriile pe care le repurtase, cutumă introdusă în principal de către învingătorul de la Zama, numindu-se el însuşi drept erou al Africii, pe fratele său drept erou al Asiei, iar pe vărul său proclamîndu-l drept erou al Spaniei. Cei slabi urmară exemplul celor puternici. Dacă starea guvernanţilor nu renunţa la a reglementa dispoziţiile funerare pentru diferitele ranguri şi la a decreta fostului cenzor un linţoliu de purpură, atunci nu li se putea reproşa nici liberţilor că aspirau la obţinerea, cel puţin pentru fiii lor, a multrîvnitului tiv de purpură. Toga, inelul şi medalionul deosebeau nu numai pe cetăţean şi pe cetăţeană de străin sau de sclav, ci şi pe cel născut liber de fostul sclav, pe fiul unor părinţi născuţi liberi de cel al unor părinţi liberţi, pe fiul de cavaler sau de senator de cetăţeanul de rînd, pe descendentul unei familii curule de senatorul ordinar (p. 544). Şi toate acestea în acea comunitate în care tot ceea ce era bine şi măreţ era opera egalităţii civile!

Disensiunile care divizau comunitatea sînt reflectate şi în rîndurile opoziţiei. Sprijiniţi pe ţărani, patrioţii reclamau tot mai hotărît reforma; sprijinită de mulţimea urbană, demagogia îşi începea opera. Cu toate că aceste curente nu se pot izola în întregime, ci se împletesc deseori, este totuşi necesar să le analizăm pe fiecare în parte.

Partidul reformei e oarecum întruchipat de persoana lui Marcus Porcius Cato (520-605, 234-149). Cato, ultimul reprezentant eminent al sistemului mai vechi, limitat la Italia şi opus dominaţiei universale, va trece, din această cauză, mai tîrziu drept modelul romanului autentic, de viţă nealterată; mai apropiată de realitate ar fi considerarea lui ca reprezentant al opoziţiei clasei de mijloc a Romei împotriva noii nobilimi eleno-cosmopolite. Luat de la coarnele plugului, a fost convins să intre în politică de către un proprietar vecin, Lucius Valerius Flaccus, unul dintre puţinii nobili neinfluenţaţi de cursul vremii; acest patrician onest îl considera pe asprul ţăran sabin drept omul potrivit pentru a stăvili evoluţia evenimentelor; şi, într-adevăr, aşteptările nu i-au fost înşelate. Sub egida lui Flaccus şi după vechiul şi bunul obicei, altfel spus, servind cu fapta şi sfatul concetăţenii şi republica, el îşi croi drum pînă la consulat şi la triumf, ba chiar şi pînă la cenzură. Intrat la vîrsta de 17 ani în armata cetăţenească, el participă la întregul război cu Hannibal, de la bătălia de la Lacul Trasimenus pînă la cea de la Zama; a servit sub Marcellus şi Fabius, sub Nero şi Scipio, dovedindu-şi destoinicia la Tarentum şi Sena, în Africa, Sardinia, Spania şi Macedonia, în aceeaşi măsură ca soldat, ca ofiţer de stat-major şi ca general. El era acelaşi în for, ca şi pe cîmpul de bătălie. Cuvîntările sale neînfricate şi precise, verva sa rustică, dar picantă, cunoştinţele sale despre dreptul roman şi despre realităţile romane, agilitatea sa incredibilă şi trupul său de fier i-au creat un nume mai întîi în oraşele învecinate; apoi, după ce apăruse în for şi în curia capitalei, deveni avocatul cel mai influent şi primul orator al timpurilor sale. El adoptă comportamentul lui Manius Curius (p. 217), idealul său din rîndul oamenilor de stat romani; viaţa sa lungă a consacrat-o criticilor oneste, pe măsura înţelegerii sale, la adresa decadenţei iminente; la vîrsta de 85 de ani, combătea încă în for ideile noi. Era departe de a fi frumos; duşmanii lui pretindeau că ar avea ochi verzi şi părul roşu; n-a fost nicidecum un om mare şi cu atît mai puţin un om de stat clarvăzător. Mărginit politic şi moral, avînd permanent pe buze şi dinaintea ochilor idealul vremurilor bune de demult, dispreţuia cu înverşunare tot ceea ce era nou. Din cauza severităţii faţă de sine însuşi, legitimînd astfel severitatea şi duritatea faţă de orice şi oricine, din cauza onestităţii şi corectitudinii sale, fără a intui datoria aflată dincolo de disciplina politică şi de integritatea mercantilă, duşman al tuturor vicleşugurilor şi josniciilor, dar şi al eleganţei şi genialităţii şi mai ales duşmanul duşmanilor săi, el nu a întreprins