Capitolul II

Mişcarea de reformă şi Tiberius Gracchus

Timp de o generaţie întreagă după bătălia de la Pydna, statul roman s-a bucurat de un calm profund, abia tulburat din cînd în cînd la suprafaţă. Teritoriul se întindea asupra celor trei părţi ale lumii; strălucirea puterii romane şi renumele roman creşteau continuu; toate privirile se îndreptau spre Italia, toate talentele, toate bogăţiile se orientau înspre ea; se părea că trebuie să înceapă aici o vîrstă de aur a prosperităţii paşnice şi a desfătării intelectuale. Orientalii acestor timpuri îşi povesteau cu admiraţie despre puternica republică a Occidentului care „îngenunchea regatele de departe şi de aproape şi în faţa numelui căreia tremurau toţi, dar care rămînea fidelă cuvîntului dat faţă de clienţii şi aliaţii săi. Această măreţie exista la romani şi, cu toate acestea, nici unul nu rîvnea la coroană, nici unul nu se mîndrea cu veşmîntul de purpură, ci toţi se supuneau aceluia pe care-l alegeau, în fiecare an, drept stăpînul lor şi între ei nu se strecura nici invidia, nici discordia”.

Astfel păreau lucrurile din depărtare; văzute de aproape, ele arătau altfel. Guvernarea aristocratică era pe cale de a-şi distruge propria operă. Nu fiindcă fiii şi nepoţii învinşilor de la Cannae şi ai învingătorilor de la Zama le-ar fi fost cumva inferiori părinţilor şi bunicilor; diferenţa rezida nu atît în oamenii care şedeau în senat, cît în timpurile care se schimbaseră. Acolo unde un număr limitat de vechi familii cu o bogăţie bine întemeiată şi cu o importanţă politică ereditară conduc guvernul, ele vor dovedi în perioade de pericol o extraordinară tenacitate şi un eroic spirit de sacrificiu, iar în perioade de pace, o guvernare neprevăzătoare, egoistă şi neglijentă; germenii calităţilor şi ai defectelor sînt conţinuţi în caracterul ereditar şi colegial. Elementul morbid exista de mult, dar era nevoie de soarele prosperităţii pentru a-l dezvolta. În întrebarea lui Cato, „Ce o să devină Roma cînd nu va mai avea nici un stat de care să se teamă?”, sălăşluia un sens profund. Acum se ajunsese la limita aceasta; toţi vecinii redutabili fuseseră nimiciţi din punct de vedere politic, iar pe bărbaţii care fuseseră crescuţi în vechea rînduială, la şcoala severă a războiului cu Hannibal, şi ale căror cuvinte răsunau cît mai erau în viaţă, ca un ecou al acelor timpuri măreţe, moartea îi chema unul cîte unul, pînă cînd, în sfîrşit, vocea ultimului dintre ei, a bătrînului Cato, nu se mai auzi în senat şi în for. O generaţie mai tînără ajunse la guvernare, iar politica ei era un dureros răspuns la întrebarea vechiului patriot. Am prezentat mai sus cum arătau în mîinile sale guvernarea populaţiilor supuse şi politica externă. În treburile interne, corabia a fost, poate, şi mai mult lăsată în voia vînturilor; dacă prin guvernarea internă se înţelege mai mult decît rezolvarea problemelor curente, atunci în Roma acestor timpuri nu se guverna deloc. Unica idee călăuzitoare a clasei guvernante era menţinerea şi, eventual, mărirea privilegiilor uzurpate. Nu statului îi revenea dreptul de a avea omul cel mai distins şi mai demn pentru magistratura supremă, ci fiecare membru al coteriei avea un drept moştenit la magistratura supremă, care nu putea fi ciuntit nici de concurenţa infidelă a egalilor săi, nici de uzurpările celor excluşi. De aceea, coteria îşi propuse drept principal ţel politic restrîngerea realegerii la consulat şi excluderea „oamenilor noi”; şi, într-adevăr, reuşi să obţină interdicţia legală a celei dintîi dintre aceste două libertăţi în jurul anului 603 (151) şi să se mulţumească cu o guvernare a nulităţilor aristocratice. De asemenea, inactivitatea guvernului în exterior se leagă neîndoielnic de această politică aristocratică, exclusivistă faţă de popor şi neîncrezătoare faţă de membrii deosebiţi ai ordinului privilegiat. Oamenii simpli, al căror titlu de nobleţe se alcătuia numai din faptele lor, nu puteau fi excluşi din sînul cercurilor pure ale aristocraţiei mai uşor decît împiedicîndu-i din capul locului să realizeze fapte deosebite; astfel, pentru guvernul existent, unul al mediocrităţii generale, chiar şi un nobil cuceritor al Siriei sau Egiptului ar fi constituit un inconvenient foarte grav. Ce-i drept, nici acum nu lipsea o opoziţie, şi ea a fost, pînă la un anumit punct, eficace. Administrarea jurisdicţiei a fost ameliorată. Jurisdicţia administrativă pe care senatul o exercita, după împrejurări, fie în persoană, fie prin comisii extraordinare, asupra magistraţilor provinciali nu era nicidecum suficientă; instituirea unei comisii senatoriale permanente (quaestio ordinaria) la propunerea lui Lucius Calpurnius Piso, în anul 605 (149), care urma să examineze în foruri juridice plîngerile provincialilor împotriva magistraţilor romani din cauza extorcărilor, a fost o inovaţie bogată în consecinţe pentru întreaga viaţă publică. Se încercă emanciparea comiţiilor de influenţa preponderentă a aristocraţiei. Panaceul l-a constituit şi în cazul democraţiei romane votarea secretă în adunările cetăţenilor, care a fost introdusă mai întîi pentru alegerile de magistraţi prin lex Gabinia (615, 139), pe urmă pentru tribunalele publice prin lex Cassia (617, 137) şi, în sfîrşit, pentru votarea propunerilor legislative prin lex Papiria (623, 131). Într-un mod asemănător, puţin după aceea (în jurul anului 625, 129), senatorii au fost obligaţi printr-un decret al poporului să predea la intrarea în senat calul şi să renunţe astfel la privilegiul lor de a vota în cele 18 centurii ecvestre (I, p. 546). Aceste măsuri, destinate să emancipeze corpul electoral de ordinul guvernanţilor, au fost, poate, privite de către partidul care le-a tradus în faptă ca un început al regenerării statului; însă, de fapt, ele nu au adus nici o schimbare în nulitatea şi lipsa de libertate ale organului legal suprem al comunităţii romane ; mai mult, acestea au devenit astfel şi mai evidente pentru toţi cei interesaţi sau neinteresaţi. Tot atît de retorică şi tot atît de orgolioasă a fost recunoaşterea formală a independenţei şi suveranităţii cetăţenilor prin mutarea locului lor de adunare de la vechile comiţii în faţa clădirii senatului, în for (în jurul anului 609, 145). Însă această ostilitate dintre suveranitatea formală a poporului şi constituţia existentă în realitate era, în mare parte, o aparenţă. Propuneri ale partidelor circulau pretutindeni, dar era greu să găseşti şi numele partidelor în afacerile reale şi nemijlocit practice. Pe tot parcursul secolului al VII-lea, alegerile publice anuale pentru magistraturile civile, mai ales pentru consulat şi cenzură, formau adevărata problemă cotidiană permanentă şi centrul agitaţiei politice, însă numai în cazuri particulare foarte rare se exprimau, prin diferitele candidaturi, şi principii politice opuse; de obicei, aceste alegeri rămîneau probleme pur personale, iar pentru mersul treburilor publice era indiferent dacă majoritatea voturilor reveneau unui Caecilius sau unui Cornelius. Romanii duceau aşadar lipsă de ceea ce echilibrează şi compensează toate relele vieţii de partid, libera şi colectiva mişcare a maselor spre ţelul recunoscut drept util, dar le tolerau totuşi pe toate numai în beneficiul măruntelor intrigi ale coteriilor dominante. Pentru nobilul roman era relativ uşor să-şi înceapă, ca tribun al poporului sau cvestor, cariera politică, dar dobîndirea consulatului şi cenzurii era accesibilă chiar şi pentru el numai în urma unor mari eforturi, prelungite pe durata mai multor ani. Recompensele erau numeroase, însă cei care le meritau erau puţini la număr; competitorii alergau, cum a spus odată un poet latin, ca într-o arenă la început imensă, dar care se îngusta pe măsură ce avansau. Aceasta era un bine atîta timp cît magistratura era, cum se spunea, „o onoare” şi cît capacităţile militare, politice şi juridice se întreceau pentru dobîndirea rarelor coroane, însă acum exclusivismul real al nobilimii suprima avantajele concurenţei, lăsînd să subziste doar dezavantajele ei. Cu cîteva excepţii, bărbaţii tineri din familiile guvernante se îmbulzeau spre cariera politică, iar ambiţia impetuoasă şi prematură a recurs în curînd la mijloace mult mai eficace decît putea fi activitatea salutară pentru binele public. Prima condiţie pentru cariera publică deveniră alianţele puternice; ea nu începea aşadar în tabără, ci în anticamerele bărbaţilor influenţi. Ceea ce odinioară făcuseră numai clienţii şi liberţii, oferindu-şi stăpînilor serviciile dis-de-dimineaţă şi apărînd în public în suita lor, trecu acum asupra noii clientele nobile. Dar şi gloata are aere de mare domn şi vrea să fie respectată ca atare. Mulţimea începu să ceară, ca pe un drept al său, ca viitorul consul să recunoască şi să onoreze în fiecare haimana de pe stradă poporul suveran şi ca orice candidat în „turneu” (ambitus) să-l salute pe fiecare elector cu numele său şi să-i strîngă mîna. Lumea nobilă acceptă de bunăvoie aceste procedee dezonorante. Adevăratul candidat nu linguşea numai în palat, ci şi pe stradă, recomandîndu-se mulţimii prin atenţii măgulitoare, prin dispense şi prin amabilităţi mai mult sau mai puţin rafinate. Cererea de reforme şi demagogia erau abil folosite pentru atragerea publicului şi deveniră cu atît mai eficace cu cît priveau persoanele, şi nu afacerile. Deveni un obicei ca tineri imberbi de origine nobilă să joace rolul lui Cato în pasiunea lor necoaptă şi în elocinţa lor copilărească sau să se proclame, cu de la sine putere, cenzori publici ai unui bărbat de foarte înaltă poziţie, dar foarte nepopular. Romanii permiseră ca serioasele instituţii ale justiţiei şi ale poliţiei politice să devină un mijloc pentru dobîndirea magistraturilor. Organizarea sau, ceea ce era şi mai grav, făgăduirea unor distracţii populare nemaivăzute devenise de mult o condiţie sine qua non legală pentru ocuparea consulatului (I, p. 560). Acum, aşa cum o demonstrează interdicţia decretată în anul 595 (159), voturile alegătorilor începură să fie cumpărate chiar şi cu bani. Consecinţa cea mai gravă a acestei cerşiri a favorurilor maselor a fost, poate, incompatibilitatea acestui rol umilitor cu poziţia pe care guvernul o deţinea de drept faţă de cei guvernaţi. Guvernarea deveni astfel, dintr-o binefacere, un adevărat blestem pentru popor. Romanii nu mai îndrăzneau să dispună, spre binele patriei, de averea şi sîngele cetăţenilor, dacă împrejurările o cereau. Cetăţenii se obişnuiră cu ideea periculoasă că ar fi scutiţi prin lege de plata unor impozite directe, chiar dacă acestea erau numai un avans; după războiul împotriva lui Perseus nu s-a mai cerut nici o taxă din partea comunităţii. Sistemul militar a fost mai degrabă lăsat să decadă decît să fie siliţi cetăţenii să intre în odiosul serviciu transmarin; soarta pe care o aveau magistraţii care încercau să traducă în faptă conscripţia după litera legii a fost descrisă mai sus. Într-un mod fatal, năpasta unei oligarhii degenerate se împleteşte în Roma acestor timpuri cu cea a unei democraţii încă nedezvoltate, dar şubredă încă din germene. Conform denumirii lor, partidul „optimaţilor” dorea să reprezinte voinţa celor mai buni, iar acela al „popularilor” pe cea a comunităţii; însă, în realitate, în Roma de atunci nu a existat o veritabilă aristocraţie şi nici o comunitate cu adevărat suverană. Ambele partide luptau de fapt pentru nişte umbre şi numărau în rîndurile lor fie entuziaşti, fie ipocriţi. Amîndouă erau, în egală măsură, năpădite de corupţia politică şi nici unul nu avea în realitate vreo valoare. Amîndouă erau constrînse cu necesitate la status quo, întrucît nici unul, nici celălalt nu avea vreo idee politică, şi cu atît mai puţin un plan politic care să depăşească situaţia prezentă a lucrurilor; în consecinţă, ele concordau atît de mult, încît la fiecare pas se întîlneau atît prin mijloace, cît şi prin ţel, iar o schimbare de partid era mai mult o chestiune de tactică decît de concepţie politică. Neîndoielnic, ar fi fost în avantajul comunităţii dacă aristocraţia ar fi introdus o succesiune ereditară sau dacă democraţia ar fi produs o veritabilă guvernare democratică. Dar aceşti „optimaţi” şi aceşti „populari” ai secolului al VII-lea îşi erau prea necesari unii altora pentru a se lupta pe viaţă şi pe moarte; ei nu numai că nu se puteau nimici unii pe alţii, ci, chiar dacă ar fi putut, n-ar fi făcut-o. În consecinţă, comunitatea ieşea tot mai mult din matca ei politică şi morală şi se îndrepta spre o disoluţie completă.

