Capitolul XII

Agricultura şi finanţele

Aşa cum abia din secolul al VI-lea al Romei putem vorbi despre o istoriografie cît de cît coerentă, în aceeaşi măsură abia în această epocă se conturează relaţiile economice cu mai multă claritate. De asemenea, abia în această epocă se stabileşte marea economie, atît în agricultură, cît şi în finanţe, în forma şi extinderea de mai tîrziu, fără a putea distinge cu exactitate ce anume trebuie să fie atribuit tradiţiei mai vechi, ce anume imitării economiei agricole şi financiare a naţiunilor civilizate din timpuri mai îndepărtate, îndeosebi fenicienilor, ce anume creşterii capitalului disponibil şi inteligenţei naţiunii. O prezentare concisă a relaţiilor economice va fi foarte utilă pentru înţelegerea judicioasă a istoriei interne a Romei.

Economia agricolă se baza fie pe arendarea marilor domenii, fie pe ocuparea păşunilor, fie pe cultivarea loturilor mici. Descrierea lui Cato ne înfăţişează o imagine foarte pătrunzătoare a primei categorii.

Domeniile romane erau, din punctul de vedere al marii proprietăţi, fără excepţie, de o întindere redusă. Cea descrisă de Cato avea o suprafaţă de 240 de iugera; o măsură foarte obişnuită era aşa-numita centuria de 200 de iugera. Acolo unde se practica cultura foarte ostenitoare a viţei-de-vie, suprafaţa era şi mai redusă; Cato presupune pentru cazul acesta o suprafaţă de 100 de iugera. Cel care dorea să investească mai mult capital în agricultură nu-şi mărea domeniul, ci achiziţiona altele; astfel, suprafaţa de 500 de iugera, fixată drept suprafaţă maximă ce putea fi ocupată (p. 211), reprezenta întinderea a două sau trei domenii. Ereditatea arendării era imposibilă din punct de vedere constituţional, iar arendarea pe viaţă, ca un surogat al acesteia, era posibilă numai în cazul pămînturilor comunale. Arendarea pe o perioadă mai scurtă, atît în schimbul unei sume de bani, cît şi în schimbul condiţiei ca arendaşul să suporte toate cheltuielile şi să ofere proprietarului, de regulă, jumătate din recoltă, n-a rămas necunoscută, dar a fost excepţională şi provizorie; din această cauză, la Roma nu s-a format o stare distinctă de arendaşi propriu-zişi. În consecinţă, proprietarul supraveghea el însuşi activităţile de pe moşiile sale; dar, de fapt, el nu şi le administra singur, ci venea numai din cînd în cînd pe domeniu pentru a stabili planul de lucru, a supraveghea executarea acestuia şi a-şi face socotelile împreună cu oamenii săi; astfel, el avea posibilitatea de a cultiva mai multe domenii simultan sau de a se consacra, după împrejurări, afacerilor de stat. Cerealele cultivate includeau mai ales alacul şi grîul, dar şi orzul şi meiul; pe lîngă acestea, sfecla, ridichile, usturoiul şi macul şi, mai ales pentru hrana animalelor, iarba-lupului, fasolea, mazărea, măzărichea şi alte plante furajere. De regulă, se semăna toamna şi rareori primăvara. Pentru irigaţie şi desecări existau tot felul de metode, drenarea prin şanţuri deschise, de exemplu, fiind de timpuriu în uz. Nu lipseau nici pajiştile pentru fîn; încă din vremea lui Cato ele au fost deseori irigate artificial. O cultură de o importanţă economică egală, dar nu superioară celei a grîului şi legumelor, a fost aceea a măslinilor şi a viţei-de-vie; măslinul era plantat printre semănături, iar viţa-de-vie în plantaţii propriu-zise. Smochinul, mărul, părul şi alţi pomi fructiferi erau, de asemenea, plantaţi, ca şi ulmul, plopul şi alţi copaci şi arbuşti, în parte pentru lemne, în parte pentru frunzişul care servea ca aşternut şi hrană pentru vite. Creşterea vitelor a deţinut la italici o pondere mult mai redusă decît în economia modernă, întrucît vegetalele constituiau alimentele principale, iar mîncărurile cu carne ajungeau numai în mod excepţional pe masă şi aproape întotdeauna preparate din carne de porc sau de oaie. Cu toate că anticii au intuit legătura economică dintre agricultură şi creşterea animalelor, mai ales prin avantajul producţiei de îngrăşăminte, combinaţia modernă dintre cultivarea pămîntului şi creşterea animalelor era necunoscută Antichităţii. Cornutele mari nu erau crescute decît pentru necesităţile impuse de lucrarea ogorului şi n-au fost mînate pe păşuni proprii, ci hrănite tot timpul verii şi o bună parte din iarnă în grajduri. În schimb, oile erau păşunate pe mirişte, iar Cato socoteşte 100 de animale pentru o suprafaţă de 240 de iugera; deseori însă, proprietarul prefera să arendeze păşunea sa de iarnă unui mare proprietar de turme sau să-şi cedeze turma unui păcurar care o îngrijea şi-i dădea un anumit număr de miei şi o anumită cantitate de brînză şi de lapte. Porcii – pentru o moşie mai mare Cato socoteşte 10 coteţe –, găinile şi porumbeii erau crescuţi pe lîngă casă şi îngrăşaţi după nevoi, iar acolo unde împrejurările o permiteau, se amenaja un ţarc pentru iepuri şi un tău pentru peşti – începuturi modeste ale artei creşterii animalelor şi peştilor, care va cunoaşte ulterior o dezvoltare atît de prodigioasă. Muncile cîmpului erau îndeplinite de boi, folosiţi pentru arat, şi de măgari, folosiţi mai ales pentru căratul îngrăşămintelor şi acţionarea pietrelor de moară; stăpînul avea, probabil, şi un cal. Aceste animale nu erau crescute pe domeniu, ci erau cumpărate; caii, în orice caz, au fost întotdeauna castraţi. Cato socoteşte pentru o proprietate de 100 de iugera o pereche, iar pentru cea de 240 de iugera, trei perechi de boi; un agronom mai recent, Saserna, socoteşte pentru 200 de iugera două perechi de boi; după acelaşi Cato, domeniul cel mai mic necesita trei măgari, cel mai mare, patru. Munca umană era îndeplinită în general de către sclavi. În fruntea sclavilor moşiei (familia rustica) se afla administratorul (vilicus, de la villa) care primeşte şi cheltuieşte, cumpără şi vinde, preia instrucţiunile stăpînului şi ordonă şi pedepseşte în absenţa acestuia. Subordonaţii lui sînt administratoarea (vilica), care îngrijeşte de casă, de bucătărie, de cămară, de coteţul de găini şi de porumbei, un număr de plugari (bubulci) şi sclavi obişnuiţi, un îngrijitor de măgari, un porcar şi, acolo unde exista o turmă de oi, un păcurar. Numărul acestora varia fireşte după felul domeniului. Un domeniu cu 200 de iugera de pămînt arabil, fără pomi fructiferi, necesita doi plugari şi şase sclavi ; unul cu aceeaşi suprafaţă, dar cu pomi fructiferi, necesita doi plugari şi nouă sclavi ; un domeniu de 240 de iugera cu cultură de măslini şi turmă de oi necesita trei plugari, cinci sclavi şi trei păcurari. Via necesita, bineînţeles, o forţă de muncă mai numeroasă; unui domeniu de 100 de iugera plantat cu viţă-de-vie îi reveneau un plugar, 11 sclavi şi doi păcurari. Administratorul era, fireşte, mai liber decît ceilalţi sclavi; cărţile lui Magon îl îndemnau la căsătorie, la creşterea copiilor şi la economii proprii, iar Cato îl sfătuia să se căsătorească cu administratoarea; de asemenea, numai el putea nutri speranţa că, în cazul unei conduite exemplare, stăpînul îi va acorda libertatea. Sub toate celelalte aspecte, toţi împreună formau o familie. Sclavii, precum vitele, nu erau crescuţi pe domeniu, ci cumpăraţi din tîrgul de sclavi la vîrsta la care deveneau apţi pentru muncă, iar