ist-rom-41.html

Capitolul XIII

Religia şi moravurile

Viaţa se scurgea pentru roman într-o condiţionare severă: cu cît era mai nobil, cu atît era mai puţin liber. Cutuma atotstăpînitoare îl încorseta atît în privinţa ideilor, cît şi a conduitei, iar gloria sa era aceea de a fi trăit serios şi sever sau, pentru a folosi termenii latini adecvaţi, grav şi trist. Nu i se cerea unui roman, nici mai mult, nici mai puţin, decît să-şi ţină casa în bună rînduială şi să ia parte la problemele publice prin faptă şi sfat. Dar întrucît individul nu dorea şi nici nu putea să fie mai mult decît un membru al comunităţii, gloria şi puterea acesteia era resimţită de fiecare cetăţean în parte drept un bun personal care trecea asupra urmaşilor odată cu numele şi proprietatea sa; şi în măsura în care generaţie după generaţie era depusă în mormînt, fiecare aducînd noi achiziţii la acest tezaur al onoarei, conştiinţa de sine a nobilelor familii romane luă proporţiile acelui gigantic orgoliu civic – omenirea nu a mai văzut ceva asemănător –, ale cărui urme la fel de măreţe ca şi de ciudate par, atunci cînd le întîlnim, să aparţină altei lumi. Una dintre trăsăturile caracteristice acestui puternic sentiment civic a fost şi aceea că, din cauza simplităţii rigide şi egalităţii cetăţeneşti, el a fost, dacă nu suprimat, cel puţin silit să se închidă în timpul vieţii în inima necuvîntătoare şi să se exprime numai după moarte; dar atunci el răbufnea în funeraliile bărbatului distins cu o asemenea grandoare palpabilă, încît această ceremonie era fenomenul cel mai indicat din viaţa romană pentru a ne oferi nouă, celor din alte timpuri, o idee despre acest măreţ spirit al romanilor. Era o procesiune unică, la al cărui spectacol cetăţenii erau invitaţi de chemarea heraldului public: „Acel războinic este mort; oricine poate să vină să-l însoţească pe Lucius Aemilius; el va fi dus din casa sa”. Procesiunea era deschisă de mulţimea bocitoarelor, muzicanţilor şi dansatorilor, din rîndul acestora din urmă unul apărînd îmbrăcat şi machiat asememenea celui decedat, reamintind mulţimii, prin gesturi şi ţinută, pe bărbatul bine-cunoscut. Urma cel mai măreţ şi mai caracteristic act al acestei solemnităţi, procesiunea strămoşilor, în faţa căreia întregul alai pălea într-atît încît adevăraţii romani nobili le prescriau moştenitorilor lor să limiteze ceremonia funerară numai la această parte. S-a amintit mai sus că imaginile acelor strămoşi care ocupaseră edilitatea curulă sau o altă magistratură ordinară sau înaltă erau modelate în ceară şi pictate în aşa fel încît să imite cît mai bine modelul; dar ele existaseră şi în epoca regalităţii, ba chiar înaintea acesteia, obişnuindu-se să fie expuse de-a lungul pereţilor sălii de familie, în scrinuri de lemn, fiind considerate podoaba cea mai de preţ a casei. Dacă în familie survenea un deces, oameni potriviţi, îndeosebi actori, luau aceste măşti şi veşmintele oficiale corespunzătoare, astfel încît se părea că strămoşii, fiecare în haina pe care o purtase, de regulă, în timpul vieţii, triumfătorul în togă brodată cu fire de aur, cenzorul în cea de purpură, consulul în cea tivită cu purpură, cu lictorii şi toate celelalte însemne ale magistraturii lor, toţi în care, îl însoţeau pe defunct pe ultimul său drum. Acesta era depus pe catafalcul acoperit cu grele pături de purpură cusute cu fir de aur şi pînzeturi imaculate şi purta toate însemnele celei mai înalte magistraturi pe care o deţinuse în viaţă, fiind înconjurat de armurile inamicilor ucişi de el şi de coroanele pe care le cîştigase în luptă sau la jocuri. În urma catafalcului mergeau îndoliaţii, toţi în veşminte negre şi fără podoabe – fiii celui decedat cu capul acoperit, fiicele sale fără voaluri –, rudele şi cei din aceeaşi gintă, prietenii, clienţii şi liberţii. În felul acesta, cortegiul ajungea în for. Aici, corpul decedatului era înălţat; strămoşii coborau de pe care şi se aşezau pe scaunele curule; fiul decedatului sau cel mai apropiat membru din gintă urca pe tribuna rostrelor pentru a relata mulţimii adunate, în cuvinte simple, numele şi faptele fiecăruia dintre bărbaţii aşezaţi în cerc şi, în ultimă instanţă, ale celui de curînd decedat. Acestea pot fi calificate drept cutume barbare, iar o naţiune ajunsă la un anumit nivel al simţului artistic cu siguranţă că n-ar fi suportat această miraculoasă reînviere a morţilor pînă în epoca civilizaţiei împlinite; dar înşişi grecii, foarte raţionali şi lipsiţi deseori de respect, ca, de exemplu, Polybios, erau impresionaţi de naivitatea grandioasă a acestor ceremonii funebre. Era o idee legată cu necesitate de solemnitatea gravă, de evoluţia uniformă şi de demnitatea orgolioasă a vieţii romane ca generaţiile trecute să continue să convieţuiască într-un fel cu cea prezentă şi ca, atunci cînd un cetăţean, istovit de muncă şi de onoruri, se întorcea la strămoşii săi, aceştia să apară în for pentru a-l primi în rîndurile lor.