De altfel, criza care a generat revoluţia romană nu se născu din acest deplorabil conflict politic, ci din relaţiile economice şi sociale pe care guvernul roman le neglija, ca pe toate celelalte, şi care găsiră astfel ocazia să dezvolte, cu o rapiditate şi o forţă înfricoşătoare, elementul morbid, acum nestingherit. Din timpuri străvechi, economia romană se baza pe doi factori veşnic asociaţi şi autogonici: sistemul culturii practicate de micii fermieri şi sistemul capitalului. Acesta din urmă, în strînsă legătură cu marea proprietate, era de secole în război cu ţărănimea, război care părea că nu va lua sfîrşit decît cu distrugerea ei şi apoi a întregii comunităţi, dar care fusese întrerupt fără un rezultat definitiv datorită norocoaselor războaie şi cuprinzătoarelor împărţiri domeniale ce le urmaseră. Mai sus s-a arătat (I, pp. 577-580) că, odată cu reînnoirea opoziţiei dintre patricieni şi plebei sub alte nume, acumularea disproporţionată a capitalului pregătea un al doilea asalt împotriva sistemului fermelor. Este adevărat că metoda a fost alta. Odinioară, micul fermier fusese ruinat prin avansurile de bani care-l reduseseră practic la rolul de intendent al creditorului său; acum el era apăsat prin concurenţa grîului de peste mare şi mai ales a celui produs de către sclavi. Capitaliştii ţineau pasul cu timpul; capitalul purta război împotriva muncii, altfel spus împotriva libertăţii persoanei (fireşte, păstrînd, ca întotdeauna, toate aspectele legale), dar nu în maniera ticăloasă care-l transformase pe omul liber în sclav din cauza datoriilor sale, ci, din capul locului, cu sclavi cumpăraţi şi plătiţi pe cale legală; cămătarul de odinioară al capitalei apăru pe scenă într-o formă adecvată acelor timpuri, ca proprietar de întinse plantaţii. Rezultatul final a fost însă acelaşi în amîndouă cazurile: deprecierea loturilor ţărăneşti italice, înlăturarea sistemului de fermă mai întîi în unele provincii, apoi şi în Italia de către sistemul latifundiar; orientarea acestuia şi în Italia spre creşterea animalelor şi cultivarea măslinilor şi viţei-de-vie; în fine, înlocuirea lucrătorilor liberi cu sclavi atît în provincii, cît şi în Italia. Tot aşa cum nobilimea era mai periculoasă decît patriciatul, întrucît nu putea fi suprimată, precum acesta, printr-o modificare constituţională, la fel şi noua putere a capitalului era mai periculoasă decît cea din secolul al IV-lea sau al V-lea, întrucît nu putea fi desfiinţată printr-o schimbare a constituţiei ţării.

