Capitolul I

Ţinuturile supuse pînă în timpul Gracchilor

Nimicirea regatului macedonean nu numai că stabilise supremaţia Romei, ca un fapt împlinit, de la Coloanele lui Hercule pînă la gurile Nilului şi cele ale fluviului Orontes, ci apăsa totodată ca un blestem al destinului asupra naţiunilor şi părea să nu le îngăduie altă alegere decît pieirea într-o rezistenţă fără ieşire sau într-o resemnare fără speranţă. Dacă istoria n-ar avea dreptul de a-i cere cititorului serios să o urmeze, în zilele frumoase şi în cele urîte, prin ţinuturile primăvăratice şi prin cele hibernale, istoriograful ar fi tentat să se sustragă sarcinii deprimante de a urmări căile variate şi totuşi monotone ale luptei dintre forţă şi slăbiciune, atît în ţinuturile spaniole, anexate Imperiului Roman, cît şi în ţinuturile africane, elene şi asiatice, stăpînite doar prin sistemul clientelar. Oricît de puţin semnificative ar părea aceste lupte privite izolat, luate împreună capătă totuşi o profundă semnificaţie istorică; îndeosebi evenimentele italice din aceste timpuri devin inteligibile abia în lumina reacţiei provinciilor faţă de patria-mamă.

În afara teritoriilor care geografic pot fi considerate ca aparţinînd Italiei, unde, spre ruşinea Romei, ligurii, sarzii şi corsicanii furnizau neîntrerupt material pentru „triumfuri de sat” şi în care indigenii încă n-au fost supuşi cu desăvîrşire, Roma îşi exercita la începutul acestei epoci suveranitatea formală numai asupra celor două provincii spaniole, care cuprindeau cele două părţi mai mari, orientală şi meridională, ale Peninsulei Iberice. Mai sus (I, p. 469) am încercat să înfăţişăm detaliat situaţia peninsulei; iberici şi celţi, fenicieni, eleni şi romani se întîlniseră aici într-un amestec aparte; simultan şi în formele cele mai pestriţe coexistau cele mai diverse specii şi stadii de civilizaţie: vechea cultură iberică alături de barbaria desăvîrşită, civilizaţia rafinată a oraşelor comerciale feniciene şi greceşti alături de aceea latină aflată în plină creştere, mai ales datorită numeroşilor italici folosiţi în minele de argint şi puternicelor garnizoane permanente. În această privinţă sînt demne de remarcat localitatea romană Italica (lîngă Sevilla) şi colonia latină Carteia (lîngă golful Gibraltar), aceasta din urmă fiind, după Agrigentum (I, pp. 428-429), prima comunitate de dincolo de mare de limbă latină şi cu o constituţie italică. Italica a fost fondată de către Scipio cel Bătrîn înainte de plecarea sa din Spania (548, 206), pentru veteranii săi stabiliţi în peninsulă, dar probabil nu ca o colonie de cetăţeni, ci ca un tîrg. Întemeierea coloniei Carteia a avut loc în anul 583 (171) şi a fost determinată de mulţimea de copii de tabără născuţi din legăturile soldaţilor romani cu sclavele spaniole ; copii, care erau de drept sclavi – în fapt liberi –, au fost declaraţi acum liberi pe cale oficială şi au constituit împreună cu vechii locuitori ai Carteii noua colonie latină. Timp de aproape 30 de ani după reorganizarea provinciei de pe Ebru de către Tiberius Sempronius Gracchus (575-576, 179-178) (I, p. 472), ţinuturile spaniole s-au bucurat în general de binefacerile păcii, deşi, de cîteva, ori se menţionează expediţii militare îndreptate împotriva celtiberilor şi lusitanilor. Evenimente mai grave surveniră însă în anul 600 (154). Sub conducerea unei căpetenii numite Punicus, lusitanii invadară teritoriul roman, înfrînseră pe cei doi guvernatori uniţi împotriva lor şi le omorîră un mare număr de soldaţi. Vetonii, aşezaţi între Tajo şi cursul superior al fluviului Duero, profitară de ocazie pentru a face cauză comună cu lusitanii; întăriţi astfel, aceştia au putut ajunge cu expediţiile pînă la Marea Mediterană şi au putut să jefuiască chiar şi teritoriul bastulofenicienilor din apropierea capitalei romane, Noua Cartagina (Cartagena). La Roma, situaţia a fost considerată destul de serioasă, încît s-a hotărît trimiterea unui consul în Spania, ceea ce nu se mai întîmplase din anul 559 (195), iar pentru a accelera expedierea ajutorului, noii consuli au intrat în magistratură cu două luni şi jumătate înainte de termenul legal – cauză pentru care începutul magistraturii consulilor a fost devansat de la 15 martie la 1 ianuarie, stabilindu-se astfel acel început de an de care noi ne folosim şi astăzi. Dar înainte de sosirea armatei consulului Quintus Fulvius Nobilior, pe malul drept al fluviului Tajo avu loc o ciocnire teribilă între pretorul Lucius Mummius, guvernatorul din Hispania Ulterior, şi lusitanii conduşi de Kaesarus, succesorul lui Punicus după moartea acestuia (601, 153). Norocul le-a surîs la început romanilor; armata lusitanilor fu dispersată, iar tabăra lor ocupată. Însă fie din pricina oboselii provocate de marş, fie că s-au dezorganizat în cursul urmăririi, romanii au fost bătuţi decisiv de adversarii lor deja învinşi, pierzînd, pe lîngă tabăra inamică, pe cea proprie, dar şi 9.000 de soldaţi. Flăcările războiului izbucniră acum din toate părţile. Lusitanii de pe malul stîng al fluviului Tajo se aruncară, sub conducerea lui Kaukaenus, asupra celţilor, supuşi ai Romei (în Alentejo), şi cuceriră oraşul lor Conistorgis. Lusitanii trimiseră celtiberilor însemnele militare capturate de la Mummius, atît ca mărturie a victoriei lor, cît şi ca un avertisment; şi aceste populaţii se aflau în plină frămîntare. Două mici triburi celtibere vecine cu puternicii arevaci (în jurul izvoarelor fluviilor Duero şi Tajo), bellii şi tittii, hotărîseră să se stabilească împreună într-unul dintre oraşele lor, Segeda. În timp ce-şi ridicau zidurile, romanii le cerură să renunţe, întrucît prin stipulaţiile lui Sempronius comunităţilor supuse le era interzisă orice fondare de oraşe neautorizată, şi, concomitent, le pretinseră contribuţia în bani şi în soldaţi, datorată prin tratate, dar care nu mai fusese cerută de multă vreme. Spaniolii au refuzat să se supună acestor două ordine, avînd în vedere că nu era vorba de fondarea unui oraş, ci de extinderea lui, iar contribuţiile nu fuseseră doar suspendate, ci chiar suprimate de către romani. În consecinţă, Nobilior apăru în Hispania Citerior cu o armată numărînd aproape 30.000 de soldaţi, printre care şi cavaleri numizi, şi zece elefanţi. Zidurile oraşului nou încă nu fuseseră terminate şi cei mai mulţi dintre segedani se supuseră, însă cei mai hotărîţi dintre ei se refugiară cu femei şi copii la puternicii arevaci şi îi îndemnară să lupte împreună împotriva romanilor. Arevacii, îmbărbătaţi de victoria lusitanilor asupra lui Mummius, consimţiră şi-l aleseră pe Carus, unul dintre refugiaţii din Segeda, ca general. A treia zi după ce a fost ales, viteazul comandant era mort, dar armata romană fusese înfrîntă şi aproximativ 6.000 de cetăţeni romani ucişi; ziua de 23 august, sărbătoarea Vulcanaliilor, a rămas de atunci de tristă amintire în memoria romanilor. Pierderea generalului i-a determinat însă pe arevaci să se retragă în oraşul lor cel mai bine fortificat, Numantia (Garray, la o leghe1 înspre nord de Soria pe Duero), unde Nobilior îi urmări. Sub zidurile oraşului s-a dat o a doua bătălie, în cursul căreia romanii îi împinseră pe spanioli în oraş cu ajutorul elefanţilor, dar, în dezordinea provocată de rănirea unuia dintre elefanţi, fură înfrînţi din nou de inamicii care se năpustiră dinspre oraş. Această nenorocire, precum şi altele, ca, de exemplu, nimicirea unui corp de cavalerie trimis după noi contingente, conferiră situaţiei romanilor în această provincie un aspect atît de nefavorabil, încît cetatea Okilis, unde se aflau tezaurul şi proviziile romanilor, trecu de partea inamicilor, iar arevacii se crezură în stare să dicteze romanilor pacea – fireşte, fără succes. Aceste dezavantaje au fost contrabalansate într-o oarecare măsură de succesele pe care Mummius le obţinu în provincia sudică. Deşi armata sa fusese slăbită în urma dezastrului suferit, el reuşi totuşi, cu aceeaşi armată, să pricinuiască lusitanilor, care, imprudenţi, se risipiseră pe malul drept al fluviului Tajo, o înfrîngere şi, trecînd pe malul stîng, unde aceştia invadaseră întregul teritoriu roman – ba făcuseră şi incursiuni în Africa –, să elibereze provincia sudică de inamici. În cea nordică, senatul nu a trimis numai întăriri considerabile, ci şi un alt general în locul incapabilului Nobilior, pe consulul Marcus Claudius Marcellus, care se evidenţiase în Spania încă din anul 586 (168) ca pretor şi îşi dovedise pînă atunci talentul militar în cursul a două consulate. Conducerea sa abilă şi, chiar în mai mare măsură, clemenţa sa schimbară repede starea de lucruri; Okilis i s-a predat imediat şi, mai mult, arevacii, cu speranţa dată de Marcellus că pacea le va fi acordată în schimbul unei contribuţii modeste, încheiară armistiţiul şi trimiseră soli la Roma. Marcellus se putea îndrepta împotriva provinciei sudice, unde vetonii şi lusitanii se supuseseră, ce-i drept, pretorului Marcus Atilius, atîta timp cît staţionase pe teritoriul lor, dar se revoltaseră din nou imediat după plecarea sa şi îi persecutau pe aliaţii Romei. Sosirea consulului restabili ordinea şi, în timp ce acesta îşi petrecea iarna la Corduba, armele tăcură pe întreg cuprinsul peninsulei. Între timp, se desfăşurau la Roma tratativele cu arevacii. Un fapt semnificativ pentru relaţiile din Spania este acela că solii partidei romane din rîndul arevacilor au provocat respingerea propunerilor de pace, susţinînd că, dacă romanii nu doresc să-i sacrifice pe spaniolii care le împărtăşesc interesele, singura alternativă este să trimită în peninsulă anual un consul cu o armată corespunzătoare sau să facă o demonstraţie de forţă capabilă să impresioneze. Drept urmare, solii arevacilor au fost trimişi înapoi fără un răspuns definitiv, iar senatul hotărî continuarea energică a războiului. Astfel, Marcellus se văzu obligat să reînceapă războiul împotriva arevacilor în primăvara anului următor (603, 151), dar fie (cum se pretinde) pentru că n-a vrut să lase laurii victoriei decisive în mîinile succesorului său care trebuia să sosească curînd, fie (ceea ce este mult mai probabil) pentru că a crezut, precum Gracchus, că o tratare umană a spaniolilor ar fi prima condiţie pentru o pace durabilă, generalul roman, în urma unei întruniri secrete cu cei mai influenţi bărbaţi ai arevacilor, încheie sub zidurile Numantiei un tratat prin care arevacii capitulară fără condiţii în faţa romanilor şi au fost repuşi în drepturile lor, garantate pînă atunci sub angajamentul de a plăti contribuţia şi de a trimite ostatici. Atunci cînd noul comandant suprem, consulul Lucius Lucullus, sosi în cartierul general, găsi războiul pe care venise să-l poarte deja încheiat printr-un tratat de pace oficial, iar speranţele sale de a se întoarce în patrie încărcat de glorie şi mai ales de bani păreau spulberate. El găsi însă mijloacele de remediere. Lucullus atacă pe cont propriu vecinii vestici ai arevacilor, vacceii, o naţiune celtiberă încă independentă, care trăia în cea mai bună înţelegere cu romanii. Cînd spaniolii au întrebat care le este vina, li s-a răspuns prin atacul asupra oraşului Cauca (Coca, la opt leghe spre vest de Segovia). Cînd oraşul înfricoşat considera că şi-a răscumpărat pacea prin grelele sacrificii băneşti impuse, trupele romane pătrunseră în el şi, sub pretexte neînsemnate, masacrară sau luară populaţia în sclavie. După această „eroică” faptă, care, după cum se spune, ar fi costat viaţa a 20.000 de oameni lipsiţi de apărare, marşul continuă. Pe toată întinderea ţinutului, satele şi localităţile erau pustii sau – precum puternica Intercata şi Pallantia (Palencia), capitala vacceilor – închideau porţile în faţa armatei romane. Aviditatea se prinse în propriile ei iţe; nici o comunitate nu era dispusă să încheie o înţelegere cu perfidul comandant, iar fuga generală a locuitorilor contribui la împuţinarea prăzii şi, mai mult, făcu aproape imposibilă staţionarea pe o perioadă mai lungă în aceste ţinuturi inospitaliere. În faţa Intercatei, Scipio Aemilianus, fiul învingătorului de la Pydna şi nepotul adoptiv al învingătorului de la Zama, reuşi, dîndu-şi cuvîntul de onoare, întrucît cel al generalului nu mai avea nici o valoare, să-i convingă pe locuitori să încheie un tratat în virtutea căruia armata romană urma să se retragă în schimbul unui tribut în vite şi veşminte. Însă asediul Pallantiei a trebuit să fie ridicat din cauza lipsei de alimente, iar în cursul retragerii armata romană a fost urmărită de vaccei pînă la Duero. Lucullus se deplasă apoi spre provincia de sud, unde pretorul Servius Sulpicius Galba se lăsase înfrînt în acelaşi an de către lusitani. Cei doi îşi stabiliră tabăra de iarnă aproape unul de altul – Lucullus în ţinutul turdetan, iar Galba lîngă Conistorgis – şi îi atacară împreună pe lusitani în anul următor (604, 150). Lucullus obţinu cîteva succese asupra lor în apropiere de strîmtoarea de la Gades. Galba avu rezultate mai bune, încheind cu trei triburi de pe malul drept al fluviului Tajo un tratat prin care le promitea că le va strămuta în locuri mai fertile; urmarea a fost că barbarii, veniţi în număr de aproape 7.000 pentru a primi ogoarele făgăduite, au fost împărţiţi în trei divizii, dezarmaţi şi, în parte, duşi în sclavie, în parte, măcelăriţi. Rareori s-a mai văzut vreun război purtat cu atîta perfidie, ferocitate şi aviditate ca acela purtat de aceşti doi generali care, graţie tezaurelor dobîndite de ei pe căi ilegale, reuşiseră totuşi să scape unul de condamnare, iar celălalt chiar şi de acuzaţie. Bătrînul Cato, în al 85-lea an al vieţii sale, a încercat, cu cîteva luni înaintea morţii, să-l oblige pe Galba să dea socoteală în faţa cetăţenilor, dar plînsetele copiilor generalului şi aurul adus în patrie dovediră poporului roman nevinovăţia acestuia.

Nu atît succesele obţinute în mod degradant în Spania de către Lucullus şi Galba, cît izbucnirea celui de-al patrulea război macedonean şi a celui de-al treilea război punic (605, 149) îi determinară pe romani să lase pentru un timp problemele spaniole tot în mîinile guvernatorilor ordinari. Astfel, lusitanii, mai mult îndîrjiţi decît umiliţi de perfidia lui Galba, pustiiră necontenit bogatul ţinut turdetan. Împotriva lor se îndreptă guvernatorul roman Gaius Vetilius (607/608?; 147/146) şi, pe lîngă faptul că i-a învins, le-a împins pe o colină întreaga armată, care părea astfel iremediabil pierdută. Capitularea era ca şi încheiată cînd Viriathus, bărbat de origine umilă, dar care în tinereţea sa îşi apărase curajos turma de animalele sălbatice şi de hoţi şi care devenise acum, în conflictele acestea mult mai serioase, un temut şef de gherilă, fiind unul dintre puţinii spanioli care scăpaseră printr-o întîmplare de atacul perfid al lui Galba, îi avertiză pe concetăţenii săi să nu se încreadă în cuvîntul romanilor şi le promise salvarea dacă îl vor urma. Vorbele sale şi exemplul personal îşi făcură efectul; armata îi încredinţă comanda supremă. Viriathus porunci grosului armatei să se deplaseze în detaşamente răzleţite şi pe căi diferite spre locul de adunare hotărît, iar el formă cu oamenii cei mai demni de încredere şi cu caii cei mai buni un corp de 1.000 de călăreţi, cu care acoperi retragerea alor săi. În faţa acestui corp, romanii, lipsiţi de cavalerie uşoară, nu îndrăzniră să se risipească în urmărirea inamicului. După ce Viriathus imobiliză cu ceata sa, vreme de două zile, întreaga armată romană, dispăru şi el pe neaşteptate în timpul nopţii şi se grăbi spre locul de adunare comun. Urmărindu-l, generalul roman căzu într-o ambuscadă bine pregătită, în care-şi pierdu jumătate din armată, el însuşi fiind capturat şi ucis; restul trupelor reuşi cu greu să se refugieze în colonia Carteia din apropierea strîmtorii. 5.000 de soldaţi din rîndul miliţiilor spaniole au fost trimişi de pe Ebru în cea mai mare grabă pentru a acorda sprijin întărirea romanilor înfrînţi, dar Viriathus nimici corpul încă în timpul marşului şi stăpînea acum întregul teritoriu carpetanian cu atîta tărie, încît romanii nici nu îndrăzniră să-l stînjenească. Viriathus, recunoscut acum ca stăpînul şi regele tuturor lusitanilor, a ştiut să îmbine întreaga demnitate a poziţiei sale princiare cu atitudinea cumpătată a păstorului. Nici un însemn nu-l deosebea de soldatul de rînd; el a părăsit luxoasa masă de nuntă pe care i-o pregătise socrul său, prinţul Astolpa din Spania romană, fără să se fi atins de vesela de aur şi de mîncărurile alese, şi-a urcat soţia pe cal şi s-a întors cu ea înapoi în munţi. Niciodată nu a luat din pradă o parte mai mare decît aceea care le revenea şi camarazilor săi. Soldatul îşi recunoştea generalul numai după statura impunătoare şi forţa lui spirituală, dar mai ales prin aceea că îi întrecea pe toţi în cumpătare şi în suportarea greutăţilor; nu dormea niciodată altfel decît în armură completă şi lupta în bătălie în fruntea tuturor. Părea că în această epocă atît de prozaică s-ar fi reîntors unul dintre eroii lui Homer; numele lui Viriathus răsuna în toate colţurile Spaniei şi viteaza naţiune crezu că, în sfîrşit, s-a găsit omul menit să sfarme lanţurile dominaţiei străine. Anii următori ai conducerii sale au fost marcaţi de succese nemaipomenite în nordul şi în sudul Spaniei. El a fost destul de abil ca să-l atragă pe pretorul Gaius Plautius (608/609, 146/145), după ce-i nimicise avangarda, pe malul drept al fluviului Tajo şi să-i pricinuiască o înfrîngere atît de usturătoare, încît generalul roman s-a deplasat în mijlocul verii spre taberele de iarnă. Aceasta l-a adus mai tîrziu în faţa poporului, fiind acuzat de dezonorarea republicii romane şi constrîns să ia calea exilului. Armata guvernatorului din Hispania Citerior, Claudius Unimanus, a fost de asemenea nimicită, cea a lui Gaius Negidius înfrîntă, iar toate ţinuturile de cîmpie au fost jefuite. În munţii Spaniei se ridicară trofee ale victoriei, împodobite cu însemnele guvernatorilor romani şi armele legiunilor; la Roma, victoriile regelui barbar produseră consternaţie şi ruşine. Ce-i drept, conducerea războiului spaniol a fost preluată acum de către un ofiţer mai destoinic, consulul Quintus Fabius Maximus Aemilianus (609, 145), al doilea fiu al învingătorului de la Pydna. Însă romanii nu îndrăzniră să trimită veteranii cetăţii, care tocmai se întorseseră din Macedonia şi Africa, în detestatul război spaniol; cele două legiuni pe care le aduse cu sine Maximus erau de curînd recrutate şi cu nimic mai demne de încredere decît armata din Spania, complet demoralizată. După ce primele încăierări fuseseră din nou favorabile lusitanilor, prudentul general îşi ţinu trupele pe tot restul anului în tabăra de la Urso (Osuna, la sud-est de Sevilla), fără a accepta bătălia în cîmp deschis propusă de către inamic, şi reluă campania abia în anul următor (610, 144), după ce trupele sale se întăriseră în lupte de hărţuială. Acum, el putu să-şi menţină supremaţia şi să se întoarcă, în urma unor izbînzi norocoase, în tabăra de iarnă de la Corduba. Cînd însă comanda a fost preluată de laşul şi nepriceputul pretor Quinctius, romanii suferiră din nou înfrîngere după înfrîngere, iar generalul lor se închise iarăşi, în plină vară, la Corduba, în timp ce hoardele lui Viriathus invadară provincia sudică (611, 143). Succesorul său, Quintus Fabius Maximus Servilianus, fratele adoptiv al lui Maximus Aemilianus, trimis în peninsulă cu două legiuni noi şi zece elefanţi, încercă să pătrundă în ţinutul lusitanilor, dar, în urma unor bătălii nedecise şi a unui atac asupra taberei romane respins cu mare greutate, se văzu nevoit să se întoarcă pe teritoriul roman. Viriathus îl urmă în provincie, însă, întrucît trupele sale se risipiseră pe neaşteptate, conform obiceiului armatelor insurecţionale din Spania, trebui să se întoarcă şi el în Lusitania (612, 142). În anul următor (613, 141), Servilianus reluă ofensiva, străbătu ţinuturile de pe Baetis şi Anas şi, pătrunzînd în Lusitania, ocupă o mulţime de localităţi. Un număr mare de insurgenţi căzură în mîinile lui; căpeteniile, aproximativ 500, au fost executate ; celor din teritoriul roman care trecuseră de partea inamicului li se tăiară mîinile, iar cea mai mare parte a celorlalţi a fost vîndută în sclavie. Dar şi în cazul acesta, războiul spaniol îşi dovedi caracterul capricios. După toate aceste succese, armata romană a fost atacată de Viriathus în timpul asediului Erisanei, pusă pe fugă şi împinsă pe o stîncă, unde era cu totul la discreţia inamicilor. Viriathus se mulţumi însă, precum odinioară generalul samnit în trecătoarea de la Caudium, să încheie cu Servilianus o pace prin care comunitatea lusitană a fost recunoscută ca suverană, iar Viriathus ca rege al acesteia. Puterea romanilor nu crescuse în proporţia în care scăzuse sentimentul onoarei; romanii din capitală se bucurară că au scăpat de acest război stînjenitor, iar senatul şi poporul ratificară tratatul. Dar Quintus Servilius Caepio, fratele şi succesorul lui Servilianus, nu se mulţumi cu această îngăduinţă, iar senatul a fost destul de slab la început pentru a autoriza maşinaţiile secrete ale consulului împotriva lui Viriathus şi, în curînd, pentru a-i trece cu vederea încălcarea făţişă a cuvîntului de onoare. În felul acesta, Caepio pătrunse în Lusitania şi străbătu ţara pînă la ţinutul vetonilor şi galecilor; Viriathus refuză să lupte împotriva unor forţe superioare şi scăpă de adversar prin manevre abile (614, 140). Cînd însă, în anul următor (615, 139), atacul a fost reluat nu numai de către Caepio, ci apăru în Lusitania şi armata condusă de Marcus Popillius, devenită disponibilă în provincia de nord, Viriathus ceru pacea în orice condiţii. A fost îndemnat să-i predea romanilor pe toţi oamenii din teritoriul roman trecuţi de partea lui, printre care şi pe propriul socru; se supuse, iar romanii îi executară sau le tăiară mîinile. Dar nu a fost destul; romanii nu obişnuiau să anunţe dintr-odată tot ce hotărîseră în legătură cu destinul celor învinşi. Se succedară noi ordine, fiecare mai greu de suportat decît cele precedente, şi, pînă la urmă, li se ceru lusitanilor şi predarea armelor. Atunci Viriathus îşi reaminti de soarta compatrioţilor săi care fuseseră dezarmaţi de Galba şi puse din nou mîna pe sabie; însă era prea tîrziu. Ezitările sale semănaseră germenii trădării în cercurile cele mai apropiate lui; trei dintre oamenii lui de încredere, Audas, Ditalko şi Minucius din Urso, exasperaţi la gîndul unei noi victorii romane, obţinură din partea regelui permisiunea de a relua tratativele de pace cu Caepio şi o folosiră pentru a vinde viaţa conducătorului lor în schimbul amnistiei personale şi al altor recompense. Întorşi în tabără, îl asigurară pe Viriathus de succesul tratativelor, iar noaptea următoare îl înjunghiară pe regele adormit în cortul său. Lusitanii îl cinstiră pe erou printr-o serbare funerară nemaivăzută, la care 200 de perechi de viteji îşi disputară jocurile funerare. Îl cinstiră şi mai mult neabandonînd lupta : în locul eroului dispărut îl aleseră în calitate de general pe Tautamus. Planul imaginat de acesta pentru a le smulge romanilor Saguntumul era destul de abil, însă noul general nu avea nici moderaţia înţeleaptă şi nici talentul militar al predecesorului său. Expediţia se termină cu un dezastru, iar la întoarcere armata a fost atacată în timpul traversării rîului Baetis şi silită să se predea fără condiţii. Aşadar, romanii îngenuncheară Lusitania mai mult prin trădare şi crimă, comise atît de străini, cît şi de indigeni, decît printr-un război onorabil.