niciodată vreo încercare de a stîrpi răul din rădăcină, ci a luptat o viaţă întreagă numai împotriva simptomelor şi, înainte de toate, împotriva persoanelor. Guvernanţii se uitau cu un dispreţ suveran la parvenitul acesta lipsit de strămoşi şi i se considerau, poate pe bună dreptate, superiori; dar corupţia elegantă din senat şi din afara lui tremura totuşi în taină în faţa bătrînului cenzor al moralei de mîndră ţinută republicană, în faţa veteranului acoperit de cicatrice din timpul războiului cu Hannibal, în faţa senatorului foarte influent şi în faţa protectorului ţărănimii romane. El prezenta nobililor săi colegi, pe rînd şi în mod public, lista păcatelor lor – ce-i drept, fără a cerceta cu acribie dovezile – în special celor care-l ofensaseră sau îl provocaseră în mod direct. Cu aceeaşi îndrăzneală îi critica şi îi dojenea pe cetăţeni pentru fiecare injustiţie şi fiecare nouă dezordine. Atacurile sale veninoase i-au adus numeroşi duşmani, astfel încît a trăit într-o ostilitate ireconciliabilă şi declarată cu cele mai puternice coterii aristocratice ale timpurilor sale, mai ales cu Scipionii şi Flamininii; a fost acuzat în public de 44 de ori. Dar ţărănimea – şi acest lucru este semnificativ pentru tăria acelui spirit din rîndul clasei de mijloc a Romei, care făcuse posibilă supravieţuirea după bătălia de la Cannae – nu i-a refuzat niciodată campionului neobosit al reformei sprijinul voturilor sale. Atunci cînd, în anul 570 (184), Cato candida împreună cu colegul său nobil Lucius Flaccus, adept al concepţiilor sale, pentru cenzură şi anunţa în prealabil că intenţionează să întreprindă în timpul acestei magistraturi o purificare radicală a tuturor claselor şi stărilor sociale, cei doi bărbaţi temuţi au fost aleşi de către cetăţeni în ciuda tuturor sforţărilor nobilimii, care a trebuit să se supună atunci cînd epurarea masivă a devenit faptă, eliminînd, printre alţii, pe fratele Africanului de pe lista cavalerilor, iar pe fratele Eliberatorului grecilor de pe lista senatorilor.

Acest război împotriva persoanelor şi multiplele încercări de a îngheţa spiritul vremii prin justiţie şi politică, oricît de lăudabile ar fi fost prin intenţia lor, nu au putut să stăvilească şuvoiul corupţiei decît pentru foarte scurtă vreme; şi dacă este demn de reţinut faptul că acest Cato a putut să joace un rol politic împotriva acestui curent, atunci este la fel de semnificativ faptul că a reuşit să se debaraseze de corifeii partidei adverse tot atît de puţin precum aceştia s-au debarasat de el şi că procesele celor traşi la răspundere, intentate de el şi de colegii săi întru credinţă înaintea cetăţenilor, au rămas, cel puţin în cazurile de o oarecare importanţă politică, tot atît de inutile precum cele intentate lui Cato însuşi. Un efect la fel de minor au produs legile poliţieneşti care au fost decretate în această perioadă în număr mare, în special pentru limitarea luxului şi impunerea unor deprinderi domestice mai economice şi mai disciplinate – asupra acestora vom mai reveni, în parte, la prezentarea capitolului despre economia naţională. Încercări mult mai practice şi mult mai utile au fost întreprinse pentru stăvilirea decadenţei prin mijloace indirecte; printre acestea, distribuirile de noi loturi de pămînt din domeniul public deţin, fără îndoială, locul de frunte. Acestea au fost realizate într-un număr mare şi pe suprafeţe însemnate între primul şi al doilea război cu Cartagina şi de la sfîrşitul acestei perioade pînă la sfîrşitul perioadei în cauză. Cele mai importante sînt împărţirea teritoriului Picenumului de către Gaius Flaminius (522, 232; p. 385), fondarea de opt noi colonii maritime în anul 560 (194; p. 458) şi, mai ales, colonizarea intensivă a ţinutului dintre Apenini şi Pad prin întemeierea coloniilor latine Placentia, Cremona (p. 386), Bononia (p. 463) şi Aquileia (p. 462) şi a coloniilor de cetăţeni Potensia, Pisaurum, Mutina, Parma, Luna (p. 475) în anii 536, 565-577 (218, 189-177). Cea mai mare parte a acestor întemeieri trebuie să fie atribuită partidului reformei. Cato şi adepţii săi cerură aceste măsuri