după ce bătrîneţea sau boala le storsese puterea de muncă, erau scoşi din nou la vînzare împreună cu celelalte rebuturi. Clădirea fermei (villa rustica) era, concomitent, staul pentru vite, hambar pentru recoltă şi locuinţă pentru administrator şi sclavi; dimpotrivă, stăpînul avea deseori un edificiu separat (villa suburbana), situat în apropierea acesteia. Fiecare sclav şi administratorul însuşi îşi primeau lucrurile necesare vieţii pe socoteala stăpînului, după anumite scadenţe şi în cantităţi precise, care trebuiau să fie suficiente; astfel, îmbrăcămintea şi încălţămintea cumpărate din piaţă, deţinătorul fiind numai obligat să le întreţină; tot aşa, lunar, o anumită cantitate de grîu pe care trebuia să şi-l macine singur, apoi sare, măsline, peşte sărat, vin şi ulei. Cantitatea depindea de volumul muncii; din această cauză, administratorul, care avea de îndeplinit o muncă mai uşoară decît sclavii, primea mai puţin. Toate treburile bucătăriei erau făcute de către administratoare şi toţi mîncau aceeaşi mîncare împreună. Nu exista regula de a-i înlănţui pe sclavi, dar dacă unul merita pedeapsa sau existau bănuieli că va încerca să evadeze, atunci acesta era trimis la muncă în lanţuri şi închis în timpul nopţii în temniţa pentru sclavi. În mod obişnuit, sclavii care aparţineau proprietarului îi erau suficienţi; în caz de nevoie, vecinii se ajutau unii pe alţii, împrumutîndu-şi sclavii în schimbul unei sume de bani. De altfel, nu erau folosiţi lucrători din afară decît în ţinuturi deosebit de nesănătoase, unde s-a crezut de cuviinţă ca numărul sclavilor să fie limitat şi ca aceştia să fie înlocuiţi cu oameni angajaţi chiar şi pentru strîngerea recoltei, activitate pentru care mîna de lucru existentă nu ajungea nicăieri. Pentru recolta de grîu şi de fîn se angajau secerători zilieri care primeau deseori, în locul remuneraţiei, a şasea sau a noua parte din snopi sau, dacă îi şi treierau, a cincea parte din grîu. Astfel, de exemplu, lucrătorii Umbriei se deplasau în fiecare an în număr mare în valea de la Rieti, pentru a ajuta aici la strîngerea recoltei. De cele mai multe ori, culesul viilor şi măslinelor era încredinţat unui antreprenor, care se îngrijea de culesul şi presatul fructelor cu ajutorul oamenilor săi, oameni liberi angajaţi, străini sau sclavi proprii, supravegheaţi de cîţiva oameni credincioşi proprietarului, şi care livra recolta acestuia din urmă; deseori proprietarul vindea recolta încă neculeasă şi lăsa cumpărătorului grija strîngerii ei. Întreaga economie este pătrunsă de spiritul egoist, lipsit de scrupule, ce caracterizează puterea capitalului. Sclavii şi vitele se aflau la acelaşi nivel; un bun cîine de pază, ne spune unul dintre agronomii romani, nu trebuie să fie prea prietenos cu tovarăşii săi de lanţ, sclavii. Sclavul, ca şi boul erau bine hrăniţi cît timp erau apţi de muncă, întrucît, de asemenea, nu era avantajos să fie lăsaţi să rabde de foame; erau vînduţi asemenea unui brăzdar de plug nefolositor dacă deveniseră inapţi de muncă, întrucît, de asemenea, nu era în spiritul economiei să fie păstraţi mai mult timp. În epocile mai îndepărtate, considerentele religioase au exercitat şi aici o influenţă salutară şi l-au eliberat de muncă pe sclav, iar pe bou de la plug în zilele de sărbătoare şi de repaus consacrate; nimic nu este mai caracteristic pentru spiritul lui Cato şi al acelora care-i împărtăşeau sentimentele decît felul în care insistă asupra celebrării zilelor de sărbătoare potrivit literei legii şi modul în care eludează această afirmaţie, sugerînd că plugul trebuie, într-adevăr, să se odihnească în zilele acestea, dar sclavii trebuie să fie ocupaţi neîncetat cu alte munci care sînt îngăduite în astfel de împrejurări. Acestora nu li se acorda în principiu nici o libertate de mişcare; conform unei maxime a lui Cato, sclavul trebuia fie să muncească, fie să doarmă şi niciodată nu s-a încercat ataşarea sclavului de proprietate sau de stăpîn prin legături de simpatie umană. Litera legii domina necamuflată în toată hidoşenia ei şi nimeni nu-şi făcea iluzii asupra circumstanţelor. „Atîţia sclavi, atîţia duşmani”, spune un proverb roman. Se considera drept o maximă economică încurajarea disensiunilor dintre sclavi, şi nu suprimarea lor; în sensul acesta, Platon, Aristotel şi, cu atît mai mult, Magon Cartaginezul, oracolul proprietarilor, avertizară asupra pericolului comunităţilor de sclavi de aceeaşi naţionalitate, pentru a preveni asocierile pe criterii etnice sau plănuirea comploturilor. Proprietarul, după cum am menţionat mai sus, guverna sclavii la fel cum republica romană îşi guverna supuşii în „domeniile poporului roman”, altfel spus, în provincii; şi lumea a trăit epoca în care statul dominant şi-a dezvoltat sistemul de guvernare după principiul de a stăpîni al proprietarilor de sclavi. De altfel, dacă ne-am înălţat la acel nivel de gîndire, puţin de invidiat, care nu apreciază caracterul unei economii decît prin prisma capitalului investit, nu putem refuza economiei agricole a romanilor calităţile de consecvenţă, energie, punctualitate, frugalitate şi soliditate. Veritabilul agricultor se recunoaşte în portretul pe care Cato îl face administratorului ideal, care coboară primul în curte şi e ultimul care se duce la culcare, care este sever faţă de sine însuşi, ca şi faţă de oamenii săi şi care, în primul rînd, ştie s-o pună la respect pe administratoare ; care se îngrijeşte şi de lucrători, şi de vite şi mai ales de boul de la plug ; care pune deseori mîna la lucru, dar nu se obişnuieşte niciodată ca un sclav ; care este permanent pe moşie, nu împrumută şi nu se împrumută, nu oferă banchete, nu se preocupă de alt cult religios decît de cel al zeilor casei şi ai cîmpului şi, ca un veritabil sclav, lasă toate celelalte relaţii cu zeii şi cu oamenii în seama stăpînului ; care, în fine, dar înainte de toate, se poartă modest în faţa acestuia şi se conformează fidel şi simplu, fără a comenta instrucţiunile primite din partea acestuia. Agricultor netrebnic este acela, ni se spune în altă parte, care cumpără ceea ce poate produce pe moşia proprie; un cap de familie nevolnic este cel care face ziua ceea ce ar putea face noaptea, cel puţin atunci cînd vremea o permite; unul şi mai netrebnic este cel care face în ziua de sărbătoare ceea ce poate face încă în ziua de lucru; însă cel mai netrebnic este acela care permite să se lucreze pe vreme bună în casă, dacă se poate lucra afară. Nu lipseşte nici entuziasmul caracteristic marilor fermieri şi constatăm stabilirea regulilor de aur, conform cărora pămîntul nu i-a fost dat agricultorului pentru măturat şi frecat, ci pentru semănat şi recoltat; altfel spus, fermierul să planteze mai întîi viţă-de-vie şi măslini şi abia după aceea, dar nu prea devreme, să-şi construiască o vilă. Un anumit empirism este, evident, caracteristic acestei economii şi deseori sînt invocate regulile binecunoscute ale experienţei rustice; cu toate acestea, există tentative, care nu pot fi tăgăduite, de familiarizare cu experienţe străine şi de importare a produselor externe, în lista lui Cato apărînd, de altfel, soiuri de pomi de origine greacă, africană sau spaniolă.