În timp ce provincia din sud era năpăstuită de Viriathus şi lusitani, în cea din nord, nu fără concursul acestora din urmă, izbucni un război tot atît de ameninţător în rîndul naţiunilor celtibere. Succesele strălucite ale lui Viriathus îi determinară şi pe arevaci, să se ridice în anul 610 (144), împotriva romanilor şi, din această cauză, consulul Quintus Caecilius Metellus, trimis în Spania pentru a-l înlocui pe Maximus Aemilianus, nu se îndreptă spre provincia sudică, ci împotriva celtiberilor. El dovedi, mai ales în timpul asedierii oraşului Contrebia, considerat inexpugnabil, aceeaşi destoinicie pe care o arătase cu ocazia înfrîngerii macedoneanului Pseudophilippos; după doi ani (611-612, 143-142), provincia nordică a fost din nou supusă. Numai două oraşe, Termantia şi Numantia, nu deschiseseră încă porţile romanilor; dar chiar şi aşa, capitularea era ca şi încheiată, iar spaniolii îndepliniseră deja majoritatea condiţiilor impuse. Cînd li se ceru însă predarea armelor, îi cuprinse, ca şi pe Viriathus, acelaşi orgoliu tipic spaniol, de a nu ceda sabia iscusit mînuită şi hotărîră continuarea războiului sub conducerea viteazului Megaravicus. Hotărîrea părea nebunească; armata consulară, a cărei comandă fusese preluată în anul 613 (141) de către consulul Quintus Pompeius, era de patru ori mai numeroasă decît toată populaţia Numantiei în stare să poarte armele. Dar generalul, întru totul necunoscător în arta războiului, suferi sub zidurile celor două oraşe o serie de înfrîngeri atît de usturătoare (613-614; 141-140), încît se hotărî pînă la urmă să obţină pe calea negocierilor pacea pe care nu putuse s-o impună prin forţa armelor. Cu Termantia probabil că a fost încheiată o înţelegere definitivă; în ceea ce-i priveşte pe numantini, generalul le înapoiase prizonierii şi, cu promisiuni secrete legate de un tratament favorabil, îndemnă comunitatea să i se predea fără condiţii. Numantinii, obosiţi de război, acceptară şi, într-adevăr, generalul îşi limită cerinţele la minimum. Prizonierii, dezertorii şi ostaticii fuseseră predaţi, iar suma de bani stipulată fusese în cea mai mare parte plătită cînd, în anul 615 (139), sosi în tabără noul general, Marcus Popillius Laenas. Îndată ce Pompeius văzu comanda supremă în mîini străine, pentru a nu fi acuzat la Roma că a încheiat o pace umilitoare pentru concepţiile romane, el găsi mijlocul nu numai de a-şi călca, dar şi de a-şi dezavua cuvîntul dat; iar cînd numantinii veniră să achite restul de bani, el negă, în prezenţa ofiţerilor lor şi a alor săi, încheierea vreunui tratat. Afacerea ajunse în faţa senatului pentru a fi decisă; cît timp se purtară discuţiile, războiul încetă lîngă Numantia, iar Laenas făcu o expediţie în Lusitania, unde grăbi catastrofa lui Viriathus, şi o incursiune în ţinutul lusonilor, învecinaţi cu numantinii. Cînd sosi, în sfîrşit, hotărîrea senatului era aceea de a se continua războiul; statul se făcea aşadar părtaş la necinstea lui Pompeius. Numantinii luară din nou armele cu un curaj nestrămutat şi o îndîrjire sporită; Laenas luptă fără succes împotriva lor ; la fel şi succesorul său, Gaius Hostilius Mancinus (617, 137). Catastrofa a fost determinată însă nu atît de armata numantinilor, cît de lipsa de disciplină a generalilor romani şi, ca o consecinţă a acesteia, de indisciplina, nesupunerea şi chiar laşitatea crescînde ale soldaţilor. Simplul zvon, de altfel fals, că vacceii şi cantabrii s-ar apropia pentru a despresura Numantia a făcut ca armata romană să evacueze tabăra pe timpul nopţii, fără ordin, şi să se retragă în fortificaţiile ridicate cu 16 ani în urmă de către Nobilior. Numantinii, înştiinţaţi de plecarea neaşteptată, urmăriră armata care fugea şi o înconjurară; romanilor nu le rămînea decît să-şi croiască drum cu sabia sau să încheie pacea în condiţiile propuse de către numantini. Mai mult decît consulul, care era un om de onoare, dar slab de înger şi necunoscut, Tiberius Gracchus, care servea drept cvestor în armată, graţie consideraţiei de care se bucurase la celtiberi tatăl său, înţeleptul administrator al provinciei de pe Ebru, obţinu ca numantinii să se declare mulţumiţi cu o pace echitabilă, întărită prin jurămîntul tuturor ofiţerilor de stat-major. Senatul însă nu numai că-l revocă imediat pe general, ci, în urma unei lungi deliberări, propune adunării poporului să adopte faţă de acest tratat aceeaşi poziţie ca şi în cazul celui caudin; altfel spus, să-i refuze ratificarea şi să arunce întreaga responsabilitate pe umerii celor care-l încheiaseră. Din punct de vedere legal, ar fi fost în cauză toţi ofiţerii care juraseră pentru respectarea tratatului; Gracchus şi ceilalţi au fost salvaţi de relaţiile lor; doar Mancinus, care nu aparţinea celor mai înalte cercuri ale aristocraţiei, trebui să ispăşească atît vina proprie, cît şi a celorlalţi. Despuiat de insignele sale, fostul consul a fost condus înaintea avanposturilor numantine şi, întrucît numantinii refuzară să-l ia în primire, pentru a nu părea că şi ei acceptă nulitatea tratatului, fostul comandant suprem stătu o zi întreagă, numai în cămaşă şi cu mîinile legate la spate, în faţa porţilor Numantiei, spectacol jalnic atît pentru prieteni, cît şi pentru duşmani. Lecţia amară pare să fi fost însă fără nici un folos pentru succesorul lui Mancinus, Marcus Aemilius Lepidus, colegul său de consulat, şi, în timp ce la Roma discuţiile asupra tratatului lui Mancinus se prelungeau, el atacă poporul liber al vacceilor sub pretexte imaginare, întocmai cum făcuse şi Lucullus cu 16 ani înainte, şi începu să asedieze Pallantia împreună cu guvernatorul provinciei Hispania Citerior (618, 136). Un decret al senatului îi ordonă să întrerupă războiul; cu toate acestea, invocînd motivul că împrejurările s-ar fi schimbat între timp, el continuă asediul. Se dovedi însă la fel de incapabil ca soldat pe cît fusese în calitate de cetăţean. După ce stătu în faţa acestui oraş mare şi bine fortificat pînă cînd rămase fără provizii într-o ţară aridă şi inamică, el trebui să înceapă retragerea cu preţul abandonării tuturor răniţilor şi bolnavilor; palantinii, care-l urmăriră, omorîră jumătate dintre soldaţii săi şi, dacă n-ar fi renunţat prea devreme la hăirţuire, ar fi exterminat probabil întreaga armată romană, care se afla în plină decădere. Din cauza aceasta, generalul de viţă nobilă a fost pedepsit, la întoarcerea în patrie, cu o amendă. Succesorii săi, Lucius Furius Philus (618, 136) şi Quintus Calpurnius Piso (619, 135), trebuiră să reînceapă războiul împotriva numantinilor; nefăcînd nimic, s-au putut întoarce la Roma fără înfrîngere. Guvernul roman înţelese, în sfîrşit, că lucrurile nu pot continua astfel şi hotărî să încredinţeze îngenuncherea micului oraş provincial spaniol, în mod excepţional, primului general al Romei, Scipio Aemilianus. Mijloacele financiare pentru purtarea războiului i-au fost acordate, fireşte, cu o inoportună parcimonie, iar permisiunea de a recruta soldaţi i-a fost de-a dreptul refuzată, probabil din cauza intrigilor de coterie şi a fricii de a displăcea poporului suveran. În schimb, îl însoţiră, ca voluntari, un mare număr de prieteni şi clienţi, printre care şi fratele său, Maximus Aemilianus, care se evidenţiase cu cîţiva ani înainte în lupta împotriva lui Viriathus. Bazat pe această trupă credincioasă, care forma garda personală a generalului, Scipio începu să refacă armata dezorganizată pînă-n temelii (620, 134). Mai întîi, el alungă din tabără toţi paraziţii – vreo 2.000 de curtezane, pe lîngă mulţimea de prezicători şi preoţi de toate felurile – şi, întrucît soldatul era incapabil să lupte, trebuia cel puţin să lucreze la fortificaţii şi să mărşăluiască. În cursul primei veri, generalul evită orice luptă cu numantinii, mulţumindu-se să distrugă sursele de aprovizionare din vecinătate şi să-i pedepsească pe vacceii care le vindeau grîu, silindu-i să recunoască suzeranitatea Romei. Abia către iarnă, Scipio îşi strînse armata în jurul Numantiei; în afară de contingentul numid compus din cavalerie, pedestraşi şi 12 elefanţi, aflat sub comanda prinţului Iugurtha, şi de numeroasele contingente spaniole, el avea patru legiuni: în total, o armată de 60.000 de soldaţi, care împresură un oraş a cărui populaţie în stare să lupte se ridica la cel mult 8.000 de oameni. Cu toate acestea, asediaţii voiră de mai multe ori să dea bătălia; Scipio însă, înţelegînd că o dezorganizare care era opera mai multor ani nu poate fi remediată într-o clipă, refuză orice luptă, iar atunci cînd, în ciocnirile inevitabile datorate unor ieşiri ale asediaţilor, fuga laşă a legionarilor era cu greu înfrîntă de intervenţia personală a generalului, această tactică s-a dovedit pe deplin justificată. Niciodată un general nu şi-a tratat soldaţii cu mai mult dispreţ decît a făcut-o Scipio cu armata numantină; şi îşi demonstră dispreţul nu numai prin discursuri amare, ci, înainte de toate, prin fapte. Pentru prima dată romanii purtară războiul cu sapa şi cazmaua, cu toate că depinsese de ei să-l decidă prin sabie. În jurul întregului zid al oraşului, cu o circumferinţă de mai bine de o jumătate de milă germană, romanii ridicară un val dublu, de două ori mai lung, fortificat cu ziduri, turnuri şi şanţuri, iar fluviul Duero, pe care asediaţii mai fuseseră aprovizionaţi la început de corăbieri şi înotători temerari, a fost în sfîrşit blocat. Astfel, oraşul, pe care romanii nu îndrăzneau să-l cucerească prin asalt, trebuia să fie constrîns să se predea din cauza foametei, mai ales că cetăţenii nu avuseseră posibilitatea să se aprovizioneze în vara de dinainte. În curînd, numantinii duseră lipsă de toate. Unul dintre oamenii lor cei mai viteji, Retogenes, reuşi, împreună cu cîţiva însoţitori, să străpungă liniile inamice, iar ruga sa fierbinte de a nu-i da pierzaniei pe concetăţenii săi găsi un viu ecou cel puţin într-unul dintre oraşele arevacilor, la Lutia. Numai că, înainte ca locuitorii Lutiei să fi luat vreo hotărîre, Scipio, înştiinţat de susţinătorii romanilor din oraş, apăru cu forţe copleşitoare în faţa zidurilor cetăţii şi ceru autorităţilor să-i extrădeze pe conducătorii mişcării, în număr de 400, floarea tineretului ţării, cărora, la ordinul generalului roman, le fură tăiate mîinile. Numantinii, cărora li se spulberaseră şi ultimele speranţe, trimiseră soli la Scipio pentru a negocia supunerea şi îi cerură viteazului să-i cruţe pe viteji; dar cînd solii întorşi în oraş anunţară că Scipio cerea capitularea necondiţionată, mulţimea exasperată îi sfîşie, după care se scurse un nou răstimp în care foamea şi epidemiile îşi desăvîrşiră opera. În sfîrşit, la cartierul general roman sosi o a doua ambasadă pentru a oferi predarea oraşului fără condiţii. Cînd, în urma negocierilor, cetăţenii au fost îndemnaţi să apară ziua următoare în faţa porţilor, ei cerură un răgaz de cîteva zile, pentru a permite acelora care se hotărîseră să nu supravieţuiască pierderii libertăţii să se săvîrşească din viaţă. Răgazul le-a fost acordat şi nu puţini au fost aceia care l-au folosit. În sfîrşit, jalnicul rest sosi înaintea porţilor. Scipio alese 50 dintre cei mai distinşi pentru a-i integra în cortegiul său triumfal; ceilalţi au fost vînduţi în sclavie, oraşul a fost făcut una cu pămîntul şi teritoriul împărţit între oraşele vecine. Aceasta s-a întîmplat în toamna anului 621 (133), la 15 luni după ce Scipio preluase comanda supremă. Căderea Numantiei puse capăt opoziţiei care se mai manifesta pe ici, pe colo împotriva Romei; demonstraţiile militare şi amenzile pecuniare au fost suficiente pentru a impune recunoaşterea supremaţiei romane în întreaga Hispania Citerior.

În Hispania Ulterior, dominaţia romană a fost, de asemenea, întărită şi extinsă prin înfrîngerea lusitanilor. Consulul Decimus Iunius Brutus, care luase locul lui Caepio, îi coloniza pe prizonierii de război lusitani în apropierea Saguntumului şi conferi noului lor oraş Valentia (Valencia) constituţia latină, pe care o avea şi Carteia (616, 138); el străbătu apoi (616-618, 138-136) coasta iberică de vest în diferite direcţii şi ajunse, primul dintre romani, pe ţărmurile Oceanului Atlantic. Cetăţile lusitanilor de acolo, apărate cu îndîrjire de locuitorii lor, atît de bărbaţi, cît şi de femei, au fost cucerite, iar galecii, pînă atunci independenţi, au fost înfrînţi într-o mare bătălie, în care ar fi pierit, se spune, 50.000 dintre ai lor, şi uniţi cu provincia romană. După supunerea vacceilor, lusitanilor şi galecilor, întreaga peninsulă, cu excepţia coastei de nord, era, cel puţin nominal, supusă romanilor.

O comisie senatorială se deplasă în Spania pentru a organiza, cu concursul lui Scipio, noua provincie după principii romane, iar acesta făcu tot ce îi stătea în puteri pentru înlăturarea consecinţelor politicii infame şi nechibzuite a predecesorilor săi; astfel, de exemplu, pe caucani, la a căror umilire de către Lucullus trebuise să asiste cu 19 ani mai înainte ca tribun militar, i-a invitat să se întoarcă în oraşul lor şi să-l reclădească. Spania se bucură din nou de vremuri bune. Suprimarea pirateriei, pericol care se dezvoltase în Baleare, prin ocuparea acestor insule de către Quintus Caecilius Metellus în anul 631 (123), a contribuit mult la prosperitatea comerţului spaniol; insulele fertile, locuite de o numeroasă populaţie de neîntrecut în mînuirea praştiei, erau şi din alte puncte de vedere o posesiune preţioasă. Cît de numeroasă era încă de pe atunci populaţia de limbă latină în peninsulă o dovedeşte colonizarea a 3.000 de latini spanioli în oraşele Palma şi Pollentia (Pollenza) din nou-dobînditele insule. În ciuda unor erori grave, dominaţia romană din Spania şi-a păstrat în general caracterul pe care i-l imprimase epoca lui Cato şi, mai înainte, Tiberius Gracchus. Teritoriul roman de graniţă a avut, ce-i drept, mult de suferit de pe urma incursiunilor de pradă ale triburilor doar pe jumătate sau deloc supuse din nord şi din vest. Mai ales în rîndul lusitanilor, adolescenţii mai săraci se strîngeau periodic în bande de hoţi care-i jefuiau fără jenă pe compatrioţi sau pe vecini. Din această cauză, fermele ţărăneşti izolate erau construite, chiar la mult timp după aceea, ca nişte fortăreţe, uşor de apărat la nevoie. Romanii nu au reuşit să pună capăt acestei terori a bandiţilor în munţii neospitalieri şi aproape inaccesibili ai Lusitaniei. Războaiele următoare căpătară totuşi din ce în ce mai mult caracterul de luptă de gherilă, căreia orice guvernator cît de cît destoinic putea să-i facă faţă cu mijloace obişnuite. În ciuda acestei năpăstuiri a districtelor de graniţă, Spania era regiunea cea mai înfloritoare şi cea mai bine organizată dintre toate posesiunile romane; sistemul zeciuielii şi al arendării erau necunoscute aici, populaţia era numeroasă, iar ţara bogată în grîu şi vite.