insistînd, pe de o parte, asupra pustiirii Italiei din timpul războiului cu Hannibal şi a scăderii alarmante a loturilor lucrate de ţărani şi, în general, a populaţiei italice libere, iar pe de alta, asupra vastelor domenii ale nobilimii asimilate ca nişte proprietăţi particulare în Galia Cisalpină, în Samnium, în ţinuturile Apulia şi Bruttium. Cu toate că guvernul roman n-a dat curs cerinţelor în măsura posibilităţilor şi imperativelor epocii, el n-a rămas totuşi surd la avertismentul unui bărbat atît de cumpătat. Un caracter analog vădeşte propunerea, avansată de Cato senatului, de a stăvili decăderea cavaleriei civile prin înfiinţarea a 400 de noi locuri de cavaleri (p. 545). Resursele pentru această măsură nu lipseau din tezaurul public; cu toate acestea, se pare că propunerea a fost respinsă din cauza spiritului exclusivist al nobilimii care încerca să-i elimine pe toţi aceia care erau numai călăreţi, nu şi cavaleri. Dimpotrivă, vremurile grele de război, care au silit guvernul să recurgă chiar şi la metoda, din fericire nerealizată, de a recruta armatele, după modelul oriental, din tîrgurile de sclavi, au determinat reconsiderarea calificării necesare pînă atunci pentru serviciul în armata cetăţenească: censul minim de 11.000 de aşi (300 de taleri) şi calitatea de cetăţean. În afara faptului că oamenii liberi cu averea estimată între 4.000 (115 taleri) şi 1.500 de aşi (43 de taleri) şi toţi liberţii au fost înrolaţi pentru serviciul în flotă, censul minim pentru legionar a fost redus la 4.000 de aşi (115 taleri), iar în cazurile extreme atît cei înrolaţi pentru flotă, cît şi bărbaţii liberi cu averea estimată între 1.500 şi 375 de aşi (11 taleri) au fost încorporaţi în pedestrimea cetăţenească. Aceste inovaţii, care aparţin probabil sfîrşitului epocii precedente sau începutului acestei epoci, nu s-au născut, ca şi reforma militară serviană, din iniţiativa partidelor, dar ele au favorizat totuşi partidul democrat, în măsura în care obligaţiile cetăţeneşti trebuiau să fie urmate în mod necesar de drepturile cetăţeneşti. Săracii şi liberţii au început să însemne ceva pentru comunitate din momentul în care au servit-o; mai ales datorită acestei cauze, una dintre cele mai importante modificări constituţionale s-a produs tocmai în această epocă: reforma comiţiilor centuriate, care coincide, probabil, cu sfîrşitul războiului din Sicilia (513, 241). Conform sistemului de votare folosit pînă atunci, deşi nu votau numai proprietarii ca pînă la reforma lui Appius Claudius (p. 219), prevalau totuşi cei avuţi; primii votau cavalerii, mai exact nobilimea patriciano-plebeiană, apoi cei care intraseră în clasa superioară, mai exact aceia care puteau să-i dovedească cenzorului o avere de cel puţin 100.000 de aşi (2.900 de taleri); aceste două diviziuni, în cazul în care cooperau, repurtau întotdeauna victoria. Dreptul de vot al celor cuprinşi în următoarele patru clase a fost de o importanţă secundară, cel al cetăţenilor la care estimarea rămăsese sub censul ultimei clase de 11.000 de aşi (300 de taleri) era mai mult decît iluzoriu, iar liberţii, cu foarte rare excepţii, fuseseră privaţi de dreptul de vot. După noua organizare, dreptul întîietăţii le-a fost abrogat cavalerilor, cu toate că-şi menţineau centuriile separate, şi a fost transmis unei centurii de votanţi traşi la sorţi din prima clasă; mai mult, libertul a fost pus pe picior de egalitate cu cel născut liber ; în fine, fiecăreia dintre cele cinci clase i-a fost acordat acelaşi număr de voturi, astfel încît, chiar dacă corpul electoral era de aceeaşi părere, majoritatea era decisă totuşi numai după votul celei de-a treia clase. Această reformă a centuriilor a fost prima modificare esenţială a constituţiei, pe care o nouă opoziţie o impusese nobilimii, şi prima victorie a democraţiei propriu-zise. Ea obţinuse, în parte, suprimarea dreptului prerogativ al nobilimii, în parte, dreptul de vot egal. Importanţa acestei prerogative electorale a nobilimii nu poate fi apreciată îndeajuns, mai ales într-o epocă în care influenţa aristocraţiei asupra cetăţenilor se