Înainte de a încerca o descriere a celui de-al doilea mare conflict dintre muncă şi capital, se impun aici cîteva consideraţii asupra naturii şi întinderii sistemului sclavajului. Nu mai este vorba despre vechiul şi, din anumite puncte de vedere, nevinovatul sclavaj rural, cînd ţăranul fie ara împreună cu sclavul său, fie, dacă poseda mai mult pămînt decît putea cultiva, îl instituia pe sclav ori ca intendent, ori ca arendaş asupra unui lot de pămînt, iar acesta era obligat să cedeze o anumită parte din recoltă stăpînului (I, p. 144). Astfel de relaţii au existat, ce-i drept, în toate timpurile – în jurul localităţii Gomum, de exemplu, ele erau încă la ordinea zilei în perioada cezarilor –, însă ca situaţii excepţionale în districte privilegiate şi pe domeniile administrate cu clemenţă. Or, noi vrem să vorbim despre sistemul sclavajului pe scară largă, care se dezvoltase în statul roman, precum odinioară în cel cartaginez, din supremaţia capitalului. În timp ce prizonieratul de război şi ereditatea sclavajului fuseseră suficiente la început pentru a alimenta piaţa de sclavi, noul sistem al sclavajului, întocmai celui american, se baza pe vînătoarea sistematică de oameni, întrucît, dată fiind utilizarea lor, care nu lua în seama viaţa şi procrearea sclavilor, numărul acestora era într-o continuă scădere, iar deficitul nu putea fi acoperit nici măcar de războaiele care furnizau necontenit noi mase de sclavi. Nici o ţară unde se găsea această pradă nu a rămas scutită; nici în Italia nu era ceva cu totul necunoscut ca omul liber sărac să fie trecut de către patronul său în rîndul sclavilor. „Ţara negrilor” pentru acele timpuri a fost însă Asia Occidentală, căci corsarii cretani şi cilicieni, veritabili vînători şi negustori profesionişti de sclavi, făceau ravagii pe coastele Siriei şi ale insulelor greceşti, unde, într-o adevărată concurenţă cu ei, arendaşii romani ai vămilor organizau adevărate hăituiri de oameni în statele clientelare şi îşi însuşeau prizonierii. Răul acesta luă asemenea proporţii, încît regele Bitiniei se declara, în jurul anului 650 (104), incapabil să furnizeze contingentul cerut, întrucît toţi oamenii liberi din regatul său fuseseră capturaţi de către arendaşii vămilor. În marele tîrg de sclavi de la Delos, unde negustorii de sclavi din Asia Mică îşi vindeau marfa speculanţilor italici, au fost debarcaţi, se spune, într-o singură zi 10.000 de sclavi şi vînduţi cu toţii pînă la lăsarea serii – o dovadă a numărului imens de sclavi furnizaţi şi a faptului că cererea depăşea totuşi oferta. Nu este de mirare. Din descrierea economiei romane a secolului al VI-lea a rezultat deja că aceasta, ca de altfel toate economiile antice desfăşurate pe scară largă, se întemeia pe folosirea sclavilor (I, p. 575). Orice orientare ar fi adoptat specula, instrumentul ei era, fără excepţie, omul redus, din punct de vedere legal, la starea de animal. Meşteşugurile erau practicate în cea mai mare parte de către sclavi, astfel încît veniturile aparţineau stăpînului. Strîngerea veniturilor publice în păturile inferioare era executată întotdeauna de către sclavii asociaţiilor de publicani. Munca servilă asigura exploatarea minelor, era folosită în atelierele de topit smoală şi pentru orice altă îndeletnicire asemănătoare; încă de timpuriu, se obişnuia trimiterea de grupuri de sclavi la minele spaniole, ale căror administratori îi acceptau cu plăcere şi obţineau cîştiguri mari de pe urma lor. Culesul viilor şi al măslinilor nu revenea în Italia oamenilor de pe domeniu, ci era dat în acord unui proprietar de sclavi. Creşterea animalelor era pretutindeni o îndeletnicire de sclav; am amintit mai sus (I, p. 577) de sclavii păstori înarmaţi, deseori călare, de pe întinsele păşuni ale Italiei: acelaşi sistem pastoral a devenit în curînd şi în provincii un obiect favorit al speculei romane. De exemplu, Dalmaţia abia fusese cucerită (599, 155) cînd capitaliştii romani începură să practice aici, pe scară largă, creşterea animalelor, după modelul din Italia. Mult mai apăsător, din toate punctele de vedere, era însă sistemul de plantaţie propriu-zis, cultivarea ogoarelor de către o ceată de sclavi, deseori marcaţi cu fierul înroşit, care executau în timpul zilei muncile cîmpului sub ochii supraveghetorului, fiind închişi pe timpul nopţii într-o temniţă comună, cîteodată subterană, a lucrătorilor. Acest sistem al plantaţiilor pătrunsese în Cartagina dinspre Orient (I, p. 339), ajungînd, probabil prin intermediul cartaginezilor în Sicilia, unde, fără îndoială din această cauză, el apare mai devreme şi mai desăvîrşit decît în oricare alt ţinut al stăpînirii romane. Pămîntul arabil al leontinilor, care cuprindea 30.000 de iugera1 arendate de către cenzori ca domeniu roman (I, p. 339), va fi împărţit, la cîteva decenii după epoca Gracchilor, între nu mai puţin de 84 de arendaşi, fiecăruia revenindu-i astfel în medie 360 de iugera, printre care nu se găsea decît un singur leontin, toţi ceilalţi fiind speculanţi străini, în majoritate romani. Se înţelege de la sine ardoarea cu care speculanţii romani mergeau pe urmele predecesorilor lor şi ce afaceri considerabile trebuie să fi realizat antreprenorii romani şi neromani cu vitele siciliene şi cu grîul sclavilor sicilieni; ei acoperiră frumoasa insulă cu păşunile şi cu plantaţiile lor. Italia însă era încă departe de această formă a sistemului de sclavaj, cea mai odioasă dintre toate. Deşi în Etruria, de unde sistemul de plantaţii pare să se fi extins în Italia şi unde, cel puţin cu 40 de ani mai tîrziu, a existat la scară largă, nu au lipsit în această epocă ergastula, agricultura italică a acestor timpuri fiind încă practicată în majoritatea cazurilor de oameni liberi sau cel puţin de sclavi neîncătuşaţi, în timp ce muncile mai ample erau încredinţate antreprenorilor. Diferenţa dintre sistemul de sclavaj italic şi cel sicilian este evidenţiată de faptul că sclavii comunităţii mamertine, care trăiau după modelul italic, nu au participat la răscoala sclavilor din Sicilia din anii 619-622 (135-132). Abisul de mizerie şi de jale care se deschide în faţa ochilor noştri şi în care căzuse acest proletariat, cel mai nenorocit dintre toate, îl vom lăsa spre cercetare celui ce îndrăzneşte să pătrundă în astfel de adîncuri; este foarte posibil ca, în comparaţie cu suferinţele sclavilor romani, cele ale negrilor să nu fi fost decît o picătură într-un ocean. Aici ne interesează mai puţin starea jalnică a sclavilor, pericolele pentru statul roman pe care le-a antrenat ea şi atitudinea adoptată de guvern faţă de aceste pericole. Este evident că acest proletariat nu fusese creat de către guvern şi că nu putea fi suprimat nemijlocit de el; acest lucru nu putea fi realizat decît prin nişte remedii care ar fi fost mai dăunătoare decît răul în sine. Datoria guvernului era, pe de o parte, să prevină printr-o serioasă poliţie de siguranţă pericolul nemijlocit pentru proprietate şi viaţă cu care proletariatul sclav ameninţa membrii statului, iar pe de altă parte, să acţioneze în scopul limitării acestui proletariat, în măsura posibilităţilor, prin încurajarea muncii libere. Să vedem cum şi-a îndeplinit aristocraţia romană aceste două sarcini.

Analizînd conspiraţiile şi războaiele sclavilor care izbucneau pretutindeni, ne putem face o idee despre modul în care acţiona poliţia. În Italia păreau să renască dezordinile cumplite, consecinţe fatale ale războaielor cu Hannibal (I, p. 590); deodată s-a impus necesitatea de a fi prinşi şi executaţi 150 de sclavi în capitală, 450 la Minturnae, iar la Sinuessa chiar 4.000 (621, 133). Starea în provincie era, cum este lesne de înţeles, şi mai gravă. În marele tîrg de sclavi de la Delos şi în minele de argint din Attica sclavii trebuiau, în aceeaşi epocă, să fie readuşi la ascultare prin forţa armelor. Războiul contra lui Aristonikos şi a „locuitorilor Soarelui” din Asia Mică era, în esenţă, un război al proprietarilor împotriva sclavilor revoltaţi (pp. 40-41). Situaţia cea mai gravă se înregistra, cum era şi firesc, în Sicilia, regiunea privilegiată a sistemului de plantaţii. Tîlhăria era aici, cel puţin în interior, de mult un rău permanent; situaţia începu să evolueze spre insurecţie. Damophilos, bogat plantator din Enna (Castrogiovanni), care rivaliza cu stăpînii italici în exploatarea industrială a capitalului său viu, a fost atacat şi omorît de sclavii săi rurali exasperaţi; hoarda sălbatică se precipită apoi spre oraşul Enna, unde a repetat procedeul la scară mai mare. Sclavii se răsculară în masă împotriva stăpînilor lor, îi omorîră sau maltratară şi chemară în fruntea apreciabilei armate a insurgenţilor un măscărici din Apameia siriană care ştia să scuipe foc şi să rostească oracole; numit pînă atunci, ca sclav, Eunus, acesta deveni, ca şef al insurgenţilor, Antiochos, regele sirienilor. De ce nu? Doar cu cîţiva ani mai înainte un alt sclav sirian, care nici nu fusese profet, purtase la Antiochia chiar diadema regală a Seleucizilor (p. 46). Sclavul grec Achaeos, viteazul „general” al noului rege, cutreieră insula adunînd sub stindardele sale nu numai păstorii sălbatici din toate părţile, ci şi lucrătorii liberi, care erau potrivnici plantatorilor şi făcură front comun cu sclavii răzvrătiţi. Într-un alt ţinut al Siciliei, Cleon, un sclav cilician, cîndva un hoţ îndrăzneţ în patria sa, îi urmă exemplul şi ocupă Acragas; căpeteniile s-au înţeles între ele şi reuşiră, după mai multe succese nesemnificative, să-l înfrîngă pînă la urmă decisiv pe pretorul Lucius Hypsaeus, împreună cu armata sa compusă în cea mai mare parte din miliţii siciliene, şi să-i cucerească tabăra. Ca urmare, aproape întreaga insulă ajunse sub stăpînirea răsculaţilor, al căror număr a fost apreciat, după estimările cele mai moderate, la 70.000 de oameni în stare să poarte armele; romanii se văzură nevoiţi să trimită, timp de trei ani (620-622, 134-132), consuli şi armate consulare în Sicilia, pînă cînd, după multe bătălii indecise, unele chiar fatale, răscoala a fost, în fine, înăbuşită prin cucerirea oraşelor Tauromenion şi Enna. În faţa acestuia din urmă, între ale cărui ziduri se retrăsese grupul cel mai hotărît al insurgenţilor pentru a se apăra în această poziţie inexpugnabilă, aşa cum se apără bărbaţii care nu pot conta nici pe salvare, nici pe graţiere, consulii Lucius Calpurnius Piso şi Publius Rupilius rămaseră timp de doi ani, cucerindu-l mai degrabă prin înfometare decît prin puterea armelor. Acestea au fost rezultatele politicii preventive, aşa cum a fost ea practicată de către senatul roman şi de către magistraţii săi din Italia şi din provincii. În timp ce sarcina de a se debarasa de proletariat cere şi uneori depăşeşte întreaga putere şi abilitate a guvernului, represiunea prin măsuri poliţieneşti este, dimpotrivă, relativ uşoară pentru orice comunitate mai mare. Statele ar fi fericite dacă masele sărace nu le-ar pregăti alte primejdii decît cele cu care ameninţă şi urşii, şi lupii; numai timizii şi cei care speculează frica absurdă a mulţimii prezic dispariţia ordinii civile prin răscoale ale sclavilor sau insurecţii ale proletariatului. Totuşi, guvernul roman, în ciuda păcii profunde şi a resurselor nelimitate ale statului, nu făcu faţă nici acestei uşoare sarcini de a înfrîna masele asuprite. Era un semn al slăbiciunii lui, dar nu numai atît. Guvernatorul roman era obligat, de drept, să menţină libertatea de circulaţie pe drumurile ţării şi să-i răstignească pe hoţii prinşi, dacă era vorba de sclavi; fireşte, sistemul sclavajului implică regimul de teroare. Ce-i drept, în Sicilia acestor timpuri, guvernatorul mai organiza cîte o „razzia” cînd drumurile deveneau prea nesigure, dar, pentru a nu-i indispune pe plantatorii italici, hoţii prinşi erau predaţi de autorităţi, de regulă, stăpînilor lor, ca să-i pedepsească după propria apreciere; iar aceşti stăpîni erau oameni economi care, atunci cînd sclavii lor păstori le cereau haine, le răspundeau cu bătaia şi cu întrebarea dacă drumeţii călătoresc goi prin ţară. Pentru combaterea acestei complicităţi, consulul Publius Rupilius ordonă, după reprimarea răscoalei sclavilor, ca toţi sclavii prinşi vii – se spune că peste 20.000 de oameni – să fie răstigniţi. Bineînţeles, indulgenţa faţă de capital nu mai era posibilă acum.