O poziţie mult mai greu de suportat, intermediară între suveranitatea formală şi supunerea reală, o aveau statele africane, greceşti şi asiatice care fuseseră incluse în cercul hegemoniei romane, ca urmare a războaielor romanilor împotriva Cartaginei, Macedoniei şi Siriei şi a consecinţelor acestora. Un stat independent nu-şi plăteşte prea scump neatîrnarea, asumîndu-şi grozăviile războiului în caz de nevoie; un stat care şi-a pierdut independenţa poate să-şi găsească o oarecare compensaţie cel puţin în faptul că protectorul îi garantează pacea cu vecinii. Dar statele clientelare Romei nu aveau nici independenţă, nici pace. În Africa, între Cartagina şi Numidia se desfăşura, de fapt, un permanent război de frontieră. În Egipt, arbitrajul roman aplanase, ce-i drept, neînţelegerile de succesiune între cei doi fraţi, Ptolemaios Philometor şi Ptolemaios cel Gras; în schimb, noii stăpîni ai Egiptului şi Cyrenei s-au angajat în război pentru stăpînirea Ciprului, iar în Asia, nu numai că majoritatea regatelor – Bitinia, Cappadocia, Siria – erau învrăjbite în interior din cauza războaielor de succesiune şi a intervenţiilor statelor vecine antrenate de acestea, dar se purtară multe şi grele războaie între Attalizi şi galaţi, între Attalizi şi regii Bitiniei, ba chiar şi între Rhodos şi Creta. În Grecia propriu-zisă mocneau obişnuitele vrajbe liliputane şi chiar Macedonia, atît de liniştită altădată, îşi măcina forţele în conflicte interne create de noua sa constituţie democratică. Că ultimele energii şi prosperitatea naţiunilor se iroseau în aceste lupte meschine era deopotrivă greşeala stăpînilor şi a celor stăpîniţi. Statele clientelare ar fi trebuit să recunoască faptul că un stat care nu poate să poarte război împotriva tuturor nu-l poate purta împotriva nimănui şi că, întrucît teritoriul şi puterea lor se aflau de fapt sub garanţie romană, în cazul unui conflict nu le rămînea decît fie să ajungă, pe cale paşnică, la o înţelegere cu vecinii, fie să-i desemneze pe romani ca arbitri. Cînd Liga Aheană a fost rugată de rhodieni şi cretani să le trimită ajutor şi să delibereze în mod serios asupra problemei, aceasta nu era decît o farsă politică; principiul pe care-l rosti atunci conducătorul partidului filoroman, că aheii nu ar mai avea libertatea să poarte război fără permisiunea romanilor, exprima – fireşte, cu un sarcasm dezagreabil – adevărul curat că suveranitatea formală a statelor dependente era doar formală şi că orice tentativă de a insufla umbrei viaţă ar duce inevitabil la nimicirea umbrei înseşi. Comunitatea romană merită însă o mustrare mult mai aspră decît clienţii ei. Nici individului, nici statului nu îi este uşor să se resemneze cu propria insignifianţă; este datoria şi dreptul suveranului fie să renunţe la stăpînire, fie să-i oblige pe supuşi la resemnare printr-o superioritate materială impunătoare. Senatul roman nu făcea nici una, nici alta. Invocat şi asaltat din toate părţile, el intervenea în mersul problemelor africane, elene, asiatice şi egiptene, însă într-o manieră atît de indolentă şi inconsecventă, încît încercările de aplanare agravau, de obicei, confuzia. Era epoca comisiilor. Comisari ai senatului se deplasau în permanenţă la Cartagina şi Alexandria, la adunările Ligii Aheene şi la curţile potentaţilor din Asia occidentală; cercetau, arestau, raportau, dar, cu toate acestea, în chestiunile cele mai importante se decidea fără ştirea sau împotriva voinţei senatului. Aşa a fost posibil ca Ciprul, pe care senatul îl atribuise regatului Cyrenei, să rămînă totuşi Egiptului sau ca un prinţ sirian să urce pe tronul strămoşilor săi sub pretextul că acesta îi fusese promis de către romani, cînd, în realitate, îi fusese refuzat categoric de către senat, iar el însuşi scăpase din Roma numai prin nerespectarea interdicţiei; mai mult, a fost posibil ca uciderea în public a unui comisar roman, care fusese însărcinat cu administrarea tutelară a Siriei, să rămînă cu totul nepedepsită. Asiaticii ştiau prea bine că n-ar fi capabili să ţină piept legiunilor romane, dar tot atît de bine îşi dădeau seama cît de puţin dispus era senatul să dea cetăţenilor ordin să-şi îndrepte paşii spre Eufrat şi Nil. Astfel, în aceste ţinuturi îndepărtate se instaură o atmosferă asemănătoare celei dintr-o clasă condusă de un dascăl indiferent, iar guvernarea Romei priva popoarele atît de binefacerile libertăţii, cît şi de cele ale disciplinei. Pentru romani, această situaţie nu era periculoasă decît în măsura în care lăsa descoperite graniţele de nord şi de est. În aceste ţinuturi, bazate pe regiunile continentale aflate în afara sferei hegemoniei romane, se puteau forma regate, înainte ca Roma să se poată opune în mod nemijlocit şi eficient; şi, spre deosebire de slabele state clientelare supuse romanilor, ele îşi puteau spori puterea, aşa încît să ajungă să rivalizeze într-o bună zi cu Roma însăşi. Fără îndoială, această evoluţie a fost întrucîtva frînată de situaţia din interiorul acestor naţiuni învecinate şi mereu învrăjbite, nicăieri propice unei dezvoltări politice grandioase; cu toate acestea, se vede clar în istoria Orientului că, în această perioadă, Eufratul nu mai era apărat de falanga lui Seleukos şi nici, încă, de legiunile lui Augustus.

Era timpul să se pună capăt acestei situaţii confuze. Dar singura cale posibilă era transformarea statelor clientelare în provincii romane, ceea ce era cu atît mai uşor cu cît constituţia provincială romană nu concentra îndeobşte în mîinile guvernatorului roman decît puterea militară, în timp ce administraţia şi justiţia rămîneau sau cel puţin trebuiau să rămînă în principal în custodia comunităţilor, astfel încît tot ceea ce mai era viabil din vechea independenţă politică se putea conserva sub forma libertăţii comunale. Necesitatea acestei reforme administrative nu putea fi ignorată; se punea numai întrebarea dacă senatul o va tergiversa şi o va lăsa să degenereze sau va avea curajul şi puterea să recunoască ceea ce se impunea şi să treacă energic la fapte.

Să ne îndreptăm privirea mai întîi asupra Africii. Ordinea lucrurilor stabilită de romani în Libia se întemeia, în esenţă, pe echilibrul dintre regatul nomad al lui Massinissa şi oraşul Cartagina. În timp ce primul se extinsese, se consolidase şi se civilizase sub conducerea înţeleaptă şi riguroasă a lui Massinissa (I, p. 468), Cartagina deveni, prin simplele urmări ale perioadei de pace, cel puţin din punctul de vedere al bogăţiei şi al populaţiei, ceea ce fusese atunci cînd se afla în culmea puterii sale politice. Romanii priveau cu o teamă invidioasă, prost disimulată, înflorirea parcă de nezdruncinat a vechii lor rivale. Dacă înainte îi refuzaseră orice apărare serioasă în faţa fărădelegilor necontenite ale lui Massinissa, acum începură să intervină deschis în favoarea vecinului. Conflictul – care dura deja de 30 de ani – dintre oraş şi rege în legătură cu dreptul de posesiune asupra ţinutului Emporiae de pe Sirta Mică, unul dintre cele mai fertile din teritoriul cartaginez, a fost în fine decis (594, 160) de către comisarii romani, în sensul că oraşele din Emporia ocupate încă de cartaginezi trebuiau să fie evacuate de către aceştia, ei urmînd să plătească regelui 500 de talanţi (860.000 de taleri)2 ca despăgubire pentru folosirea ilegală a pămîntului. Urmarea a fost că Massinissa a pus imediat stăpînire pe alt district de la graniţa de vest a teritoriului cartaginez: oraşul Tusca şi întinsele cîmpii de la Bagradas. Cartaginezii nu aveau altă soluţie decît să înceapă un nou proces exasperant la Roma. După o întîrziere îndelungată şi, neîndoielnic, intenţionată, apăru o a doua comisie în Africa (597, 157); dar întrucît cartaginezii nu consimţiră să se supună necondiţionat unei decizii arbitrare fără o investigaţie prealabilă asupra problemei de drept, comisarii se întoarseră fără comentarii la Roma. Problema de drept dintre Cartagina şi Massinissa rămase astfel nerezolvată, dar misiunea dădu naştere unei decizii mult mai importante. Conducătorul acestei comisii fusese bătrînul Marcus Cato, pe atunci, poate, cel mai influent membru al senatului şi, ca veteran al războiului cu Hannibal, stăpînit încă de ura şi frica faţă de puni. Surprins şi invidios, acesta văzuse cu propriii ochi starea înfloritoare a inamicilor ereditari ai Romei, ţinuturile mănoase, străzile ticsite de oameni, imensele rezerve de armament în arsenale şi numeroasa flotă; în imaginaţia lui se contura deja un al doilea Hannibal care îndrepta toate aceste mijloace împotriva Romei. În maniera sa onestă şi bărbătească, dar foarte îngustă, el trase concluzia că Roma nu va fi liniştită pînă ce Cartagina nu va dispărea de pe faţa pămîntului; ajuns în patrie, înfăţişă imediat această opinie senatului. Aici, bărbaţi cu vederi mai largi din rîndul aristocraţiei, îndeosebi Scipio Nasica, se opuseră serios acestei politici deplorabile şi spulberară îngrijorările faţă de un oraş comercial ai cărui locuitori fenicieni se depărtaseră tot mai mult de arta şi gîndul războiului, arătînd totodată compatibilitatea existenţei acestei bogate metropole comerciale cu supremaţia politică a Romei. Ar fi fost posibilă chiar şi transformarea Cartaginei într-un oraş provincial roman ; în plus, comparată cu situaţia actuală, poate că această situaţie nici n-ar fi fost dezagreabilă pentru fenicieni. Cato însă nu dorea supunerea, ci distrugerea Cartaginei. Politica sa găsi, după toate aparenţele, partizani atît în rîndul oamenilor de stat, care doreau să aducă ţinuturile de dincolo de mare sub dependenţa directă a Romei, cît şi, cu deosebire, în rîndul bancherilor şi marilor comercianţi romani, foarte puternici şi cărora le-ar fi revenit, practic, moştenirea bogatului oraş comercial după nimicirea sa. Majoritatea hotărî ca, la prima ocazie – din cauza opiniei publice, aceasta trebuia aşteptată –, să fie provocat războiul cu Cartagina sau, mai degrabă, să fie înfăptuită distrugerea oraşului. Ocazia se ivi repede. Provocatoarele încălcări ale dreptului din partea lui Massinissa şi a romanilor aduseră la conducerea Cartaginei pe Hasdrubal şi Karthalo, conducătorii partidei patriotice, care nu se gîndeau, precum aheenii, la revolta împotriva supremaţiei Romei, dar erau hotărîţi să apere în faţa lui Massinissa, chiar şi cu armele, drepturile ce le reveneau cartaginezilor prin tratat. Patrioţii exilară 40 dintre partizanii cei mai cunoscuţi ai lui Massinissa, iar poporul jură că nu va permite întoarcerea lor în oraş sub nici un motiv; concomitent, pentru respingerea atacurilor ce erau de aşteptat din partea lui Massinissa, ei formară o armată puternică din numizi liberi, condusă de către Arkobarzanes, nepotul lui Syphax (cca 600, 154). Însă Massinissa a fost suficient de prevăzător să nu pună imediat mîna pe arme şi să se supună necondiţionat arbitrajului romanilor în legătură cu ţinutul de pe Bagradas aflat în litigiu; astfel, romanii au putut afirma, salvînd cît de cît aparenţele, că înarmările cartaginezilor trebuie să fi fost îndreptate împotriva lor, cerînd concedierea imediată a armatei şi distrugerea proviziilor flotei. Senatul cartaginez era pe punctul de a ceda, dar mulţimea împiedica executarea hotărîrii, iar solii romani, care aduseseră acest ordin la Cartagina, s-au aflat în pericol de moarte. Massinissa îl trimise pe fiul său, Gulussa, la Roma să raporteze despre continuarea pregătirii Cartaginei în vederea războiului pe uscat şi pe mare şi să grăbească declaraţia de război. După ce o solie compusă din zece bărbaţi confirmă, încă o dată, că la Cartagina pregătirile militare erau în toi (602, 152), senatul respinse, ce-i drept, declaraţia de război necondiţionată pe care o ceruse Cato şi hotărî în cursul unei întruniri secrete ca, în cazul în care cartaginezii nu vor accepta să-şi dizolve armata şi să ardă proviziile flotei, războiul să fie declarat. În timpul acesta, războiul începuse deja în Africa. Massinissa îi trimisese la Cartagina pe oamenii exilaţi de către cartaginezi, sub escorta fiului său Gulussa. Întrucît cartaginezii închiseră porţile în faţa acestora şi chiar uciseră pe cîţiva dintre numizii care se îndepărtau, Massinissa îşi puse trupele în mişcare, iar partida patrioţilor din Cartagina se pregăti şi ea de luptă. Însă Hasdrubal, care se afla în fruntea armatei, era unul dintre obişnuiţii generali incapabili pe care cartaginezii preferau să-i numească în funcţia supremă; se plimba ţanţoş în veşmîntul său de purpură, precum un rege dintr-o piesă de teatru, şi se îngrijea de burta sa voluminoasă chiar şi în incinta taberei. Orgoliosul şi greoiul bărbat era prea puţin indicat pentru a juca rolul de salvator într-o situaţie dificilă, în care, probabil, n-ar fi scos-o la capăt nici măcar inteligenţa lui Hamilcar sau braţul lui Hannibal. În faţa ochilor lui Scipio Aemilianus, care, pe atunci tribun militar în cadrul armatei spaniole, fusese trimis la Massinissa pentru a-i aduce generalului său elefanţi africani şi care urmări, „precum Zeus de pe Ida”, bătălia de pe o colină, cartaginezii şi numizii se întîlniră într-o mare încleştare în care primii, cu toate că forţele lor fuseseră întărite cu 6.000 de călăreţi numizi aduşi de căpitanii nemulţumiţi ai lui Massinissa fiind numeric superioare celor inamice, au fost înfrînţi. În urma acestei înfrîngeri, cartaginezii acceptară unele cedări teritoriale şi plata unor sume de bani în favoarea lui Massinissa, iar Scipio încercă, la insistenţele lor, să mijlocească un tratat. Această tentativă de pace eşuă din cauza refuzului patrioţilor cartaginezi de a-i extrăda pe dezertori. Însă Hasdrubal, încercuit de trupele adversarului, fu nevoit să dea curs tuturor pretenţiilor acestuia: extrădarea dezertorilor, întoarcerea exilaţilor, predarea armelor, trecerea pe sub jug, plata a 100 de talanţi (160.000 de taleri) anual pe o perioadă de 50 de ani. Această convenţie n-a fost respectată de către numizi, care au măcelărit restul armatei cartagineze ce se întorcea la Cartagina. Romanii, care se abţinuseră cu grijă să împiedice războiul printr-o intervenţie oportună, obţinuseră acum ceea ce doriseră: un pretext de război utilizabil – întrucît cartaginezii încălcaseră prevederile tratatului care le interzicea să poarte război împotriva aliaţilor romanilor sau în afara graniţelor proprii – şi un adversar deja înfrînt (I, pp. 455, 464). Contingentele italice au fost convocate la Roma, iar corăbiile echipate; declaraţia de război putea veni în orice clipă. Cartaginezii au depus toate eforturile pentru a îndepărta această catastrofă. Conducătorii partidei patriotice, Hasdrubal şi Karthalo, au fost condamnaţi la moarte şi s-a trimis o delegaţie la Roma pentru a arunca asupra lor vina pentru cele întîmplate. Concomitent, sosiră aici şi cinci soli din Utica – al doilea oraş al fenicienilor libieni – care fuseseră autorizaţi să-şi subordoneze comunitatea în întregime romanilor. În comparaţie cu această deferenţă, hotărîrea cartaginezilor de a-i executa, fără ordin, pe cei mai însemnaţi bărbaţi părea aproape o insolenţă. Senatul declară că scuzele cartaginezilor ar fi insuficiente, iar la întrebarea: ce ar fi suficient?, se răspunse, simplu, că ei ştiu prea bine. Fireşte, cartaginezii îşi puteau imagina ce doreau romanii, dar li se părea totuşi imposibil să fi sosit ceasul cel din urmă pentru iubitul oraş natal. Încă o dată, soli cartaginezi, de data aceasta în număr de 30 şi cu puteri nelimitate, se îndreptară spre Roma. Cînd sosiră, războiul fusese deja declarat (la începutul anului 605, 149), iar armata consulară, dublată, era îmbarcată; ei încercară totuşi să îndepărteze furtuna printr-o supunere completă. Senatul îi informă că Roma ar fi de acord să garanteze comunităţii cartagineze teritoriul, libertatea municipală şi legile ei, precum şi proprietatea comunală şi privată, dacă pînă la sfîrşitul lunii vor preda consulilor, tocmai plecaţi spre Sicilia, la Lilybaeon, 300 de ostatici dintre copiii familiilor guvernante şi dacă vor îndeplini celelalte ordine date de consuli, în conformitate cu instrucţiunile primite. Răspunsul a fost considerat ambiguu; era însă o greşeală, după cum au remarcat încă de pe atunci cartaginezii clarvăzători. Le fusese garantat tot ceea ce ceruseră, cu excepţia oraşului în sine, iar faptul că nu se vorbea despre sistarea îmbarcării trupelor spre Africa arată foarte limpede care au fost intenţiile romanilor. Senatul acţionă cu o duritate teribilă şi nu făcu nici un efort pentru a părea că acceptă compromisul. Cartaginezii însă refuzau să deschidă ochii. Nu exista nici un om politic care să fi putut determina mulţimea fie la o rezistenţă fără rezerve, fie la o resemnare completă. Cînd luară cunoştinţă, concomitent, atît de oribilul decret de război, cît şi de suportabila cerere de ostatici, ei se supuseră mai întîi acesteia din urmă, întrucît nu îndrăzneau să accepte ideea de a se lăsa la discreţia unui duşman de moarte. Consulii trimiseră ostaticii de la Lilybaeon la Roma, informînd solii cartaginezi că restul le va fi comunicat în Africa. Debarcarea a decurs fără să se întîmpine rezistenţă şi alimentele cerute au fost livrate fără întîrziere. Cînd întreaga gerusie a Cartaginei apăru în cartierul general de la Utica, consulii cerură mai întîi dezarmarea oraşului. La întrebarea cartaginezilor: cine să-i apere, chiar dacă numai împotriva propriilor emigranţi? – o armată de 20.000 de soldaţi condusă de Hasdrubal se sustrăsese execuţiei prin fugă –, romanii răspunseră că se vor îngriji ei de asta. Ascultător, sfatul oraşului se înfăţişă în consecinţă în faţa consulilor cu întregul material naval, cu toate rezervele de război ale arsenalelor publice, toate armele aflate în proprietate particulară – se numărară 3.000 de catapulte şi 200.000 de armuri complete – şi întrebă dacă mai trebuia făcut ceva. Atunci, consulul Lucius Marcius Censorinus se ridică şi spuse că, în conformitate cu instrucţiunile primite din partea senatului, oraşul va trebui distrus, locuitorii avînd totuşi libertatea de a se stabili pe teritoriul lui, însă la o depărtare de cel puţin două mile germane3 de mare. Acest ordin înfiorător trezi în sufletele fenicienilor acel entuziasm, am putea spune atît de măreţ sau atît de nesăbuit, pe care-l dovediseră odinioară tyrienii în faţa lui Alexandru şi pe care îl vor dovedi mai tîrziu evreii în faţa lui Vespasian. Pe cît de uluitoare fusese răbdarea cu care această naţiune suportase sclavia şi presiunea, pe atît de uluitoare era furia dezlănţuită a acestei populaţii de negustori şi navigatori acum, cînd nu mai era vorba de stat şi de libertate, ci de pămîntul iubit al oraşului strămoşesc şi de marea atît de iubită. Nu putea fi vorba de speranţă şi de salvare; raţiunea politică ar fi impus supunerea, dar în aceste circumstanţe, vocea celor puţini care pledau pentru acceptarea unei situaţii inevitabile se pierdu, precum strigătul cîrmaciului în timpul unei furtuni, în urletele asurzitoare ale mulţimii care, în mînia sa frenetică, omorî magistraţii oraşului care optaseră pentru predarea ostaticilor şi a armelor; pentru groaznicul mesaj plătiră nevinovaţii purtători ai veştii, puţinii care îndrăzniseră să revină în oraş; cartaginezii îi făcuseră bucăţi pe italicii care, din întîmplare, se aflau în oraş, spre a se răzbuna cel puţin pe ei, în avans, pentru nimicirea patriei. Nu se luă nici o hotărîre asupra apărării; lipsiţi de arme, nici nu se puteau gîndi la asta. Porţile au fost închise, pe crenelurile zidurilor lipsite de catapulte se aduseră pietre, comanda supremă fu încredinţată lui Hasdrubal, nepotul de fiică al lui Massinissa, iar sclavii au fost declaraţi cu toţii liberi. Armata emigranţilor comandată de fugarul Hasdrubal, care stăpînea întregul teritoriu cartaginez, cu excepţia oraşelor de pe coasta estică Hadrumetum, Leptis Minor, Thapsus şi Achulla şi a oraşului Utica, şi care ar fi fost un sprijin de nepreţuit pentru apărare, a fost rugată să nu refuze comunităţii ajutorul său în aceste grele împrejurări. Concomitent, se încercă, în manieră tipic feniciană, înşelarea inamicului prin înveşmîntarea celei mai crunte îndîrjiri în haina penitenţei. O delegaţie a fost trimisă înaintea consulilor pentru a cere un armistiţiu de 30 de zile, necesar pentru trimiterea unei solii la Roma. Cartaginezii ştiau prea bine că această rugăminte, refuzată deja o dată, nu le putea fi împlinită; din acest gest însă consulii au tras, firesc, concluzia că, după prima manifestare a exasperării, oraşul, lipsit cu desăvîrşire de apărare, se va supune şi, în consecinţă, amînară atacul. Răstimpul preţios a fost utilizat pentru fabricarea de catapulte şi de armuri; zi şi noapte, fără deosebire de sex şi de vîrstă, cartaginezii lucrară la confecţionarea maşinilor şi forjarea armelor; edificiile publice au fost dărîmate pentru a obţine bîrnele şi metalul necesar; femeile îşi tunseră părul pentru a împleti funii indispensabile catapultelor; într-un răstimp extraordinar de scurt, zidurile şi oamenii aveau din nou arme. Totul s-a petrecut fără a trezi nici o bănuială consulilor aflaţi la cîteva mile depărtare, şi aceasta nu constituie decît una dintre trăsăturile cele mai puţin uimitoare ale uluitoarei mişcări generate de un entuziasm şi de o ură naţională aproape supranaturale. Cînd, în sfîrşit, consulii, obosiţi de atîta aşteptare, porniră din tabăra lor de la Utica, crezînd că vor putea să cucerească zidurile dezarmate numai cu săbiile, constatară cu surprindere şi groază că crenelurile erau din nou dotate cu catapulte şi că populatul oraş, pe care credeau că-l vor ocupa ca pe un tîrg deschis, era în stare să se apere şi hotărît s-o facă pînă la ultimul om.