Gospodăria ţăranului era de fapt o reproducere la scară redusă a celei a marelui proprietar. Proprietarul cu copiii săi lucrau aici împreună cu sclavii sau în locul lor. Şeptelul era redus, iar acolo unde proprietatea nu putea acoperi costul plugului şi al atelajului, acestea erau înlocuite de sapă. Cultura măslinului şi a viţei-de-vie era puţin practicată sau lipsea cu desăvîrşire. În apropierea Romei sau în jurul altor mari pieţe de desfacere se întindeau şi grădini de flori şi de legume bine irigate, asemănătoare celor care pot fi văzute astăzi în jurul oraşului Neapole şi care dădeau recolte îmbelşugate.

Economia pastorală era practicată în mai mare măsură decît agricultura pe suprafeţe întinse. Proprietatea de păşuni (saltus) trebuia să ocupe necondiţionat o suprafaţă mult mai vastă decît cea agricolă – se socoteau necesare cel puţin 800 de iugera; în avantajul afacerilor, putea fi extinsă aproape la infinit. Condiţiile climatice ale Italiei permit alternarea păşunii de vară în munţi cu cea de iarnă la şes; din această perioadă, ca şi astăzi încă şi, probabil, pe aceleaşi poteci, turmele erau mînate primăvara din Apulia în Samnium, iar toamna, din Samnium înapoi în Apulia. Păşunatul de iarnă nu se desfăşura însă, după cum am observat mai sus, numai pe suprafeţe destinate în exclusivitate acestui scop, ci, în parte, şi pe mirişti. Caii, vitele, măgarii, catîrii erau crescuţi în principal pentru a furniza animalele necesare proprietarilor, căruţaşilor, soldaţilor etc.; nu lipseau nici turmele de porci şi de capre. Mai independentă şi mai dezvoltată era însă creşterea oilor, datorită aproape universalei folosiri a hainelor din lînă. Tot sclavii erau însărcinaţi şi cu această îndeletnicire, care era, în ansamblu, atît de asemănătoare cu munca de pe proprietăţile cultivate, încît „meşterul turmelor” (magister pecoris) îl înlocuia pe administrator. De regulă, în cursul verii, sclavii păcurari nu locuiau în case, ci în colibe şi şoproane, deseori la cîteva mile distanţă de localităţi; împrejurările impuneau aşadar alegerea celor mai puternici bărbaţi, înzestrarea acestora cu cai şi arme şi acordarea unei libertăţi de mişcare mult mai mari decît în cazul sclavilor de pe proprietăţile cultivate.

Pentru a putea aprecia rezultatele economice ale acestui sistem de exploatare a pămîntului, trebuie să luăm în considerare starea preţurilor, îndeosebi cele ale grîului din perioada aceasta. În medie, acestea sînt îngrijorător de mici; în mare parte din vina guvernului roman, care a săvîrşit în această problemă importantă cele mai grave greşeli, nu atît din cauza lipsei de clarviziune, cît a favorizării de neiertat a proletariatului din capitală în dauna ţărănimii italice. Aici se pune, înainte de toate, problema concurenţei dintre grîul străin şi cel italic. Grîul, care era furnizat de către provinciali fie gratuit, fie în schimbul unei compensaţii moderate a guvernului roman, era, în parte, utilizat de către acesta pentru aprovizionarea personalului administrativ roman şi a armatelor romane, în parte era cedat arendaşilor în schimbul unei sume de bani sau cu condiţia de a transporta anumite cantităţi de grîu la Roma sau acolo unde era necesar. După al doilea război macedonean, armatele romane erau întreţinute în exclusivitate cu grîu adus de dincolo de mare şi chiar dacă aceasta era în avantajul tezaurului de stat, măsura în sine a distrus o importantă piaţă de desfacere pentru ţăranul italic. Acesta era însă răul cel mai mic. Guvernul veghease de mult timp, cum era şi firesc, asupra preţurilor grîului, iar cînd se anunţa o scumpire, intervenea prin cumpărarea oportună a grîului străin; acum, cînd livrările de grîu ale supuşilor îi asigurau anual mari cantităţi de cereale, probabil mai mari decît cele necesare în vremuri de pace, şi de cînd i se oferise ocazia de a cumpără grîu străin în cantităţi aproape nelimitate la preţuri moderate, el înclina în mod firesc spre transportarea acestui grîu pe pieţele capitalei şi spre vînzarea acestuia la preţuri care, fie în sine, fie comparate cu cele italice, erau deplorabil de joase. Încă din anii 551-554 (203-200) şi, după toate aparenţele, pentru prima dată la iniţiativa lui Scipio, 6 modii (echivalentul unei baniţe prusace) de grîu spaniol sau african au fost vîndute de către stat cetăţenilor Romei la preţul de 24 sau chiar 12 aşi (17-18,5 groşi); cîţiva ani mai tîrziu (558, 196), mai mult de 560.000 de baniţe de grîu sicilian au fost distribuite în capitală la acest preţ derizoriu de 12 aşi. Cato se înfierbînta zadarnic din cauza acestei politici neprevăzătoare; demagogia începea să intervină, iar aceste extraordinare distribuiri de grîu, probabil foarte frecvente, întreprinse de către guvern sau, pe cont propriu, de către magistraţi sub preţul pieţei au devenit germenii legilor care vor reglementa piaţa grîului de mai tîrziu. Chiar dacă grîul de dincolo de mare nu ajungea la consumatori pe această cale extraordinară, el afecta totuşi într-o măsură considerabilă agricultura italică. Cantităţile de cereale pe care statul le vindea arendaşilor aveau preţuri atît de derizorii, încît puteau fi revîndute sub preţul de producţie. De asemenea, este foarte probabil ca preţul de producţie să fi fost cu mult mai scăzut în provincii decît în Italia, şi aceasta mai ales în Sicilia, fie datorită fertilităţii solului, fie în urma extinderii marilor proprietăţi cultivate cu sclavi după sistemul cartaginez, în timp ce transportul cerealelor siciliene şi sardiniene pînă în Latium era la fel de ieftin, dacă nu şi mai ieftin decît transportul pe uscat din Etruria, Campania sau Italia de Nord. Astfel, grîul de dincolo de mare trebuia să se îndrepte în mod firesc spre peninsulă şi să facă să scadă preţul celui produs aici. În aceste condiţii deteriorate de nefericitul sistem al sclavajului, impunerea unei taxe vamale protecţioniste asupra cerealelor străine în favoarea celor italice ar fi fost poate justificată; dar se pare că s-a produs tocmai contrarul şi că a fost introdus în provincii un sistem de prohibiţie în favoarea importului de grîu transmarin în Italia, întrucît, dacă exportul unei cantităţi de cereale din Sicilia a fost acordat rhodienilor drept o concesie deosebită, exportul de grîne din provincii trebuie să fi fost, de regulă, liber numai înspre Italia ; altfel spus, grîul străin trebuia să fie monopolizat de către patria-mumă. Consecinţele acestui sistem sînt evidente. Un an de abundenţă ieşită din comun, precum anul 504 (250), în care populaţia capitalei n-a plătit mai mult de 3/5 de denar (4 groşi) pentru 6 modii romane de alac, fiind vîndute la acelaşi preţ 180 de pfunzi romani de smochine uscate, 60 de pfunzi de ulei, 72 de pfunzi de carne şi 6 congii (echivalentul a 17 cvarturi prusace) de vin, nu poate fi luat drept termen de comparaţie tocmai datorită rarităţii sale, dar alte mărturii sînt semnificative. Deja în vremea lui Cato, Sicilia era recunoscută ca fiind grînarul Romei. În anii îmbelşugaţi, grîul sicilian şi sardinian era dat în porturile italice în schimbul taxelor portuare. În cele mai bogate regiuni cerealiere ale peninsulei, în Romagna şi Lombardia de astăzi, în vremea lui Polybios se plătea pentru mîncare şi găzduire o jumătate de as (1/3 de groşi) pe zi; un modius şi jumătate de grîu valora aici o jumătate de denar (3 ½ de groşi). Ultimul preţ mediu, aproximativ a douăsprezecea parte a preţului normal din alte regiuni, arată incontestabil că producătorii de grîu din Italia duceau lipsă de pieţe de desfacere şi că, în consecinţă, grîul şi ţinuturile cerealiere erau practic lipsite de valoare. Într-un mare stat industrial a cărui agricultură nu poate să hrănească populaţia, un asemenea rezultat ar fi putut fi considerat drept avantajos sau, oricum, nu ca dezavantajos; dar o ţară precum Italia, în care industria era nesemnificativă, iar agricultura susţinea statul, era ruinată pe această cale într-un mod sistematic, iar binele naţiunii era sacrificat în modul cel mai revoltător intereselor populaţiei capitalei, în majoritatea ei neproducătoare, pentru care pîinea nu putea să devină, bineînţeles, niciodată destul de ieftină. Poate că nicăieri nu se vede mai bine cît de mizerabilă era constituţia şi cît de neputincioasă era administraţia acestui aşa-zis secol de aur al republicii. Orice sistem reprezentativ, oricît de nesatisfăcător ar fi fost, ar fi dus cel puţin la reclamaţii serioase şi la recunoaşterea miezului răului; dar în acele adunări străvechi ale cetăţenilor era ascultat orice lucru în afară de vocea ameninţătoare a patriotului. Oricare dintre guvernele demne de numele acesta ar fi intervenit din proprie iniţiativă; dar majoritatea senatului roman vedea, cu o credulitate nevinovată, în preţurile scăzute adevărata fericire a poporului, iar Scipionii şi Flamininii aveau lucruri mai importante de făcut: să-i emancipeze pe greci şi să exercite funcţiile de regi republicani. Astfel, corabia se îndrepta nestingherită spre talazuri. Cînd mica proprietate încetă să mai aducă beneficii suficiente, ţărănimea a fost iremediabil ruinată; şi aceasta cu atît mai mult cu cît şi în rîndurile ei, deşi mai lent decît în cazul celorlalte stări, au început să fie neglijate moralitatea şi economia frugală a primelor vîrste republicane. Numai timpul urma să decidă cît de repede vor intra loturile ţărăneşti în circuitul marii proprietăţi, prin vînzare sau prin părăsire. Marele proprietar se putea impune mai uşor decît ţăranul. Acesta producea din capul locului mai ieftin decît ţăranul dacă, în conformitate cu vechiul sistem, nu-şi dădea pămîntul în arendă, ci lăsa să fie cultivat, conform sistemului nou, de către sclavii săi; acolo unde sistemul acesta nu fusese introdus mai de mult (p. 307), concurenţa grîului sicilian produs de sclavi îl silea pe proprietarul italic să se adapteze şi să-şi lucreze pămînturile cu sclavi, lipsiţi de soţie şi de copii, în locul familiilor de lucrători liberi. Mai mult, proprietarul putea să se menţină în faţa concurenţei mai degrabă prin mărirea sau schimbarea culturii şi putea să se mulţumească cu un venit mai mic decît ţăranul, căruia îi lipseau capitalul şi inteligenţa şi care deţinea numai strictul necesar pentru supravieţuire. Pe aceste realităţi se bazează regresul culturii cerealiere în cazul proprietăţilor romane, care par să se fi limitat deseori la obţinerea cantităţii necesare pentru întreţinerea personalului muncitor, creşterea producţiei de ulei şi de vin, precum şi la creşterea animalelor. În condiţiile climaterice favorabile ale Italiei, acestea nu trebuiau să se teamă de concurenţa străină; vinul şi uleiul italic, lîna italică nu stăpîneau numai pieţele proprii, ci au fost în curînd exportate; Valea Padului, care nu-şi putea vinde grîul, aproviziona o jumătate din Italia cu porcii ei. Aceste rezultate concordă cu relatările care ne-au parvenit despre economia agricolă a romanilor. Există mai multe motive care susţin supoziţia că investirea capitalului în terenuri funciare era considerată o bună sursă de venit, întrucît era garantat un cîştig de şase procente, ceea ce pare să concorde cu renta de capital medie care, atunci, era de două ori mai mare. Creşterea animalelor oferea în general rezultate mai bune decît cultivarea pămîntului; în cadrul acesteia, profitul cel mai mare îl oferea viticultura, urmată de legumicultură şi de livada de măslini, iar cel mai mic, cîmpia şi lanul de grîu. Bineînţeles, se presupune că fiecare activitate era practicată în condiţiile cel mai convenabile şi pe solul specific. Aceste circumstanţe erau deja suficiente în sine pentru a înlocui treptat micile ferme ţărăneşti cu marile proprietăţi, iar remedierea acestei situaţii pe calea legislaţiei era deosebit de dificilă. Dar un efect dezastruos l-a avut Legea Claudia (puţin înainte de anul 536, 218) – asupra căreia vom mai reveni – prin care familiile senatoriale erau excluse de la speculaţia mercantilă, obligîndu-le astfel artificial să-şi plaseze imensele capitaluri cu prioritate în pămînturi, altfel spus, să înlocuiască vechile gospodării ţărăneşti cu domenii conduse de administratori şi cu păşuni pentru animale. Mai mult, economia pastorală, atît de funestă pentru stat, era avantajată şi prin alţi factori. Mai întîi, era singura modalitate de valorificare a pămîntului care răsplătea marea întreprindere şi singura care corespundea masei de capital şi spiritului capitalist al acelor vremuri. Proprietatea agricolă nu reclama, ce-i drept, prezenţa permanentă a stăpînului pe domeniu, ci numai vizita lui destul de frecventă, pe cînd împrejurările îi permiteau rareori să-şi mărească domeniul, iar înmulţirea proprietăţilor se făcea numai în limite restrînse; în schimb, proprietatea în păşuni se putea extinde la nesfîrşit şi reclama o supraveghere redusă din partea stăpînului. Din această cauză, se începu încă din această perioadă transformarea terenurilor arabile fertile în păşune, chiar şi cu pierderi economice, fapt interzis, bineînţeles, prin legislaţie – nu ştim exact cînd, poate chiar în această epocă –, dar, probabil, fără prea mare succes. La acestea s-au adăugat consecinţele ocupării terenurilor domeniale. Întrucît se ocupau îndeobşte porţiuni mai mari, nu numai că de aici s-au născut în exclusivitate domenii mari, dar posesorii acestor pămînturi, care puteau să fie retrase oricînd şi care nu erau garantate legal, nu îndrăzneau să investească sumele mari necesare cultivării lor, îndeosebi în cazul viţei-de-vie şi măslinului; urmarea firească a fost folosirea acestor domenii cu preponderenţă ca păşuni.