Preocuparea guvernului pentru dezvoltarea muncii libere şi, în consecinţă, pentru limitarea proletariatului servil ar fi dat roade mult mai greu de obţinut, dar, fireşte, incomparabil mai îmbelşugate. Din nefericire, nu se acţionă în această direcţie. În timpul primei crize sociale, proprietarul fusese obligat prin lege să utilizeze un număr de lucrători liberi, proporţional cu numărul sclavilor săi (I, pp. 211-212). Acum, la îndemnul guvernului, a fost tradus în limba latină un tratat punic despre agricultură (I, p. 342), cuprinzînd, fără îndoială, instrucţiuni despre sistemul plantaţiilor, după model cartaginez, pentru uzul şi profitul speculanţilor italici – primul şi unicul exemplu al unei întreprinderi literare iniţiate de senatul roman! Aceeaşi tendinţă se manifestă într-o afacere mai importantă sau, mai precis, în problema vitală a Romei – sistemul de colonizare. Nu era nevoie de înţelepciune, ci numai de reamintirea evoluţiei primei crize sociale a Romei pentru a înţelege că unicul remediu serios împotriva unui proletariat agricol consta într-un cuprinzător şi bine organizat sistem de emigrări (I, p. 217), pentru care relaţiile externe ale Romei ofereau condiţiile cele mai favorabile. Pînă spre sfîrşitul secolului al VI-lea, dispariţia constantă a micii proprietăţi italice fusese, ce-i drept, contracarată prin continua acordare de noi loturi de pămînt (I, p. 565). Însă această măsură nu fusese nicidecum înfăptuită în limita posibilităţilor şi necesităţii; nu numai că nu fusese confiscat pămîntul domenial ocupat în trecut de către particulari (I, p. 193), dar au fost permise şi noi ocupări ale pămînturilor recent cucerite; alte achiziţii foarte importante, ca teritoriul oraşului Capua, fără a fi abandonate ocupaţiei, n-au fost totuşi distribuite, ci închiriate şi valorificate ca domeniu uzufructuar. Cu toate acestea, atribuirile de pămînturi avuseseră efecte salutare, dînd ajutor multor nevoiaşi şi speranţă tuturor. Dar, după întemeierea localităţii Luna (577, 177), cu excepţia fondării coloniei Auximum (Osimo) din Picenum (597, 157), nu se mai găseşte, pentru o lungă perioadă de timp, nici o mărturie despre alte distribuiri de pămînturi. Motivul este uşor de ghicit. Întrucît după înfrîngerea boiilor şi apuanilor nu fusese cîştigat în Italia nici un alt teritoriu nou, cu excepţia văilor puţin ademenitoare din Liguria, aici nu mai erau de împărţit alte pămînturi decît cele domeniale arendate sau ocupate, a căror confiscare displăcea aristocraţiei tot atît de mult ca şi cu 300 de ani înainte. Pe de altă parte, din raţiuni politice, împărţirea pămînturilor cîştigate în afara Italiei părea a fi un gest necugetat; Italia urma să rămînă ţara dominantă, iar zidul despărţitor dintre stăpînii italici şi supuşii provinciali nu trebuia să cadă. Dacă nu voia să neglijeze consideraţiile înaltei politici sau interesele de clasă, guvernului nu-i rămînea altceva de făcut decît să asiste la ruinarea stării fermierilor italici, ceea ce s-a şi întîmplat. Capitaliştii continuau să cumpere pămînturile micilor proprietari, iar dacă aceştia erau îndărătnici, le ocupau terenurile şi fără contract de cumpărare; cum lesne se poate înţelege, lucrurile nu decurgeau în acest caz fără fricţiuni. O metodă practicată cu predilecţie era aceea de a răpi soţia şi copiii fermierului în timp ce acesta se afla la cîmp şi de a-l determina, punîndu-l în faţa faptului împlinit, să cedeze. Proprietarii continuau să folosească cu preponderenţă sclavi în locul lucrătorilor liberi, aceasta şi pentru că cei dintîi nu puteau fi chemaţi sub arme, aducînd astfel proletariatul civil la nivelul de mizerie al masei sclavilor. Ei continuau să înlăture grîul Italiei de pe piaţa capitalei şi să-l devalorizeze în întreaga peninsulă prin grîul sicilian produs de sclavi şi vîndut la preţuri derizorii. În Etruria, vechea aristocraţie, în alianţă cu capitaliştii romani, reuşise încă din anul 620 (134) să suprime existenţa oricărui ţăran liber. În forul capitalei se putea spune cu voce tare că animalele au vizuina lor, pe cînd cetăţenilor nu le rămăseseră decît aerul şi lumina soarelui şi că aceia care erau numiţi stăpînii lumii nu puteau considera nici măcar o brazdă de pămînt ca proprietate a lor. Listele de cetăţeni romani ale censului ne lămuresc în această privinţă; de la sfîrşitul războiului cu Hannibal pînă în anul 595 (159), numărul cetăţenilor este într-o continuă creştere, cauza acestei realităţi fiind, în esenţă, distribuirea continuă şi tot mai largă de pămînturi domeniale (I, p. 589). După anul 595 (159), cînd censul oferă numărul de 328.000 de cetăţeni în stare să poarte armele, se manifestă, dimpotrivă, o scădere neîntreruptă, lista reducîndu-se în anul 600 (154) la 324.000, în anul 607 (147) la 322.000, iar în anul 623 (131) la 319.000 de cetăţeni apţi pentru serviciul militar – un rezultat alarmant pentru o epocă de profundă pace în interior şi în exterior. Dacă lucrurile ar fi continuat în acest fel, comunitatea de cetăţeni s-ar fi divizat în plantatori şi sclavi, iar statul ar fi putut, cum s-a întîmplat la parţi, să-şi cumpere soldaţii în tîrgul de sclavi.