Cartagina fusese fortificată prin poziţia sa naturală, ca şi prin meşteşugul locuitorilor săi, deseori nevoiţi să recurgă la protecţia zidurilor. În largul golf al Tunisiei, delimitat spre vest de Capul Farina, iar spre est de Capul Bon, pe direcţia vest-est pătrunde un promontoriu înconjurat din trei părţi de apele mării, legat de continent numai printr-o limbă de pămînt în partea vestică. Acest promontoriu, lat de numai o jumătate de milă germană în locul cel mai strîmt şi, în general, neted, se lărgeşte din nou spre golf, terminîndu-se aici cu cele două înălţimi – Djebel-Khawi şi Sidi bu Said – între care se întinde cîmpia de la El Mersa. În partea ei meridională, delimitată de colina Sidi bu Said, se înalţă oraşul Cartagina. În partea dinspre golf, panta destul de abruptă a colinei şi numeroasele stînci şi ape înşelătoare ofereau acelei laturi o fortificaţie naturală, acolo fiind suficient un val simplu. Dimpotrivă, în fortificaţia de pe partea vestică sau continentală, unde natura nu dăruise nici un sprijin, fuseseră investite toate cunoştinţele pe care le poseda arta genistică a acelor timpuri. Ea se compunea, după cum au dovedit ruinele descoperite de curînd – şi care concordă întru totul cu descrierile lăsate de Polybios –, dintr-un zid exterior cu o grosime de 6,5 picioare4 şi din imense cazemate plasate în spatele lui, probabil pe întreaga întindere; acestea erau despărţite de zidul exterior printr-un coridor acoperit, lat de 6 picioare, avînd o lărgime de 14 picioare, fără a lua în considerare zidurile din faţă şi din spate, care aveau, fiecare, o grosime de peste trei picioare. Această fortificaţie enormă, durată în întregime din masive blocuri de piatră fasonată, se înalţă pe două etaje, la o înălţime de 45 de picioare, fără a socoti crenelurile şi puternicele turnuri cu patru etaje, oferind, în etajul inferior al cazematelor, loc pentru grajduri şi magazii de furaje pentru 300 de elefanţi, iar în cel superior grajdurilor de cai, pentru depozite şi cazărmi. Acropola Byrsa (în siriană bîrtha = cetate), o stîncă de 188 de picioare înălţime, avînd la bază o circumferinţă de peste 2.000 de paşi dubli5, continua acest zid în partea lui sudică, aşa cum peretele stîncos al Capitoliului continuă zidul Romei. Partea superioară a acesteia susţinea marele templu al zeului salvării, aşezat pe un fundament de 60 de trepte. Latura sudică a oraşului era scăldată parţial, la sud-vest, de puţin adîncul Lac al Tunisiei, aproape complet separat de mare printr-o limbă de pămînt care se întindea spre sud de-a lungul peninsulei cartagineze, şi parţial, în sud-est, de golful însuşi. În acest din urmă loc se găsea portul dublu al oraşului, operă a îndemînării umane: portul exterior sau comercial, un dreptunghi prelung cu latura scurtă înspre mare, de la a cărui deschidere, largă de numai 70 de picioare, se întindeau de amîndouă părţile docuri late, şi cel interior sau de război, rotund (cothon), cu o insulă în mijloc, în care se afla sediul amiralităţii şi în care se ajungea dinspre portul exterior. Printre cele două porturi trecea zidul oraşului care, orientîndu-se de la Byrsa spre est, lăsa în afară portul exterior şi promontoriul, dar includea portul de război, astfel încît intrarea acestuia trebuie să fi fost ca o poartă ce putea fi închisă. În apropierea portului de război se afla piaţa, legată de acropolă prin trei străzi înguste, deschisă în partea dinspre oraş. La nord şi în afara oraşului propriu-zis, spaţiul destul de întins de la El Mersa de astăzi, numit pe atunci Magalia, ocupat încă din această perioadă, în cea mai mare parte, de vile şi grădini bine irigate, avea un val propriu, lipit de zidul oraşului. În partea opusă a peninsulei, pe Djebel Khawi, lîngă actualul sat Quamart, se afla oraşul necropolelor. Aceste trei oraşe, cel vechi, cel nou şi cel al necropolelor, cuprindeau întreaga lăţime a promontoriului pe partea sa orientată, spre golf, şi erau accesibile numai dinspre cele două străzi principale, care mergeau la Utica şi Tunes, trecînd peste acea îngustă limbă de pămînt care, ce-i drept, nu era fortificată printr-un zid, dar oferea totuşi cea mai avantajoasă poziţie atît pentru apărarea pe apă a capitalei, cît şi pentru armatele rînduite aici întru apărarea ei. Dificila sarcină de a îngenunchea un oraş atît de bine fortificat era îngreunată de faptul că, pe de o parte, resursele capitalei înseşi, ca şi ale teritoriului ei, cuprinzînd încă 800 de localităţi, stăpînit în cea mai mare parte de partida emigranţilor, iar pe de altă parte, numeroasele triburi ale libienilor liberi sau pe jumătate liberi, aflate în relaţii de duşmănie cu Massinissa, le permiteau cartaginezilor să nu se limiteze la apărarea oraşului, ci să întreţină totodată în cîmp deschis o armată numeroasă care, avînd în vedere situaţia exasperantă a emigranţilor şi utilitatea cavaleriei numide, nu putea fi ignorată de către asediatori. Astfel, consulii aveau de soluţionat o problemă deloc uşoară cînd se văzură nevoiţi să înceapă totuşi un asediu propriu-zis. Manius Manilius, care comanda armata de uscat, îşi stabili tabăra în faţa zidurilor oraşului, în timp ce Lucius Censorinus îşi rîndui flota pe mare, începînd operaţiunile pe limba de pămînt. Armata cartagineză comandată de Hasdrubal se aşeză pe malul opus al lacului, lîngă cetatea Nepheris, de unde stînjenea munca soldaţilor romani trimişi să procure bîrnele necesare pentru construirea de maşini de război; mai ales destoinicul comandant al cavaleriei, Himilkon Phameas, ucise mulţi soldaţi romani. Între timp, Censorinus construi doi berbeci puternici de asalt pe fîşia de pămînt şi făcu o breşă în locul cel mai slab al zidului; asaltul trebuia însă amînat deoarece se înserase. În cursul nopţii, asediaţii reuşiră să umple o mare parte din breşă şi să avarieze, printr-o ieşire, maşinile romane, în aşa măsură încît acestea nu mai puteau lucra ziua următoare. Cu toate acestea, romanii riscară asaltul; ei găsiră însă breşa, o parte a zidurilor şi casele vecine atît de bine apărate şi procedară cu atîta imprudenţă, încît au fost respinşi cu pierderi grele şi ar fi suferit pagube şi mai însemnate dacă tribunul militar Scipio Aemilianus, intuind deznodămîntul atacului nechibzuit, nu şi-ar fi ţinut oamenii în faţa zidului, oprindu-i pe fugari. Manilius nu făcu nici atît în faţa zidului inexpugnabil al cetăţii. Astfel, asediul se prelungi. Bolile apărute în tabără din pricina căldurii, plecarea capabilului general Censorinus, în fine, indispoziţia şi pasivitatea lui Massinissa – care, fireşte, nu era încîntat să-i vadă pe romani cum îi înşfacă prada de mult rîvnită, apoi moartea regelui nonagenar, care surveni în curînd (sfîrşitul anului 605, 149), stăviliră operaţiunile ofensive ale romanilor. Ei aveau mult de lucru pentru a apăra corăbiile de incendiatorii cartaginezi şi tabăra de atacurile nocturne şi pentru a-şi procura hrana necesară oamenilor şi cailor prin ridicarea unei fortificaţii portuare şi prin expediţii în împrejurimi. Două expediţii îndreptate împotriva lui Hasdrubal rămaseră fără rezultat ; prima dintre ele, prost condusă şi desfăşurată pe un teren dificil, s-a terminat aproape cu o înfrîngere. Pe cît de dezonorant pentru general şi pentru armată decurgea acest război, pe atît de strălucit s-a distins tribunul militar Scipio Aemilianus. El fusese acela care, în timpul asaltului nocturn al inamicilor asupra taberei romane, ieşise cu cîteva escadroane de cavalerie şi, învăluindu-l pe adversar, îl silise să se retragă. În prima expediţie la Nepheris, cu ocazia traversării unui rîu, care avusese loc împotriva sfatului său şi care contribuise aproape la nimicirea armatei, fusese acela care despresurase armata în retragere printr-un atac temerar în flancul inamicului şi care, prin eroismul său neţărmurit, eliberase un detaşament ce fusese considerat deja pierdut. Pe cînd ceilalţi ofiţeri, în primul rînd consulul, îndepărtau prin muţenia lor oraşele şi conducătorii partidelor dispuse să negocieze, Scipio reuşi să-l determine pe unul dintre cei mai destoinici din rîndul acestora, pe Himilkon Phameas, să treacă de partea romanilor cu 2.200 de călăreţi. În fine, după ce, îndeplinind vrerea lui Massinissa aflat pe patul de moarte, împărţise regatul între cei trei fii ai acestuia – regii Micipsa, Gulussa şi Mastanabal –, el aduse armatei romane, în persoana lui Gulussa, un comandant de cavalerie demn de tatăl său, remediind astfel lipsa, pînă atunci acut resimţită, a cavaleriei uşoare. Caracterul său demn şi totuşi simplu, care amintea mai mult de tatăl său adevărat decît de acela al cărui nume îl purta, dezarma pe invidioşi şi, atît în tabără, cît şi în capitală, numele lui Scipio era pe buzele tuturor. Cato însuşi, care nu era prea generos cu laudele, cu cîteva luni înainte de moarte – a murit la sfîrşitul anului 605 (149), fără să fi văzut împlinirea visului vieţii sale, distrugerea Cartaginei –, referindu-se la tînărul ofiţer şi camarazii săi incapabili, rosti acest vers homeric:

 

El singur este bărbat, ceilalţi sînt umbre rătăcitoare.

 