Prezentarea unei imagini concise asupra economiei financiare a Romei ne este îngreunată, în parte, din cauza lipsei de tratate de specialitate ale Antichităţii romane cu privire la acest subiect, în parte, de natura însăşi a acesteia, mult mai complexă şi mult mai variată decît cea a cultivării pămîntului. Ceea ce se poate determina cu siguranţă aparţine, prin principiile sale, romanilor poate chiar mai puţin decît agricultura şi este mai degrabă o moştenire comună a întregii civilizaţii antice, în cadrul căreia, ca şi în ziua de astăzi, economia pe scară largă era, fireşte, pretutindeni aceeaşi. În domeniul financiar, sistemul mercantil pare să fi fost creat mai întîi de către greci, romanii doar preluîndu-l. Cu toate acestea, precizia aplicării şi mărimea scării la care erau conduse operaţiunile sînt tocmai aici atît de specific romane, încît spiritul economiei romane şi măreţia ei, atît în bine, cît şi în rău, se relevă înainte de toate în tranzacţiile monetare.

Punctul de plecare al economiei financiare romane a fost, bineînţeles, împrumutul de bani; şi poate nici o ramură a industriei comerciale n-a fost cultivată de către romani cu mai multă ardoare decît cea a cămătarului profesionist (fenerator) şi cea a finanţistului sau bancherului (argentarius). Trăsături caracteristice ale unei economii financiare dezvoltate, cum ar fi înlocuirea în marile afaceri pecuniare a capitaliştilor individuali cu bancherul intermediar care recepţionează şi efectuează plăţi pentru clienţii săi, plasează şi împrumută bani şi se ocupă de afaceri băneşti în interiorul şi în afara ţării, se conturaseră în întregime încă din epoca lui Cato. Bancherii nu erau însă numai casierii celor bogaţi din Roma, ci pătrundeau deja pretutindeni în micile afaceri şi se stabileau, într-un număr din ce în ce mai mare, în provincii şi în statele clientelare. De pe acum, pe întregul cuprins al imperiului, îndeletnicirea de a da celor în căutare de bani sume în avans deveni, pentru a spune astfel, un monopol al romanilor. Imensul domeniu al antreprizei se afla în strînsă legătură cu acesta. Sistemul derulării afacerii prin antrepriză era aplicat la Roma în mod universal. Statul se situa în această privinţă în frunte; el ceda toate perceperile de impozite mai complicate, toate obligaţiile sale de livrări şi de construcţii unor capitalişti sau unor asociaţii de capitalişti, în schimbul unei sume fixe de dat sau de primit. Dar şi particularii rezolvau prin antrepriză tot ceea ce puteau rezolva astfel: construcţiile, strîngerea recoltei (p. 575) şi chiar reglementarea unei moşteniri între moştenitori sau lichidarea bunurilor unui bancrutar; în acest caz, antreprenorul, de obicei un bancher, primea întregul activ şi se angaja, pe de altă parte, să lichideze toate datoriile în întregime sau pînă la un anumit procentaj şi, după împrejurări, să plătească şi surplusul. Preeminenţa timpurie a comerţului transmarin în economia naţională a Romei a fost demonstrată la locul potrivit; despre avîntul pe care-l cunoaşte în această epocă ne vorbeşte importanţa crescîndă a taxelor vamale portuare în cadrul finanţelor Romei (p. 550). În afara cauzelor creşterii importanţei comerţului transmarin, care nu mai reclamă alte explicaţii, acesta a fost impulsionat şi în mod artificial prin poziţia privilegiată pe care naţiunea italică stăpînitoare o ocupa în provincii şi prin scutirea de taxe vamale care a fost acordată prin tratate, probabil încă de acum, romanilor şi italicilor de către majoritatea statelor clientelare. În schimb, industria a rămas puţin dezvoltată. Meşteşugurile erau, bineînţeles, indispensabile şi există mărturii care demonstrează că erau concentrate de la Roma pînă la un anumit grad; astfel, Cato îl îndeamnă pe agricultorul din Campania să-şi cumpere la Roma necesarul de haine şi încălţăminte pentru sclavi, de pluguri, butoaie şi lacăte. De asemenea, avînd în vedere consumul mare de stofe din lînă, nu pot exista îndoieli asupra extinderii şi lucrativităţii manufacturilor textile. Dar nu pot fi găsite tentative de a implementa în Italia o industrie profesională, aşa cum exista în Egipt şi Siria, sau de a o exercita în afara ei cu capital italic. Într-adevăr, şi în Italia se cultiva in şi se prepara purpură, dar cel puţin această din urmă industrie aparţinea în esenţă Tarentumului grecesc şi, probabil, de pe acum importul de pînzeturi egiptene şi de purpură din Milet sau din Tyr era pretutindeni predominant faţă de fabricaţia indigenă. În schimb, în această categorie intră, dintr-un alt punct de vedere, arendarea sau cumpărarea de către capitaliştii romani a unor proprietăţi funciare extraitalice, pentru a se dedica aici, intensiv, cultivării grîului sau creşterii animalelor. Începuturile acestei speculaţii, care va lua mai tîrziu proporţii gigantice, trebuie să fie fixate, cel puţin în cazul Siciliei, în această epocă; mai ales deoarece îngrădirile impuse sicilienilor (p. 377), chiar dacă nu fuseseră introduse în scopul acesta, trebuiau să ofere speculanţilor romani care nu intrau sub incidenţa acestor îngrădiri un fel de monopol asupra achiziţionării pămînturilor.

