Capitolul III

Revoluţia şi Gaius Gracchus

Tiberius Gracchus era mort, însă cele două opere ale sale – împărţirea pămînturilor şi revoluţia – supravieţuiseră iniţiatorului. Într-adevăr, în faţa proletariatului agricol degenerat, senatul putea să rişte o crimă, dar nu putea să profite de aceasta pentru anularea legii agrare semproniene; prin izbucnirea dementă a furiei partidelor, legea propriu-zisă fusese mai curînd întărită decît zdruncinată. Partidul reformist al aristocraţiei, care favoriza deschis distribuirea domeniilor, avîndu-i în frunte pe Quintus Metellus, cenzor tocmai în această perioadă (623, 131), şi pe Publius Scaevola, în alianţă cu partidul lui Scipio Aemilianus, care cel puţin nu era potrivnic ideii de reformă, cîştigară supremaţia chiar şi în senat, iar un decret al acestuia îi însărcina formal pe magistraţii cărora le fusese încredinţată conducerea distribuirii să-şi înceapă munca. Conform Legii Sempronia, ei urmau să fie desemnaţi anual de către comunitate şi este probabil ca această dispoziţie să fi fost pusă în practică; dar, prin natura sarcinii lor, era firesc ca alegerea să cadă întotdeauna asupra aceloraşi oameni şi ca noi alegeri propriu-zise să se desfăşoare numai atunci cînd un loc devenea vacant din cauza decesului unuia dintre ei. Astfel, locul lui Tiberius Gracchus a fost ocupat de către Publius Crassus Mucianus, socrul fratelui său Gaius; cînd acesta căzu în luptă în anul 624 (130) (p. 39) şi după ce muri şi Appius Claudius, distribuirea a fost condusă de către Marcus Fulvius Flaccus şi Gaius Papirius Carbo, doi dintre conducătorii cei mai activi ai partidului mişcării, cărora li s-a alăturat şi tînărul Gracchus. Numele acestor bărbaţi garantează deja că problema confiscării şi distribuirii pămîntului domenial ocupat era urmărită cu zel şi cu hotărîre; şi, într-adevăr, nu lipsesc mărturiile în acest sens. Consulul din anul 622 (132), Publius Popillius, acelaşi care condusese tribunalele sîngeroase împotriva adepţilor lui Tiberius Gracchus, se proclamă pe un monument public drept „primul care i-a alungat pe păstori de pe domenii şi i-a înlocuit cu ţărani” ; în general, este atestat faptul că distribuirea s-a extins asupra întregii Italii, iar numărul loturilor de pămînt ale fermierilor din comunităţile existente s-a înmulţit, întrucît intenţia legii agrare semproniene nu rezida în fondarea de noi comunităţi, ci în îmbunătăţirea stării fermierilor prin întărirea comunităţilor existente. Sfera de cuprindere şi efectele profunde ale acestor distribuiri sînt confirmate de multiplele modificări în tehnica de măsurare a pămîntului, care se datorează legii lui Gracchus; astfel, de exemplu, aşezarea unor pietre de hotar pentru evitarea unor erori viitoare pare să fi fost introdusă în mod serios pentru prima dată de către comisiile instituite pentru limitarea posesiunilor şi distribuirea pămînturilor. Dovada cea mai elocventă o oferă însă cifrele listelor de cetăţeni. Censul publicat în anul 623 (131) şi care trebuie să fi avut loc de fapt la începutul anului 622 (132) consemna nu mai mult de 319.000 de cetăţeni în stare să poarte armele, în timp ce şase ani mai tîrziu (629, 125), în locul descreşterii de pînă atunci (p. 59), numărul lor se ridica la 395.000, deci cu 76.000 mai mult – neîndoielnic, o consecinţă a activităţii comisiei de distribuire în beneficiul corpului de cetăţeni romani. Putem pune la îndoială faptul că această activitate ar fi mărit în aceeaşi proporţie numărul loturilor ţărăneşti în rîndul comunităţilor italice; oricum, rezultatele obţinute au constituit o mare şi salutară binefacere. Ce-i drept, rezultatele acestea nu au fost dobîndite fără o serie de încălcări ale unor interese respectabile şi ale unor drepturi existente. Comisia de distribuire, compusă din oamenii de partid cei mai decişi şi care îşi judecă singură propria cauză, proceda în activitatea ei fără menajamente şi destul de dezorganizat; anunţuri publice îndemnau pe oricine să furnizeze, dacă ar fi putut, dovezi asupra extinderii pămîntului domenial; se recurse inexorabil la vechile cărţi funciare şi nu numai că ocupaţiile vechi şi noi au fost revocate fără deosebire, dar deseori era confiscată însăşi proprietatea personală, asupra căreia deţinătorul nu-şi putea justifica drepturile. Oricît de violente şi oricît de îndreptăţite ar fi fost plîngerile în majoritatea lor, senatul nu interveni împotriva distribuitorilor; era evident că o asemenea acţiune lipsită de scrupule era inevitabilă dacă problema domenială urma să fie rezolvată. Dar şi această toleranţă îşi avea limitele ei. Pămîntul domenial italic nu se găsea în întregime în mîinile cetăţenilor romani; părţi considerabile din acesta fuseseră atribuite cu drept de folosinţă exclusivă, prin decrete ale poporului sau ale senatului, unor comunităţi aliate, alte suprafeţe fiind ocupate, cu sau fără permisiune, de către cetăţeni latini. Magistraţii însărcinaţi cu distribuirea atacară pînă la urmă şi aceste posesiuni. Era permisă, fără îndoială, din punctul de vedere al dreptului formal, confiscarea pămînturilor ocupate pur şi simplu de către necetăţeni, ca şi a acelora acordate prin decretele