Dar romanii ajunseseră acum la o criză a tranziţiei. În măsura în care puterea Romei nu se mai mărginea doar la Italia, ci se întinsese tot mai mult asupra Occidentului şi Orientului, dispăruse şi particularitatea vechii vieţi italice, aceasta fiind înlocuită de civilizaţia elenizantă. Ce-i drept, Italia fusese supusă influenţei greceşti de la începutul istoriei sale. Am arătat mai sus cum tînăra Grecie şi tînăra Italie, amîndouă înzestrate cu o anumită naivitate şi originalitate, au dat şi au primit reciproc imbolduri spirituale, cum, mai tîrziu, Roma s-a străduit să-şi însuşească mai mult din exterior limba şi descoperirile grecilor pentru aplicarea lor practică. Elenismul romanilor din acele timpuri era totuşi ceva esenţial nou, atît în cauzele, cît şi în efectele sale. Romanii începură să resimtă nevoia unei vieţi intelectuale mai bogate şi să se înspăimînte de propria nulitate spirituală; dacă pînă şi naţiuni cu un veritabil talent artistic, precum cea engleză şi cea germană, nu s-au sfiit să se folosească în repausurile creativităţii lor de mediocra cultură franceză ca de un mijloc de acoperire a lacunelor, nu trebuie să ne mire că şi cea italică se arunca cu un zel arzător asupra minunatelor tezaure, ca şi asupra rebuturilor intelectuale ale Eladei. Ceva mai profund şi mai intim îi antrena totuşi pe romani în abisul elenic. Civilizaţia elenă continua să se autointituleze elenă, dar pe nedrept, întrucît devenise mai degrabă umanistă şi cosmopolită. În plan intelectual şi, parţial, în plan politic, ea reuşise să rezolve problema constituirii unui întreg dintr-un grup de naţiuni diferite; şi întrucît aceeaşi sarcină trecu de la o scară mai largă asupra Romei, ea a preluat, odată cu cealaltă moştenire a lui Alexandru cel Mare, şi elenismul. Din această cauză, ea nu mai este un simplu stimulent sau o influenţă subordonată, ci pătrunde în inima naţiunii italice. Bineînţeles, puternica individualitate italică s-a răzvrătit împotriva elementului străin. Numai după lupte crîncene ţăranul italic a cedat teren în faţa cetăţeanului urbanizat cosmopolit; şi aşa cum în Germania fracul francez a dat naştere redingotei germane, la fel, reacţia împotriva elenismului a provocat la Roma o tendinţă care s-a opus din principiu influenţei elene, într-o manieră cu totul necunoscută secolelor precedente şi care, din această cauză, a căzut deseori în sfera grotescului sau ridicolului.

Nimic din ceea ce aparţine domeniului activităţii sau gîndirii umane nu a scăpat de conflictul dintre vechile şi noile cutume. Chiar şi relaţiile politice au fost cuprinse de acesta. Proiectul ciudat de a-i emancipa pe eleni, al cărui naufragiu binemeritat l-am relatat mai sus, ideea înrudită, de asemenea elenă, a solidarităţii republicilor faţă de regi şi propagarea politicii elene în detrimentul despotismului oriental, amîndouă principiile fiind, de exemplu, hotărîtoare în cazul tratamentului aplicat Macedoniei, sînt ideile fixe ale noii şcoli, aşa cum teama faţă de cartaginezi fusese ideea fixă a celei vechi; iar dacă, mai înainte, Cato o împinsese pe aceasta din urmă pînă la un exces ridicol, filoelenismul se angaja, din cînd în cînd, în extravaganţe cel puţin tot atît de absurde. Astfel, de exemplu, învingătorul regelui Antiochos nu numai că şi-a ridicat pe Capitoliu o statuie care îl reprezenta în veşminte greceşti, dar în loc să se numească în curată latină Asiaticus, el adoptă titulatura, ce-i drept, lipsită de sens şi negramaticală, dar totuşi magnifică şi aproape grecească, de Asiagenus. O consecinţă mai importantă a acestei poziţii a naţiunii dominante faţă de elenism era aceea că latinizarea se impunea peste tot în Italia, dar nu şi faţă de eleni. Oraşele greceşti din Italia, în măsura în care nu fuseseră distruse de război, au rămas greceşti. În Apulia, care, bineînţeles, nu făcea obiectul atenţiei romanilor, elenismul pare să fi învins definitiv tocmai în această epocă, iar civilizaţia locală pare să fi atins nivelul celei elene în decadenţa ei. Tradiţia trece peste această problemă; dar numeroasele monede ale oraşelor, care poartă în exclusivitate inscripţii greceşti, manufacturarea vaselor ceramice pictate după modelul grecesc, redat în această parte a Italiei mai degrabă cu somptuozitate decît cu bun-gust, arată că Apulia adoptase în întregime obiceiurile greceşti şi arta greacă. Însă adevăratul teatru de luptă dintre elenism şi opozanţii săi naţionali era în această perioadă cel al credinţei, al cutumelor, al artei şi al literaturii; şi trebuie să încercăm să oferim o prezentare a acestei mari vrajbe dintre principii, care acţionează, fireşte, concomitent în mii de direcţii şi care poate fi cu greu rezumată într-un cadru general.