În toate aceste ramuri diferite, afacerile apăsau fără excepţie pe umerii sclavilor. Cămătarul şi bancherul stabileau în sfera lor de afaceri sucursale şi bănci-filiale sub directa îndrumare a sclavilor şi liberţilor lor. Compania care arendase vămile portuare din partea statului numea în principal pe sclavii şi liberţii ei în diferitele birouri de vamă. Cel care se angajase în afaceri de construcţii îşi cumpăra sclavi-arhitecţi; cel care luase asupra sa organizarea jocurilor publice sau a luptelor de gladiatori în locul aceluia care ar fi trebuit să le ofere îşi cumpăra sau îşi forma o trupă de sclavi capabili să joace pe scenă sau o ceată de sclavi deprinşi să lupte în public. Comerciantul îşi importa mărfurile pe propriile corăbii aflate sub comanda sclavilor şi liberţilor şi le vindea în acelaşi fel cu ridicata sau cu amănuntul. În urma acestor exemple, nici n-ar trebui să mai amintim că funcţionarea minelor şi fabricilor era asigurată în întregime de către sclavi. Situaţia acestor sclavi era, fără îndoială, departe de a fi de invidiat şi, în general, mai puţin avantajoasă decît cea a sclavilor greci; cu toate acestea, dacă facem abstracţie de ultimele clase, sclavii industriali se bucurau de o soartă mai suportabilă decît cei de pe domenii. Ei întemeiau deseori familii şi deţineau o gospodărie independentă, avînd şi posibilitatea de a-şi dobîndi libertatea, iar o avere proprie nu era exclusă. Din această cauză, asemenea relaţii constituiau o veritabilă pepinieră pentru parveniţii din clasa sclavilor, care ajungeau deseori în rîndurile cetăţenilor romani şi nu rareori la o bunăstare apreciabilă ; aceştia au contribuit, din punct de vedere moral, economic şi politic, la ruina republicii romane, cel puţin în măsura în care au contribuit sclavii înşişi.

Tranzacţiile mercantile romane din epoca aceasta corespund în întregime dezvoltării contemporane a puterii politice şi n-au fost cu nimic mai prejos în genul lor. Cine doreşte să-şi facă o imagine veridică asupra amploarei relaţiilor cu străinătatea trebuie să ia în considerare literatura şi mai ales comediile acestei epoci, în care negustorul fenician apare pe scenă vorbind în feniciană şi în care dialogul este întreţesut cu fraze şi cuvinte greceşti sau pe jumătate greceşti. Întinderea şi intensitatea relaţiilor comerciale romane se pot stabili însă cu cea mai mare certitudine pe baza monedelor şi relaţiilor monetare. Denarul roman a ţinut întotdeauna pasul cu legiunile romane. Mai sus (p. 377) am menţionat că, în urma cuceririi romane, monetăriile Siciliei, ultima fiind cea din Siracusa (anul închiderii 542, 212), au fost fie închise, fie limitate la baterea de monede de mică valoare şi că, în Sicilia şi Sardinia, denarul a obţinut cursul legal, cel puţin faţă de vechile monede de argint, devenind în curînd monedă exclusivă. Cu aceeaşi rapiditate, dacă nu şi mai mare, a pătruns moneda romană în Spania, unde se aflau marile mine de argint şi unde, practic, nu exista o monedă locală, oraşele spaniole începînd foarte de timpuriu să bată monede după etalonul roman (p. 469). Întrucît Cartagina nu bătea monede decît în cantităţi reduse (p. 345), nu exista, în general, în partea occidentală a Mării Mediterane nici o monetărie importantă, cu excepţia celei de la Massalia şi, poate, a celor ale grecilor ilirici din Apollonia şi Dyrrachion. Din această cauză, atunci cînd romanii au început să se stabilească în Valea Padului, aceste monede au fost supuse etalonului roman în sensul ca monetăriilor să le rămînă dreptul de a bate monedă de argint, ele fiind însă obligate în întregime, şi mai ales cea de la Massalia, să-şi conformeze drahmele lor după greutatea denarului roman (în jurul anului 525, 229), pe care guvernul roman a început, la rîndul său, să-l bată mai întîi pentru Italia de Nord sub denumirea de „monedă a Victoriei” (victoriatus). Noul sistem dependent de cel roman s-a răspîndit nu numai în ţinutul masaliot, nord-italic şi iliric, dar aceste monede au pătruns şi în teritoriile barbare din nord, cele masaliote mai ales în regiunile Alpilor, pe întregul curs al Ronului, iar cele ilirice pînă în Transilvania de astăzi. În această epocă, moneda romană încă nu s-a extins asupra părţii orientale a Mării Mediterane, aşa cum n-o făcuse nici stăpînirea romană nemijlocită; în schimb, această monedă a fost înlocuită de aur, mijlocitorul natural al comerţului internaţional şi transmarin. Ce-i drept, guvernul roman, în conformitate cu caracterul său strict conservator, a respectat, cu excepţia unei accidentale emiteri de monede de aur determinată de criza financiară din timpul războiului cu Hannibal (p. 446), regula de a nu bate decît monede de argint în afara monedelor de cupru naţionale; dar comerţul luase deja proporţii, aşa încît se puteau încheia tranzacţii fără monedă, numai pe baza calităţilor de aur. Din suma de bani existentă în anul 597 (157) în tezaurul roman, numai a şasea parte consta în argint sub formă de monede sau lingouri, iar restul era format de lingouri de aur; şi este neîndoielnic faptul că metalele preţioase se găseau în aceeaşi proporţie în toate casele marilor capitalişti romani. În consecinţă, încă din aceste timpuri, aurul ocupa primul loc în cadrul marilor tranzacţii şi, putem concluziona de aici, comerţul cu străinătatea deţinea întîietatea, îndeosebi cel cu Orientul, care adoptase un curs pentru monedele de aur încă de pe vremea lui Filip şi Alexandru cel Mare.

Întregul cîştig rezultat din aceste imense tranzacţii ale capitaliştilor romani se concentra după mai mult sau mai puţin timp la Roma, întrucît, oricît s-ar fi deplasat în străinătate, ei nu se stabileau aici cu uşurinţă, ci se întorceau destul de curînd la Roma fie transferînd şi investind averea cîştigată în Italia, fie continuînd afacerile de la Roma în baza capitalurilor dobîndite şi a relaţiilor încheiate. În consecinţă, supremaţia financiară a Romei faţă de restul lumii civilizate a fost tot atît de decisivă ca şi cea politică şi militară. Din acest punct de vedere, Roma se afla faţă de celelalte state în aceeaşi poziţie pe care o are astăzi Anglia faţă de Continent – un grec afirma, de exemplu, despre Scipio Africanus cel Tînăr că „pentru un roman” n-ar fi fost bogat. Pentru a ne putea imagina ce se înţelegea în Roma acelor timpuri prin bogăţie, trebuie să luăm în considerare faptul că Lucius Paullus, posesorul unei averi de 100.000 de taleri (60 de talanţi), nu era apreciat drept un senator bogat, iar zestrea primită de fiecare dintre fiicele lui Scipio Africanus cel Bătrîn, de 90.000 de taleri (50 de talanţi), era privită drept dota cuvenită unei fete nobile, cîtă vreme cel mai bogat grec al acestui secol nu dispunea de o avere mai mare de 500.000 de taleri (300 de talanţi).