afla, într-adevăr, într-o ascensiune continuă. Doar în această epocă starea iuncherimii propriu-zise a fost destul de puternică pentru a ocupa numai cu reprezentanţi din rîndurile ei locul al doilea din consulat şi din cenzură – consulatul, pînă la sfîrşitul acestei perioade (pînă în anul 582, 172), cenzura, încă o generaţie în plus (pînă în anul 623, 131) –, care erau deschise de drept atît patricienilor, cît şi plebeilor. Chiar în momentul cel mai critic pe care l-a cunoscut republica romană, criza de după bătălia de la Cannae, ea a casat, numai din cauza originii sale plebeiene, alegerea legală a unui ofiţer considerat de toţi drept cel mai capabil, plebeul Marcellus, chemat la consulatul devenit vacant prin moartea patricianului Paullus. Totuşi, este caracteristic pentru spiritul acestei reforme că dreptul de întîietate la vot a fost retras numai nobilimii, nu şi celor bogaţi, că dreptul de întîietate la vot retras centuriilor cavalerilor n-a fost transmis unei diviziuni desemnate prin tragere la sorţi din rîndul tuturor cetăţenilor, ci a fost atribuit în exclusivitate primei clase. Mai profundă, cel puţin teoretic, a fost egalizarea dreptului de vot a celor bogaţi cu cel al săracilor, dreptul de vot al celor impozabili născuţi liberi cu cel al liberţilor, astfel încît în mîinile primei clase nu a rămas decît o cincime, în loc de jumătate, din totalul voturilor. În schimb, una dintre cele mai importante, poate, în realitate, cea mai importantă dintre aceste înnoiri, egalizarea liberţilor cu cei născuţi liberi, a fost suprimată 20 de ani mai tîrziu (534, 220) de către cenzorul Gaius Flaminius, unul dintre cei mai de seamă membri ai partidului reformei, liberţii fiind înlăturaţi din centurii. Măsura aceasta a fost reînnoită cu mai multă vigoare 50 de ani mai tîrziu (585, 169) de către cenzorul Tiberius Sempronius Gracchus, tatăl celor doi promotori ai revoluţiei romane, fiind îndreptat împotriva liberţilor ale căror presiuni deveniseră tot mai puternice. Rezultatul durabil al reformei centuriate a fost, în afara dispoziţiei îndreptate împotriva stării cavalerilor, suprimarea politică a distincţiei pecuniare între cetăţenii al căror cens se situa deasupra limitei inferioare, ceea ce a înseamnat drept de vot egal pentru toţi cetăţenii îndreptăţiţi la vot. În felul acesta, în comiţiile tribute toţi cetăţenii proprietari aveau de mult drept de vot egal, în timp ce acela al cetăţenilor neproprietari şi al liberţilor a devenit, pentru a vorbi astfel, un drept iluzoriu, întrucît au fost comasaţi cu toţii în patru dintre cele 35 de triburi. În consecinţă, rezultatul general a fost transformarea comiţiilor centuriate după modelul consacrat al comiţiilor tribute, schimbare care se recomandă cu de la sine putere prin împrejurarea că alegerile, propunerile de legi, acuzaţiile şi, în general, toate afacerile care necesitau cooperarea cetăţenilor au fost aduse în faţa comiţiilor tribute, iar centuriile, mai inflexibile, au fost rar convocate, exceptînd cazurile reclamate de constituţie sau de cutumă, cum ar fi alegerea cenzorilor, consulilor şi pretorilor şi decretarea războiului ofensiv. În consecinţă, această reformă nu a introdus un nou principiu în constituţie, ci numai a conferit o aplicaţie generală şi hotărîtoare unui principiu care a reglementat timp îndelungat adunarea cetăţenilor, mai frecvent utilizată şi, în practică, mult mai importantă. Tendinţa ei într-adevăr democratică, deloc demagogică, reiese cu claritate din faptul că adevăraţii piloni ai oricărui partid revoluţionar prin vocaţie – proletariatul şi liberţii – îşi păstrează, ca şi înainte, o poziţie inferioară atît în centurii, cît şi în triburi. Din această cauză, importanţa practică a acestei modificări a ordinii de votare în cadrul adunării populare nu trebuie supraestimată. Noua lege electorală a desăvîrşit, ce-i drept, egalitatea cetăţenească în principiu, dar ea nu a împiedicat şi, probabil, nici nu a stînjenit formarea simultană a unei noi stări privilegiate. Cu siguranţă, nu se datorează numai tradiţiei, într-adevăr lacunare, faptul că nicăieri nu putem constata