Admiraţia sau uimirea pe care pietatea italică o trezea la contemporanii eleni chiar şi în această epocă demonstrează cu evidenţă cît de puternică era vechea credinţă simplă în sufletele italicilor. Cu ocazia conflictului cu etolienii, generalul roman a fost acuzat că în timpul bătăliei n-ar fi făcut nimic altceva decît să se roage şi să aducă sacrificii, asemenea unui preot; dimpotrivă, Polybios, cu înţelepciunea sa puţin anostă, atrage atenţia concetăţenilor săi asupra avantajelor politice ale acestei pietăţi, arătîndu-le că statul nu se poate constitui numai din oameni deştepţi şi că asemenea ceremonii sînt foarte indicate pentru mulţime. Dacă Italia avea încă o religie naţională, ceea ce în Elada devenise deja o relicvă, aceasta începea totuşi să încremenească în teologie. Poate că nicăieri începutul pietrificării credinţei nu se relevă cu mai multă claritate ca în modificarea relaţiilor economice ale serviciului divin şi ale sacerdoţiului. Serviciul divin public nu numai că devenise tot mai vast, dar era, înainte de toate, tot mai costisitor. În anul 558 (196), numai pentru supravegherea banchetelor zeilor s-a adăugat la cele trei colegii mai vechi, ale augurilor, pontifilor şi păstrătorilor oracolelor, un al patrulea: colegiul celor trei „meşteri ai banchetelor” (tres viri epulones). Zeii benchetuiau ieftin, ca şi preoţii lor; nu erau necesare noi instituţii pentru aceasta, întrucît fiecare colegiu se dedica zelos şi devotat acestor afaceri de banchet. Pe lîngă banchetele clericale, exista şi o imunitate clericală. Preoţii, chiar în perioada de maxim pericol public, reclamau dreptul de a fi excluşi de la sarcinile publice şi au consimţit la plata impozitelor datorate numai după supărătoare dezbateri (558, 196). Pentru individ, ca şi pentru comunitate, pietatea deveni tot mai mult un articol costisitor. Obiceiul donaţiilor şi, în general, preluarea unor obligaţii pecuniare permanente în scopuri religioase erau la romani tot aşa de răspîndite ca şi în ţările catolice de astăzi; aceste donaţii, mai ales de cînd suprema autoritate religioasă şi, concomitent, cea juridică a comunităţii, pontifii, le considerau un impozit real, care greva legal asupra oricărui moştenitor sau cumpărător de proprietate, au început să devină o povară apreciabilă pentru proprietate. „Moştenire fără ofrandă” era la romani o formulă tot atît de proverbială ca la noi „trandafir fără ghimpi”. Ofranda zecimii din avere a devenit atît de frecventă, încît în forum boarium erau oferite, de cîteva ori pe lună, serbări publice din aceste venituri. Odată cu cultul zeiţei orientale Magna Mater, la Roma se importase, împreună cu alte fleacuri plăcute zeilor, şi obiceiul, care revenea de cîteva ori pe an, la zile fixe, de a organiza colecte de bani, mergîndu-se din casă în casă (stipem cogere). În fine, cum era şi firesc, clasa inferioară de preoţi şi de divinatori nu oferea nimic pe degeaba; şi, fără îndoială, poetul comic s-a inspirat din viaţa de zi cu zi dacă în conversaţia conjugală, pe lîngă plata pentru bucătărie, pentru moaşă, pentru cadouri, apare şi cea pentru serviciul religios:

De asemenea, bărbate, trebuie să am ceva în viitoarea zi de sărbătoare

Pentru sacristană, pentru prezicătoare, pentru tălmăcirea de vise şi pentru femeia înţeleaptă;

Dacă ai vedea cum se uită la mine! M-aş face de ocară dacă nu i-aş trimite ceva.

Şi femeii de la sacrificii trebuie să-i dau cîndva pe îndestulate.

Romanii nu au creat în această perioadă un zeu de aur aşa cum creaseră unul de argint (p. 303); acesta domina totuşi în cele mai înalte, ca şi în cele mai de jos sfere ale vieţii religioase. Vechiul orgoliu al religiei naţionale, moderaţia ei în pretenţii economice apuseseră pentru totdeauna. Dar ea a pierdut simultan şi vechea simplitate. Teologia, acest copil bastard al raţiunii şi al credinţei, era deja preocupată să-şi introducă propria prolixitate încîlcită şi neînsufleţirea solemnă în vechea credinţă naţională, atît de simplă, şi să suprime astfel adevăratul ei spirit. Catalogul obligaţiilor şi prerogativelor preotului lui Iupiter, de exemplu, ar putea să-şi găsească cu siguranţă locul în Talmud. Ei au exagerat atît de mult cu regula naturală potrivit căreia