Astfel, nu e surprinzător faptul că spiritul mercantil s-a înstăpînit asupra naţiunii sau, mai degrabă, întrucît acesta nu era o noutate pentru Roma, că a pătruns în toate relaţiile vieţii şi în toate clasele şi că agricultura, la fel ca şi conducerea statului, au devenit antreprize al capitaliştilor. Conservarea şi mărirea averii formau întru totul o parte a moralei publice şi private. „Averea unei văduve se poate diminua” – scrie Cato în catehismul vieţii redactat pentru fiul său – „bărbatul, dimpotrivă, trebuie să-şi mărească proprietatea, şi acela este demn de elogiu şi plin de harul divin, ale cărui cărţi de conturi dovedesc la moartea sa că a cîştigat mai mult decît a moştenit”. De aceea, acolo unde serviciul şi contraserviciul se află faţă în faţă, orice tranzacţie, încheiată chiar fără nici o formalitate, este respectată, iar în caz de nevoie dreptul de acuzare este acordat părţii lezate, dacă nu de către lege, cel puţin prin cutume mercantile şi uzanţe judiciare; dar promisiunea unei donaţii, făcută fără formalităţile legale, este nulă atît în teoria dreptului, cît şi în practică. La Roma, spune Polybios, nimeni nu donează nimic nimănui dacă nu este obligat s-o facă şi nimeni, nici între rudele cele mai apropiate, nu plăteşte un sfanţ înainte şi după ziua scadenţei. Legislaţia însăşi acceptă această morală mercantilă care vede risipă în orice donaţie, dacă aceasta nu este urmată de un beneficiu; cadourile şi donaţiile, preluarea de cauţiuni erau limitate în această perioadă prin hotărîri ale cetăţenilor; moştenirile, dacă nu revin rudelor celor mai apropiate, sînt supuse cel puţin unor impozite. În strînsă legătură cu acestea, punctualitatea, onestitatea şi respectabilitatea mercantilă au pătruns în întreaga viaţă romană. Fiecare bărbat ordonat este obligat din punct de vedere moral să-şi ţină socotelile potrivit cheltuielilor şi veniturilor sale – în felul acesta, în orice casă bine organizată există o cameră de contabilitate separată – şi fiecare se îngrijeşte să nu părăsească lumea aceasta fără să-şi fi făcut testamentul; printre cele trei lucruri despre care Cato declara că le regretă în viaţa sa este şi acela de a fi trăit o singură zi fără testament. După obiceiul roman, puterea probatorie în faţa legii, aproximativ aceeaşi pe care noi obişnuim să o acordăm registrelor comercianţilor, revenea în mod universal acestor registre de socoteli. Cuvîntul unui bărbat cu reputaţie era admis atăt pro, cît şi contra; nimic nu era mai obişnuit decît aplanarea diferendului între două persoane integre printr-un jurămînt, cerut de una şi rostit de cealaltă dintre părţi, problema fiind astfel considerată a fi rezolvată chiar din punct de vedere legal; iar o regulă generală îi obliga pe juraţi ca, în absenţa dovezilor, să-şi rostească verdictul în favoarea bărbatului recunoscut ca integru, iar în cazul în care amîndouă părţile se bucurau de aceeaşi reputaţie, în favoarea acuzatului. Respectabilitatea convenţională apare tot mai riguros conturată în principiul potrivit căruia nici un bărbat integru nu putea să accepte remuneraţie pentru serviciile personale aduse cuiva. Din această cauză, nu numai magistraţii, ofiţerii, juraţii, tutorii şi, în general, toţi bărbaţii oneşti învestiţi cu funcţii publice nu primeau nici o recompensă pentru serviciile lor, exceptînd o compensaţie pentru cheltuielile lor reale, dar şi serviciile pe care cunoscuţii (amici) şi le ofereau unii altora – cauţiunea, reprezentarea într-un proces, păstrarea (depositum), dreptul de folosinţă asupra obiectelor care nu erau destinate împrumutului (commodatum), în general administrarea şi grija afacerilor (procuratio) – erau tratate în conformitate cu acelaşi principiu, astfel încît era necuviincios să fie acceptată o compensaţie pentru acestea, iar acţiunea nu putea să fie pornită, chiar dacă fusese promisă o recompensă. Înlocuirea duelului, chiar şi a celui politic, cu plata unei sume de bani şi cu procesul arată poate cel mai bine cît de desăvîrşit se contopise omul cu comerciantul. Forma ordinară de rezolvare a litigiilor iscate în jurul onoarei personale era următoarea: se stabilea un arbitru între ofensator şi cel ofensat în ceea ce priveşte adevărul sau falsitatea afirmaţiei jignitoare, iar sub forma unei acţiuni civile litigiul era adus în faţa juraţilor cu toate formele legale; acceptarea unui asemenea arbitraj de către ofensator sau ofensat echivala cu acceptarea unui duel în zilele noastre, legea lăsîndu-le libertatea de acţiune, iar principiul onoarei făcea ca acesta să fie refuzat numai rareori. Una dintre consecinţele cele mai importante ale spiritului mercantil, care se manifesta cu o intensitate greu de conceput pentru cel neiniţiat în afaceri, a fost creşterea extraordinară a sistemului de asociaţii. Acesta a obţinut la Roma un impuls deosebit prin des menţionatul sistem al guvernului de rezolvare a afacerilor prin intermediari; căci, la amploarea acestor tranzacţii era firesc – deseori era chiar o condiţie impusă de de către stat în scopul unei securităţi mai mari – ca aceste arendări şi livrări să nu fie preluate de către capitalişti individuali, ci de asociaţii de capitalişti. Toate aceste tranzacţii s-au organizat după modelul acesta. Se găsesc chiar indicii potrivit cărora unirea asociaţiilor concurente pentru stabilirea unor preţuri de monopol, atît de caracteristică pentru sistemul de asociaţii, a existat şi la romani. Mai ales în tranzacţiile maritime şi în alte afaceri care presupuneau riscuri însemnate, sistemul de asociaţii a luat asemenea proporţii, încît a înlocuit practic asigurările, necunoscute Antichităţii. Nimic nu era mai obişnuit decît aşa-numitul preţ nautic, afacerea de mare risc de astăzi, prin care pericolul şi cîştigul comerţului maritim era asumat proporţional între proprietarii corăbiilor şi încărcăturii şi toţi capitaliştii care investiseră bani pentru călătorie. În general, domina regula economiei romane de a participa mai degrabă la cît mai multe speculaţii cu părţi cît mai mici decît de a specula independent. Cato îl sfătuia pe capitalist să nu echipeze o singură corabie cu banii săi, ci să trimită 50 de corăbii împreună cu alţi 49 de capitalişti şi să participe la fiecare cu a cincizecea parte. Complicaţiile mai mari apărute din această cauză în conducerea afacerilor au fost soluţionate de comerciantul roman prin punctualitatea sa şi cu ajutorul sistemului de administraţie bazat pe sclavi şi liberţi, care, din punct de vedere pur capitalist, este preferabil sistemului nostru de contor. Astfel, aceste asociaţii comerciale au pătruns cu sute de iţe în economia oricărui roman de vază. După mărturia lui Polybios, cu greu putea fi găsit la Roma un bărbat bogat care să nu fi participat ca asociat anonim sau declarat la arendările de stat; şi cu atît mai mult fiecare dintre aceştia trebuie să fi participat cu majoritatea capitalului său la asociaţiile mercantile, în general. Toate acestea au contribuit însă la fundamentarea duratei averilor romane, care este poate şi mai remarcabilă decît mărimea lor. Fenomenul, poate unic în genul său, pe care l-am menţionat mai sus (pp. 547-548), anume că starea socială a marilor familii rămîne aproape constantă vreme de mai multe secole, îşi găseşte explicaţia în aceste principii, puţin înguste, dar solide, ale administraţiei mercantile a averilor.