Cu aceste evenimente trecu anul, iar comanda armatei a fost schimbată. Consulul Lucius Piso (606, 148) ajunse destul de tîrziu; el preluă comanda armatei de uscat, iar Lucius Mancinus pe cea a flotei. Dar dacă predecesorii realizaseră puţin, aceştia chiar nu făcură nimic. În loc să continue asediul Cartaginei sau să încerce înfrîngerea armatei lui Hasdrubal, Piso se ocupă cu atacarea micilor oraşe maritime feniciene, în cele mai multe cazuri fără succes, fiind, de exemplu, respins de locuitorii localităţii Clupea şi trebuind să se retragă în mod ruşinos din faţa oraşului Hippon Diarrhytos, după ce pierduse toată vara acolo şi după ce maşinile de asediu îi fuseseră arse de două ori. Neapolis fu cucerit, ce-i drept, dar jefuirea oraşului, în ciuda cuvîntului dat, nu a fost deosebit de favorabilă continuării acţiunilor militare romane. Curajul cartaginezilor creştea. Un şeic numid, Bithyas, trecu de partea lor cu 800 de călăreţi; soli cartaginezi putură să încerce încheierea unor alianţe cu regii Numidiei şi ai Mauretaniei, ba chiar şi cu falsul Filip al Macedoniei. Poate mai curînd intrigile interne – emigrantul Hasdrubal exprimă suspiciuni cu privire la generalul cu acelaşi nume care comanda în interiorul oraşului, din cauza rudeniei sale cu Massinissa, şi dădu ordin să fie omorît în clădirea sfatului – decît activitatea romanilor a făcut ca lucrurile să nu ia o întorsătură şi mai favorabilă cartaginezilor. Atunci, pentru a da problemelor africane, aflate într-o situaţie critică, un alt curs, la Roma se luă hotărîrea extraordinară de a încredinţa unicului bărbat care se întorsese cît de cît onorat de pe cîmpiile libiene şi al cărui nume îl recomanda de la sine pentru purtarea acestui război, lui Scipio, în locul edilităţii pentru care tocmai candidase, consulatul înainte de termen şi, printr-un decret special, conducerea războiului african. El sosi la Utica (607, 147) într-un moment dintre cele mai critice. Amiralul roman Mancinus, care fusese însărcinat de către Piso cu conducerea nominală a asediului capitalei, ocupase o stîncă povîrnită foarte îndepărtată de districtul locuit şi aproape neapărată, pe partea aproape inaccesibilă a suburbiei Magalia, concentrîndu-şi acolo aproape întregul echipaj, de altfel nu prea numeros, în speranţa de a putea pătrunde în oraşul exterior. Într-adevăr, atacatorii fuseseră deja pentru un moment în interiorul zidurilor, iar oamenii din tabără se năpustiseră în masă, mînaţi de speranţa prăzii, dar au fost din nou respinşi pe stîncă; lipsiţi de posibilitatea de aprovizionare şi aproape complet izolaţi, ei se aflau în cel mai mare pericol. Aşa stăteau lucrurile cînd a venit Scipio. Abia sosit, el trimise echipajul adus cu sine şi miliţia din Utica spre punctul ameninţat şi reuşi să salveze garnizoana acestuia şi să se menţină pe stîncă. După ce acest pericol păru înlăturat, generalul se deplasă în tabăra lui Piso pentru a prelua armata şi a o readuce în faţa Cartaginei. Însă Hasdrubal şi Bithyas profitară de absenţa sa pentru a-şi împinge tabăra în imediata vecinătate a oraşului şi pentru a relua atacul asupra garnizoanei de pe stînca de la Magalia; şi de data aceasta, Scipio apăru destul de repede cu avangarda armatei principale pentru a despresura această poziţie. Asediul reîncepu cu mai multă seriozitate. Înainte de toate, Scipio curăţă tabăra de toţi vînzătorii ambulanţi şi impuse o disciplină mai severă. În curînd, operaţiile militare luară un curs mai viguros. În cursul unui atac nocturn asupra oraşului exterior, romanii reuşiră să ajungă pe creneluri cu ajutorul unui turn plasat la aceeaşi înălţime şi să deschidă o portiţă prin care putu să pătrundă întreaga armată. Cartaginezii abandonară oraşul exterior şi tabăra din faţa porţilor şi încredinţară lui Hasdrubal comanda supremă a garnizoanei urbane, care se ridica la 30.000 de oameni. Noul comandant îşi dovedi mai întîi energia aducînd toţi prizonierii romani pe creneluri şi aruncîndu-i, după torturi groaznice, din înaltul acestora, în văzul întregii armate asediatoare; cînd se ridicară voci care blamau această faptă, regimul de teroare a fost instituit şi împotriva cetăţenilor. Între timp, Scipio, după ce-i constrînse pe asediaţi să se limiteze la teritoriul oraşului propriu-zis, încercă să blocheze orice comunicare cu exteriorul. El însuşi îşi plasă cartierul general pe fîşia de pămînt prin care peninsula cartagineză este legată de continent şi, în ciuda încercărilor repetate ale cartaginezilor de a împiedica lucrările de construcţie, ridică aici o mare tabără care închise acest istm pe întreaga sa lăţime, astfel încît oraşul fu complet izolat de partea continentală. Cu toate acestea, în port pătrundeau în continuare corăbii de aprovizionare – în parte comercianţi temerari, ademeniţi de cîştigurile mari, în parte corăbiile lui Bithyas care, staţionat la Nepheris, la capătul celălalt al lacului tunisian, folosea fiecare vînt favorabil pentru a aduce alimente în oraş; deşi cetăţenii începuseră să sufere, garnizoana era încă destul de bine aprovizionată. Scipio construi aşadar un dig de piatră cu o lăţime de 96 de picioare, pornind de la limba de pămînt dintre lac şi golf, pînă în interiorul acestuia, pentru a bloca intrarea în port. Oraşul păru pierdut cînd succesul acestei acţiuni, luată la început în derîdere de către cartaginezi ca fiind irealizabilă, deveni evident. Dar şi în partea opusă se produse o surpriză. În timp ce romanii ridicau digul, în portul cartaginez se lucra zi şi noapte, timp de două luni, şi nici măcar dezertorii nu puteau spune ce intenţii nutreau asediaţii. Deodată, tocmai cînd romanii terminau de blocat intrarea în port, 50 de trireme cartagineze şi un număr de bărci ieşiră din acesta spre largul golfului: cartaginezii, în timp ce inamicii închideau vechea deschidere a portului spre sud, îşi creaseră o nouă cale de navigaţie prin săparea spre est a unui canal care, avînd în vedere adîncimea mării în locul acela, nu mai putea fi blocat. Dacă, în loc să rămînă la simpla demonstraţie, cartaginezii s-ar fi năpustit imediat asupra flotei romane, care era cu velele pe jumătate strînse şi absolut nepregătită, aceasta ar fi fost pierdută; cînd se întoarseră a treia zi pentru a începe bătălia navală, ei îi găsiră însă pe romani pregătiţi. Lupta se termină indecis, dar, la întoarcere, corăbiile cartagineze se înghesuiră în aşa măsură înaintea şi în timpul intrării în port, încît pagubele suferite echivalară cu o înfrîngere. Scipio îşi îndreptă acum atacurile împotriva digului portuar exterior, care se afla în afara zidurilor oraşului şi era slab apărat de un val de pămînt de dată recentă. Maşinile au fost amplasate pe limba de pămînt şi cu uşurinţă se făcu o breşă. Cu un curaj nebunesc, traversînd apele puţin adînci, cartaginezii atacară maşinile de asediu, îi alungară pe cei care le deserveau – care o rupseră la fugă cu asemenea iuţeală, încît Scipio a trebuit să dea ordin propriilor călăreţi să-i lovească – şi distruseră maşinile. Astfel, ei cîştigară timp pentru a închide breşa. Scipio refăcu însă maşinile şi incendie turnurile de lemn ale inamicilor, luînd astfel în stăpînire digul şi portul exterior. Aici se ridică un val de pămînt la aceeaşi înălţime cu zidul oraşului şi oraşul fu în fine blocat atît dinspre continent, cît şi dinspre mare, întrucît portul interior nu putea fi abordat decît prin cel exterior. Pentru asigurarea deplină a blocadei, Scipio dădu ordin lui Gaius Laelius să atace tabăra de la Nepheris, comandată acum de către Diogenes. Aceasta fu încercuită printr-o stratagemă norocoasă, iar mulţimile adunate acolo au fost fie ucise, fie capturate. Astfel, sosi iarna şi Scipio sistă operaţiunile, lăsînd pe seama foametei şi a epidemiilor desăvîrşirea celor începute. Cît de teribil au lucrat aceste forţe ale distrugerii, în timp ce Hasdrubal continua, fireşte, să se împăuneze şi să-şi etaleze luxul, se văzu în primăvara anului 608 (146), cînd armata romană porni atacul împotriva oraşului interior. Hasdrubal dădu ordin să fie incendiat portul exterior şi se pregăti să respingă asaltul, preconizat a avea loc în portul Cothon; dar Laelius reuşi să treacă mai sus de zidul aproape deloc apărat de garnizoana înfometată şi să pătrundă astfel pînă în portul interior. Oraşul era cucerit, însă lupta încă nu se sfîrşise. Atacatorii ocupară piaţa vecină cu portul mic şi pătrunseră încet prin cele trei străzi înguste care conduceau spre acropolă – încet, deoarece casele înalte de pînă la şase etaje trebuiau cucerite pe rînd; pe acoperişuri sau pe bîrne întinse deasupra străzii, soldaţii pătrundeau dintr-una într-alta în aceste clădiri asemănătoare cu nişte fortăreţe şi măcelăreau tot ce întîlneau în cale. Şase zile se scurseră astfel, groaznice pentru locuitorii oraşului şi pline de lipsuri şi pericol şi pentru atacatori. În sfîrşit, romanii ajunseră înaintea stîncii abrupte a acropolei, pe care se retrăseseră Hasdrubal şi ultimele rămăşiţe ale garnizoanei. Pentru a asigura o cale de acces mai largă, Scipio ordonă ca străzile cucerite să fie incendiate, iar molozul să fie nivelat, ceea ce cauză moartea multor persoane inapte de luptă, ascunse în aceste edificii. Atunci, restul populaţiei înghesuite pe acropolă ceru capitularea. Viaţa le fu cruţată şi ei apărură în faţa învingătorului: 30.000 de bărbaţi şi 25.000 de femei, nici măcar a zecea parte din populaţia de odinioară. Doar dezertorii romani, în număr de 900, şi generalul Hasdrubal împreună cu soţia sa şi cei doi copii ai săi se retrăseseră în templul zeului salvării; pentru ei, pentru soldaţii dezertaţi, ca şi pentru ucigaşul prizonierilor romani, nu exista capitulare. Dar cînd, învinşi de foame, cei mai hotărîţi dintre ei dădură foc templului, Hasdrubal nu reuşi să privească moartea în faţă; de unul singur, se îndreptă spre adversar şi se rugă în genunchi pentru viaţa sa. Îi fu cruţată. Cînd soţia sa, care, împreună cu copiii şi ceilalţi, se afla pe acoperişul templului, îl văzu la picioarele lui Scipio, sufletul ei orgolios nu putu suporta această dezonoare şi, îndemnîndu-şi soţul cu vorbe amare să-şi îngrijească bine viaţa, ea îşi împinse mai întîi fiii şi apoi se aruncă ea însăşi în flăcări. Lupta era terminată. Bucuria în tabără şi la Roma era imensă; doar cei mai nobili reprezentanţi ai poporului se ruşinară în sufletul lor de cea mai nouă „faptă măreaţă” a naţiunii. Prizonierii au fost vînduţi în cea mai mare parte ca sclavi; mulţi muriră în închisoare; cei mai de vază, precum Bithyas şi Hasdrubal, au fost trimişi în Italia ca sclavi ai statului roman şi trataţi acceptabil. Bunurile mobile, în măsura în care nu era vorba de aur, argint sau obiecte de cult, au fost abandonate jafului soldaţilor; cît priveşte tezaurele templelor, prada luată de cartaginezi în timpuri mai bune din oraşele siciliene a fost restituită acestora, ca, de exemplu, taurul lui Phalaris, restituit agrigentinilor; toate celelalte reveniră statului roman. Cea mai mare parte a oraşului rămăsese în picioare; se poate ca Scipio să fi dorit conservarea acestuia; oricum, el mai trimise senatului un raport special asupra acestui subiect. Scipio Nasica încercă încă o dată să facă ascultată vocea raţiunii şi a onoarei, însă zadarnic. Senatul ordonă generalului să facă oraşul Cartagina, ca şi suburbia Magalia una cu pămîntul şi la fel să procedeze cu toate localităţile care rămăseseră pînă la capăt fidele Cartaginei; după aceea, să treacă cu plugul peste teritoriul oraşului, pentru a-l desfiinţa şi sub aspect juridic, şi să blesteme locul şi pămîntul în veci, astfel încît să nu mai apară acolo niciodată case sau ogoare. Ordinul a fost executat întocmai. Ruinele au ars 17 zile în şir; cînd, nu de mult, s-au dezgropat rămăşiţele zidurilor oraşului, s-a constatat că acestea erau acoperite cu un strat de cenuşă gros de patru pînă la cinci picioare, umplut cu bucăţi de lemn pe jumătate carbonizate, cu fragmente de fierărie şi cu pietre pentru catapulte. Acolo unde neobosiţii fenicieni creaseră şi făcuseră negoţ timp de o jumătate de mileniu, se vedeau acum sclavi romani care păşteau turmele îndepărtaţilor lor stăpîni. Scipio însă, menit de destin unei acţiuni mai nobile decît aceea de călău, privea cu groază la propria-i operă şi, în loc de a se bucura de triumf, învingătorul fu cuprins de sentimentul că o asemenea nelegiuire va fi ispăşită într-o zi. Mai rămăsese de înfăptuit organizarea ţării. Nu se mai aplică vechea modalitate de a acorda aliaţilor posesiunile cîştigate dincolo de mare. Micipsa şi fraţii nu păstrară decît teritoriul moştenit, plus districtele de pe Bagradas şi din Emporia, de curînd sustrase cartaginezilor; îndelung nutrita speranţă de a primi Cartagina drept capitală fu spulberată pentru totdeauna; în schimb, senatul îi onora cu donaţia bibliotecii oraşului. Teritoriul cartaginez în ultima sa formă, altfel spus îngusta fîşie de litoral care se afla în faţa Siciliei, de la rîul Tusca (Wadi Saine, în faţa insulei Galita) pînă la Thenae (în faţa insulei Karkenah), deveni provincie romană. În interiorul ţării, unde uzurpările necontenite ale lui Massinissa restrînseseră necontenit sfera de dominaţie a cartaginezilor, iar Vacca, Zama, Bulla intraseră deja în hotarele Numidiei, numizii păstrară totul. Dar reglementarea riguroasă a graniţei dintre provincia romană şi regatul numid care o înconjura din trei părţi arată că Roma n-a fost nicidecum dispusă să tolereze în cazul ei ceea ce permisese în cazul Cartaginei; pe de altă parte, denumirea noii provincii, Africa, pare să indice că Roma nu considera deloc drept definitive graniţele pe care le trasase. Administraţia supremă a noii provincii a fost preluată de un guvernator roman care îşi stabili reşedinţa la Utica. Graniţele ei nu aveau nevoie de o apărare sistematică, întrucît regatul numid o separa din toate părţile de locuitorii deşertului. În ceea ce priveşte contribuţiile, romanii procedară în general cu moderaţie. Comunităţile care trecuseră de la începutul războiului de partea romanilor (acestea fuseseră numai oraşele maritime – Utica, Hadrumetum, Leptis Minor, Thapsus, Achulla şi Usalis – şi oraşul continental Theudalis) îşi păstrau teritoriul şi deveneau oraşe libere; aceleaşi drepturi le-a primit şi nou-întemeiatul oraş al dezertorilor. Teritoriul urban al Cartaginei, cu excepţia unui petic dăruit Uticăi şi a celorlalte localităţi distruse, deveni domeniu roman, care fu valorificat prin arendare. Celelalte localităţi îşi pierdură, de asemenea, de drept teritoriile şi libertăţile municipale, dar pămînturile şi constituţiile le-au fost lăsate pînă la noi ordine ale guvernului roman ca posesiune precară; pentru folosirea pămîntului, devenit roman, ele trebuiau să trimită la Roma, anual, o sumă stabilită o dată pentru totdeauna (stipendium), pe care o realizau, la rîndul lor, printr-un impozit asupra averilor individuale. Adevăraţii beneficiari ai acestei distrugeri a metropolei comerciale a Occidentului au fost comercianţii romani, care, imediat după ce Cartagina s-a prefăcut în cenuşă, năvăliră în masă la Utica, începînd să exploateze de aici nu numai provincia romană, ci şi ţinuturile numide şi getulice care pînă atunci le fuseseră inaccesibile.

Concomitent cu Cartagina dispăru din rîndul naţiunilor şi Macedonia. Cele patru mici confederaţii în care fusese împărţit vechiul regat datorită înţelepciunii senatului roman nu putuseră să menţină pacea în sînul lor şi între ele; pentru starea în care se afla ţara, sugestiv este evenimentul – menţionat accidental – de la Phakos, unde întregul consiliul de guvernămînt al uneia dintre aceste confederaţii fusese măcelărit la instigaţiile unui anume Damasippos. Nici comisiile desemnate de către senat (590, 164), nici arbitrii străini chemaţi de către macedoneni conform obiceiului grecesc, ca, de exemplu, Scipio Aemilianus (603, 151), nu reuşiseră să instituie o situaţie tolerabilă. Atunci apăru deodată în Tracia un bărbat tînăr numit Filip, fiul regelui Perseus, cu care semăna uimitor, şi al sirienei Laodike. Tinereţea şi-o petrecuse în oraşul misian Adramyttion; acolo, susţinea el, ar fi primit dovezile certe ale ascendenţei sale ilustre. Bazîndu-se pe acestea, după o încercare neizbutită de a se impune în patria sa, el se adresase regelui Demetrios Soter al Siriei, fratele mamei sale. Într-adevăr, se găsiră cîţiva bărbaţi care îi dădură crezare adramitianului, sau cel puţin pretinseră că îi dau crezare şi îl asaltară pe rege fie pentru a-l reabilita în regatul moştenit, fie pentru a-i ceda coroana Siriei. Demetrios, pentru a pune capăt smintelii, îl arestă pe pretendent şi-l predă romanilor. Senatul însă îi acordă atît de puţină atenţie, încît i se stabili un domiciliu forţat într-un oraş italic, fără să fie supravegheat cu adevărat. Fugit la Milet, a fost arestat din nou de autorităţile orăşeneşti, care îi întrebară pe comisarii romani ce să facă cu prizonierul. Aceştia le sfătuiră să-l pună în libertate, ceea ce se şi întîmplă. Apoi îşi încercă norocul în Tracia şi, fapt uimitor, găsi aici recunoaştere şi sprijin nu numai la căpetenia barbară tracă Teres – soţul surorii tatălui său – şi la Barsabas, ci şi la prudenţii bizantini. Aşa-numitul Filip pătrunse în Macedonia cu ajutorul tracilor şi, deşi înfrînt la început, repurtă totuşi o primă victorie asupra miliţiei macedonene dincolo de Strymon, în Odomantike, apoi o a doua, dincoace de rîu, care îi aduse stăpînirea asupra întregii Macedonii. Oricît de apocrifă părea povestea lui şi oricît era de sigur că adevăratul Filip, fiul lui Perseus, murise la vîrsta de 18 ani la Alba şi că acest bărbat, departe de a fi un prinţ macedonean, nu era decît Andriskos, dărăcitorul din Adramyttion, macedonenii erau prea obişnuiţi cu regalitatea pentru a nu trece cu vederea problema legitimităţii şi a reveni cu plăcere la vechile obiceiuri. Curînd sosiră soli din partea tesalienilor, anunţînd că pretendentul intrase pe teritoriul lor. Comisarul roman Nasica – în speranţa că o mustrare severă va fi de ajuns pentru a pune capăt întregii nebunii, fusese trimis de către senat fără soldaţi în Macedonia – trebui să apeleze la contingentele ahean şi pergamean şi să apere Tesalia cu aheii, în măsura posibilului, împotriva unor forţe superioare pînă cînd (605, 149) sosi pretorul Iuventius cu o legiune. Acesta îi atacă pe macedoneni cu armata lui puţin numeroasă, însă căzu în luptă, iar armata sa a fost aproape nimicită şi Tesalia încăpu în întregime în mîinile falsului Filip care, aici, ca şi în Macedonia, îşi exercită puterea cu îngîmfare şi cruzime. În sfîrşit, cîmpul de bătălie a fost ocupat de o armată romană mai puternică, condusă de către Quintus Caecilius Metellus, care pătrunse, sprijinit şi de o flotă pergameană, în Macedonia. Ce-i drept, în prima încăierare de cavalerie macedonenii dobîndiră izbînda, dar în armata macedoneană se iviră curînd disensiunile şi dezertările, iar greşeala pretendentului de a-şi împărţi armata, detaşînd o parte în Tesalia, le asigură romanilor o victorie uşoară şi decisivă (606, 148). Filip fugi în Tracia la căpetenia Byzes, fiind urmărit de către Metellus care, după o a doua victorie, obţinu predarea lui. Cele patru confederaţii macedonene nu se supuseseră de bunăvoie pretendentului şi cedaseră numai în faţa forţei. Conform politicii urmate pînă atunci, nu exista aşadar nici un motiv pentru a-i priva pe macedoneni de bruma de libertate care le fusese lăsată în urma bătăliei de la Pydna; cu toate acestea, la porunca senatului, regatul lui Alexandru a fost transformat de către Metellus în provincie romană. Era clar că guvernul roman îşi schimbase sistemul, hotărînd să înlocuiască relaţiile de clientelat cu cele de supunere; de aceea, suprimarea celor patru confederaţii macedonene a fost considerată de către toate statele clientelare o lovitură îndreptată împotriva lor. Posesiunile din Epir, detaşate de Macedonia după primele victorii ale romanilor, insulele ionice şi porturile Apollonia şi Epidamnus (I, pp. 380, 517), care pînă atunci se aflaseră sub jurisdicţia magistraţilor italici, au fost din nou unite cu Macedonia, astfel încît aceasta, încă de pe acum, se întindea spre nord-vest pînă la Skodra, unde începea Iliria. De asemenea, protectoratul pe care Roma îl reclama asupra Greciei propriu-zise reveni în mod firesc noului guvernator al Macedoniei. Macedonia îşi redobîndi astfel unitatea şi, într-o anumită măsură, chiar graniţele pe care le avusese în perioada de maximă înflorire; nu mai era însă un regat unitar, ci o provincie unitară, cu o organizare comunală şi, aparent, chiar naţională, sub un guvernator şi un trezorier romani, ale căror nume erau gravate pe monedele ţării alături de cel al patriei. Impozitul se limită la vechea contribuţie moderată stabilită de către Paullus – 100 de talanţi (155.000 de taleri) –, care a fost repartizată în cote fixe diferitelor comunităţi (I, pp. 534-535). Totuşi, această ţară nu a putut să dea uitării vechea ei dinastie acoperită de glorie. La cîţiva ani după înfrîngerea falsului Filip, Alexandru, un alt pretins fiu al lui Perseus, împlîntă stindardul insurecţiei pe Nestos (Karasu) şi adună în scurt timp 16.000 de soldaţi, însă cvestorul Lucius Tremellius lichidă fără dificultate răscoala şi-l urmări pe pretendentul fugar pînă în Dardania (612, 142). A fost ultima răbufnire a orgoliosului spirit naţional al macedonenilor, care, cu două secole mai înainte, înfăptuise lucruri atît de măreţe în Grecia şi în Asia; de atunci, cu greu se poate spune despre macedoneni altceva decît că au continuat să-şi numere anii lipsiţi de glorie din momentul în care patria primise organizarea provincială definitivă (608, 146). Romanii erau aceia care trebuiau să apere de acum graniţa macedoneană de nord şi de est, altfel spus, graniţa civilizaţiei elene împotriva barbarilor. Această apărare nu a fost susţinută nici cu forţe armate suficiente şi, în general, nici cu energia necesară; totuşi, în acest scop militar a fost construit marele drum Egnatia care, din epoca lui Polybios, străbătea continentul de la cele două porturi principale din vest – Apollonia şi Dyrrhachion – pînă la Thessalonike şi, mai tîrziu, pînă la Hebros (Mariţa). Noua provincie deveni baza naturală fie pentru expediţiile împotriva neastîmpăraţilor dalmaţi, fie pentru cele împotriva triburilor ilirice, celtice şi tracice, aşezate în nordul peninsulei greceşti, care vor fi înfăţişate mai jos, în contextul lor istoric.

Grecia propriu-zisă se bucurase mai mult decît Macedonia de favoarea puterii dominante şi filoelenii de la Roma se gîndeau probabil că efectele nefericite ale războiului cu Perseus sînt pe cale de dispariţie, iar situaţia generală, în curs de ameliorare. Cei mai îndărătnici instigatori ai partidei aflate la conducere – Lykiskos Etolianul, Mnesippos Beoţianul, Chrematas Acarnanianul, ticălosul epirot Charops, căruia chiar şi romanii onorabili i-au interzis să le calce pragul – intraseră, rînd pe rînd, în mormînt; crescuse o nouă generaţie, fără vechile amintiri şi ranchiune. Senatul roman crezu că sosise timpul iertării şi uitării generale şi îi eliberă în anul (604, 150) pe supravieţuitorii partidei patriotice, deţinuţi în Italia timp de 17 ani şi a căror eliberare dieta aheeană nu încetase s-o ceară. Se înşela însă. Cît de puţin reuşiseră romanii, cu tot filoelenismul lor, să împace patriotismul elen reiese cel mai clar din atitudinea grecilor faţă de Attalizi. Regele Eumenes al II-lea fusese detestat în Grecia atîta timp cît se dovedise prieten al romanilor (I, p. 527), însă, imediat ce se iscă o neînţelegere între el şi Roma, deveni foarte popular în Grecia şi, la fel ca odinioară din partea Macedoniei, Euelpidesul elen aştepta acum salvarea din robie din partea Pergamului. Înainte de toate însă, în micile state greceşti, lăsate în voia lor, dezorganizarea socială se adînci din ce în ce mai mult. Ţara fusese pustiită nu atît de război şi ciumă, cît de refuzul, tot mai răspîndit în păturile superioare, de a se căsători şi de a avea copii. În schimb, ca şi pînă acum, criminalii şi neisprăviţii năvăleau în Grecia în aşteptarea ofiţerului de recrutare. Cu fiecare zi, comunităţile se afundau tot mai mult în datoriile lor şi, implicit, într-o desconsiderare tot mai profundă, care le lua orice posibilitate de credit; unele oraşe, îndeosebi Atena şi Teba, recurgeau, din cauza sărăciei, chiar la hoţii şi jefuiau comunităţile vecine. Vrajba din interiorul ligilor, ca, de exemplu, între membrii voluntari şi cei constrînşi ai federaţiei aheene, nu se aplanase deloc. Dacă, luîndu-se după situaţia de moment, romanii, după toate aparenţele, au crezut că li s-a împlinit dorinţa ei au trebuit să constate în curînd că generaţia mai tînără a Eladei nu era cu nimic mai bună şi mai înţeleaptă decît cea apusă. Grecii căutară chiar un pretext de dispută cu romanii.