numai sacrificiul perfect este agreabil zeilor, încît un sacrificiu trebuia repetat de treizeci de ori în urma unor greşeli repetate, iar jocurile, care făceau şi ele parte din serviciul divin, erau considerate nule dacă magistratul care le prezida săvîrşise o greşeală de vorbire sau de acţiune, sau dacă muzica se oprise în momentul neindicat, ele trebuind să fie reîncepute de mai multe ori de la capăt, adesea chiar de şapte ori. În această exagerare a conştiinciozităţii rezidă implicit o încremenire, iar reacţia împotriva acesteia, indiferenţa şi necredinţa, nu s-a lăsat mult aşteptată. În timpul primului război punic (505, 249) se întîmplase ca însuşi consulul să-şi bată joc de auspiciile ce trebuiau să fie consultate înainte de bătălie; ce-i drept, acest consul făcuse parte din ginta independentă a Claudiilor, aflată, în bine şi în rău, întotdeauna înaintea spiritului epocii. Spre sfîrşitul acestei perioade se aud tot mai des plîngeri referitoare la decăderea ştiinţei augurale şi, pentru a vorbi precum Cato, o mulţime de vechi auguri şi de vechi haruspicii căzură în uitare din cauza neglijenţei colegiului. Un augur, precum Lucius Paullus, care privea sacerdoţiul drept o ştiinţă, şi nu un titlu, era şi trebuia să fie o excepţie rară, dacă guvernul folosea auspiciile tot mai deschis pentru impunerea intenţiilor sale politice sau, cu alte cuvinte, dacă trata religia ţării, după concepţia lui Polybios, ca pe o superstiţie utilă pentru înşelarea marelui public. Astfel, ireligiozitatea elenistică avea calea netezită şi putea să progreseze cu uşurinţă. Odată cu apariţia gustului pentru operele de artă, imaginile sfinte ale zeilor au început să împodobească, încă de pe vremea lui Cato, camerele celor bogaţi, alături de alte obiecte casnice. Lovituri mult mai periculoase a primit religia din partea literaturii, care abia se năştea. Ce-i drept, ea nu putea îndrăzni să atace direct, iar inovaţiile în privinţa ideilor religioase operate prin intermediul ei – de exemplu, Caelus, plăsmuit de Ennius ca părinte al lui Saturnus, după modelul grecescului Uranos – erau într-adevăr elenistice, dar de o importanţă minoră. Răspîndirea doctrinelor lui Epicharmos şi Euhemeros la Roma a avut consecinţe durabile. Filozofia poetică, pe care generaţiile mai tinere de pitagoreici au dedus-o din scrierile vechii comedii siciliene ale lui Epicharmos din Megara (în jurul anului 280, 474) sau mai degrabă au substituit-o, vedea în zeii greci substanţe naturale: Zeus ca atmosferă, sufletul ca o particulă solară etc. Întrucît această filozofie naturală – la fel ca şi doctrina stoică de mai tîrziu – era înrudită cu religia romană naţională prin trăsăturile ei cele mai caracteristice, ea era menită să amorseze ruinarea religiei naţionale, dizolvînd-o în alegorie. O analiză istoricizantă asupra religiei ne-o oferă Memoriile sacre ale lui Euhemeros din Messene (în jurul anului 450, 300), care, sub forma relatării unor călătorii întreprinse de autor în ţinuturi străine, supune cunoştinţele curente despre aşa-numiţii zei unei investigaţii profunde şi penetrante, concluzionînd că zeii nici n-au existat şi nici nu există. Pentru a caracteriza această carte, este suficient să spunem că povestea devorării copiilor de către Kronos este explicabilă prin canibalismul epocilor primitive, care a fost interzis de către regele Zeus. În ciuda sau tocmai datorită austerităţii şi tendenţiozităţii sale, produsul acesta s-a bucurat în Grecia de un succes nemeritat şi a ajutat, alături de filozofiile contemporane, la înmormîntarea unei religii defuncte. Faptul că Ennius a tradus aceste scrieri epiharmene şi euhemerene, eminent distructive, în limba latină este un semn remarcabil al antagonismului declarat şi conştient dintre religie şi noua literatură. Traducătorii s-au justificat în faţa poliţiei romane invocînd, poate, faptul că atacurile ar fi îndreptate numai împotriva zeilor greci, nu şi împotriva celor latini; dar subterfugiul era destul de transparent. Cato avea perfectă dreptate, din punctul său de vedere, să urmărească aceste tendinţe, oriunde ar fi apărut, cu îndîrjirea sa cunoscută şi să-l califice pe Socrate însuşi drept un corupător al moralei şi un adversar al religiei.