În urma precumpănirii unilaterale a capitalului în economia romană nu putea să nu se producă răul iminent oricărui sistem pur capitalist. Egalitatea civilă, care primise deja o lovitură decisivă prin naşterea stării guvernanţilor, suferi una la fel de gravă prin stabilirea tot mai precisă a liniei de demarcaţie socială dintre bogaţi şi săraci. Nimic nu pare să fi servit mai mult la adîncirea prăpastiei decît cutuma, deja menţionată – în aparenţă indiferentă, dar implicînd de fapt aroganţa cea mai profundă şi insolenţa nesuportabilă din partea capitaliştilor –, de a considera ca înjositoare acceptarea unei recompense băneşti în schimbul muncii prestate. Astfel, zidul despărţitor nu se înălţa numai între zilierul sau meşteşugarul simplu şi respectabilul proprietar de domenii şi de manufacturi, dar şi între soldat, subofiţer şi tribunul militar, între scrib, curier şi magistrat. În cadrul stării guvernante, o barieră asemănătoare a fost ridicată prin Legea Claudia, iniţiată de către Gaius Flaminius (puţin înainte de anul 536, 218), care interzicea senatorilor şi fiilor de senatori să deţină corăbii maritime în afara celor necesare transportării produselor de pe proprietăţile lor şi, probabil, şi participarea la licitaţii publice, care îi oprea în general să se ocupe cu tot ceea ce romanii desemnau cu termenul de „speculaţie” (quaestus). Ce-i drept, această ordonanţă nu a fost propusă de către senatori, ci a fost opera opoziţiei democratice care intenţiona iniţial să înlăture posibilitatea ca membrii guvernului să poată încheia tranzacţii cu guvernul însuşi; nu este exclus, de asemenea, ca încă de pe acum capitaliştii să fi făcut cauză comună cu partidul democratic, ceea ce se va întîmpla atît de frecvent mai tîrziu, şi să fi sesizat ocazia de a slăbi concurenţa prin excluderea senatorilor. Primul obiectiv n-a fost atins decît parţial, întrucît sistemul de asociaţii le deschidea senatorilor destule căi pentru a specula în secret; dar prin acest decret al poporului s-a stabilit totuşi o graniţă legală între nobilii care nu speculau sau nu speculau în public şi cei care speculau, iar lîngă aristocraţia la început politică a fost aşezată una exclusiv financiară – ordinul ecvestru, cum a fost numit mai tîrziu, ale cărui rivalităţi cu ordinul senatorial vor umple istoria secolului următor. O altă consecinţă a puterii exclusive a capitalului a constituit-o preponderenţa disproporţionată a celor mai sterile ramuri comerciale şi, în general, a celor mai puţin productive pentru economia naţională. Industria, care ar fi trebuit să ocupe primul loc, se afla în realitate pe ultimul. Comerţul înflorea, dar el era în întregime pasiv. Nici la graniţa de nord romanii nu par să fi fost capabili să ofere mărfuri în schimbul sclavilor care se îndreptau înspre Ariminum şi celelalte tîrguri din Italia de Nord din ţinuturile celtice şi, probabil, din cele germanice; în anul 523 (231) cel puţin, guvernul roman a interzis exportul monedelor de argint în ţara celţilor. În relaţiile cu Grecia, Siria, Egipt, Cyrene şi chiar Cartagina, balanţa comercială înclina cu necesitate în defavoarea Italiei. Roma începu să devină capitala statelor mediteraneene, iar Italia, teritoriul Romei; romanii nici n-au dorit mai mult, iar în indiferenţa lor opulentă ei se mulţumeau cu balanţa comercială pasivă pe care şi-o poate permite orice oraş care nu este nimic altceva decît capitală; ei aveau doar bani suficienţi pentru a cumpăra tot ceea ce aveau nevoie şi chiar ceea ce le era inutil. Dimpotrivă, activitatea neproductivă, comerţul şi sistemul de impozite, a constituit nucleul şi fundamentul economiei romane. În fine, cele cîteva elemente pe care le conţinea această economie pentru crearea unei stări de mijloc înstărite şi unei pături de jos cu destule mijloace de subzistenţă au degenerat din cauza nefericitului sistem de întrebuinţare a sclavilor; în cazul cel mai fericit, au contribuit la îngroşarea stării incomode a liberţilor. Dar, înainte de toate, profunda imoralitate, inerentă oricărui regim pur capitalist, devora măduva societăţii şi a republicii, substituind iubirii de oameni şi de patrie un egoism necondiţionat. Partea mai bună a naţiunii resimţea foarte viu germenii distrugerii legate de setea de înavuţire; ura instinctivă a mulţimii, ca şi dezgustul omului de stat onorabil se îndreptau îndeosebi împotriva cămătăriei profesioniste, supusă timp îndelungat legilor penale şi care, conform literei legii, era pasibilă de pedeapsă. Într-o comedie de epocă se spune:

 

Într-adevăr, întru totul egali îi consider pe proxeneţi şi pe voi, cămătarii;

În timp ce primii stau la pîndă tăinuiţi, voi nu vă sfiiţi în forul însuşi.

Cu lupanare primii, cu dobînzi voi amîndoi îi jecmăniţi pe oameni,

Destule legi a decretat poporul din cauza voastră;

Voi, cum au apărut, le-aţi încălcat; întotdeauna se găseşte o portiţă,

Ca apa fierbinte care se răceşte, aşa respectaţi legile, voi.

 

Cato, conducătorul partidului reformei, se exprimă şi mai energic decît poetul comediei: „Împrumutarea banilor pentru dobînzi” – spune în prefaţa tratatului său despre agricultură – „aduce mai multe avantaje, dar nu este onorabilă. Strămoşii noştri au ordonat, în consecinţă, şi au statornicit prin lege ca hoţul să restituie de două ori, iar cămătarul de patru ori; de aici rezultă cu cît cămătarul era considerat a fi un cetăţean mai rău decît hoţul”. Într-alt loc observă că deosebirea dintre cămătar şi ucigaş nu este mare şi putem constata că faptele au fost pe măsura cuvintelor sale; fiind guvernator al Sardiniei, i-a alungat efectiv pe bancherii romani din acest ţinut, datorită jurisdicţiei sale riguroase. În general, majoritatea ordinului senatorial privea cu repulsie activitatea speculanţilor şi nu numai că se comporta, de regulă, mai onorabil şi mai corect în provincii decît aceşti finanţişti, dar deseori a pus capăt activităţii lor. Schimbarea frecventă a magistraţilor romani şi inegalitatea inevitabilă a jurisdicţiei lor a anulat însă orice eficacitate în lupta împotriva acestor abuzuri. Pe de altă parte, romanii au înţeles foarte bine, ceea ce nici nu era dificil, că supravegherea poliţienească a speculaţiilor este cu mult mai puţin importantă decît schimbarea orientării întregii economii naţionale; mai ales în sensul acesta, bărbaţi ca, de exemplu, Cato au promovat agricultura prin precepte şi exemple. „Dacă strămoşii noştri” – continuă Cato în menţionata prefaţă – „doreau să proslăvească un bărbat destoinic, atunci îl elogiau ca fiind un ţăran vrednic şi un proprietar capabil; cel care era elogiat astfel părea să fi obţinut cea mai mare laudă. Admit că, după mărirea cîştigului său, negustorul este harnic şi iscusit; dar ocupaţia sa este prea des expusă primejdiilor şi accidentului. Dimpotrivă, ţăranii furnizează bărbaţii cei mai viteji şi soldaţii cei mai capabili; nu există profesie mai onorabilă, mai sigură, care să nu provoace pizma nimănui, iar cei care o exercită sînt mai puţin expuşi ideilor periculoase”. Despre sine însuşi obişnuia să spună că averea sa nu îşi are originea decît în două surse: agricultura şi cumpătarea; dacă acestea nu sînt analizate prea logic şi nici nu corespund în întregime adevărului, el a fost privit totuşi, şi pe bună dreptate, ca model al unui proprietar roman, atît de către contemporanii săi, cît şi de posteritate. Din nefericire, este un adevăr pe cît de penibil pe atît de dureros că agricultura, recomandată atît de mult şi în mod sigur cu bună-credinţă drept remediu, era ea însăşi îmbibată de otrava economiei capitaliste. Aceasta se înţelege de la sine în cazul economiei pastorale; din această cauză, ea avea cea mai mare trecere la public şi era proscrisă în rîndurile partidului reformei morale. Dar în ceea ce priveşte agricultura însăşi? Războiul – purtat de capital împotriva muncii, între secolele al III-lea şi al V-lea ale Romei, veniturile sale fiind sustrase, sub forma dobînzii pe datorii, de pe pămînturile fermierilor care le munceau, pentru a fi oferite proprietarilor care nu munceau – a fost aplanat în principal prin lărgirea economiei romane şi plasarea capitalului existent în Latium în speculaţiile mercantile răspîndite pe întregul cuprins al Mediteranei. Acum, nici sfera lărgită a afacerilor nu mai putea să cuprindă masa de capital mereu sporită; concomitent, o legislaţie nesăbuită obliga, pe de o parte, pe căi artificiale, capitalurile senatoriale să se angajeze în proprietăţi italice, pe de altă parte, deprecia sistematic pămînturile cultivate din Italia prin manevrarea preţurilor grîului. În felul acesta a început a doua campanie a capitalului împotriva micilor fermieri; şi dacă prima fusese necruţătoare, ea a părut totuşi miloasă şi umană în comparaţie cu cea de-a doua. Capitaliştii nu mai împrumutau ţăranilor cu dobîndă, ceea ce devenise imposibil, întrucît micul proprietar nu mai obţinea un surplus suficient de mare şi întrucît nu era destul de simplu şi radical, ci cumpărau fermele, transformîndu-le, în cel mai fericit caz, în proprietăţi cultivate de către administratori şi sclavi. Aceasta se numea, de asemenea, agricultură; de fapt, nu era nimic altceva decît aplicarea sistemului capitalist la producţia agricolă. Descrierea agricultorului pe care ne-o oferă Cato, este excelentă şi în întregime corectă; dar în ce măsură corespunde cu sistemul însuşi pe care-l descrie şi-l recomandă? Dacă un senator roman deţinea patru dintre proprietăţile descrise de Cato, ceea ce trebuie să fi fost destul de frecvent, atunci acelaşi spaţiu, care, în epocile trecute ale existenţei micii proprietăţi, hrănise între 100 şi 150 de persoane, era ocupat acum de o familie de oameni liberi şi de aproximativ 50 de sclavi, în majoritatea lor necăsătoriţi. Dacă acesta era remediul prin care economia naţională decadentă urma să fie vindecată, atunci se asemăna, din păcate, pînă la confuzie cu boala însăşi.