o influenţă reală a mult discutatei reforme asupra evoluţiei evenimentelor. De altfel, există o conexiune intimă între această reformă care i-a egalizat pe toţi cetăţenii îndreptăţiţi la vot şi desfiinţarea, deja menţionată, a comunităţilor de cetăţeni romani fără sufragiu care fuzionaseră treptat cu cele ale cetăţenilor cu drepturi depline. Spiritul nivelator al partidului progresist reclama abolirea deosebirilor în sînul corpului de cetăţeni, în timp ce abisul care-i separa pe cetăţeni de necetăţeni este mereu lărgit şi adîncit. Dacă rezumăm ţelurile şi realizările partidului reformei din epoca aceasta, vom constata că acesta a luptat cu patriotism şi energie şi că a reuşit, pînă la o anumită limită, să stăvilească decadenţa, mai ales declinul ţărănimii şi abandonarea vechilor principii de austeritate şi de frugalitate, dar şi influenţa preponderentă a noii nobilimi. Lipseşte însă scopul politic de perspectivă. Nemulţumirea mulţimii, indignarea morală a celor buni şi-au găsit poate în opoziţie o puternică expresie; nu se constată însă o înţelegere clară a sursei răului şi nici un plan precis pentru remedierea acestuia. O anumită lipsă de clarviziune străbate toate aceste sforţări, atît de onorabile, de altfel, şi poziţia pur defensivă a apărătorilor nu are nicidecum darul de a prevesti succesul. Rămîne o problemă neelucidată dacă maladia aceasta ar fi putut fi vindecată prin abilitate umană; reformatorii romani ai acestor timpuri par să fi fost totuşi mai degrabă buni cetăţeni decît buni oameni politici şi par să fi condus oarecum mărginit şi stîngaci marea luptă între vechiul spirit civic şi noul cosmopolitism.

Dar aşa cum această epocă a văzut gloata născîndu-se lîngă cetăţeni, la fel a văzut născîndu-se şi demagogia linguşitoare a gloatei alături de partidul util şi respectabil al opoziţiei. Cato cunoaşte deja meseria oamenilor care au o înclinaţie morbidă spre locvacitate, aşa cum alţii o au spre băutură sau somn, care-şi închiriază ascultători, dacă aceştia nu se adună din propria pornire, care sînt auziţi de popor, precum crainicii în tîrguri, fără a fi ascultaţi, dar care pot fi şi folosiţi, dacă ajutorul lor devine necesar. În felul său caustic, Cato îi aseamănă pe aceşti domnişori spilcuiţi cu trăncănitorii greci din agora, traficanţi de spirite care cîntau şi dansau, fiind întotdeauna gata pentru orice: un asemenea om nu este bun pentru nimic altceva, susţinea el, decît să se producă în cazul ceremoniilor ca şi comediant şi să interpeleze publicul; pentru un colţ de pîine, el îşi vinde atît cuvîntul, cît şi tăcerea. Într-adevăr, aceşti demagogi erau cei mai periculoşi inamici ai reformei. În timp ce reformatorii insistau în special asupra reabilitării morale, demagogii luptau mai ales pentru limitarea competenţei guvernamentale şi lărgirea celei cetăţeneşti. În prima accepţiune, cea mai importantă măsură a constat în desfiinţarea reală a dictaturii. Criza provocată de Quintus Fabius şi adversarii săi populari în anul 537 (217) a dat acestei instituţii, nepopulară de la origine, lovitura de graţie. Cu toate că guvernul, sub presiunea imediată exercitată de bătălia de la Cannae (538, 216), a mai numit încă o dată un dictator învestit cu comandă activă, el nu putea îndrăzni să mai repete această tentativă în timpuri paşnice şi după ce, încă pentru cîteva ori (ultima dată în anul 552, 202), în urma desemnării de către cetăţeni a omului care urma să fie numit, a fost instituit un dictator pentru afaceri urbane ; această magistratură a căzut astfel în desuetudine, fără a fi, în realitate, desfiinţată. Cu aceasta a dispărut din sistemul constituţional roman, înjghebat în mod artificial, un corectiv binefăcător (p. 182) pentru ciudata colegialitate a puterii, iar guvernul, care deţinuse dreptul de a numi dictatorii, altfel spus, de a-i suspenda pe consuli, pierdu unul dintre instrumentele sale cele mai importante. Acesta fu înlocuit, cu totul incomplet, de prerogativa, pe care senatul şi-o arogase din acest moment, de a transmite magistraţilor supremi în împrejurări extraordinare, mai ales în caz de răscoale