Pentru a acoperi o afacere murdară, Diaeos, preşedintele Confederaţiei Aheene în perioada aceasta (în jurul anului 605, 149), afirmă în cursul unei adunări că privilegiile particulare acordate de ligă lacedemonienilor ca membri ai acesteia, mai exact excluderea lacedemonienilor din jurisdicţia penală aheeană şi dreptul de a trimite solii separate la Roma, nu le erau nicidecum garantate de către romani. Era o minciună sfruntată, însă dieta crezu, fireşte, ceea ce dorea şi, întrucît aheii se arătară gata să-şi sprijine afirmaţiile cu armele, mai slabii spartani cedară deocamdată sau, mai degrabă, cei a căror predare fusese cerută de către ahei părăsiră oraşul pentru a-şi înfăţişa plîngerea senatului. Senatul răspunse, conform obiceiului, că va trimite o comisie pentru cercetarea afacerii; dar, în loc să vină cu acest răspuns, solii proclamară în Ahaia, ca şi la Sparta, că senatul decisese în favoarea lor, ceea ce era de două ori fals. Aheii, care se simţeau mai mult ca oricînd aliaţi egali ai Romei şi o forţă politică însemnată, ca urmare a sprijinului acordat de ligă romanilor în Tesalia împotriva falsului Filip, pătrunseră în anul 606 (148), sub comanda strategului lor Damokritos, în Lakonike. În van o ambasadă romană, care se afla în drum spre Asia, îi avertiză, la sugestia lui Metellus, să aştepte comisarii senatului. Avu loc o bătălie în care căzură 1.000 de spartani şi în care Sparta ar fi fost pierdută dacă Damokritos n-ar fi fost un ofiţer tot atît de incapabil pe cît se dovedise ca om de stat. Fu destituit, iar urmaşul său Diaeos, instigatorul întregii poveşti, continuă războiul cu ardoare, asigurîndu-l în acelaşi timp pe temutul comandat al Macedoniei de deplina fidelitate a Ligii Aheene. În acest timp sosi mult aşteptata comisie romană, în frunte cu Aurelius Orestes; ostilităţile au fost suspendate şi sfatul aheean se adună la Corint pentru ascultarea hotărîrilor ei. Ele au fost surprinzătoare şi dezamăgitoare. Romanii se hotărîseră să anuleze nefireasca şi forţata includere a Spartei în Liga Aheeană (I, p. 519) şi să acţioneze în general cu mai multă vigoare împotriva aheilor. Cu cîţiva ani înainte (591, 163), aceştia trebuiseră să renunţe deja la oraşul etolian Pleuron (I, p. 519); acum, ei au fost îndemnaţi să renunţe la toate achiziţiile realizate după al doilea război macedonean – mai exact, la Corint, Orchomenos, Argos şi Sparta, în Pelopones, şi la Heracleia de pe Oeta, readucîndu-şi liga în situaţia în care se afla la sfîrşitul războiului cu Hannibal. Îndată ce delegaţii aheeni auziră acestea, se năpustiră în piaţă, fără să mai aştepte sfîrşitul comunicărilor romanilor, şi anunţară mulţimii pretenţiile romane; drept urmare, gloata guvernantă şi guvernată hotărî în mod unanim să-i aresteze în primul rînd pe toţi lacedemonienii aflaţi în Corint, întrucît Sparta ar fi declanşat această nenorocire. Arestarea se făcu în mare agitaţie, astfel încît numele sau chiar şi numai încălţămintea lacedemoniană erau motive suficiente de arestare; se pătrunse chiar şi în locuinţele solilor romani pentru a-i aresta pe lacedemonienii care se refugiaseră acolo, iar romanii au fost insultaţi, deşi nimeni nu s-a atins de ei. Comisia s-a întors indignată în patrie şi s-a plîns cu amărăciune senatului exagerînd evenimentele; cu toate acestea, cu moderaţia ce caracterizează toate măsurile sale împotriva grecilor, senatul s-a mărginit mai întîi la trimiterea de noi reprezentanţi. Sub forma cea mai moderată, abia amintind de satisfacţia pentru injuriile suferite, Sextus Iulius Caesar a repetat ordinele romanilor cu ocazia dietei de la Aegion (primăvara anului 607, 147). Mentorii aheilor însă, în frunte cu noul strateg Kritolaos (mai 607-mai 608, 147-146), oameni versaţi în treburile statului şi obişnuiţi cu intriga politică, traseră de aici numai concluzia că situaţia Romei în faţa Cartaginei şi a lui Viriathus trebuie să fi fost foarte defavorabilă şi continuară să-i înşele şi să-i insulte pe romani. Invitat să organizeze la Tegea o adunare de delegaţi ai părţilor în conflict pentru a se ajunge la o înţelegere, Caesar se conformă; însă după ce el şi delegaţii lacedemonieni aşteptară aici timp îndelungat sosirea aheilor, apăru în fine Kritolaos singur, anunţînd că numai adunarea generală a poporului aheean este competentă să hotărască în această problemă şi că ea nu poate fi soluţionată decît de sfat – altfel spus, după şase luni. Ca urmare, Caesar se înapoie la Roma, însă în urma propunerii lui Kritolaos, următoarea adunare populară a aheilor declară în mod formal războiul împotriva Spartei; chiar şi acum, Metellus întreprinse o tentativă pentru rezolvarea paşnică a conflictului şi trimise delegaţi la Corint; dar zgomotoasa eclesie, recrutată în cea mai mare parte din gloata bogatului oraş comercial şi industrial, acoperi vocea solilor romani, silindu-i să părăsească tribuna. Declaraţia lui Kritolaos, cum că romanii erau bine-veniţi ca prieteni, dar nu ca stăpîni, a fost primită cu neţărmurită bucurie, iar cînd membrii dietei încercară să intervină, mulţimea îl susţinu pe bărbatul care dădea glas sentimentelor ei şi aclamă sentenţele lui îndreptate împotriva trădării patriei de către cei bogaţi şi susţinînd necesitatea unei dictaturi militare, ca şi aluziile misterioase la o viitoare ridicare generală a nenumărate popoare şi nenumăraţi regi împotriva Romei. Spiritul care însufleţea această mişcare se reliefează în cele două rezoluţii : toate cluburile să fie permanente şi toate acţiunile pentru datorii să fie suspendate pînă la restabilirea păcii. Aheii aveau aşadar război, ba şi aliaţi veritabili, tebanii, beoţienii şi chiar calcidienii. Încă de la începutul anului 608 (146), aheii pătrunseră în Tesalia pentru a readuce sub ascultare localitatea Heracleia de pe Oeta, care se desprinsese de confederaţia aheeană în conformitate cu hotărîrea senatului. Consulul Lucius Mummius, pe care senatul hotărîse să-l trimită în Grecia, încă nu sosise; în consecinţă, Metellus preluă sarcina de a apăra Heracleia cu legiunile macedonene. Cînd armata aheeano-tebană a fost anunţată de apropierea celei romane, nici nu se puse problema unei bătălii, ci se ţinu sfat numai asupra celei mai favorabile căi pentru a ajunge în siguranţă în Pelopones; armata o şterse în grabă şi nici nu încercă să menţină poziţia de la Termopile. Metellus însă grăbi urmărirea, ajunse şi bătu armata greacă lîngă Skarpheia, în Locrida. Pierderile în prizonieri şi în morţi au fost apreciabile; după bătălie nu se mai auzi niciodată de Kritolaos. Rămăşiţele armatei înfrînte rătăciră în detaşamente izolate prin ţinuturile greceşti şi zadarnic cerură pretutindeni să fie primite; detaşamentul de la Patrae a fost nimicit în Focida, iar corpul de elită arcadian, la Scheroneea; întreaga Grecie de nord a fost evacuată şi numai o mică parte din armata aheeană şi cetăţenii Tebei, care emigrară în masă, reuşi să ajungă în Pelopones. Cu moderaţie, Metellus încercă să-i determine pe greci să renunţe la rezistenţa absurdă şi ordonă, de exemplu, ca toţi tebanii, cu excepţia unuia singur, să fie eliberaţi; încercările sale binevoitoare eşuară nu din cauza energiei poporului, ci din cauza exasperării conducătorilor, care nu se gîndeau decît la propria lor salvare. Diaeos, care după căderea lui Kritolaos preluase din nou comanda supremă, îi convocă în istm pe toţi cei apţi să poarte armele şi ordonă înrolarea a 12.000 de sclavi născuţi în Grecia; cei bogaţi au fost obligaţi să cotizeze sume de bani, iar partizanii păcii, în măsura în care nu-şi cumpăraseră viaţa prin mituirea stăpînilor tiranici, au fost decimaţi prin persecuţii sîngeroase. Războiul continuă după acelaşi tipic. Avangarda aheeană, compusă din 4.000 de soldaţi conduşi de Alkamenes şi cantonată lîngă Megara, se risipi îndată ce zări stindardele romane. Metellus tocmai ordonase atacarea armatei principale din istm, cînd în cartierul general roman sosi consulul Lucius Mummius cu cîţiva însoţitori şi preluă comanda. Între timp, aheii, încurajaţi de un atac norocos asupra avanposturilor romane prea îndrăzneţe, începură bătălia cu armata romană, de două ori mai numeroasă, lîngă Leokopetra din istm. Romanii nu întîrziară s-o accepte. Încă de la început, călăreţii aheeni fugiră în masă din faţa cavaleriei romane, de şase ori mai numeroasă; hopliţii ţinură piept inamicului pînă cînd un atac din flanc al corpului de elită roman produse învălmăşeală şi în rîndurile lor. Cu aceasta, rezistenţa luă sfîrşit. Diaeos fugi în patria sa, îşi ucise soţia şi se otrăvi; toate oraşele se supuseră fără a opune rezistenţă şi chiar inexpugnabilul Corint, în care Mummius ezită trei zile să intre, întrucît se temuse de o ambuscadă, a fost ocupat de către romani fără vărsare de sînge. Noua reglementare a problemelor greceşti a fost încredinţată unei comisii formate din zece senatori, în frunte cu consulul Mummius, care-şi dobîndi în ţara cucerită o reputaţie în general onorabilă. Ce-i drept, a fost, ca să nu folosim o expresie prea dură, o copilărie să adopte titlul de Achaicus pentru faptele şi victoriile sale şi să ridice, plin de gratitudine, un templu lui Hercule Victoriosul; dar întrucît nu crescuse în lux şi corupţie aristocratică, ci era un „om nou” şi relativ neînstărit, el se dovedi un administrator corect şi înţelegător. Este o exagerare retorică să se spună că din rîndul aheilor a murit numai Diaeos, iar dintre beoţieni numai Pytheas; în Chalcis mai ales, s-au comis crime abominabile; cu toate acestea, execuţiile au fost, în general, aplicate cu moderaţie. Mummius respinse propunerea de a răsturna statuile fondatorului partidului patriotic aheean, Philopoemen; contribuţiile băneşti impuse comunităţilor nu au fost destinate tezaurului roman, ci oraşelor care suferiseră stricăciuni; în mare parte, aceste contribuţii au fost anulate ulterior, iar averea celor vinovaţi de înaltă trădare care aveau părinţi sau copii nu a fost vîndută în beneficiul tezaurului public, ci acordată acestora. Doar operele de artă au fost luate din Corint, Thespiae şi alte oraşe, pentru a fi apoi expuse ori în capitală, ori în alte oraşe ale Italiei, unele obiecte fiind donate templelor istmice, delfice şi olimpice. Şi în organizarea definitivă a ţării s-a acţionat, în general, cu moderaţie. Ce-i drept, conform constituţiei provinciale (I, p. 376), confederaţiile particulare, mai ales cea aheeană, au fost dizolvate ca atare, comunităţile, izolate, iar relaţiile dintre acestea oprite prin hotărîrea ca nimeni să nu deţină în acelaşi timp proprietăţi în două dintre ele. În continuare, ceea ce încercase şi Flamininus (I, p. 498), constituţiile municipale democratice au fost înlăturate cu desăvîrşire, conducerea fiind încredinţată în fiecare comunitate unui consiliu alcătuit din cei bogaţi. O contribuţie fixă în beneficiul Romei a fost impusă fiecărei comunităţi şi toate au fost subordonate guvernatorului Macedoniei, astfel încît acestuia, ca instanţă militară supremă, îi revenea autoritatea administrativă şi judiciară, el putînd, de exemplu, să-şi rezerve decizia în procesele mai importante. Totuşi, comunităţile greceşti şi-au păstrat „libertatea”, altfel spus o suveranitate formală, redusă prin hegemonia romană la o simplă denumire; aceasta cuprindea proprietatea asupra pămîntului şi dreptul unei administraţii şi jurisdicţii proprii. Cîţiva ani mai tîrziu nu numai că a fost permis un simulacru al vechilor confederaţii, dar s-au înlăturat şi dispoziţiile opresive legate de înstrăinarea proprietăţilor funciare. Un destin mai necruţător au avut comunităţile Teba, Chalcis şi Corint. Nu li se poate imputa romanilor dezarmarea şi dărîmarea zidurilor primelor două dintre ele, care au fost astfel transformate în tîrguri deschise; în schimb, nimicirea, cu totul neîntemeiată, a primului oraş comercial al Greciei, înfloritorul Corint, rămîne o ruşine în analele Romei. În urma ordinului special al senatului, cetăţenii corintieni au fost arestaţi, iar cei care nu au murit în aceste împrejurări au fost vînduţi în sclavie; oraşul propriu-zis a fost nu numai privat de ziduri şi de acropola sa, ceea ce era inevitabil dacă nu urma să servească drept garnizoană, ci făcut una cu pămîntul. Sub consacratele forme de blestem, orice reconstrucţie a fost interzisă pe acest loc pustiu; o parte din teritoriul oraşului a intrat în posesia sicionilor, cu obligaţia de a plăti jocurile istmice în locul Corintului, cea mai mare parte din suprafaţa sa fiind declarată însă domeniu public al Romei. Astfel pieri „Odorul Eladei”, ultima bijuterie preţioasă a ţării greceşti, odinioară atît de bogată în oraşe. Dacă analizăm catastrofa în totalitatea ei, istoria imparţială trebuie să recunoască ceea ce grecii acelor timpuri au acceptat ei înşişi fără înconjur: anume, că războiul în sine n-a fost declanşat de romani ci, dimpotrivă, intervenţia romană a fost determinată de perfidia absurdă şi de temeritatea infantilă a grecilor. Înlăturarea pseudosuveranităţii şi a tuturor amăgirilor neclare şi distructive legate de ea a constituit o binefacere pentru ţară, iar guvernarea comandantului suprem roman al Macedoniei, oricît de deficitară ar fi fost, era totuşi cu mult mai bună decît confuzia şi dezordinea produse anterior de confederaţiile greceşti şi de comisiile romane. Peloponesul încetă să mai fie un mare port al mercenarilor; se spune – şi este verosimil – că, odată cu guvernarea romană nemijlocită, ţării i-au fost redate, în parte, securitatea şi prosperitatea. Aforismul lui Temistocle, potrivit căruia ruina a împiedicat ruina, a fost aplicat, nu fără dreptate, de elenii timpului pentru a caracteriza dispariţia independenţei greceşti. Indulgenţa extraordinară pe care Roma a dovedit-o faţă de greci se evidenţiază cu claritate abia atunci cînd este comparată cu atitudinea contemporană a aceleiaşi autorităţi faţă de spanioli şi de fenicieni; tratarea barbarilor cu bestialitate nu părea interzisă, dar, la fel ca, mai tîrziu, împăratul Traian, romanii acelor timpuri considerau „anularea umbrei de libertate rămase Atenei şi Spartei drept un act crud şi barbar”. În condiţiile acestei moderaţii generale, este cu atît mai contrastant tratamentul revoltător aplicat Corintului, dezaprobat pînă şi de apologeţii catastrofei cartagineze şi numantine şi care nu poate fi justificat, chiar şi conform concepţiei romane asupra dreptului popoarelor, nici măcar de vorbele insultătoare rostite pe străzile oraşului Corint împotriva delegaţilor romani. Şi totuşi, actul acesta n-a izvorît din brutalitatea unei persoane – cu atît mai puţin a lui Mummius –, ci a fost o măsură cumpănită şi decretată chiar de către senatul roman. Nu ne înşelăm dacă recunoaştem aici opera partidului comercianţilor, care începe încă din această epocă să intervină în politică alături de aristocraţia propriu-zisă şi care, distrugînd Corintul, înlăturase un rival comercial. Dacă marii comercianţi romani au avut un cuvînt de spus în reglementarea relaţiilor din Grecia, se înţelege de ce execuţia a fost îndreptată tocmai împotriva Corintului şi de ce nu numai că oraşul a fost distrus, ci s-a şi interzis pentru totdeauna întemeierea unei aşezări în acest loc atît de favorabil negoţului. Pentru comercianţii romani, foarte numeroşi şi în Elada, Argos din Pelopones deveni de acum încolo centrul activităţii lor. Delos era însă mai important pentru marele comerţ roman; port roman liber încă din anul 586 (168), atrăsese o mare parte din afacerile Rhodosului (I, p. 537), intervenind acum în mod asemănător în cele corintiene. Această insulă a rămas un timp mai îndelungat principala piaţă de tranzit pentru mărfurile care circulau din Orient spre Occident.