Astfel, vechea religie naţională îşi vedea sfîrşitul apropiindu-i-se şi, în măsura în care uriaşii arbori ai pădurii ancestrale erau doborîţi, solul se acoperea cu tufişuri spinoase luxuriante şi cu buruiană necunoscută pînă atunci. Superstiţia autohtonă şi imposturile străine se amestecară în toate culorile, concurară şi se învrăjbiră unele împotriva celorlalte. Nici una dintre populaţiile italice nu a scăpat de transformarea vechii credinţe în noua superstiţie. Aşa cum la etrusci divinaţia după intestine şi fulgere se bucura de o mare popularitate, la fel se întîmpla la sabeli şi, îndeosebi, la marsi cu arta observării păsărilor şi conjurării şerpilor. La naţiunea latină însăşi, ba chiar şi la Roma, întîlnim preocupări asemănătoare, deşi ele erau mai puţin frecvente – astfel, de exemplu, sorţii de la Praeneste şi descoperirea ciudată a mormîntului şi a scrierilor postume ale regelui Numa în anul 573 (181) la Roma, care par să fi prescris rituri religioase ciudate şi nemaivăzute. Dar credincioşii aflară, spre regretul lor, numai despre faptul în sine şi că aceste cărţi ar fi avut un aspect ciudat de noutate; senatul a pus mîna pe acest tezaur şi a dat ordin ca sulurile să fie aruncate în foc. Fabricaţia internă era suficientă pentru a acoperi toate necesităţile de nebunie care s-ar fi putut ivi; dar romanii erau departe de a se mulţumi cu atîta. Elenismul epocii, deja deznaţionalizat şi saturat de mistica orientală, a introdus în Italia, odată cu necredinţa, şi superstiţia cu manifestările ei cele mai periculoase; această înşelăciune exercita o atracţie deosebită mai ales datorită originii ei străine. Astrologii şi ghicitorii caldeeni erau răspîndiţi în Italia încă din secolul al VI-lea; mult mai importantă însă, constituind un eveniment istoric epocal, a fost primirea Mamei Zeilor frigiene în rîndul zeilor recunoscuţi oficial ai comunităţii romane, la care senatul s-a văzut constrîns în ultimii ani grei ai războiului cu Hannibal (550, 204). O delegaţie specială a fost trimisă în scopul acesta la Pessinus, un oraş din ţinutul celtic al Asiei Mici: roca grosieră pe care preoţii locali o dăruiră străinilor cu largheţe drept veritabila Mama Cybele a fost primită de către comunitate cu un fast extraordinar; iar pentru a eterniza acest eveniment fericit, s-a instituit în rîndurile claselor suspuse cluburi, ai căror membri se invitau reciproc şi periodic la banchete, ceea ce pare să fi stimulat esenţial tendinţa, deja existentă, spre coterie. Odată cu concesionarea acestui cult al Cybelei, cultele orientale s-au stabilit oficial la Roma; guvernul veghea cu stricteţe ca preoţii castraţi ai acestei zeiţe să rămînă în exclusivitate celţi (Galii, cum erau numiţi), aşa încît nici un cetăţean roman nu se supunea încă acestei castrări pioase. Fastul deşănţat desfăşurat de acest cult – aceşti preoţi în luxuriantele lor veşminte orientale, cu şeful eunucilor în fruntea lor, mergînd în procesiune însoţiţi de muzica stranie intonată de flaut şi tamburine, cerşind din casă în casă – şi întregul caracter al acestui sistem pe jumătate senzual, pe jumătate monastic, trebuiau să exercite o influenţă profundă asupra sentimentelor şi concepţiilor poporului. Consecinţele se arătară destul de repede şi au fost teribile. Cîţiva ani mai tîrziu (558, 186), autorităţilor romane le-au fost denunţate rituri cu caracter abominabil: o sărbătoare nocturnă secretă în onoarea zeului Bacchus, care fusese introdus mai întîi în Etruria de către un preot grec, s-a răspîndit cu repeziciune, precum o tumoare canceroasă, la Roma şi în întreaga Italie, destrămînd pretutindeni familii şi provocînd cele mai atroce crime, imoralităţi revoltătoare, falsificări de testamente şi asasinate prin otrăvire. Peste 7.000 de oameni au fost pedepsiţi din cauza acestui exces, în cea mai mare parte cu condamnări la moarte, fiind decretate ordonanţe severe pentru viitor. Totuşi, aceste rituri nu au putut fi extirpate şi, şase ani mai tîrziu (574, 180), magistratul însărcinat cu această afacere declară că fuseseră condamnaţi alţi 3.000 de oameni şi că sfîrşitul răului nu putea fi întrevăzut. Toţi cetăţenii înţelepţi erau, bineînţeles, de acord în condamnarea acestor forme bastarde ale religiei, pe cît de absurde pe atît de periculoase pentru republică; pioşii aderenţi ai vechii credinţe, ca şi partizanii civilizaţiei elene concordau în această problemă ridiculizînd plini de indignare. Cato îl instruia pe administratorul său „să nu aducă şi să nu permită să se aducă nici un sacrificiu fără înştiinţarea prealabilă a stăpînului său, cu excepţia aceluia de la vatra casei şi de pe altar sau de la serbarea Compitaliilor”, şi îi interzicea să caute sfat la augur, la divinator sau la caldean. Întrebarea bine-cunoscută, aceea de a şti cum îşi poate stăpîni un preot rîsul atunci cînd întîlneşte un confrate, se datorează de asemenea lui Cato şi a fost aplicată la început augurului etrusc. Într-un fel asemănător Ennius îi atacă, într-un stil curat euripidean, pe profeţii cerşetori şi pe acoliţii lor:

Aceşti preoţi superstiţioşi, această adunătură obraznică de profeţi,

În parte din lene, în parte din nebunie, în parte împinşi de foame,

Doresc să indice căi pe care ei înşişi nu le cunosc.

Promit tezaure aceluia la care ei merg să cerşească un bănuţ.

Dar, în asemenea timpuri, raţiunea pierde din capul locului competiţia în faţa nebuniei. Guvernul a intervenit, fireşte; pioşii impostori au fost pedepsiţi de poliţie şi exilaţi; fiecare cult străin, dacă nu fusese autorizat în mod special, a fost interzis; chiar şi consultarea oracolului relativ inocent de la Praeneste a fost interzisă în anul 512 (242) de către autorităţi, iar cei care participaseră la misterii erau urmăriţi cu severitate, precum am menţionat mai sus. Dar dacă mintea omului a fost o dată profund tulburată, nici un ordin nu este suficient pentru a o limpezi din nou. Guvernul a fost obligat să facă o mulţime de concesii, ceea ce rezultă, de asemenea, din cele relatate. Obiceiul roman potrivit căruia statul îi consulta pe înţelepţii etrusci în anumite împrejurări şi încurajarea guvernului de a se perpetua ştiinţa etruscă, dar şi permisiunea cultului secret al Demetrei, care nu era imoral şi rezervat doar femeilor, trebuie să fie atribuite primelor nevinovate şi relativ indiferente preluări din cultele străine. Însă admiterea cultului Mamei Zeilor constituie un semn alarmant al slăbiciunii guvernului în faţa noii superstiţii, poate chiar al gradului de penetrare a acesteia în rîndurile guvernului însuşi; şi, de asemenea, este ori o neglijenţă flagrantă, ori ceva încă şi mai grav faptul că împotriva unui asemenea rit, cum a fost cel al bacanalelor, autorităţile au intervenit atît de tîrziu, şi atunci numai datorită unui denunţ accidental.

Imaginea care ne-a parvenit despre viaţa lui Cato cel Bătrîn ne arată în esenţă cum ar fi trebuit să decurgă viaţa particulară romană în conformitate cu idealurile cetăţenilor romani respectabili. Oricît de reactiv ar fi fost Cato ca om de stat, ca administrator, ca scriitor şi ca speculant, viaţa de familie era şi a rămas centrul existenţei sale; este mai important, spunea el, să fii un bun soţ decît un mare senator. Disciplina domestică era severă. Servitorii nu puteau părăsi casa fără poruncă, nici să flecărească cu străinii despre treburile gospodăreşti. Pedepsele mai grave nu erau aplicate în mod arbitrar, ci pronunţate şi executate în urma unei proceduri aproape judiciare; cît de severe erau acestea se poate deduce din faptul că unul dintre sclavii săi s-a spînzurat din cauza unei tranzacţii încheiate fără autorizaţie şi asupra căreia fusese înştiinţat stăpînul. Pentru greşeli minore, ca, de exemplu, pentru erori comise în timpul servirii mesei, fostul consul obişnuia să aplice el însuşi vinovatului un număr de lovituri de bici. Impunea copiilor şi soţiei aceeaşi disciplină severă, dar de altă natură, întrucît susţinea că aplicarea aceleiaşi metode ca pentru sclavi, în cazul copiilor maturi şi al soţiei, este un păcat. În cazul alegerii soţiei, dezaproba motivaţia banilor şi recomanda bărbatului să ia în seamă o origine nobilă; el însuşi s-a căsătorit la o vîrstă înaintată cu fiica unui client sărac. De altfel, în ceea ce priveşte viaţa morală a bărbatului, a avut concepţii identice cu cele răspîndite în toate statele sclavagiste, soţia fiind considerată de el numai ca un rău necesar. Scrierile sale abundă de invective la adresa locvacităţii, cochetăriei şi absurdităţii sexului frumos: „toate femeile sînt intolerabile şi vanitoase” – este opinia bătrînului domn –, „iar dacă bărbaţii s-ar putea debarasa de ele, viaţa noastră ar fi probabil mai plăcută zeilor”. Dimpotrivă, educaţia copiilor legitimi era considerată o datorie sufletească şi de onoare, iar existenţa femeii nu era justificată în ochii săi decît prin prezenţa copiilor. De regulă, îi hrănea ea însăşi, iar dacă permitea ca pruncii ei să fie alăptaţi de către sclave, ea lua în schimb copiii acestora la sînii ei. Aceasta este una dintre rarele trăsături prin care se manifestă tendinţa de diminuare a instituţiei sclaviei în baza relaţiilor umane de comunitate maternă şi de frăţie de lapte. Bătrînul general insista, în măsura posibilităţilor, pe spălarea şi înfăşarea copiilor. El veghea cu sfinţenie asupra inocenţei infantile; ca şi cum ar fi fost în prezenţa vestalelor, ne asigură el, nu a rostit niciodată un cuvînt de ocară în faţa copiilor şi nu a îmbrăţişat-o pe mamă niciodată în faţa fiicei, în afara cazului în care era înspăimîntată de o furtună. Educaţia fiului său constituia poate partea cea mai frumoasă din bogata sa activitate şi, din multe puncte de vedere, cea mai onorabilă. Fidel principiului său, potrivit căruia un băiat cu obrăjorii roşii este mai destoinic decît unul palid, bătrînul soldat l-a iniţiat el însuşi în toate exerciţiile fizice şi l-a învăţat să se lupte, să călărească, să înoate, să se bată cu sabia şi să suporte căldura şi frigul. Dar el intuia, de asemenea, că trecuseră timpurile în care romanul se putea mulţumi să fie un bun ţăran şi un bun soldat ; la fel, intuia influenţa negativă care ar fi trebuit să se exercite asupra fiului său dacă ar fi aflat mai tîrziu că pedagogul care-l mustrase şi-l pedepsise şi pe care-l respectase nu fusese decît un sclav. Din această cauză, el însuşi l-a învăţat pe băiat ceea ce romanul obişnuia să înveţe, adică să ştie să scrie şi să citească şi să cunoască legile ţării; mai mult, el pătrunse, chiar în anii bătrîneţii, în tainele civilizaţiei elenilor atît de mult, încît se socoti capabil să transmită fiului său, în limba sa maternă, cunoştinţele pe care le considera utile pentru un roman. De asemenea, toate scrierile sale erau, la origine, destinate fiului său şi a copiat pentru acesta, cu propria-i mînă, cu litere mari şi lizibile, cartea sa de istorie. Trăia simplu şi cumpătat. Gestiunea sa severă nu tolera nici o cheltuială de lux. Nici un sclav nu putea să-l coste mai mult de 1.500 de denari (460 de taleri), nici un veşmînt mai mult de 100 de denari (30 de taleri); în casa lui n-ai fi putut vedea vreun covor şi, timp îndelungat, pereţii au rămas nezugrăviţi. De obicei, el împărtăşea aceeaşi mîncare cu sclavii şi nu permitea ca aceasta să fie mai scumpă de 30 de aşi (21 de groşi), bani în numerar; în timp de război, vinul lipsea întotdeauna de pe masă, el bînd atunci apă sau, după împrejurări, apă amestecată cu oţet. În schimb, nu era un duşman al banchetelor; rămînea mult timp la masă, atît în oraş împreună cu prietenii săi, cît şi la ţară împreună cu proprietarii vecini şi, întrucît experienţa sa îndelungată şi spiritul său pătrunzător îl transformaseră într-un comesean agreabil, nu refuza nici zarurile şi nici paharul, iar în cartea sa despre economie oferea, pe lîngă alte reţete, şi un remediu încercat pentru înlăturarea efectelor unei mese prea copioase şi ale cupelor prea multe. Întreaga sa viaţă a însemnat o activitate neîntreruptă pînă la adînci bătrîneţi. Fiecare moment era calculat şi ocupat, iar în fiecare seară obişnuia să recapituleze în sinea sa ce auzise, spusese şi făcuse în timpul zilei. Astfel, îi rămînea destul răgaz pentru afacerile proprii, pentru cele ale cunoscuţilor şi ale comunităţii, ca şi pentru discuţii şi distracţii; toate erau rezolvate rapid şi fără multă vorbărie şi nimic nu ura mai mult decît agitaţia şi complicaţiile în jurul unor lucruri de nimic. În felul acesta a trăit bărbatul care a fost privit de concetăţenii săi şi de urmaşi drept modelul veritabilului cetăţean roman şi în persoana căruia par să fi fost întruchipate energia şi onestitatea romanilor, ce-i drept puţin cam aspre, opuse indolenţei şi imoralităţii greceşti, aşa cum afirma un poet roman de mai tîrziu:

Obiceiurile străine nu sînt nimic altceva decît o înşelătorie înmiită;

Nimeni nu se comportă în lume mai bine decît cetăţeanul roman;

Un singur Cato îmi valorează mai mult decît o sută de Socraţi.

Asemenea judecăţi nu vor fi însuşite în mod absolut de către istorie; dar cel care examinează cu atenţie revoluţia declanşată, în perioada aceasta, în viaţa şi gîndirea romanilor de către elenismul denaturat va înclina mai degrabă spre înăsprirea sentinţei împotriva cutumelor străine, decît spre îndulcirea ei. Legăturile de familie au slăbit cu o rapiditate înspăimîntătoare. Numărul femeilor şi adolescenţilor de moravuri uşoare a sporit cu o repeziciune uimitoare, iar în împrejurările date luarea unor măsuri eficace împotriva acestui flagel nici măcar nu era posibilă; impozitul ridicat pe care Cato l-a perceput, în perioada în care a fost cenzor (570, 184), pentru cea mai dezgustătoare specie de sclavi de lux nu a produs nici un efect şi a căzut, de altfel, după cîţiva ani în desuetudine, odată cu impozitul asupra proprietăţii. Celibatul, din cauza căruia existaseră plîngeri serioase încă din anul 520 (234), şi divorţurile s-au înmulţit în aceeaşi proporţie. În sînul celor mai distinse familii se comiteau crime dintre cele mai groaznice, aşa cum a fost, de exemplu, otrăvirea consulului Gaius Calpurnius Piso de către soţia sa şi fiul său vitreg, pentru a obţine realegerea la consulat şi acordarea celei mai înalte magistraturi acestuia din urmă, stratagemă care chiar reuşi (574, 180). Începe de asemenea emanciparea femeilor. După vechile cutume, femeia măritată era supusă prin lege autorităţii soţului, egală cu cea a părintelui; cea nemăritată se afla sub tutela rudelor celor mai apropiate pe linie bărbătească, care era aproape la fel de puternică precum autoritatea părintească; soţia nu avea avere proprie, iar fecioara şi văduva nu deţineau dreptul de administrare a acesteia. Acum însă, femeile au început să aspire la independenţa legală în ceea ce priveşte proprietatea şi să preia ele însele administraţia averii lor, debarasîndu-se de tutela rudelor fie prin subtilităţi imaginate de către avocaţi, fie prin căsătorii simulate; chiar dacă erau căsătorite, ele încercau prin tot felul de mijloace să se sustragă puterii soţului, care, conform legii, era inevitabilă. Masa de capital care s-a adunat în mîinile femeilor a părut oamenilor de stat un fenomen atît de alarmant, încît s-a recurs la expedientul extraordinar de a interzice prin lege desemnarea, prin testament, a femeilor ca moştenitoare (585, 169); ba chiar s-a recurs la o practică cu totul arbitrară, aceea de a priva, în cele mai multe cazuri, femeile de moştenirile colaterale ce le reveneau fără testament. De asemenea, jurisdicţia familiei asupra femeilor, legată de această putere maritală şi tutelară, devenea în practică din ce în ce mai mult o relicvă. Dar şi în problemele publice femeile începură să manifeste deja o voinţă proprie şi, ocazional, „să-i stăpînească pe stăpînii lumii”, după cum spune Cato; influenţa lor se resimţea în adunările cetăţenilor, iar în provincii, doamnelor romane li se ridicau deja statui. Luxul vestimentar a sporit din ce în ce mai mult; la fel şi în privinţa bijuteriilor, a obiectelor casnice, a edificiilor şi în timpul mesei; mai ales în urma expediţiei în Asia Mică din anul 564 (190), luxul asiatico-elen, aşa cum domina la Efes şi Alexandria, a adus la Roma rafinamentul său lipsit de conţinut şi risipa sa de bani, de timp şi de plăceri. Şi aici femeile se aflau în avangardă; în ciuda invectivelor aprige ale lui Cato, după pacea cu Cartagina (559, 195), ele au reuşit să impună anularea decretului poporului, adoptat imediat după bătălia de la Cannae (539, 215), care le interzicea bijuteriile de aur, veşmintele colorate şi carele; bătăiosul lor adversar nu avu altă soluţie decît să impună o taxă substanţială asupra acestor articole (570, 184). O mulţime de obiecte noi, în cea mai mare parte frivole – argintărie graţios decorată, paturi placate cu bronz pentru servirea mesei, aşa-numitele veşminte atalice şi covoare bogat brodate cu aur –, îşi făcură, în această perioadă, apariţia la Roma. Luxul acesta se concentra înainte de toate asupra mesei. Pînă atunci se servea mîncare caldă numai o dată pe zi; acum, bucate calde erau servite deseori şi la al doilea mic dejun (prandium), iar pentru masa principală nu mai erau suficiente cele două feluri servite pînă acum. Pînă atunci, femeile făceau singure pîinea şi se ocupau de treburile bucătăriei şi numai cu ocazia unor banchete era angajat, în mod excepţional, un bucătar, care se ocupa atît de mîncăruri, cît şi de prăjituri. Dimpotrivă, acum apare arta culinară. În marile familii se instalează cîte un bucătar al casei. Diviziunea muncii devine necesară: din treburile bucătăriei se separă meşteşugul preparării pîinii şi a prăjiturilor – în jurul anului 583 (171), la Roma se înfiinţară primele brutării. Poeme despre arta de a mînca bine, cu liste ale peştilor comestibili şi ale altor produse marine, îşi găsesc un public tot mai larg: practica urmă imediat teoriei. Delicatese străine, sardele din Pont, vinuri greceşti încep să fie tot mai preţuite la Roma, iar reţeta lui Cato, de a conferi vinului italic obişnuit gustul celui din Cos adăugîndu-i sare, nu le-a făcut probabil prea mare concurenţă negustorilor romani de vin. Cîntecele şi poeziile străvechi, intonate şi recitate de oaspeţi şi de fiii lor, au fost înlocuite de harpistele asiatice. Pînă atunci, romanii băuseră, ce-i drept, destul de zdravăn la mese, dar nu cunoscuseră banchetele în sensul strict al cuvîntului; acum ajung la modă ospeţele, ocazii în care vinul nu era sau era foarte puţin amestecat cu apă şi era băut din cupe mari, iar toastul unuia era însoţit de golirea obligatorie a cupelor de către ceilalţi comeseni: „băutul grecesc” (Graeco more bibere) sau „grecii” (pergraecari, congraecare), cum îl numeau romanii. Ca o consecinţă a acestei decăderi, jocul de zaruri, cunoscut, bineînţeles, de multă vreme romanilor, a luat asemenea proporţii, încît legislaţia se văzu nevoită să intervină. Aversiunea faţă de muncă şi hoinăreala cuprinseră cercuri tot mai largi. Cato a propus ca forul să fie pavat cu pietre ascuţite pentru a pune capăt trîndăviei; romanii au rîs de această glumă şi s-au dedat cu şi mai mare plăcere lenei şi distracţiilor. Am amintit mai sus de extinderea înfricoşătoare a distracţiilor populare în această perioadă. La începutul ei, exceptînd unele concursuri de alergări şi curse de care nesemnificative, legate mai mult de ceremonii religioase, avea loc o singură serbare populară, în luna septembrie. Ea dura patru zile şi nu putea să depăşească un maximum de cheltuieli (p. 317). La sfîrşitul acesteia, aceeaşi serbare populară dura cel puţin şase zile şi, pe lîngă aceasta, se celebrau, la începutul lunii aprilie, sărbătoarea Mamei Zeilor sau aşa-numita Megalensia, la sfîrşitul lui aprilie, sărbătoarea