neaşteptate şi de război, o putere cvasidictatorială, însărcinîndu-i cu luarea măsurilor pentru salvarea republicii după propria lor judecată şi creînd astfel o stare de lucruri asemănătoare cu legea marţială de astăzi. Pe lîngă acestea, competenţa formală a poporului în numirea magistraţilor, ca şi în probleme de guvernare, de administraţie, de finanţe, obţinu o lărgire periculoasă. Colegiile sacerdotale, mai ales cele mai importante din punct de vedere politic, cele ale experţilor, îşi completau singure locurile devenite vacante, conform unui străvechi obicei, şi îşi desemnau singure preşedinţii, în măsura în care aveau astfel de funcţii; şi, într-adevăr, pentru astfel de instituţii menite să transmită cunoştinţele sacre din generaţie în generaţie, singura modalitate de alegere conformă spiritului lor era cooptarea. Astfel, cu toate că nu e de mare însemnătate politică, faptul că desemnarea preşedinţilor, curionii şi pontifii – încă nu alegerile în colegiile înseşi –, trecu din sînul acestor colegii în competenţa comunităţii (înainte de anul 542, 212) dovedeşte totuşi începutul dezorganizării ordinii republicane. Totuşi, cu teama formală de zei, tipic romană, pentru a nu comite nici cea mai mică greşeală, numai minoritatea triburilor (în consecinţă, nu „poporul”) participa în aceste împrejurări la alegere. De o importanţă mai mare a fost intervenţia cetăţenilor în problemele personale şi de ordin tehnic din sfera administraţiei militare şi a politicii externe. Aici trebuie să încadrăm trecerea numirii ofiţerilor de stat-major din competenţa generalului în cea a cetăţenilor, despre care am vorbit mai sus (pp. 546-547); aici, alegerea conducătorilor opoziţiei în calitate de generali împotriva lui Hannibal (346; p. 410); aici, decretul neconstituţional şi iraţional al cetăţenilor din anul 537 (217), prin care comanda supremă a fost împărţită între generalisimul nepopular şi locotenentul său popular care i se opunea pe cîmpul de bătălie, ca şi în for (p. 414); aici, plîngerile tribunilor din faţa poporului, adresate împotriva unor ofiţeri, precum Marcellus, din cauza conducerii nepricepute şi neonorabile a războiului (545, 209), care îl obligaseră încă de pe atunci să părăsească tabăra şi să vină la Roma pentru a-şi dovedi capacităţile militare în faţa publicului Romei; aici, încercările şi mai scandaloase de a-l priva pe învingătorul de la Pydna de triumful său printr-un decret al poporului (p. 562); aici, învestitura, sugerată, ce-i drept, de către senat, a unui bărbat particular cu o autoritate consulară extraordinară (544, 210; pp. 436-437); aici, ameninţarea ambiguă a lui Scipio de a obţine sancţiunea din partea cetăţenilor dacă senatul îi va refuza învestitura la comanda supremă din Africa; aici, tentativa unui om pe jumătate nebun de ambiţie de a obţine din partea poporului, împotriva voinţei guvernului, o cu totul nejustificată declaraţie de război împotriva rhodienilor (587, 167; p. 538); aici, în fine, noua axiomă constituţională potrivit căreia orice tratat de stat îşi obţinea validitatea abia după ratificarea de către comunitate. Această participare a cetăţenilor la guvernare şi la comandă era periculoasă din toate punctele de vedere, dar mai periculoasă era intervenţia lor în gestiunea finanţelor comunităţii; nu numai pentru că puterea senatului era lovită în plin prin orice atac îndreptat împotriva celui mai vechi şi mai important drept al guvernului – administraţia exclusivă a averii publice –, ci pentru că, supunînd o afacere de importanţă capitală, distribuirea domeniului public, hotărîrilor adunării poporului, se săpase mormîntul republicii. A permite adunării poporului să decreteze transferarea nemărginită a proprietăţii publice în propria-i favoare nu este numai o greşeală, ci începutul sfîrşitului; această posibilitate îi demoralizează pe cetăţenii bine intenţionaţi şi conferă celui care lansează această propunere o putere incompatibilă cu existenţa unei republici libere, oricît de salutară era împărţirea pămînturilor domeniale – senatul trebuind să sufere, de aceea, îndoita condamnare de a fi