Pe al treilea continent, mai îndepărtat, dominaţia romană s-a dezvoltat mai puţin decît în ţinuturile africane şi macedo-elenice, separate de Italia numai prin mări înguste. În Orientul Apropiat, regatul Pergamului devenise prima putere datorită măsurilor luate împotriva Seleucizilor. Fără a se lăsa influenţaţi de tradiţiile monarhiilor alexandrine, destul de pătrunzători şi înţelepţi pentru a renunţa la imposibil, Attalizii rămăseseră liniştiţi şi nu încercaseră să-şi lărgească graniţele sau să se sustragă hegemoniei romane, dar îşi sporiseră prosperitatea, în limitele impuse de către romani, şi cultivaseră pacea. Cu toate acestea, ei nu au scăpat de gelozia şi suspiciunea romanilor. Stăpînind litoralul european al Propontidei, coasta de vest a Asiei Mici şi interiorul acesteia pînă la graniţa cu Cappadocia şi Cilicia, în strînse legături ca regii sirieni, printre care Antiochos Epiphanes (mort în 590, 164), ajuns pe tron cu ajutorul Attalizilor, regele Eumenes al II-lea dobîndise o putere care, prin decăderea tot mai accentuată a Macedoniei şi Siriei, părea şi mai impunătoare şi care îi puse chiar şi pe fondatorii ei pe gînduri. Mai înainte (I, p. 536) s-a relatat cum, după al treilea război macedonean, senatul a avut grijă să umilească şi să slăbească acest aliat prin artificii diplomatice reprobabile. Relaţiile stăpînilor din Pergam faţă de oraşele comerciale în totalitate sau doar pe jumătate independente din interiorul regatului lor şi faţă de vecinii barbari de la graniţe, în sine foarte dificile, au fost complicate şi mai mult prin reaua-voinţă a protectorilor lor. Întrucît era incert dacă, în urma tratatului de pace din anul 565 (189), înălţimile Taurusului, situate în ţinuturile Pisidia şi Pamfilia, aparţineau regatului sirian sau celui pergamean, vitejii selgi, recunoscînd, se pare, suzeranitatea nominală a Siriei, au opus regilor Eumenes al II-lea şi Attalos al II-lea o îndelungată şi eroică rezistenţă în defileele aproape inaccesibile ale Pisidiei. De asemenea, celţii asiatici, care, cu consimţămîntul romanilor, se aflaseră un timp sub dependenţa Pergamului, se răzvrătiră împotriva lui Eumenes şi declanşară, pe neaşteptate şi în înţelegere cu inamicul ereditar al Attalizilor, regele Prusias al Bitiniei, un război împotriva lui (587, 167). Regele nu avusese timp să recruteze trupe de mercenari; clarviziunea şi vitejia sa nu putură să împiedice înfrîngerea miliţiei asiatice şi invadarea ţării de către celţi; ciudata mijlocire pe care au realizat-o romanii la rugămintea lui Eumenes a fost relatată mai sus (I, p. 536). Însă, atunci cînd găsi timpul necesar pentru a arunca în bătălie o armată bine pregătită, cu ajutorul tezaurului său plin, el alungă destul de repede hoardele sălbatice de pe teritoriul lui; şi cu toate că Galatia rămase pierdută pentru el, iar încercările sale îndărătnice de a hotărî evenimentele de acolo au fost anihilate de influenţa romană, el reuşi, în ciuda tuturor atacurilor făţişe şi a uneltirilor secrete îndreptate de vecinii săi şi de către romani împotriva lui, să lase, la moartea sa (în jurul anului 595, 159), regatul în deplinătatea puterii. Fratele lui, Attalos al II-lea Philadelphos (mort în anul 616, 138), respinse tentativa regelui Pontului, Pharnakes, de a obţine tutela fiului minor al lui Eumenes cu sprijin roman şi guvernă în locul nepotului său, la fel ca Antigonos Doson, ca tutore pe viaţă. Abil, destoinic, adaptabil, un veritabil Attalid, el reuşi să convingă suspiciosul senat de netemeinicia îngrijorării din trecut. Partida antiromană îl acuză că ar fi de acord să păzească ţara pentru romani şi că ar accepta orice insultă sau constrîngere din partea lor; în schimb, sigur de protecţia romană, el putu interveni decisiv în certurile de succesiune dinastică din Siria, Cappadocia şi Bitinia; chiar şi din periculosul război cu Bitinia, pe care îl declanşă regele Prusias al II-lea, supranumit Vînătorul (572?-605, 182-149), un regent care îmbina în persoana sa toate viciile barbariei şi ale civilizaţiei, fu salvat de intervenţia romană – fireşte, abia după ce fusese asediat în capitala sa şi după ce o primă ameninţare din partea romanilor rămăsese fără rezultat, ba chiar fusese luată în rîs (598-600, 156-154). Dar, odată ce pe tron urcă Attalos al III-lea Philometor, pupilul său (616-621, 138-133), paşnica şi moderata guvernare a regelui-cetăţean a fost înlocuită de o tiranie asiatică; astfel s-a putut întîmpla ca regele, pentru a scăpa de sfaturile incomode ale prietenilor tatălui său, să-i adune în palat, dînd mercenarilor poruncă să-i măcelărească, iar apoi să le ucidă şi soţiile, şi copiii. Totodată, el scria cărţi de horticultură, cultiva plante otrăvitoare şi modela în ceară pînă cînd a fost răpus de o moarte neaşteptată. Cu dînsul se stinse dinastia Attalizilor. Într-un asemenea caz, cel puţin în conformitate cu dreptul public valabil pentru statele clientelare ale Romei, ultimul regent putea să dispună prin testament de succesiunea sa. Nu se poate stabili dacă ura bolnăvicioasă faţă de supuşii săi, care-l stăpînise pe ultimul Attalid în timpul vieţii, îl determină să lase, prin testament, romanilor regatul drept moştenire sau dacă recunoscuse prin aceasta încă o dată supremaţia de fapt a romanilor. Testamentul a fost făcut; romanii intrară în drepturile lor, iar problema domeniilor şi tezaurului Attalizilor deveni un nou măr al discordiei pentru partidele politice învrăjbite din Roma. Dar şi în Asia testamentul acesta declanşă războiul civil. Bazîndu-se pe animozitatea asiaticilor faţă de viitoarea stăpînire străină, un fiu natural al lui Eumenes al II-lea, Aristonikos, apăru la Leukae, un mic oraş portuar situat între Smirna şi Phocaea, pretinzînd coroana. Phocaea şi alte oraşe îl recunoscură drept rege, însă, înfrînt pe mare în faţa Kymei de către efeseni, care vedeau în alianţa strînsă cu Roma unica posibilitate de a-şi menţine privilegiile, el trebui să se refugieze în interiorul ţării. Se credea că a dispărut, cînd apăru deodată în fruntea noilor „cetăţeni ai oraşului Soarelui”, altfel spus a sclavilor, chemaţi în masă la libertate, puse stăpînire pe oraşele lidiene Thyateira şi Apollonis, ca şi pe o parte a localităţilor attalide, şi recrută sub stindardele sale hoarde de mercenari traci. Războiul deveni serios. În Asia nu staţionau trupe romane; oraşele asiatice independente şi contingentele principilor clientelari ai Bitiniei, Paflagoniei, Cappadociei, Pontului şi Armeniei nu putură să facă faţă pretendentului; acesta cucerise deja cu forţa armelor Colophon, Samos, Myndos şi stăpînea deja aproape întregul regat părintesc cînd o armată romană debarcă în Asia, la sfîrşitul anului 623 (131). Generalul acesteia, consulul şi marele pontif Publius Licinius Crassus Mucianus, unul dintre bărbaţii cei mai bogaţi şi, în acelaşi timp, cei mai culţi ai Romei, evidenţiat atît ca orator, cît şi ca jurisconsult, se pregăti să-l asedieze pe pretendent la Leukae; dar, în cursul acestor pregătiri, generalul se lăsă surprins şi înfrînt de adversarul pe care îl subestimase, el însuşi fiind luat prizonier de o ceată tracică. Nu acordă unui asemenea duşman triumful de a-l expune ca prizonier pe comandantul suprem al Romei şi îi provocă pe barbari, care-l luaseră prizonier fără să-l cunoască, să-l ucidă (la începutul anului 624, 130); fostul consul nu fu recunoscut decît după moarte. Odată cu el, se pare, căzu şi Ariarathes, rege al Cappadociei. La puţin timp după această victorie, Aristonikos a fost atacat de către urmaşul lui Crassus, Marcus Perpenna, armata sa a fost dispersată, iar el însuşi asediat şi luat captiv la Stratoniceia, fiind executat puţin timp după aceea la Roma. Supunerea ultimelor oraşe care mai opuneau rezistenţă şi organizarea definitivă a ţării au fost preluate, după moartea neaşteptată a lui Perpenna, de către Manius Aquilius (625, 129). Romanii au aplicat o politică similară celei adoptate în cazul teritoriului cartaginez. Partea orientală a regatului Attalizilor a fost dată regilor clientelari, pentru ca Roma să se dispenseze de apărarea graniţelor şi, prin aceasta, de necesitatea prezenţei unei armate permanente în Asia; Telmissos (I, p. 516) reveni confederaţiei liciene; posesiunile europene din Tracia au fost alipite provinciei Macedonia; restul teritoriului a fost organizat ca o nouă provincie romană căreia, din aceleaşi raţiuni ca în cazul Cartaginei, i se dădu numele continentului în care se afla. Impozitele pe care ţara le plătea Pergamului au fost suprimate, iar aceasta a fost tratată cu aceeaşi moderaţie ca Elada şi Macedonia. În felul acesta, statul cel mai însemnat din Asia Mică deveni o provincie romană.

Celelalte numeroase stătuleţe şi oraşe ale Asiei Occidentale, regatul Bitiniei, principatele paflagonice şi galate, confederaţiile liciană, cariană, pamfiliană, oraşele independente Kyzikos şi Rhodos au continuat să-şi păstreze libertatea lor restrînsă. Dincolo de Halys, Cappadocia – după ce regele Ariarathes al V-lea Philopator (591-624, 163-130) se menţinuse mai ales cu sprijinul Attalizilor împotriva fratelui şi rivalului său Holophernes, susţinut de Siria – urmă în general linia politică a Pergamului, atît în ceea ce priveşte supunerea necondiţionată faţă de Roma, cît şi în ceea ce priveşte tendinţa de a adopta cultura elenă. Datorită lui, aceasta pătrunse în Cappadocia – pînă atunci aproape barbară –, fireşte, concomitent cu inconvenientele sale, precum cultul lui Bacchus şi practicile imorale ale trupelor de actori, aşa-numiţii „artişti”. Drept recompensă pentru fidelitatea faţă de Roma, pe care acest principe o va plăti cu viaţa în lupta împotriva pretendentului din Pergam, moştenitorul lui minor, Ariarathes al VI-lea, nu numai că a fost apărat de către romani împotriva uzurpării încercate de regele Pontului, ci primi şi partea sud-estică a regatului Attalizilor, Licaonia, împreună cu ţinutul vecin din estul acestuia, care aparţinuse odinioară Ciliciei. În fine, în extremitatea nord-estică a Asiei Mici, „Cappadocia de lîngă mare” sau, mai simplu, „statul maritim” Pontos dobîndi o extindere şi o importanţă tot mai mari. La puţin timp după bătălia de la Magnesia, regele Pharnakes I îşi întinsese teritoriul mult dincolo de Halys, pînă la Tios, de pe graniţa cu Bitinia, şi pusese stăpînire mai ales asupra bogatei Sinope, care, dintr-o cetate grecească liberă, deveni reşedinţa acestor regi. Ce-i drept, statele vecine, ameninţate prin aceste uzurpări, în frunte cu regele Eumenes al II-lea, îi declaraseră de aceea război şi obţinuseră, prin medierea romană, promisiunea că el va evacua Galatia şi Paflagonia. Cursul evenimentelor arătă însă că şi Pharnakes, şi succesorul său Mithridates al V-lea Euergetes (598?-634, 156-120), aliaţi fideli ai Romei în al treilea război punic, ca şi în cel împotriva lui Aristonikos, nu numai că rămaseră în posesiunea teritoriilor de dincolo de Halys, ci îşi menţinură şi suzeranitatea de fapt asupra dinaştilor paflagonieni şi galatieni. Numai prin aceste circumstanţe se poate explica de ce Mithridates, aparent pentru faptele sale de vitejie în războiul cu Aristonikos, dar în realitate pentru sumele apreciabile plătite generalului roman, a putut să primească Frigia Mare după dezmembrarea regatului attalid. Dimpotrivă, este dificil de stabilit cît de departe se întindea regatul pontic din acele timpuri spre Caucaz şi izvoarele Eufratului; se pare însă că el cuprindea partea de vest a Armeniei, lîngă Enderes şi Diwirigi, sau aşa-numita Armenie Mică, ca o satrapie dependentă, pe cînd Armenia Mare şi Sophene formau regate distincte şi independente. În timp ce în peninsula Asia Mică guvernarea era în esenţă deţinută de către Roma şi, oricît de multe s-ar fi întîmplat fără consimţămîntul sau împotriva voinţei sale, starea posesiunilor era reglementată de către ea, ţinuturile întinse de dincolo de Tauros şi ale Eufratului superior pînă în sud la valea Nilului îşi păstraseră în esenţă dreptul de decizie proprie. Fără îndoială, principiul aşezat la baza tratatului de pace cu Siria din anul 565 (189), potrivit căruia graniţa de est a provinciei clientelare romane urma să fie formată de Halys şi de Tauros (I, p. 516), nu a fost respectat de către senat şi, prin natura sa, nici nu putea să fie. Orizontul politic are, ca şi cel fizic, mirajele sale; dacă statului Siria îi fusese impus prin tratatul de pace numărul maxim de corăbii de război şi de elefanţi (I, p. 515), dacă armata siriană evacuase Egiptul la ordinul senatului roman (I, p. 538), acestea sînt dovezi ale celei mai depline recunoaşteri a hegemoniei şi a clientelei. Din această cauză, certurile pentru tron din Siria, ca şi din Egipt, au fost supuse spre soluţionare guvernului roman. În Siria, după moartea lui Epiphanes (590, 164), şi-au disputat coroana Demetrios, fiul lui Seleukos al IV-lea, numit mai tîrziu Soter, care trăise ca ostatic la Roma, şi Antiochos Eupator, fiul minor al ultimului rege, Antiochos Epiphanes; în Egipt, Ptolemaios Philometor (573-608, 181-146), cel mai vîrstnic dintre cei doi fraţi care au guvernat împreună din anul 584 (170), fusese alungat din ţară de mai tînărul Ptolemaios Euergetes al II-lea sau cel Gras (mort în anul 637, 117) şi venise personal la Roma pentru redobîndirea tronului. Ambele afaceri au fost rezolvate de către senat numai pe căi diplomatice, avînd în vedere avantajul roman. În Siria, Antiochos Eupator a fost recunoscut ca rege prin înlăturarea mai îndreptăţitului Demetrios, iar tutela acestuia a fost încredinţată de senat senatorului Gnaeus Octavius, care, după cum era de aşteptat, guvernă în exclusivitate în interesul roman, reduse flota de război şi armata de elefanţi în conformitate cu tratatul de pace din anul 565 (189) şi făcu totul pentru a desăvîrşi ruinarea militară a ţării. În Egipt, a fost obţinută nu numai restabilirea lui Philometor în drepturile sale, ci – fie pentru a pune capăt vrajbei dintre cei doi fraţi, fie pentru a slăbi puterea, încă apreciabilă, a Egiptului – şi separarea Cyrenei de regat şi consolarea lui Euergetes pentru această pierdere. „Romanii proclamă regi pe cei pe care-i doresc,” – va scrie puţin mai tîrziu un evreu – „iar pe cei nedoriţi îi alungă din ţara şi din mijlocul poporului lor”. Dar aceasta a fost, pentru o perioadă îndelungată, ultima dată cînd senatul roman a intervenit în afacerile Orientului cu energia şi abilitatea pe care le dovedise întotdeauna în complicaţiile cu Filip, Antiochos şi Perseus. Declinul interior al guvernării se manifestă foarte tîrziu, dar se manifestă totuşi, în reglementarea afacerilor externe. Guvernarea deveni nesigură şi oscilantă; hăţurile abia strînse au fost slăbite, ba chiar scăpate din mînă. Regentul tutelar al Siriei a fost asasinat în Laodiceia; pretendentul respins, Demetrios, fugi din Roma şi îşi însuşi guvernarea regatului părintesc în urma înlăturării copilului rege, pretextînd cu obrăznicie că senatul roman l-ar fi autorizat să o facă (592, 162). Curînd după aceea, izbucni un război între regii Egiptului şi Cyrenei pentru stăpînirea insulei Cipru; senatul o acordase mai întîi celui mai în vîrstă, apoi celui mai tînăr şi, în contradicţie cu ultima decizie romană, aceasta rămase în posesia Egiptului. Astfel, guvernul roman, în deplinătatea puterii sale şi în timpul unei păci profunde atît în interior, cît şi în exterior, a fost luat în derîdere cu decretele sale de către regii neputincioşi ai Orientului, numele său a fost necinstit, iar protejatul şi comisarul său, asasinaţi. Cu 70 de ani înainte, cînd ilirii acţionaseră într-un fel asemănător împotriva solilor romani, senatul de atunci ridicase victimei un monument în for şi-i trăsese pe ucigaşi la răspundere cu ajutorul flotei şi armatei. Şi senatul acestor timpuri ridică lui Gnaeus Octavius un monument, precum o cereau cutumele strămoşilor, dar în loc să fie îmbarcate trupele împotriva Siriei, Demetrios a fost recunoscut ca rege al ţării – romanii se credeau pesemne atît de puternici, încît a-şi apăra onoarea li se părea ceva nesemnificativ. De asemenea, nu numai că Ciprul rămase în posesia Egiptului în ciuda hotărîrii contrare a senatului, dar atunci cînd, după moartea lui Philometor (608, 146), îi urmă Euergetes, regatul divizat fiind astfel din nou unit, senatul lăsă să se întîmple şi aceasta. În urma unor asemenea evenimente, influenţa romană a fost într-adevăr desfiinţată în aceste ţinuturi şi lucrurile îşi urmară cursul fără intervenţia romanilor; însă pentru a înţelege evoluţia ulterioară a evenimentelor, este necesar să nu omitem cu desăvîrşire nici Orientul mai apropiat şi nici pe cel mai îndepărtat. În timp ce în Egipt, izolat din toate părţile, status-quo-ul nu se modifica aşa de uşor, în Asia de dincoace şi de dincolo de Eufrat, dimpotrivă, popoarele şi statele suferiră schimbări profunde în cursul şi, în parte, ca urmare a acestei suspendări temporare a supremaţiei romane. Dincolo de marele deşert iranic se formaseră, nu mult după moartea lui Alexandru cel Mare, pe Ind, regatul de la Palimbothra, sub Chandragupta (Sandrakottos), iar pe Oxusul superior, puternicul stat bactrian, amîndouă dintr-un amalgam de elemente naţionale şi din vlăstarele orientale ale civilizaţiei elene. La vest de aceste state începea regatul Asiei, care, deşi micşorat, se întindea încă din timpul lui Antiochos cel Mare pe o suprafaţă imensă, de la Helespont pînă în ţinuturile medice şi persane, cuprinzînd întregul bazin al Eufratului şi Tigrului. Antiochos îşi purtase încă armele pînă dincolo de deşert, în teritoriul parţilor şi bactrienilor; abia în timpul domniei sale, acest stat măreţ începu să se dezmembreze. În urma bătăliei de la Magnesia nu a fost pierdută numai Asia Mică: desprinderea definitivă a celor două Armenii, a Armeniei propriu-zise din nord-est şi a ţinutului Sophene din sud-vest, şi transformarea lor din principate dependente de Siria în regate independente ţin tot de această epocă (I, p. 515). Dintre aceste state, mai ales Armenia Mare ajunse, sub Artaxiazi, o mare putere. Răni poate şi mai periculoase au fost provocate regatului de naiva politică de nivelare promovată de succesorul acestuia, Antiochos Epiphanes (579-590; 175-164). Cum, în realitate, regatul lui se asemăna mai mult cu un amestec de ţări decît cu un stat, iar deosebirile de naţionalitate şi religie dintre supuşii săi produceau guvernului cele mai mari greutăţi, planul de a introduce în întreaga ţară obiceiurile şi cultul eleno-romane şi de a uniformiza popoarele atît din punct de vedere politic, cît şi religios era o absurditate; cu atît mai mult cu cît acest caricatural Iosif al II-lea era, ca persoană, incapabil să realizeze o asemenea întreprindere gigantică şi şi-a introdus reformele în modul cel mai infamant, jefuind templele fără nici un scrupul şi persecutîndu-i pînă la absurd pe eretici. Una dintre consecinţele acestei politici a fost că locuitorii provinciei celei mai apropiate de Egipt, evreii, pînă atunci oameni supuşi pînă la umilinţă, foarte harnici şi zeloşi, au fost împinşi la o răzvrătire făţişă din cauza sistematicei persecuţii religioase (în jurul anului 587, 167). Chestiunea ajunse în faţa senatului şi, întrucît acesta era atunci iritat, pe bună dreptate, din cauza lui Demetrios Soter şi se temea, pe de altă parte, de o alianţă între Attalizi şi Seleucizi, în timp ce stabilirea unei puteri intermediare între Siria şi Egipt era în general în interesul Romei, nu-şi făcu nici o problemă de conştiinţă din recunoaşterea imediată a libertăţii şi autonomiei naţiunii revoltate (în jurul anului 593, 161). Totuşi, Roma nu făcu pentru evrei decît ceea ce se putea face fără o intervenţie personală; în ciuda clauzei introduse în tratatul încheiat între romani şi evrei, care le promitea acestora din urmă ajutorul Romei în cazul unui atac împotriva lor, şi în ciuda interdicţiei comunicate regilor Siriei şi Egiptului de a-şi purta trupele în ţara evreiască, evreii au fost lăsaţi singuri în faţa sarcinii de a lupta împotriva regilor Siriei. Mai mult decît scrisorile puternicilor lor aliaţi, pentru ei au fost folositoare conducerea vitează şi prevăzătoare a răscoalei de către familia eroică a Macabeilor şi disensiunile din regatul Siriei; în timpul vrajbei dintre regii sirieni Tryphon şi Demetrios Nikator, evreilor le-au fost acordate autonomia şi scutirea de impozite (612, 142); şi, în curînd, căpetenia familiei Macabeilor, Simon, fiul lui Mattathias, a fost recunoscut formal, de către naţiune şi de către Marele Rege, ca mare preot şi principe al Israelului (615, 139). Urmări şi mai grave decît această insurecţie a israeliţilor a avut mişcarea contemporană, datorată probabil aceloraşi cauze, din ţinuturile orientale, unde Antiochos Epiphanes a jefuit templele zeilor persani, ca şi pe cele din Ierusalim ; probabil că nu i-a tratat pe adepţii lui Ahuramazda şi Mithra mai bine decît pe aceia ai lui Iehova. Ca şi în Iudeea, dar pe o scară mai largă şi în împrejurări mai semnificative, rezultatul a fost o reacţie, pe planul obiceiurilor şi religiei naţionale, împotriva elenismului şi a zeilor eleni; promotorii acestei mişcări au fost parţii, iar rezultatul ei a fost marele imperiu al parţilor. „Parthwa” sau parţii, pe care îi întîlnim destul de devreme ca una dintre numeroasele populaţii incluse în marele Imperiu Persan, trăind în Khorosanul de astăzi, la sud-est de Marea Caspică, apar încă din anul 500 (254) sub conducerea dinastiei scitice, mai exact turanice, a Arsacizilor, ca un stat independent care iese din obscuritate abia un secol mai tîrziu. Al şaselea Arsacid, Mithridates I (579?-618?; 175-136), este adevăratul fondator al marii puteri parte. Acesta supuse regatul bactrian, mult mai puternic în sine, dar zdruncinat din temelii atît din cauza luptelor cu hoardele de călăreţi scitici din Turan şi cu statele de pe Ind, cît şi a disensiunilor interne. El repurtă succese la fel de însemnate în ţinuturile de la vest de marele deşert. Regatul Siriei se afla tocmai atunci, atît din cauza eronatelor tentative de elenizare ale lui Antiochos Epiphanes, cît şi a certurilor de succesiune izbucnite după moartea acestuia, într-un profund proces de dezorganizare, iar provinciile interioare erau gata să se desprindă de Antiohia şi ţinutul de coastă. În Comagene, de exemplu, provincia cea mai nordică a Siriei, situată la graniţa cu Cappadocia, satrapul Ptolemaios îşi declară independenţa ; la fel şi principele de la Edessa, pe malul opus al Eufratului, în Mesopotamia de Nord sau districtul Osroene, ori satrapul Timarchos în importanta provincie Media; acesta din urmă obţinu chiar ca independenţa să-i fie confirmată de către senatul roman şi stăpîni, bazat pe Armenia aliată, pînă la Seleucia de pe Tigru. Dezordini de acest gen erau o permanenţă pentru imperiul asiatic: atît provinciile în frunte cu satrapii lor, pe jumătate sau în întregime independenţi, cît şi capitala cu plebea ei indisciplinată şi îndărătnică, asemănătoare celei din Roma sau Alexandria, se aflau într-o răzmeriţă necontenită. Vecinii – Egiptul, Armenia, Cappadocia, Pergamul – se amestecau în treburile Siriei, aţîţînd certurile pentru succesiune, astfel încît războiul civil şi împărţirea suveranităţii între doi sau mai mulţi pretendenţi deveniseră aproape un flagel constant al ţării. Puterea protectoare romană, dacă nu încuraja vecinii, rămînea oricum pasivă în faţa acestor disensiuni. La toate acestea se adăuga presiunea noului regat al parţilor, exercitată asupra străinilor din est nu numai cu supremaţia sa materială, dar şi cu întreaga superioritate a unui stat cu o limbă şi o religie naţionale, cu o organizare militară şi constituţională deosebită. Încă nu e momentul să descriem acest imperiu regenerat al lui Cyrus; este suficient să menţionăm aici că, oricît de puternic s-ar fi manifestat elenismul şi în interiorul său, statul part, comparat cu cel al Seleucizilor, se bazează totuşi pe o reacţie naţională şi religioasă şi că aici se vor opune, pentru prima dată cu succes, elenismului vechea limbă iraniană, ordinul magilor şi cultul lui Mithra, constituţia feudală a Orientului, călăreţii deşertului, arcul şi săgeata. Situaţia regilor Siriei în faţa tuturor acestor pericole era într-adevăr de plîns. Familia Seleucizilor nu era nicidecum atît de vlăguită ca aceea a Lagizilor, iar unora din membrii ei nu le-au lipsit curajul şi destoinicia; ei au reuşit cîteodată să supună pe unul sau pe altul dintre numeroşii rebeli, pretendenţi şi intruşi, dar guvernării lor îi lipsea totuşi un fundament solid, astfel încît n-au putut opune anarhiei nici măcar o barieră temporară. Consecinţele nu au putut fi evitate. Ţinuturile orientale ale Siriei, conduse de satrapii lor neprotejaţi sau răzvrătiţi, căzură sub dominaţia parţilor; Persia, Babilonia, Media au fost despărţite pentru totdeauna de regatul sirian; noul stat al parţilor se întindea de amîndouă părţile ale marelui deşert, de la Oxus şi Hinducuş pînă la Tigru şi deşertul arabic, atingînd din nou graniţele vechiului regat persan; acest stat era, ca toate celelalte mari state ale Asiei, o monarhie continentală pură şi, asemenea Imperiului Persan, angajat într-o încleştare perpetuă, pe de o parte, cu populaţiile din Turan, pe de alta, cu occidentalii. Statul sirian nu mai cuprindea, cu excepţia teritoriului de coastă, decît Mesopotamia şi dispăru, mai mult ca urmare a dezorganizării interne decît a micşorării sale, pentru totdeauna din rîndul marilor state. Dacă pericolul, ivit de mai multe ori, al unei subjugări definitive a ţării de către parţi nu s-a concretizat, acest lucru nu poate fi atribuit opoziţiei ultimilor Seleucizi, şi cu atît mai puţin influenţei Romei, ci mai curînd tulburărilor din regatul part însuşi şi mai ales incursiunilor populaţiilor de stepă turaniene în ţinuturile orientale. Această modificare a relaţiilor dintre popoarele din Asia reprezintă momentul de cotitură în istoria Antichităţii. După fluxul de populaţii care se revărsase pînă acum din Occident spre Orient şi care-şi găsise în marele Alexandru ultima şi cea mai înaltă expresie, a venit refluxul. Din clipa cînd a început să existente statul part s-au pierdut şi ultimele elemente ale elenismului în Bactria şi pe Ind, iar Iranul occidental a revenit pe calea pe care o părăsise cu secole în urmă, dar care nu se ştersese încă. Senatul roman sacrifică primul rezultat esenţial al politicii lui Alexandru, deschizînd astfel calea acelei mişcări inverse, ale cărei ultime efecte vor fi Alhambra în Granada şi Marea Moschee din Constantinopol. Atîta timp cît ţinutul de la Ragae şi Persepolis pînă la Mediterana mai asculta de regele de la Antiohia, puterea Romei se întindea şi ea pînă la marginea marelui deşert; statul part, nu atît din cauza puterii sale, cît din cauza situării centrului său de greutate departe de coastă, în interiorul Asiei, nu putea să treacă niciodată în clientela imperiului mediteranean. Din timpul lui Alexandru, lumea aparţinuse în exclusivitate occidentalilor, iar Orientul păruse a fi pentru ei ceea ce America şi Australia vor deveni pentru europeni; cu Mithridates I, Orientul a reintrat în sfera politică. Lumea avea din nou doi stăpîni.