zeiţelor Ceres şi Flora, în iunie, cea a lui Apollo, în noiembrie, jocurile plebeiene – toate cu o durată de mai multe zile. La acestea se adăugară numeroasele cazuri în care jocurile erau reîncepute din cauza scrupulelor religioase, care nu serveau decît ca pretext, şi veşnicele serbări populare extraordinare, dintre care se remarcă în mod deosebit banchetele de pe urma zeciuielilor asupra moştenirii, după cum s-a menţionat mai sus (pp. 595-596), banchetele zeilor, serbările triumfale şi funerare, dar mai ales acele solemnităţi care fuseseră celebrate pentru prima dată în anul 505 (249), la sfîrşitul unei perioade mai lungi, delimitată de religia etrusco-romană, aşa-numitele saecula. Concomitent, se înmulţesc banchetele nobililor, deja menţionate, consacrate aniversării zilei în care a fost adoptată Mama Zeilor (din anul 550, 204), iar în rîndurile oamenilor simpli, Saturnaliile (din anul 537, 217), amîndouă aflate sub influenţa celor două puteri de acum inseparabile, a preotului şi a bucătarului străin. Astfel, romanii ajung aproape la stadiul ideal în care fiecare trîndav ştia unde îşi poate petrece ziua următoare; şi aceasta într-o comunitate în care activitatea fusese ţelul suprem, atît pentru individ, cît şi pentru stat, şi unde desfătările trîndave erau proscrise atît de morală, cît şi de lege! Mai mult, elementele dăunătoare şi demoralizatoare se manifestă tot mai pronunţat în cadrul acestor serbări. Într-adevăr, ca şi în trecut, momentul culminant şi final al acestor sărbători populare îl constituiau cursele de care. Un poet al acestei epoci ne descrie într-un mod foarte viu tensiunea care se putea citi în ochii spectatorilor care îl urmăreau pe consul, atunci cînd acesta era gata să dea semnalul pentru plecarea carelor. Dar aceste amuzamente nu mai erau suficiente; se cereau spectacole noi şi mai variate. Alături de luptătorii şi pugiliştii indigeni, apar acum, pentru prima dată în anul 568 (186), şi atleţi greci. Despre înscenările dramatice vom vorbi mai tîrziu; introducerea tragediei şi comediei greceşti la Roma era, ce-i drept, un cîştig discutabil, deşi era achiziţia cea mai valoroasă făcută în această perioadă. Romanii se dedaseră probabil de multă vreme distracţiei de a asista în public la vînarea iepurilor de către vulpi; acum, aceste vînători nevinovate s-au transformat în lupte între animale sălbatice, fioroasele bestii ale Africii, lei şi pantere, fiind transportate cu mari cheltuieli la Roma (potrivit documentelor, pentru prima dată în anul 568, 186), iar lupta şi moartea lor îi captiva pe toţi gură-cască din capitală. Luptele de gladiatori, spectacol şi mai detestabil, cunoscute în Etruria şi Campania de multă vreme, au fost admise acum şi la Roma: în anul 490 (164), sîngele uman a curs pentru prima dată pentru plăcerea romanilor. Aceste distracţii demoralizante au fost, bineînţeles, riguros criticate; consulul anului 486 (168), Publius Sempronius Sophus, a divorţat întrucît soţia sa asistase la un joc funerar; guvernul reuşi să decreteze interzicerea importului de animale străine la Roma şi veghea cu stricteţe ca la serbările publice să nu apară şi gladiatori. Dar şi aici îi lipsea fie puterea, fie energia necesară; se pare că a reuşit într-adevăr să suprime luptele dintre animalele sălbatice, dar luptele de gladiatori la serbările particulare şi la funeralii nu au dispărut. Cu atît mai puţin putea fi împiedicat publicul să prefere gladiatorul acrobatului, acrobatul comediantului, comediantul actorului de tragedie şi ca scena să fie profanată cu impurităţi împrumutate din spaţiul elen. Toate elementele educative conţinute în jocurile scenice sau muzicale erau respinse din capul locului, întrucît intenţia organizatorilor de serbări nu urmărea nicicum ridicarea, chiar numai temporară, a întregului public la culmile sentimentelor celor mai bune prin vraja poeziei, precum făcuse teatrul grecesc în epoca sa de înflorire, şi nici oferirea unui deliciu artistic unui grup restrîns, aşa cum încearcă teatrele noastre. Concepţia organizatorilor şi spectatorilor din Roma este caracterizată printr-un episod din timpul jocurilor triumfale din anul 587 (167), unde primii flautişti greci, întrucît melodiile lor nu se bucurau de succes la public, au fost sfătuiţi de către regizori să boxeze în loc să cînte, veselia mulţimii nemaiputîndu-se opri după aceea. Răul nu s-a mărginit numai la coruperea obiceiurilor romane prin contagiunea elenă: elevii au reuşit să-şi depăşească dascălii. Luptele de gladiatori, necunoscute în Grecia, au fost introduse de regele Antiochos Epiphanes (579-590, 175-164), imitatorul fidel al romanilor, mai întîi la curtea siriană şi, cu toate că, la început, treziră publicului grecesc, mai uman şi mai cultivat, mai multă oroare decît plăcere, ele s-au menţinut ţi-au pătruns treptat şi în cercuri mai largi. Se înţelege de la sine că această revoluţie în viaţă şi obiceiuri a determinat o revoluţie pe plan economic. Chiriile au atins sume exorbitante. Noile articole de lux erau plătite cu preţuri nemaiîntîlnite: butoiaşul de sardele din Marea Neagră costa 1.600 de sesterţi (120 de taleri), mai mult decît un sclav plugar; un băiat frumos costa 24.000 de sesterţi (1.800 de taleri), mai mult decît o fermă mijlocie. Aşadar, bani şi nimic altceva decît bani deveni lozinca, atît pentru cei mari, cît şi pentru cei mici. De multă vreme, în Grecia nu se mai făcea nimic fără o recompensă bănească, precum recunoşteau cu o naivitate condamnabilă grecii înşişi; după al doilea război macedonean, romanii au început să se elenizeze şi din acest punct de vedere. Onoarea trebuia să se salveze cu expediente legale, aşa cum, de exemplu, printr-un decret al poporului, s-a interzis avocaţilor să accepte bani pentru serviciile lor; o excepţie nobilă au constituit-o numai jurisconsulţii, care nu au trebuit să fie obligaţi printr-o hotărîre a cetăţenilor să rămînă credincioşi principiului lor respectabil de a-şi oferi sfaturile gratuit. Nu se fura chiar pe faţă; dar păreau a fi permise toate căile întortocheate pentru a ajunge la avere: jaful şi cerşitul, frauda, în cazul antreprizei şi speculaţiilor, împrumutul banilor cu dobîndă şi specula cu grîu, chiar şi exploatarea economică a unor relaţii exclusiv morale, cum sînt prietenia şi căsnicia. Căsătoria îndeosebi a devenit, de ambele părţi, obiect al speculaţiei; căsătoriile din raţiuni băneşti au devenit obişnuite şi a trebuit să se nege validitatea legală a donaţiilor pe care soţii şi le făceau reciproc. Că într-o asemenea stare de lucruri s-au născut proiecte de a incendia capitala din cele patru colţuri, nu poate să ne mire. Dacă omul nu mai găseşte nici o plăcere în muncă şi munceşte numai pentru a ajunge cît mai repede la plăcere, atunci numai întîmplarea îl poate împiedica să nu ajungă un criminal. Destinul revărsase toate splendorile puterii şi bogăţiei asupra Romei; dar, într-adevăr, cutia Pandorei a fost un dar de o valoare îndoielnică.