Astfel se prezintă situaţia internă şi externă a Romei în momentul în care statul intră în al şaptelea secol al existenţei sale. Oriunde ţi-ai fi îndreptat privirea, ai fi dat numai peste abuzuri şi decadenţă şi oricare om clarvăzător şi bine intenţionat trebuie să se întrebe dacă lucrurile nu puteau fi îndreptate sau schimbate. Roma nu ducea lipsă de asemenea oameni; dar nici unul nu părea mai potrivit pentru măreaţa operă a reformei politice şi sociale decît fiul preferat al lui Aemilius Paullus, nepotul adoptiv al marelui Scipio, care purta şi el gloriosul nume de Africanus, nu numai în virtutea dreptului său ereditar, ci şi a dreptului său personal – Publius Cornelius Scipio Aemilianus Africanus (570-625, 184-129). Ca şi tatăl său, era un bărbat cumpătat şi de o sănătate desăvîrşită, niciodată bolnav şi niciodată oscilant în privinţa următoarei şi necesarei hotărîri. Încă din tinereţe, se ţinuse departe de practicile ordinare ale începătorilor în politică – să stea în anticamerele senatorilor distinşi sau să facă declamaţii în tribunale. În schimb, iubea vînătoarea; la 17 ani, după ce se distinsese, sub conducerea tatălui său, în campania împotriva lui Perseus, ceruse drept recompensă vînătoarea liberă în pădurile regilor Macedoniei, neatinse timp de patru ani. Dar, înainte de toate, îşi folosea timpul liber dedicîndu-se ştiinţei şi literaturii. Prin grija tatălui său, fusese iniţiat de timpuriu în acea cultură elenă veritabilă care îl ridica deasupra insipidului elenism la modă; datorită aprecierii serioase şi exacte a calităţilor şi a defectelor spiritului grec şi datorită atitudinii sale aristocratice, acest roman a impresionat profund curţile Orientului, chiar şi pe zeflemitorii alexandrini. Elenismul lui se putea recunoaşte mai ales în ironia fină a discursurilor şi în puritatea clasică a latinei sale. Deşi nu era scriitor de profesie, el îşi scria, precum Cato, discursurile – care, alături de scrisorile surorii sale adoptive, mama Gracchilor, au fost considerate de către literaţii de mai tîrziu, drept capodopere ale prozei latine – şi îi atrăgea pe cei mai buni autori greci şi romani în cercul său, o societate plebeiană ce-i era luată, fireşte, în nume de rău de către acei colegi din senat pentru care originea nobilă era unica distincţie. Era un bărbat loial, de o moralitate solidă, al cărui cuvînt era respectat atît de amici, cît şi de inamici; evita complicaţiile şi speculaţiile şi trăia simplu; în treburile băneşti se purta nu numai onorabil şi dezinteresat, ci şi cu o blîndeţe şi cu o generozitate care păreau bizare spiritului mercantil al contemporanilor săi. Era un soldat şi un ofiţer destoinic; din războiul african se întorsese cu coroana de onoare, acordată îndeobşte acelora care salvaseră viaţa unor cetăţeni ameninţaţi cu moartea, primejduindu-şi propria viaţă, iar la terminarea războiului, pe care-l începuse ca ofiţer, devenise general. Împrejurările nu-i oferiseră ocazia de a-şi dovedi capacitatea de general în misiuni cu adevărat dificile. Scipio, ca şi tatăl lui, nu era o natură genială – o dovedeşte predilecţia sa pentru Xenophon, militarul sec şi scriitorul scrupulos –, însă un bărbat adevărat şi incoruptibil, care părea destinat, înaintea altora, să stăvilească decăderea prin reforme organice. Este cu atît mai semnificativ faptul că el n-a încercat să le săvîrşească. Ce-i drept, ajuta unde şi cum putea la suprimarea sau împiedicarea abuzurilor şi acţiona îndeosebi pentru o ameliorare a jurisdicţiei. Graţie lui în primul rînd, Lucius Cassius, un bărbat destoinic, de o austeritate şi o onestitate arhaice, a putut impune, în ciuda opoziţiei vehemente a optimaţilor, legea sa electorală, care introducea votul secret pentru tribunalele populare, cărora le revenea cea mai importantă parte a jurisdicţiei penale (p. 51). De asemenea, el, care nu dorise să participe în tinereţe la acuzaţiile infantile, a chemat în anii de maturitate mai mulţi dintre cei mai vinovaţi membri ai aristocraţiei în faţa tribunalelor. În acelaşi spirit, a alungat, ca general, atunci cînd se afla în faţa Numantiei şi Cartaginei, femeile şi preoţii din tabără şi a silit adunătura de soldaţi să accepte din nou jugul de fier al vechii discipline militare; a rărit, în calitate de cenzor (612, 142), rîndurile lumii aristocratice din senat, excluzîndu-i pe imberbii purtători de manşetă, şi, cu vorbe grele, a îndemnat cetăţenii să respecte cu mai multă străşnicie cutumele cinstite ale strămoşilor lor. Dar nimeni, şi cu atît mai puţin el, nu putea să nu recunoască faptul că rigoarea crescîndă a jurisdicţiei şi intervenţiile răzleţe nu constituiau nici măcar primii paşi pentru tămăduirea relelor organice de care suferea statul. Scipio nu s-a atins de acestea. Gaius Laelius (consul în anul 614, 140), prietenul mai vîrstnic al lui Scipio şi mentorul şi confidentul său politic, concepuse un plan de confiscare a teritoriului domenial din Italia, încă nedistribuit, dar ocupat deocamdată, şi de ajutorare a ţărănimii italice, care se ruina vizibil, prin împărţirea acestuia. El renunţă însă la propunere cînd constată ce vîlvă ar fi produs astfel, fiind numit de atunci „cel Înţelegător”. Scipio împărtăşea această opinie. El era pe deplin convins de proporţiile uriaşe ale răului şi, acolo unde era în cauză numai persoana lui, intervenea cu un curaj demn de admirat, fără menajamente pentru sine însuşi; se convinsese, de asemenea, că ţara nu putea fi ajutată decît cu preţul unei revoluţii asemănătoare celei care izvorîse în secolele al IV-lea şi al V-lea din problema reformei şi i se părea, pe drept sau pe nedrept, că remediul ar fi mai dăunător decît răul însuşi. În felul acesta, cu cercul prietenilor săi, el se afla la mijloc între aristocraţi, care nu-i vor ierta niciodată recunoaşterea Legii Cassia, şi democraţi, ale căror dorinţe nu le satisfăcuse şi nici nu dorea să le satisfacă, solitar în timpul vieţii sale, fiind sărbătorit după moarte de amîndouă partidele, cînd ca fruntaş al aristocraţiei, cînd ca promotor al reformei. Pînă în timpurile sale, la depunerea magistraturii, cenzorii îi imploraseră pe zei să dăruiască statului mai multă putere şi măreţie; ajuns cenzor, Scipio li se rugă pentru salvarea statului. Întreaga sa profesiune de credinţă era cuprinsă în această tristă exclamaţie.

Însă acolo unde eşuă bărbatul care purtase armata romană de două ori din decăderea cea mai cumplită spre victorie, un tînăr lipsit de glorie îndrăzni să se erijeze în rolul de salvator al Italiei. El se numea Tiberius Sempronius Gracchus (591-621, 163-133). Tatăl său, care purta acelaşi nume – consul în 577 (177) şi 591 (163), cenzor în 585 (169) –, era un veritabil model de aristocrat roman. Măreţia strălucitoare a jocurilor sale edilice, organizate nu fără oprimarea comunităţilor dependente, îi atrăsese o gravă şi meritată mustrare din partea senatului (I, p. 556), în vreme ce, prin intervenţia în odiosul proces împotriva Scipionilor, cu care el personal era în relaţii de ostilitate (I, pp. 520-521), îşi dovedise spiritul cavaleresc şi, poate, chiar consideraţia faţă de ordinul căruia îi aparţinea, iar prin acţiunile energice împotriva liberţilor în timpul cenzurii sale (I, p. 566) – convingerile sale conservatoare. În calitate de guvernator al provinciei de pe Ebru (I, p. 472), a adus patriei un serviciu însemnat prin vitejia şi, mai ales, prin integritatea sa, cucerindu-şi, concomitent, recunoştinţa şi afecţiunea naţiunii supuse. Mama lui, Cornelia, era fiica învingătorului de la Zama care, tocmai datorită acelei generoase intervenţii, îl alesese pe vechiul adversar ca ginere; ea însăşi era o femeie foarte cultă şi distinsă care, după moartea soţului, mult mai vîrstnic, respinsese mîna regelui Egiptului, educîndu-şi cei trei copii în amintirea soţului ei şi a tatălui lor. Tiberius, cel mai vîrstnic dintre cei doi fii, avea o fire bună şi sensibilă, o privire blîndă şi un spirit liniştit şi părea destinat pentru cu totul altceva decît pentru a fi un agitator al maselor. Prin toate relaţiile şi concepţiile sale, el aparţinea cercului Scipionilor, de la care împrumutase, la fel ca şi ceilalţi fraţi ai lui, cultura elenică şi naţională profundă. Scipio Aemilianus era vărul său şi soţul surorii sale; sub comanda acestuia, Tiberius participase la 18 ani la asaltul asupra Cartaginei şi dobîndise, datorită vitejiei sale, lauda severului general şi distincţii militare. Era firesc ca destoinicul tînăr să împărtăşească în totalitate concepţiile despre decăderea statului, aşa cum erau discutate în acest cerc, şi să adopte şi să dezvolte, cu toată însufleţirea şi vigoarea tinereţii, mai ales ideile legate de ridicarea stării fermierilor italici. Cetăţenii tineri, şi nu numai ei, calificară însă drept slăbiciune, şi nu drept „înţelegere”, renunţarea lui Laelius la traducerea în faptă a ideilor sale de reformă. Appius Claudius, fost consul (611, 143) şi cenzor (618, 136), unul dintre bărbaţii cei mai de vază ai senatului, reproşa cu vehemenţă – caracteristică ereditară în familia Claudiilor – cercului Scipionilor că ar fi abandonat prea repede planul distribuirii pămînturilor domeniale; cu atît mai mult cu cît, la candidatura pentru cenzură, el fusese, după cîte se pare, în conflict personal cu Scipio Aemilianus. Aceeaşi opinie o împărtăşea şi Publius Crassus Mucianus (p. 39), fost pontifex maximus, care se bucura de o veneraţie generală atît ca om, cît şi ca jurisconsult. Nici fratele său, Publius Mucius Scaevola, întemeietorul jurisprudenţei ştiinţifice la Roma, a cărui opinie era cu atît mai respectată cu cît se afla mai în afara partidelor, nu părea ostil planului de reformă. La fel judeca şi Quintus Metellus, învingătorul Macedoniei şi al aheilor, bărbat respectat pentru faptele sale războinice şi, mai mult, ca un model de disciplină şi morală arhaică în viaţa sa particulară şi în cea publică. Tiberius Gracchus era apropiat de aceşti bărbaţi, mai ales de Appius, a cărui fiică o luase de soţie, şi de Mucianus, a cărui fiică devenise soţia fratelui său; nu era de mirare că îl chinuia gîndul de a relua el însuşi planul de reformă, odată ce se va găsi într-o poziţie care să-i permită să ia iniţiativa în mod constituţional. Motive personale îl puteau încuraja în acest sens. Tratatul de pace pe care Mancinus îl încheiase cu numantinii în anul 617 (137) fusese, în esenţă, opera lui Gracchus (p. 14); faptul că senatul îl casase, că generalul fusese predat inamicilor din cauza aceasta, iar Gracchus, ca şi ceilalţi ofiţeri superiori, nu avusese aceeaşi soartă numai datorită favorurilor mai mari de care se bucura în rîndul cetăţenilor nu putea să estompeze pornirile acestui tînăr, onest şi orgolios, împotriva aristocraţiei dominante. Retorii eleni, cu care îi plăcea să discute politică şi filozofie, Diophanes din Mitilene şi Gaius Blossius din Cumae, aţîţau în sufletul său idealurile deja însuşite; odată ce intenţiile sale au devenit cunoscute unui cerc mai larg, nu au lipsit cuvintele aprobatoare, iar mai multe afişe publice îl îndemnau pe nepotul Africanului să se gîndească la poporul sărac, la salvarea Italiei.