Rezultatul global al acestei economii ni se oferă cu evidenţă în schimbarea proporţiilor populaţiei. Bineînţeles, starea ţinuturilor Italiei a fost diferită, în unele fiind foarte prosperă. Fermele, întemeiate în număr mare cu ocazia colonizării teritoriului dintre Apenini şi Pad, nu au dispărut atît de repede. Polybios, care a călătorit prin acest ţinut la puţină vreme după sfîrşitul acestei perioade, laudă populaţia sa numeroasă, frumoasă şi viguroasă; cu o legislaţie echitabilă în privinţa grîului, ar fi fost posibilă ridicarea Văii Padului, şi nu a Siciliei, la rangul de grînar al capitalei. De asemenea, Picenum şi aşa-numitul ager Gallicus au primit numeroşi ţărani în urma distribuirilor pămînturilor domeniale prin Legea Flaminia (522, 232); dar numărul lor a fost decimat considerabil în cazul războiului cu Hannibal. În Etruria şi, poate, în Umbria, condiţiile interne ale comunităţilor supuse erau nefavorabile dezvoltării unei clase de fermieri liberi. Situaţia era mai bună în Latium, care nu putea să fie privat în întregime de avantajele pieţei capitalei şi care fusese în general ocolit de războiul lui Hannibal, ca şi în văile izolate ale marsilor şi sabelilor. Războiul lui Hannibal devastase, în schimb, Italia de Sud şi, cu excepţia cîtorva localităţi mai mici, nimicise cele două cetăţi mari, Capua şi Tarentum, fiecare capabilă să trimită odinioară 30.000 de soldaţi în luptă. Samnium îşi revenise de pe urma teribilelor războaie ale secolului al V-lea; conform recensămîntului din anul 529 (225), ţinutul acesta era capabil să furnizeze jumătate din soldaţii ceruţi tuturor oraşelor latine şi era, probabil, după ager Romanus, cea mai înfloritoare regiune a peninsulei. Războiul lui Hannibal însă pustiise ţara, iar distribuirile de loturi pentru soldaţii din armata lui Scipio, deşi considerabile, nu acoperiseră în întregime pierderile. Campania şi Apulia, amîndouă, pînă atunci, ţinuturi foarte populate, fuseseră devastate şi mai cumplit în cazul acestui război, atît de amici, cît şi de inamici. Într-adevăr, mai tîrziu au avut loc distribuiri de pămînturi în Apulia, dar coloniile întemeiate aici nu au prosperat. Magnifica cîmpie a Campaniei a continuat să fie populată; dar teritoriul oraşului Capua, ca şi al celorlalte comunităţi ruinate în urma războiului lui Hannibal erau proprietate de stat şi toţi ocupanţii acestuia nu erau proprietari, ci arendaşi temporari. În fine, în vastele teritorii ale Lucaniei şi Bruttiumului, populate foarte slab chiar înainte de războiul cu Hannibal, locuitorii suferiseră toate nenorocirile războiului în sine şi ale execuţiilor care i-au urmat; nici Roma nu a întreprins mare lucru pentru refacerea agriculturii – poate cu excepţia Valentiei (Vibo, astăzi Monteleone), nici una dintre coloniile fondate aici nu a atins o prosperitate reală. În ciuda inegalităţii relaţiilor politice şi economice dintre diferitele ţinuturi şi a stadiului relativ înfloritor al unora dintre ele, involuţia lor este incontestabilă în general, fiind confirmată de mărturiile peremptorii despre starea întregii Italii. Cato şi Polybios sînt de acord cînd afirmă că Italia a fost mult mai slab populată la sfîrşitul secolului al VI-lea decît la sfîrşitul secolului al V-lea şi n-a mai fost capabilă să formeze armate atît de numeroase ca în timpul primului război punic. Dificultăţile din ce în ce mai mari în cazul recrutărilor, necesitatea reducerii condiţiilor admiterii în legiuni, plîngerile aliaţilor despre mărimea contingentelor pe care trebuiau să le furnizeze confirmă aceste afirmaţii; şi pentru cetăţenii romani vorbesc cifrele înseşi. În anul 502 (252), la puţin timp după expediţia africană a lui Regulus, erau înregistraţi 298.000 de bărbaţi capabili să poarte armele; treizeci de ani mai tîrziu, cu puţin timp înaintea războiului cu Hannibal (534, 220), acest număr scăzuse la 270.000, adică cu o zecime; după alţi 20 de ani, puţin timp înaintea terminării acestui război (550, 204), la 214.000, altfel spus, cu un sfert; iar cu o generaţie mai tîrziu, în cursul căreia nu s-au înregistrat pierderi umane deosebite, deşi fondarea marilor colonii de cetăţeni romani din cîmpia nord-italică a adus un spor de populaţie semnificativ, dar nu extraordinar, abia dacă a fost atins numărul cetăţenilor de la începutul acestei perioade. Dacă am deţine date asemănătoare pentru populaţia italică în general, ele ar revela neîndoielnic un deficit şi mai substanţial. Declinul vigorii naţionale nu poate fi evidenţiat astfel de dovezi palpabile; el este însă relevat de cei care au scris lucrări despre agricultură; laptele şi carnea dispăruseră treptat din regimul alimentar al omului de rînd. În acelaşi timp, a crescut populaţia de sclavi, în vreme ce, în aceeaşi proporţie, a scăzut cea liberă. În Apulia, Lucania şi în ţara brutienilor economia pastorală trebuie să fi fost preponderentă în raport cu agricultura încă din vremea lui Cato; păcurarii sclavi, pe jumătate sălbatici, erau adevăraţii stăpîni de aici. Securitatea Apuliei era atît de tulburată din cauza lor, încît aici au trebuit să fie staţionate trupe considerabile; în anul 569 (185) a fost descoperită o conspiraţie a sclavilor, organizată la scară mai largă şi fuzionată, în parte, cu ceremoniile bacanale, şi au fost condamnaţi aproximativ 7.000 de oameni. Dar şi în Etruria trupele romane au fost nevoite să lupte împotriva unor bande de sclavi (558, 196) ; chiar în Latium, s-a întîmplat ca oraşe precum Setia şi Praeneste să fie ameninţate cu ocupaţia, fiind luate prin surprindere de către cete de sclavi fugari (556, 198). Naţiunea se mistuia văzînd cu ochii, iar comunitatea cetăţenilor liberi se descompunea într-un corp de stăpîni şi unul de sclavi; şi deşi cele două războaie cu Cartagina au contribuit la decimarea şi ruinarea cetăţenilor şi aliaţilor, capitaliştii romani şi-au dat concursul la declinul vigorii şi al numărului populaţiei italice, cel puţin în egală măsură cu Hamilcar şi Hannibal. Nimeni nu poate spune dacă guvernul ar fi fost capabil să intervină; este însă alarmant şi ruşinos faptul că în toate cercurile aristocraţiei, în general bine intenţionate şi energice, nu se întrevede nici recunoaşterea gravităţii situaţiei şi nici intuirea adevăratei dimensiuni a pericolului. Atunci cînd o doamnă din rîndul marii aristocraţii, sora unuia dintre numeroşii amirali-cetăţean care duseseră la pierzanie flotele comunităţii în timpul primului război punic, a ajuns în învălmăşeala forului roman, ea a rostit destul de tare pentru a fi auzită de cei din jur că ar fi sosit timpul ca fratele ei să fie numit din nou în fruntea unei flote, pentru a aduce libertatea de mişcare în for prin vărsarea sîngelui cetăţenilor (508, 246). Cei care gîndeau şi vorbeau astfel erau, ce-i drept, puţini la număr; dar cuvintele acestea reprobabile erau totuşi expresia tăioasă a indiferenţei condamnabile cu care întreaga lume suspusă şi bogată se uita la cetăţenii de rînd şi la ţărani. Nu se dorea chiar nimicirea lor, dar lucrurile erau lăsate să-şi urmeze cursul. Astfel, ruina înainta cu paşi repezi asupra înfloritoarei ţări italice, unde un număr infinit de oameni liberi şi veseli găsiseră odinioară o prosperitate modestă, dar meritată.