neglijat să anihileze această armă atît de periculoasă a agitaţiei, prin distribuirea voluntară a pămîntului ocupat. Gaius Flaminius, aducînd în faţa cetăţenilor, în anul 522 (232), cererea de distribuire a domeniilor din Picenum, a provocat comunităţii mai mult rău prin acest mijloc, decît i-a servit prin scopul lui. Ce-i drept, Spurius Cassius ceruse acelaşi lucru cu 250 de ani înainte (p. 201); dar aceste două măsuri, oricît de mult ar corespunde prin litera lor, au fost totuşi complet diferite, întrucît Cassius adusese o problemă a comunităţii în faţa comunităţii în adevăratul sens al cuvîntului, ea fiind în plină vigoare, pe cînd Flaminius a adus o problemă de stat în faţa adunării poporului unui stat mare. Fără a greşi, atît partidul de guvernămînt, cît şi cel al reformei priveau conducerea militară, administrativă şi financiară drept domeniul legitim al senatului şi se abţineau, pe bună dreptate, să utilizeze pe deplin, nicidecum să sporească, puterea formală a adunării poporului prin structura ei în plină şi ireversibilă disoluţie. Dacă niciodată, nici în monarhia cea mai limitată, monarhului nu i-a revenit un rol atît de şters cum i-a fost acordat suveranului popor roman, lucrul acesta este de regretat din mai multe puncte de vedere, dar, la starea dată a mecanismului comiţiilor, a fost o necesitate chiar în ochii partizanilor reformei. Din această cauză, Cato şi tovarăşii săi întru idei n-au adus niciodată în faţa poporului o problemă care avea tangenţă cu guvernarea propriu-zisă, n-au smuls niciodată senatului măsurile politice şi financiare dorite de ei prin decretul direct sau indirect al poporului, ca, de exemplu, declaraţia de război împotriva Cartaginei şi distribuirile de pămînturi. S-ar putea ca guvernarea senatului să fi fost greşită; adunările populare nu puteau să guverneze. Nu din cauză că în sînul lor ar fi putut domina o majoritate înrăită; dimpotrivă, cuvîntul unui bărbat de seamă, chemarea obligatorie a onoarei şi cea, şi mai obligatorie, a necesităţii îşi găseau îndeobşte ecoul în cadrul comiţiilor şi înlăturau rezultatele cele mai periculoase şi mai dezonorante; cetăţenii, în faţa cărora îşi justifică Marcellus cauza, îl huliră pe acuzator şi îl aleseră pe acuzat drept consul pentru anul următor; adunarea s-a lăsat convinsă şi de necesitatea războiului împotriva lui Filip, a dus la bun sfîrşit războiul împotriva lui Perseus prin alegerea lui Paullus şi a acordat acestuia triumful binemeritat. Dar asemenea alegeri şi asemenea decrete necesitau o conjunctură deosebită; în general, masa lipsită de voinţă urma primul impuls, iar neştiinţa sau accidentul dictau decizia. În stat, ca în oricare organism, organul care nu mai funcţionează devine dăunător prin prezenţa sa, iar nulitatea adunării populare suverane includea un pericol deloc neglijabil. Fiecare minoritate din senat putea să apeleze, conform constituţiei, la comiţii împotriva majorităţii. Fiecărui particular, care avea talentul ieftin de a predica urechilor neînvăţate sau, pur şi simplu, de a risipi bani, îi era deschisă o cale spre onoruri sau spre obţinerea unui decret în faţa căruia trebuiau să se supună atît magistraţii, cît şi guvernul; de aici acei generali-cetăţeni obişnuiţi să deseneze planuri de bătălie pe mesele cîrciumilor şi să privească, în virtutea talentului lor militar înnăscut, serviciul ordinar cu milă; de aici acei ofiţeri de stat-major care-şi datorau comanda intrigilor electorale din capitală şi care, atunci cînd lucrurile deveneau serioase, trebuiau, înainte de toate, să fie concediaţi în masă; de aici bătăliile de la Lacul Trasimenus şi de la Cannae şi dezonoranta conducere a războiul împotriva lui Perseus. La fiecare pas, guvernul era stingherit şi împiedicat de acele imprevizibile decrete ale cetăţenilor; după cum era de aşteptat, aceasta se întîmpla mai ales atunci cînd dreptatea era de partea sa. Dar slăbirea guvernului şi a comunităţii înseşi erau probleme minore faţă de alte pericole create de această demagogie. Violenţa instigatoare a unor indivizi ambiţioşi îşi ridică cu şi mai multă putere capul sub egida