În ziua de 10 decembrie 620 (134), Tiberius Gracchus a fost învestit ca tribun al poporului. Înfricoşătoarele consecinţe ale defectuoasei guvernări, decadenţa politică, militară, economică şi morală a cetăţenilor se arătau, tocmai atunci, tuturor în deplinătatea lor. Dintre cei doi consuli din acel an, unul se lupta fără succes cu sclavii răsculaţi, iar celălalt, Scipio Aemilianus, era ocupat de luni de zile nu cu înfrîngerea, ci cu zdrobirea unui mic oraş provincial spaniol. Dacă Gracchus mai avea nevoie de un motiv special pentru a-şi transpune în faptă convingerile, el îl găsi tocmai în aceste împrejurări care umpleau sufletul oricărui patriot cu o nemărginită teamă. Socrul său îi promisese ajutor cu vorba şi cu fapta şi putea să conteze pe sprijinul juristului Scaevola, care fusese ales, cu puţin timp înainte, consul al anului 621 (133). Astfel, Gracchus propuse, imediat după intrarea sa în magistratură, decretarea unei legi agrare care, într-un anumit sens, nu era altceva decît o reînnoire a vechii legi licino-sextine din anul 387 (367) (I, p. 211). Conform acesteia, toate pămînturile domeniale ocupate şi folosite de posesorii lor fără plata unei taxe – cele arendate, ca, de exemplu, teritoriul Capuei, nu erau incluse în prevederile legii – urmau să fie confiscate de către stat, cu precizarea că ocupantul individual putea să-şi păstreze 500 de iugera, iar pentru fiecare fiu încă 250, dar nu mai mult de de un total de 1.000 de iugera, ca posesiune permanentă şi garantată sau să ceară o compensaţie în pămînturi pînă la valoarea acestei suprafeţe. Se pare că se acorda o despăgubire pentru eventuale ameliorări executate de vechii proprietari, precum construcţii şi plantaţii. Pămîntul domenial astfel redobîndit urma să fie împărţit în loturi de cîte 30 de iugera, iar acestea urmau să fie distribuite fie cetăţenilor, fie aliaţilor italici, dar nu ca proprietate intangibilă, ci ca o arendă ereditară, al cărei deţinător se obliga să utilizeze pămîntul pentru agricultură şi să plătească o rentă moderată tezaurului public. Un colegiu de trei bărbaţi, consideraţi drept magistraţi ordinari şi permanenţi ai statului şi care erau aleşi anual de către adunarea poporului, a fost însărcinat cu problema confiscării şi distribuirii; la acestea, bineînţeles, se adăuga ulterior misiunea importantă şi deosebit de dificilă de a stabili, din punct de vedere legal, ce este pămînt domenial şi ce este proprietate privată. Distribuirea urma să fie astfel continuă, cuprinzîndu-i pe toţi cei care aveau nevoie de pămînt, şi, atît cît putem presupune, după ce domeniile italice, foarte întinse şi foarte greu de delimitat, ar fi fost distribuite în fine, urmau să fie avute în vedere alte măsuri, cum ar fi, de exemplu, aceea de a li se încredinţa magistraţilor distribuitori, anual, o anumită sumă de bani din tezaurul public pentru cumpărarea şi distribuirea unor proprietăţi italice. Faţă de legea licino-sextină, legea agrară Sempronia aducea ca dispoziţii noi clauza în favoarea posesorilor ereditari, locaţia şi inalienabilitatea propuse pentru loturile noi şi, înainte de toate, comisia executivă permanentă, a cărei absenţă în vechea lege făcuse, în principal, ca aceasta să rămînă fără o aplicare practică durabilă. Astfel, se declara război marilor proprietari care, acum ca şi cu 300 de ani în urmă, îşi găseau expresia fundamentală în senat ; după o perioadă îndelungată, un singur magistrat se găsea din nou într-o opoziţie declarată faţă de guvernul aristocratic. Acesta acceptă lupta recurgînd la mijlocul consacrat în asemenea cazuri, acela de a paraliza excesele magistraturii prin ea însăşi. Un coleg al lui Gracchus, Marcus Octavius, un bărbat hotărît şi convins de caracterul pernicios al legii domeniale propuse, interpuse vetoul său cînd aceasta urma să fie supusă votării; în acest fel, constituţional, propunerea era respinsă. Gracchus sistă, la rîndul său, afacerile de stat şi jurisdicţia şi îşi imprimă peceţile pe tezaurul public; guvernul rămase pasiv – era incomod, dar, oricum, pînă la urmă, anul avea să treacă; Gracchus, dezorientat, supuse legea sa pentru a doua oară votării; Octavius îşi reînnoi, fireşte, vetoul şi, la rugămintea stăruitoare a colegului – şi, pînă atunci, prietenului – său de a nu împiedica salvarea Italiei, ar fi răspuns că în problema salvării Italiei opiniile sînt împărţite, iar dreptul constituţional de a se folosi de vetoul său împotriva propunerii colegului ar fi în afara oricăror discuţii. Senatul încercă acum să deschidă lui Gracchus calea unei retrageri onorabile; doi consulari îi propuseră să discute afacerea în continuare în curie şi tribunul acceptă cu entuziasm această idee. El încercă să întrevadă în propunere intenţia senatului de a accepta, în principiu, împărţirea domenială, însă aceasta n-a fost nicidecum implicată în propunere şi senatul nici nu era dispus să cedeze în vreun fel în această chestiune; tratativele sfîrşiră fără nici un rezultat. Căile constituţionale fuseseră epuizate. Odinioară, în asemenea împrejurări, se consimţise abandonarea propunerii pentru anul în curs, pentru a o relua, succesiv, în fiecare an, pînă cînd seriozitatea cererii şi presiunea opiniei publice suprimaseră opoziţia. Acum, cursul vieţii se accelerase. Gracchus părea să fi ajuns la punctul în care ori trebuia să renunţe la reforma în sine, ori să declanşeze revoluţia; el alese a doua posibilitate, apărînd în faţa cetăţenilor cu alternativa ca ori el, ori Octavius să se retragă din colegiu şi încercînd să-l convingă pe acesta să accepte ca, prin votul lor, cetăţenii să decidă care dintre ei doi să fie destituit. O destituire din magistratură era, conform constituţiei romane, o imposibilitate legală; Octavius refuză, fireşte, să accepte o propunere care, pe de o parte, încălca legile, iar pe de alta, îl dezonora. Atunci, Gracchus rupse toate relaţiile cu colegul său şi se adresă mulţimii adunate, întrebînd dacă tribunul poporului care acţionează împotriva voinţei acestuia n-ar trebui să fie destituit din funcţie; adunarea, obişnuită de mult să confirme toate propunerile care îi erau supuse şi alcătuită, în majoritatea ei, din proletariatul agricol imigrat din zonele rurale şi interesat nemijlocit de traducerea în fapte a legii, aprobă aproape în unanimitate. La ordinul lui Gracchus, Marcus Octavius fu îndepărtat de către lictori de pe banca tribunilor ; astfel, legea agrară a fost votată în mijlocul bucuriei generale, fiind totodată desemnaţi primii magistraţi însărcinaţi cu distribuirea. Voturile desemnară pe iniţiatorul legii, pe fratele său în vîrstă de numai 20 de ani şi pe socrul său, Appius Claudius. O asemenea alegere de familie spori îndîrjirea aristocraţiei. Cînd noii magistraţi se adresară, conform uzanţei, senatului pentru a obţine banii necesari instalării şi întreţinerii