Ne-a mai rămas sarcina de a vorbi despre relaţiile maritime ale acestei epoci, deşi cu greu se poate spune altceva decît că nicăieri nu mai exista o putere maritimă. Cartagina fusese nimicită, flota de război a Siriei fusese distrusă în conformitate cu tratatul, iar marina de război a Egiptului, cîndva atît de impunătoare, se afla într-o profundă decadenţă sub regenţii săi neputincioşi. Statele mai mici şi mai ales oraşele comerciale dispuneau, ce-i drept, de cîteva corăbii înarmate, dar ele nu erau suficiente pentru atît de dificila suprimare a pirateriei din Marea Mediterană. Această sarcină revenea cu necesitate Romei, ea fiind puterea predominantă în Mediterana. Dacă, înainte cu un secol, romanii o îndepliniseră cu o energie deosebită şi benefică, stabilindu-şi supremaţia mai ales în Orient, printr-o politică maritimă dusă în interesul general (I, p. 380), nulitatea absolută a acestei politici la începutul perioadei în discuţie indică fără tăgadă declinul extraordinar de rapid al guvernării aristocratice. Roma nu mai avea o flotă proprie, ci se mulţumea să ceară, la nevoie, corăbii din oraşele italice, din Asia Mică sau din celelalte oraşe maritime. Consecinţa firească a fost consolidarea şi organizarea pirateriei. Pentru suprimarea acesteia se făcea, ce-i drept, ceva, dar nu destul, în spaţiul stăpînit nemijlocit de către romani, în Marea Adriatică şi în Marea Tireniană. Expediţiile din această epocă îndreptate împotriva coastelor ligurice şi dalmate vizau mai ales suprimarea pirateriei din cele două mări italice; insulele Baleare au fost ocupate în anul 631 (123) din aceeaşi cauză). În schimb, în apele mauretaniene şi greceşti, locuitorii din aceste ţinuturi şi corăbierii trebuiau să-şi reglementeze cum puteau relaţiile cu corsarii, întrucît politica romană se crampona de principiul de a se ocupa cît mai puţin de aceste ţinuturi mai îndepărtate. Comunităţile dezorganizate şi ruinate din aceste state riverane abandonate deveniră locurile fireşti de refugiu pentru corsari; mai ales Asia nu ducea lipsă de ei. Situaţia cea mai gravă din acest punct de vedere se înregistra în Creta, care, datorită poziţiei sale norocoase şi slăbiciunii sau ignoranţei marilor state din vest şi din est, era singurul spaţiu grecesc ce-şi păstrase independenţa; ce-i drept, comisiile romane se perindau şi pe această insulă, dar aici au rezolvat şi mai puţin decît în Egipt sau în Siria. Se părea că destinul le lăsase cretanilor libertatea aproape numai pentru a demonstra ce efecte ar provoca independenţa grecilor. Era un tablou oribil. Vechea severitate doriană a instituţiilor cretane se preschimbase, ca şi la Tarent, într-o democraţie penibilă, iar spiritul cavaleresc al locuitorilor, într-o sete nestăvilită de încăierări şi de prădăciuni. Un elen respectabil afirma că în Creta era considerat odios doar ceea ce nu aducea beneficii, iar apostolul Petru citează, încuviinţînd-o, sentinţa poetului cretan:

Cretanii sînt toţi mincinoşi, trîndavi, animale spurcate.

Necontenitele războaie civile, în ciuda intervenţiilor împăciuitoare ale romanilor, transformară pe rînd localităţile de pe vechea „Insulă a celor 100 de oraşe” într-o grămadă de ruine. Locuitorii ei străbăteau ca hoţi patria lor şi străinătatea, ţările şi mările; insula deveni centrul de recrutare al regatelor vecine de cînd această ticăloşie nu mai era tolerată în Pelopones şi, mai ales, veritabilul sediu al pirateriei. Insula Siphnos a fost devastată în întregime de o flotă de corsari cretani. Rhodosul, care oricum nu-şi putea reveni de pe urma pierderii posesiunilor sale de pe continent şi de pe urma loviturilor aplicate comerţului său (I, p. 537), îşi irosi ultimele puteri în războaiele pe care trebui să le poarte împotriva cretanilor pentru suprimarea pirateriei (în jurul anului 600, 154) şi în care romanii încercară să intervină, însă fără ardoare şi, după toate aparenţele, fără succes. Odată cu Creta, Cilicia începu să devină o a doua patrie pentru acest sistem al pirateriei; şi aici, avîntul pirateriei a fost uşurat de neputinţa guvernanţilor sirieni; mai mult, uzurpatorul Diodotos Tryphon, care din sclav ajunsese rege al Siriei (608-615, 146-139), încuraja cu toate mijloacele pirateria în sediul său principal, Cilicia neospitalieră sau occidentală, în ideea de a-şi păstra tronul cu ajutorul corsarilor. Rentabilitatea deosebită a relaţiilor cu piraţii, care erau şi principalii vînători şi comercianţi de sclavi, le asigura în rîndul păturii negustoreşti, chiar şi la Alexandria, Rhodos şi Delos, o anumită toleranţă, la care au fost complice şi guvernele, cel puţin prin pasivitatea lor. Răul luă asemenea proporţii încît senatul trimise în anul 611 (143) pe omul său cel mai bun, Scipio Aemilianus, la Alexandria şi în Siria pentru găsirea unor remedii la faţa locului. Numai că reprezentanţii diplomatici ai romanilor nu puteau întări guvernele slabe; nu exista alt remediu decît întreţinerea unei flote propriu-zise în aceste ape, însă guvernul roman era lipsit de energia şi consecvenţa necesare. Astfel, nimic nu se schimbă, flota piraţilor rămînînd unica putere navală apreciabilă din Marea Mediterană, iar vînătoarea de oameni, unica preocupare rentabilă. Guvernul roman vedea această stare de lucruri, însă comercianţii romani – clienţii cei mai căutaţi în tîrgurile de sclavi – se aflau în relaţii comerciale active şi amicale cu căpitanii piraţi care aveau pe insula Delos şi în alte părţi cel mai însemnat depozit pentru acest gen de marfă.

Am urmărit metamorfoza relaţiilor externe ale Romei şi ale lumii romano-elene în general, în trăsăturile ei principale, de la bătălia de la Pydna pînă în timpurile Gracchilor, de la Tajo şi Bagradas pînă la Nil şi Eufrat. Guvernarea acestei lumi romano-elene era o sarcină măreaţă şi dificilă; romanii nu au înţeles-o greşit în totalitatea ei, dar nici nu au rezolvat-o. Netemeinicia ideii din timpurile catoniene de a limita statul numai la Italia şi de a stăpîni numai prin clientelă în afara ei trebuie să fi fost înţeleasă de către bărbaţii guvernanţi ai generaţiei următoare şi trebuie să fi fost întrevăzută necesitatea de a înlocui această guvernare clientelară cu o suveranitate directă a Romei, păstrîndu-se totodată libertatea municipală. Dar, în loc să se introducă această nouă ordine cu rigurozitate, rapiditate şi uniformitate, au fost incluse ţinuturi izolate, impuse de ocazie sau capriciu, de avantajul parţial şi de accident; de aceea, cea mai mare parte a teritoriului clientelar fie a rămas în starea intolerabilă a dualităţii sale de pînă atunci, fie, cum s-a întîmplat mai ales în cazul Siriei, s-a sustras cu desăvîrşire influenţei Romei. Guvernarea însăşi degenera de la o zi la alta spre un egoism debil şi neprevăzător. Romanii se mulţumeau să guverneze de azi pe mîine şi să rezolve problemele curente după împrejurări. În faţa celor slabi, romanii erau stăpîni severi: cînd oraşul liber Mylasa din Caria îi trimise lui Publius Crassus (consul în anul 623, 131), pentru confecţionarea unui berbec de asalt, o altă bîrnă decît cea cerută, magistratul oraşului a fost biciuit în public pentru această vină; şi Crassus nu era un om rău, ci un magistrat foarte integru. În schimb, severitatea lipsea acolo unde ar fi fost potrivită, ca de exemplu, faţă de barbarii vecini şi faţă de piraţi. Cînd guvernul central a renunţat la orice suzeranitate şi orice supraveghere a relaţiilor provinciale, el a lăsat în mîinile guvernatorului de moment nu numai interesele supuşilor, dar şi pe cele ale statului. Evenimentele din Spania, nesemnificative în sine, sînt foarte instructive din acest punct de vedere. Aici, unde guvernul nu-şi putea permite, ca în celelalte provincii, să se limiteze la o supraveghere strictă, nu numai că dreptul popoarelor a fost călcat în picioare de către guvernatorii romani, iar onoarea romană, de-a dreptul pîngărită printr-o perfidie şi o lipsă de încredere extraordinare, printr-un joc extrem de odios cu capitulaţii şi tratate, prin măcelărirea supuşilor şi instigarea la crimă împotriva generalilor inamici, ci, mai mult, se purta un război continuu şi se încheia pacea împotriva voinţei cunoscute a guvernului roman, iar din incidente nesemnificative (de exemplu, din nesupunerea numantinilor) se născu, printr-o rară combinaţie între făţărnicie şi perversitate, o catastrofă fatală pentru stat. Şi toate acestea s-au întîmplat fără ca la Roma să se fi luat vreo măsură pentru pedepsirea acestui exces. Nu numai că ocuparea celor mai importante locuri şi tratarea celor mai grave probleme politice erau decise exclusiv de simpatiile şi rivalităţile diferitelor coterii senatoriale, dar chiar şi aurul dinaştilor străini începu să fie acceptat de către senatorii Romei. Timarchos, trimisul regelui Antiochos Epiphanes al Siriei (mort în anul 590, 164), este menţionat ca fiind primul care a încercat cu succes să mituiască senatul roman; în curînd, oferirea unor cadouri senatorilor influenţi din partea regilor străini deveni o practică atît de obişnuită, încît romanii au fost surprinşi cînd Scipio Aemilianus a vărsat cadourile, primite în tabăra de la Numantia din partea regelui Siriei, în tezaurul de război. Vechiul principiu potrivit căruia răsplata stăpînirii este doar stăpînirea, iar aceasta este mai degrabă o obligaţie şi o povară decît un drept şi o binefacere, a fost abandonat cu desăvîrşire. În acest fel, a apărut noua economie de stat, care renunţa la impozitarea cetăţenilor, considerînd în schimb supuşii drept o posesiune a republicii, exploatată spre binele public sau cedată cetăţenilor; nu s-a acordat avidităţii lipsite de scrupule a comercianţilor romani deplină libertate din partea administraţiei provinciale, ci, mai mult, rivalii comerciali neaveniţi au fost înlăturaţi cu ajutorul armatelor statului, iar cele mai splendide oraşe ale ţărilor vecine au fost sacrificate nu setei de putere, ci barbariei, mult mai respingătoare, a speculei. Prin ruinarea vechiului sistem militar – care, într-adevăr, cerea din partea cetăţenilor sacrificii însemnate –, statul, care, la urma urmei, se baza totuşi numai pe supremaţia sa militară, îşi distruse propriul fundament. Flota a fost neglijată cu desăvîrşire, iar sistemul militar continental a decăzut într-un mod incredibil. Apărarea graniţelor asiatice şi africane a fost încredinţată supuşilor, iar cea de care romanii nu se puteau debarasa, ca, de exemplu, apărarea graniţelor italice, macedonene şi spaniole, a fost realizată într-un mod deplorabil. Clasele superioare începuseră să dispară din armată în aşa măsură încît găsirea numărului de ofiţeri necesari pentru armata spaniolă devenise deja foarte dificilă. Aversiunea crescîndă mai ales faţă de serviciul militar din Spania şi părtinirea dovedită de către magistraţi cu ocazia recrutărilor determinară în anul 602 (152) renunţarea la vechea practică, aceea de a lăsa alegerea soldaţilor necesari din rîndul celor obligaţi la serviciul militar la libera apreciere a ofiţerilor, şi înlocuirea ei cu tragerea la sorţi din masa acestora – fapt care nu a contribuit deloc la întărirea spiritului de trupă şi nici la creşterea capacităţii militare a diferitelor contingente. Autorităţile, în loc să intervină cu severitate, lăsară să se extindă chiar şi în acest domeniu condamnabila linguşire a poporului; dacă un consul, în exerciţiul funcţiunii sale, făcea recrutări riguroase pentru serviciul spaniol, tribunii recurgeau la dreptul lor constituţional de a-l aresta (603, 616; 151, 148); am remarcat mai sus că solicitarea lui Scipio de a organiza recrutări pentru războiul numantin a fost de-a dreptul respinsă de către senat. Armatele romane din faţa Cartaginei sau Numantiei amintesc deja de acele armate siriene în care numărul brutarilor, bucătarilor, actorilor şi al altor necombatanţi îl depăşea de patru ori pe cel al aşa-zişilor soldaţi; generalii romani erau deja aproape de colegii lor cartaginezi în arta de a distruge armata ; iar războaiele din Africa, Spania, Macedonia şi Asia debutează în general prin înfrîngeri; asasinarea lui Gnaeus Octavius este trecută sub tăcere, uciderea mîrşavă a lui Viriathus trece drept o capodoperă a diplomaţiei romane, iar cucerirea Numantiei drept o faptă glorioasă. În ce măsură pierduseră romanii sentimentul de onoare individuală şi naţională e un fapt dovedit cu o sagacitate epigramatică de statuia dezbrăcatului şi încătuşatului Mancinus, pe care acesta şi-a ridicat-o lui însuşi la Roma, mîndru de devotamentul său patriotic. Oriunde am întoarce privirea, vom constata scăderea rapidă atît a energiei interne a Romei, cît şi a puterii sale externe. Teritoriul cucerit în cursul unor lupte gigantice nu este extins şi nici măcar menţinut în această perioadă de pace. Guvernarea lumii este dificil de dobîndit; menţinerea ei este însă şi mai dificilă; senatul îndeplinise prima sarcină ; la a doua, în schimb, a eşuat.

 

1. 1 legua (milă spaniolă) = 5.573 m (n.tr.).

2. 1 talant = 26,196 kg sau 60 de mine (1 mină = 436,6 g); 1 taler prusac = 3 mărci (n.tr.).

3. 1 milă germană = 7.420,4 m (1 milă prusacă = 7.532,5 m) (n.tr.).

4. 1 picior grecesc = 29,7-35,5 cm (diferă în funcţie de regiune şi perioadă); aici, 1 picior = 30,9 cm (n.tr.).

5. 1 passus (pas dublu) = 1,48 m (5 picioare) (n.tr.).