drepturilor constituţionale ale cetăţenilor. Ceea ce apărea formal ca voinţă a supremei autorităţi de stat, de cele mai multe ori n-a fost nimic altceva decît voinţa arbitrară a celui care a avansat o propunere. Ce urma să se întîmple cu o comunitate în care războiul şi pacea, numirea şi revocarea generalului şi a ofiţerilor, tezaurul public şi proprietatea publică depindeau de capriciul mulţimii şi al conducătorilor ei de ocazie? Furtuna încă nu se dezlănţuise, dar norii se lăsau tot mai greu şi tunete izolate tulburară deja atmosfera încărcată. Mai mult, într-un mod de două ori periculos, tendinţele în aparenţă opuse se atinseră cu extremele lor, atît în privinţa scopurilor, cît şi a mijloacelor. În patronajul şi adulaţia gloatei, politica de familie şi demagogia îşi făceau o concurenţă asemănătoare şi la fel de periculoasă. Gaius Flaminius a fost privit de către oamenii de stat ai generaţiei următoare drept iniţiatorul acelei politici din care s-au născut reformele fraţilor Gracchi şi, este bine s-o adăugăm aici, revoluţia democratico-monarhică ce le-a urmat. Dar şi Publius Scipio, cu toate că dădea tonul în privinţa aroganţei, a dorinţei de a obţine titluri, a sistemului clientelar al nobilimii, s-a sprijinit în politica sa personală, aproape dinastică şi orientată împotriva senatului, pe mulţime (pe care nu numai că o fermecă prin sclipirea personalităţii sale, dar o şi mituia prin transporturile de grîu), pe legiuni (a căror favoare o cîştiga prin mijloace legale şi ilegale) şi mai ales pe clientela sa (înaltă sau joasă) care-i era devotată. Numai spiritul său visător, care explică farmecul şi slăbiciunea acestui bărbat remarcabil, este acela care nu i-a permis, sau nu i-a permis decît parţial, să se trezească dintr-o reverie în care credea că n-ar fi – şi nici nu voia să fie altceva – decît primul cetăţean al Romei. Negarea posibilităţii unei reforme este tot atît de deplasată ca şi afirmarea ei; este însă cert că o reformă radicală a statului, de la conducători pînă la executanţi, era o necesitate stringentă şi că nici un partid nu a întreprins vreo tentativă serioasă pentru aceasta. Atît din partea senatului, cît şi din partea opoziţiei cetăţeneşti nu s-au întreprins decît modificări parţiale. De amîndouă părţile, majorităţile erau încă bine intenţionate şi îşi întindeau deseori mîinile deasupra abisului care separa cele două partide, pentru a înlătura împreună cele mai grave abuzuri. Dar întrucît răul nu a fost stîrpit din rădăcină, nu a fost de mare folos faptul că cei care înţelegeau pericolul ascultau cu îngrijorare rumoarea mareelor crescînde şi lucrau la diguri şi stăvilare. Întrucît şi ei s-au mulţumit cu paliative, precum ameliorarea justiţiei şi împărţirea pămînturilor domeniale, pe care le aplicară însă mult prea tîrziu şi într-un mod prea limitat, ei au contribuit la pregătirea unui viitor sumbru pentru urmaşii lor. Aceştia, neglijînd să are glia, iarba rea a fost semănată şi de către cei care n-o doreau. Generaţiile care au urmat şi care au trăit furtunile revoluţiei vor considera perioada de după războiul cu Hannibal drept secolul de aur al Romei, iar pe Cato drept arhetipul omului de stat roman. Era mai degrabă calmul de dinaintea furtunii şi epoca mediocrităţii politice, o perioadă asemănătoare cu cea a lui Walpole în Anglia; iar la Roma nu se găsi nici un Chatham care să insufle o viaţă nouă în venele sclerozate ale naţiunii. Oriunde s-ar îndrepta privirea, ea descoperă crăpături şi spărturi în vechiul edificiu; lucrătorii fie că le astupau, fie că le lărgeau cu iuţeală; nicăieri însă nu se găsea vreo urmă a unor pregătiri pentru reconstrucţie sau renovare serioasă şi se punea cu tot mai mare acuitate întrebarea nu dacă, ci cînd se va prăbuşi edificiul. În nici o altă epocă constituţia romană n-a rămas atît de stabilă în forma dată ca în aceea cuprinsă între războiul sicilian şi sfîrşitul primei generaţii de după al treilea război macedonean; dar stabilitatea constituţiei era aici, ca pretutindeni, nu un indiciu al prosperităţii statului, ci al începutului bolii, vestind astfel revoluţia.