lor, cheltuielile de instalare au fost refuzate şi li se alocă o sumă de 24 de aşi (10 groşi) pe zi. Vrajba se întinse tot mai mult şi deveni tot mai hidoasă şi mai personală. Dificila şi încurcata afacere a delimitării, confiscării şi distribuirii domeniilor semănă vrajba în fiecare comunitate de cetăţeni, ba chiar în oraşele italice aliate. Aristocraţia nu ascundea faptul că, deşi, silită de împrejurări, nu se opune acestei legi, legislatorul intrus nu va scăpa pînă la urmă de răzbunarea ei; declaraţia lui Quintus Pompeius că îl va pune pe Gracchus sub acuzaţie în aceeaşi zi în care acesta va depune tribunatul nu era nici pe departe cea mai gravă dintre ameninţările rostite împotriva tribunului. Gracchus, poate pe bună dreptate, se crezu ameninţat în siguranţa sa personală şi nu apăru în for fără o suită de 3.000-4.000 de oameni, motiv pentru care trebui să audă în senat reproşuri amare chiar din partea lui Metellus, în sinea lui favorabil reformei. Dacă îşi închipuise că odată cu impunerea legii sale agrare va fi ajuns la ţelul dorit, trebuia să realizeze acum că se afla abia la început. „Poporul” îi datora gratitudine, însă el era un om pierdut dacă nu mai găsea şi alt scut decît gratitudinea poporului, dacă nu continua să rămînă de neînlocuit pentru acesta şi nu lega în continuare noi interese şi speranţe de persoana sa, prin alte propuneri tot mai cuprinzătoare. Tocmai atunci, regatul şi averea Attalizilor reveniseră romanilor prin testamentul ultimului rege al Pergamului (p. 39); Gracchus propuse poporului ca tezaurul Pergamului să se distribuie noilor posesori de pămînturi pentru acoperirea cheltuielilor necesare procurării inventarului şi revendică în general, în contradicţie cu practica obişnuită, pentru cetăţeni dreptul de a decide definitiv asupra noii provincii. Se spune că ar fi pregătit şi alte legi populare – micşorarea duratei serviciului militar, extinderea dreptului de provocaţie, abolirea privilegiului senatorilor de a apărea în exclusivitate ca juraţi civili şi chiar primirea aliaţilor italici în comunitatea cetăţenilor romani. Nu se poate stabili cu certitudine pînă unde s-au întins de fapt proiectele sale, dar este sigur că Gracchus a văzut singura cale de salvare în realegerea sa de către cetăţeni pentru a doua oară în magistratură – care-l apăra – şi că, pentru obţinerea acestei prelungiri anticonstituţionale, lăsa să se întrevadă posibilitatea altor reforme. Dacă la început intervenise pentru salvarea comunităţii, acum era obligat să sacrifice comunitatea pentru salvarea propriei sale vieţi. Triburile se adunară pentru alegerea tribunilor pe anul următor şi primele îşi dădură votul în favoarea lui Gracchus, dar partidul de opoziţie reuşi, prin vetoul său, să determine suspendarea adunării şi amînarea hotărîrii pentru ziua următoare. În vederea acesteia, Gracchus mobiliză toate mijloacele, permise şi nepermise; el se înfăţişă înaintea poporului în veşminte de doliu şi i-l încredinţă pe fiul său minor; pentru eventualitatea în care adunarea ar fi fost din nou împiedicată printr-un veto, luă măsuri pentru alungarea cu forţa a partizanilor aristocraţiei de pe locul de adunare din faţa templului capitolin. Sosi a doua zi a alegerilor; voturile au fost acordate în acelaşi fel ca în ziua precedentă şi din nou se aplică vetoul; începu tumultul. Cetăţenii se dispersară; adunarea electivă a fost, practic, anulată; templul capitolin a fost închis; în oraş circula zvonul că Tiberius ar fi destituit pe toţi ceilalţi tribuni şi ar fi hotărît să-şi păstreze magistratura fără realegere. Senatul se adună în templul Fidelităţii, vecin cu templul lui Iupiter; cei mai îndîrjiţi adversari ai lui Gracchus luară cuvîntul în cursul şedinţei; cînd Tiberius duse mîna la frunte pentru a indica poporului, în acea învălmăşeală sălbatică, că viaţa sa ar fi în primejdie, se spuse că i-ar îndemna pe cetăţeni să-i pună diadema regală pe cap. Consulul Scaevola a fost îndemnat să ordone uciderea imediată a trădătorului. Cînd acest bărbat ponderat, care nu se opunea reformei în sine, respinse cererea, în acelaşi timp necugetată şi barbară, fostul consul Publius Scipio Nasica, un aristocrat dur şi pătimaş, îi îndemnă pe partizanii ideilor sale să se înarmeze cum vor putea şi să-l urmeze. Dintre ţărani aproape nici unul nu venise în oraş pentru alegeri; populaţia urbană se retrase timid cînd îi văzu năpustindu-se pe bărbaţii nobili, înarmaţi cu bîte şi cu picioare de bănci, cu ochii scăpărători. Gracchus, însoţit de cîţiva adepţi, încercă să scape. Dar, în timpul fugii, el căzu pe panta Capitoliului, iar unul dintre cei furioşi – Publius Satureius şi Lucius Rufus îşi disputară ulterior onoarea de călău – îl omorî printr-o lovitură de bîtă la tîmplă, în faţa statuilor celor şapte regi, lîngă templul Fidelităţii; odată cu el au fost ucişi alţi 300 de bărbaţi, nici unul cu arme de fier. La lăsarea serii, trupurile au fost aruncate în Tibru; în van se rugă Gaius să i se încredinţeze cadavrul fratelui său pentru a fi înmormîntat. Roma nu mai văzuse o asemenea zi. Vrajba dintre partide, întinsă pe mai bine de un secol în cursul primei crize sociale, nu adusese o catastrofă asemănătoare celei care o inaugura pe cea de-a doua. Chiar dacă şi partea mai bună a aristocraţiei se cutremura, nu se mai putea da înapoi. Nu exista altă posibilitate decît fie să se abandoneze răzbunării mulţimii un număr mare dintre cei mai destoinici colegi de partid, fie să se preia responsabilitatea crimei în colectiv; a fost adoptată ultima. Se dădu o sancţiune oficială opiniei potrivit căreia Gracchus şi-ar fi dorit coroana şi se justifică această ultimă crimă cu exemplul străvechi al lui Ahala (I, p. 209); mai mult, anchetarea, care a urmat, complicilor lui Gracchus a fost încredinţată unei comisii extraordinare, al cărei preşedinte, consulul Publius Popillius, trebuia să facă în aşa fel ca uciderii lui Gracchus să i se confere un fel de pecete legală prin pronunţarea unor sentinţe de condamnare la moarte împotriva unui număr mare de adepţi din rîndul păturilor de jos (622, 132). Nasica, împotriva căruia se îndrepta în primul rînd răzbunarea mulţimii şi care avu cel puţin curajul să-şi recunoască şi să-şi apere deschis fapta în faţa poporului, a fost trimis sub pretexte onorabile în Asia, fiind învestit în curînd (624, 130), în timpul absenţei sale, cu pontificatul suprem. Partida moderată nu dezavuă în nici un fel aceste demersuri ale colegilor ei. Gaius Laelius participă la anchetarea partizanilor lui Gracchus; Publius Scaevola, care încercase la început să împiedice crima, o justifică mai tîrziu în senat. Cînd, după reîntoarcerea sa din Spania, Scipio Aemilianus a fost somat să declare în public dacă aprobă sau nu uciderea cumnatului său, răspunse ambiguu că, dacă aspirase la coroană, fusese omorît pe bună dreptate.

Să încercăm să ajungem la o interpretare corectă a acestor evenimente bogate în consecinţe. Instituirea unui colegiu de magistraţi care trebuia să contracareze înrăutăţirea continuă a stării micilor proprietari prin crearea de noi loturi de pămînt din resursele statului nu era, fireşte, un indiciu al unei economii naţionale sănătoase, dar era foarte utilă în situaţia politică şi socială dată. Mai departe, distribuirea domeniilor nu era în sine o problemă politică; ea putea fi efectuată pînă la ultima brazdă, fără ca pentru aceasta constituţia existentă să fie modificată, fără ca guvernul aristocraţiei să fie zdruncinat în vreun fel. Tot atît de puţin se putea vorbi aici despre o violare a legilor. Statul era în mod incontestabil proprietarul pămîntului ocupat; deţinătorul nu era decît un posesor tolerat şi, de regulă, nici nu avea dreptul de a-şi atribui o posesie bona fide, iar în cazul în care, în mod excepţional, ar fi făcut-o, i se opunea faptul că, după dreptul roman, prescripţia nu era valabilă în faţa statului. Distribuirea domeniilor nu însemna o anulare, ci o exercitare a dreptului de proprietate, iar toţi jurisconsulţii erau de acord asupra legalităţii procedurii. Dar deşi distribuirea domeniilor nu ataca, în fapt, constituţia existentă şi nici nu implica o violare a legilor, încercarea de a aplica acum acest drept al statului nu era nicidecum justificată din punct de vedere politic. Justificările invocate în zilele noastre atunci cînd un mare proprietar ridică deodată, în toată plenitudinea lor, pretenţii îndreptăţite, dar pe care nu le-a revendicat timp îndelungat în practică, puteau fi invocate pe bună dreptate, şi împotriva propunerii de lege a lui Gracchus. Aceste domenii ocupate trecuseră incontestabil în proprietatea particulară ereditară, unele de 300 de ani; proprietatea statului asupra pămîntului, care, prin natura sa, îşi pierde mai uşor caracterul de drept privat decît cea a cetăţeanului, dispăruse cu desăvîrşire în cazul acestor terenuri, iar proprietarii actuali ajunseseră în stăpînirea lor fie prin cumpărare, fie prin alte mijloace costisitoare. Juristul putea spune ce voia; oamenii de afaceri interpretau măsura ca fiind o expropriere a marilor proprietari în beneficiul proletariatului agricol; şi, într-adevăr, nici un om de stat nu putea s-o califice altfel. Guvernanţii epocii catoniene au judecat la fel, după cum ne demonstrează tratarea unui caz asemănător petrecut în timpurile lor. Teritoriul cetăţii Capua şi al celor vecine, adăugat domeniului în anul 543 (211), a trecut, de fapt, în timpurile agitate care au urmat, în cea mai mare parte în proprietate privată. În ultimii ani ai secolului al VI-lea, în care din mai multe puncte de vedere, mai ales sub influenţa lui Cato, frîiele guvernării fuseseră strînse cu mai multă severitate, cetăţenii hotărîseră să reia teritoriul campanian şi să-l arendeze în folosul tezaurului public (582, 172). Această posesiune nu se baza pe o ocupaţie hotărîtă de autorităţi, ci era justificabilă cel mult prin acordul lor tacit, dăinuind în general numai timp de o generaţie; cu toate acestea, deţinătorii nu au putut fi deposedaţi decît în schimbul unei despăgubiri, distribuită de către pretorul urban Publius Lentulus în numele senatului (în jurul anului 589, 165). Un principiu supus poate în mai mică măsură obiecţiei, dar nu lipsit de neajunsuri, l-au constituit stabilirea calităţii de arendă ereditară şi inalienabilitatea noilor loturi de pămînt. Principiile cele mai liberale referitoare la libertatea comerţului realizaseră grandoarea Romei şi era împotriva spiritului instituţiilor romane ca aceşti noi ţărani să fie obligaţi de către guvern să-şi cultive pămîntul într-un anumit mod şi să fie statornicite în acest scop dreptul de revocaţie şi toate măsurile vexatorii care însoţesc un sistem de restricţii comerciale. Se poate admite că aceste obiecţii la adresa legii agrare semproniene nu erau lipsite de importanţă. Cu toate acestea, ele nu erau decisive. Acea expropriere de fapt a posesorilor de domenii era neîndoielnic un mare neajuns, dar ea constituia totuşi unicul mijloc de a evita, cel puţin pentru o perioadă îndelungată, unul şi mai mare, ba de-a dreptul nimicitor pentru stat: decadenţa stării fermierilor italici. Astfel, se poate înţelege de ce bărbaţii cei mai distinşi şi cei mai patrioţi chiar din partidul conservator, în fruntea cărora se aflau Gaius Laelius şi Scipio Aemilianus, aprobau şi doreau distribuirea domeniilor în sine. Dar dacă scopul lui Tiberius Gracchus a fost considerat bun şi salutar de majoritatea patrioţilor clarvăzători, în schimb, metoda pe care a aplicat-o nu a fost şi nici nu putea fi aprobată de nici unul dintre ei. Roma acelor timpuri era guvernată de către senat. Cel care impunea o măsură administrativă împotriva voinţei majorităţii senatului iniţia o revoluţie. A fost o revoluţie împotriva spiritului constituţiei faptul că Gracchus a adus problema domenială în faţa poporului; a fost, de asemenea, o revoluţie împotriva literei constituţiei faptul că a distrus acel corectiv al aparatului de stat prin care senatul înlătura, constituţional, intervenţiile împotriva guvernării sale, dreptul de veto al tribunului, nu numai pentru acum, ci pentru toate timpurile, şi că l-a destituit neconstituţional, argumentînd cu o sofistică nedemnă pe colegul său. Nu în aceasta rezidă însă eroarea morală şi politică a conduitei lui Gracchus. Pentru istorie nu există înaltă trădare; cel care cheamă o putere la luptă împotriva alteia este, cu siguranţă, un revoluţionar, dar poate fi, în acelaşi timp, şi un om de stat clarvăzător şi demn de preţuire. Greşeala esenţială a revoluţiei lui Gracchus sălăşluieşte într-o realitate prea des trecută cu vederea: caracterul adunărilor cetăţeneşti de atunci. Legea agrară a lui Spurius Cassius (I, p. 201) şi cea a lui Tiberius Gracchus au avut în esenţă acelaşi conţinut şi aceeaşi finalitate, dar întreprinderile celor doi bărbaţi erau tot atît de diferite pe cît de diferite erau comunităţile de cetăţeni: cea de odinioară, care împărţise prada volscă cu latinii şi hernicii, şi cea de acum, care organiza provinciile Asia şi Africa. Prima fusese o comunitate urbană care putea să se adune şi să acţioneze în comun; a doua era un mare stat în care reunirea membrilor săi în una şi aceeaşi adunare străveche şi lăsarea deciziei la îndemîna acesteia ar fi adus un rezultat pe cît de lamentabil, pe atît de ridicol (I, p. 559). Aici se vede clar greşeala fundamentală a poliţiei antice, care n-a trecut niciodată în întregime de la constituţia cetăţii la cea a statului sau, ceea ce este acelaşi lucru, de la sistemul adunării colective la cel parlamentar. Adunarea suverană a Romei a fost ceea ce ar fi adunarea suverană a Angliei dacă, în locul deputaţilor, toţi alegătorii din Anglia s-ar reuni într-un parlament: o masă inertă, agitată de toate interesele şi pasiunile, în care inteligenţa a dispărut cu desăvîrşire; o masă care nu putea surprinde relaţiile în complexitatea lor şi care nu putea lua o decizie; o masă, înainte de toate, în care, exceptînd cîteva cazuri izolate, acţionau şi votau în numele cetăţenilor un număr de cîteva sute sau cîteva mii de indivizi luaţi la întîmplare de pe străzile capitalei. Cetăţenii erau, de regulă, tot atît de bine reprezentaţi de către exponenţii lor reali în triburi şi în centurii, ca şi de cei 30 de lictori care-i reprezentau de drept în curie; şi, la fel cum aşa-numitul decret al curiei nu era altceva decît o hotărîre a magistratului care-i aduna pe lictori, tot aşa şi decretul triburilor sau al centuriilor nu era în timpurile acestea altceva decît o hotărîre a magistratului care o propunea, legalizată de cîţiva indivizi devotaţi, convocaţi în acest scop. Dar, în timp ce în aceste adunări, în comiţii, oricît de neglijentă ar fi fost verificarea calităţii votanţilor, apăreau în general numai cetăţeni, în veritabilele adunări populare, în contiones, orice individ, egiptean sau evreu, vagabond sau sclav, avea dreptul să participe şi să urle. Ce-i drept, un asemenea miting nu valora nimic din punct de vedere legal; el nu putea să voteze, nici să legifereze. Totuşi, stăpînea străzile, iar opinia străzii devenise o putere la Roma, astfel încît nu era lipsit de importanţă dacă masa aceasta confuză recepţiona cele comunicate în tăcere sau cu urlete, dacă aplauda şi se înveselea sau dacă-l fluiera şi-l hulea pe orator. Puţini erau aceia care îndrăzneau să se răstească la această mulţime, cum a făcut Scipio Aemilianus, care a fost fluierat din cauza vorbelor pe care le folosise la moartea cumnatului său: „Voi de acolo”, strigase el, „cărora Italia nu le este mamă, ci mamă vitregă, voi să tăceţi!”. Şi, întrucît larma creştea: „Doar nu vă închipuiţi că mă tem să văd descătuşaţi pe cei pe care i-am trimis în lanţuri în tîrgul de sclavi?”. Era deja destul de grav dacă maşinăria ruginită a comiţiilor servea în continuare la alegeri şi legiferări. Dar dacă masele acestea, mai întîi comiţiile şi, de fapt, şi contiones, puteau interveni în administraţie şi dacă senatul pierdea instrumentul pentru împiedicarea unor asemenea intervenţii, dacă această aşa-numită comunitate de cetăţeni îşi putea atribui pămînturile împreună cu inventarul lor în detrimentul tezaurului public, dacă se deschidea oricărui om, ale cărui relaţii şi influenţă asupra proletariatului îi permiteau să stăpînească străzile pentru cîteva ore, posibilitatea de a conferi proiectelor sale pecetea legală a voinţei populare suverane, Roma nu se afla la începutul, ci la sfîrşitul libertăţii populare, nu la ceasul democraţiei, ci la cel al monarhiei. Din această cauză, Cato şi cei care îi împărtăşiseră convingerile nu aduseseră niciodată asemenea probleme în faţa cetăţenilor, ci le discutaseră doar în senat (I, p. 570). Din această cauză, contemporanii lui Gracchus, membrii cercului Scipionilor, au văzut în Legea agrară Flaminia din anul 522 (232) primul pas pe această cale fatală, începutul decăderii măreţiei romane. Din această cauză l-au abandonat ei pe autorul distribuirii domeniale şi au văzut în sfîrşitul său înfricoşător un mijloc de a opri asemenea tentative viitoare, menţinînd totuşi şi folosind împărţirea domeniilor impusă de el. Starea de lucruri ajunsese atît de tristă la Roma, încît patrioţi onorabili erau condamnaţi la oribila ipocrizie de a-l abandona pe criminal, folosindu-se însă de crima lui. De aceea, adversarii lui Gracchus nu greşiseră, într-un anumit sens, cînd îl acuzaseră că ar aspira la coroană. Faptul că această idee i-a fost, probabil, cu totul străină constituie pentru el mai degrabă un nou cap de acuzare decît o justificare. Guvernarea aristocratică devenise atît de coruptă, încît dacă un cetăţean ar fi putut să înlăture senatul şi să-i ia locul, acest lucru mai degrabă ar fi folosit comunităţii decît i-ar fi dăunat. Tiberius Gracchus însă nu era un astfel de bărbat temerar, ci doar un om destul de abil, foarte bine intenţionat, un patriot conservator care nu ştia prea bine ce făcea, care implora gloata fiind convins că vorbeşte poporului şi care tindea spre coroană, fără să-şi dea seama, pînă cînd înlănţuirea inexorabilă a evenimentelor îl antrenase pe calea demagogiei şi tiraniei. De aici, „comisia familială”, intervenţiile în tezaurul public, „reformele” ulterioare dictate de dificultate şi de exasperare, garda personală adunată de pe stradă şi luptele de pe străzi, care l-au revelat pe uzurpator în propriii ochi şi în ochii tuturor pînă cînd, în fine, duhurile dezlănţuite ale revoluţiei îl înşfăcară şi-l devorară pe incapabilul conspirator. Infamul măcel prin care sfîrşi s-a condamnat de la sine, aşa cum condamnă şi banda de aristocraţi care-l declanşase, însă gloria de martir cu care a fost aureolat Tiberius Gracchus a fost atribuită, ca de obicei, celui care n-o meritase. Cei mai buni dintre contemporanii săi au judecat altfel. Cînd catastrofa i-a anunţată lui Scipio Aemilianus, acesta rosti cuvintele lui Homer:

 

Aşa să piară oricine săvîrşeşte fapte asemănătoare!

 

Iar cînd fratele mai tînăr al lui Tiberius se îndreptă pe aceeaşi cale, propria mamă îi scria: „Oare nu se va sfîrşi nebunia din casa noastră? Oare unde este limita? Oare nu trebuie să ne ruşinăm destul că am semănat confuzia şi discordia în stat?”. Aşa vorbeşte nu o mamă neliniştită, ci fiica învingătorului cartaginezilor, care putea înţelege o nenorocire mai mare decît moartea propriilor copii.

 

1. 1 iugerum = 2.523,34 m2 (n.tr.).