senatului, ba chiar şi a pămînturilor domeniale acordate comunităţilor italice prin tratate de stat, întrucît statul nu renunţa astfel în nici un fel la proprietatea sa, ci doar le distribuise, ca şi particularilor, cu condiţia revocării. Însă plîngerile acestor comunităţi aliate sau supuse care acuzau Roma că nu ar respecta tratatele încheiate cu ele nu puteau fi ignorate la fel de uşor ca acelea ale cetăţenilor romani lezaţi de oficiul de distribuire. Din punct de vedere legal, şi unele, şi celelalte erau poate la fel de neîntemeiate; dar dacă într-un caz era vorba de interese particulare ale unor membri ai statului, în problema posesiunilor latine, dimpotrivă, se punea întrebarea dacă era corect, din punct de vedere politic, să fie lezate, printr-un nou atac împotriva intereselor lor materiale, comunităţile latine, îndepărtate deja în suficientă măsură de Roma din cauza numeroaselor prejudicii legale şi practice (I, p. 552). Decizia se afla în mîinile partidului moderat; el fusese acela care, în urma catastrofei lui Gracchus, apărase, împreună cu adepţii acestuia, reforma împotriva oligarhiei, şi numai el, de acord cu oligarhia, putea să pună acum o barieră în faţa reformei. Latinii se adresară personal celui mai ilustru bărbat al acestui partid, Scipio Aemilianus, cu rugămintea de a le proteja drepturile; el acceptă şi, în principal datorită influenţei sale, un decret al poporului din anul 625 (129) suspendă jurisdicţia comisiei de distribuire, decizia asupra problemei de a decide ce anume este sau nu posesiune domenială sau particulară fiind atribuită consulilor, ea revenindu-le, de altfel, din punct de vedere constituţional, dacă nu interveneau legi extraordinare. Nu era nimic altceva decît repropunerea într-o formă mai blîndă a viitoarelor distribuţii domeniale. Consulul Tuditanus, care nu era deloc un partizan al ideilor gracchice şi nici dispus să se ocupe de problema dificilă a domeniilor, folosi prilejul şi plecă la armata ilirică, lăsînd chestiunea ce-i fusese încredinţată în suspensie. Ce-i drept, comisia de distribuire continuă să existe, dar, întrucît reglementarea juridică a pămînturilor domeniale era oprită, ea trebuia să rămînă inactivă. Partidul reformei era extrem de îndîrjit. Chiar bărbaţi precum Publius Mucius şi Quintus Metellus dezaprobară intervenţia lui Scipio. Alte cercuri nu se mulţumiră numai cu înfierarea. Scipio anunţase pentru una dintre zilele următoare un discurs referitor la situaţia latinilor, dar în dimineaţa acelei zile fu găsit mort în patul său. Nu încape îndoială că bărbatul de 56 de ani, aflat în deplinătatea sănătăţii şi vigorii sale, care cu o zi înainte vorbise în public şi care se retrăsese seara mai devreme în camera sa de culcare spre a-şi pregăti discursul pentru ziua următoare, a căzut victimă unui asasinat politic; el însuşi făcuse cu puţin timp înainte, în public, aluzie la nişte comploturi îndreptate împotriva lui. Ce mînă mişelească l-a suprimat pe primul om de stat şi primul general al epocii sale în timpul odihnei nocturne nu s-a aflat niciodată, iar istoria nu trebuie nici să repete zvonurile transmise din bîrfa contemporanilor, nici să întreprindă tentativa copilărească de a stabili adevărul analizînd asemenea fapte. Este însă evident că instigatorul acestei crime trebuie să fi aparţinut partidului Gracchilor; asasinarea lui Scipio era răspunsul democraţiei la masacrul aristocratic de la templul Fidelităţii. Tribunalele nu interveniră. Partidul popular, temîndu-se, pe drept, că şefii lui, Gaius Gracchus, Flaccus, Carbo, vinovaţi sau nu, ar putea fi implicaţi în proces, se opunea cu toată forţa unei anchete, iar aristocraţia, care pierdea în Scipio un adversar, dar şi un aliat, nu făcu nimic pentru a-l descoperi pe vinovat. Mulţimea şi bărbaţii moderaţi erau cuprinşi de oroare, mai ales Quintus Metellus, care dezaprobase intervenţia lui Scipio împotriva reformei, dar care îşi întoarse faţa cu groază de la asemenea aliaţi şi porunci celor patru fii ai săi să poarte trupul marelui adversar la rug. Funeraliile au fost urgentate; ultimul descendent al familiei învingătorului de la Zama a fost purtat cu capul acoperit, fără ca înainte vreunul să fi avut voie să vadă faţa decedatului; flăcările rugului mistuiră rămăşiţele pămînteşti ale ilustrului erou şi, odată cu acestea, urmele crimei. Istoria Romei cunoaşte mulţi bărbaţi superiori ca spirit lui Scipio Aemilianus, dar nici unul care să-l egaleze în puritate morală, în absenţa totală a egoismului politic, în neţărmurita sa iubire de patrie; şi poate nici unul căruia soarta să-i fi rezervat un rol mai tragic. Mînat de cele mai bune intenţii şi dotat cu calităţi excepţionale, Scipio fusese condamnat să asiste la ruinarea patriei şi să reprime în sine orice tentativă serioasă de a o salva, convins fiind că altfel ar agrava răul; el fusese condamnat să sancţioneze fărădelegi, ca aceea comisă de Nasica, şi să apere în acelaşi timp opera victimei împotriva asasinilor săi. Cu toate acestea, ar fi putut afirma că nu trăise în van. El a fost, cel puţin în aceeaşi măsură ca şi iniţiatorul Legii Sempronia, cel căruia corpul cetăţenilor romani îi datora o creştere cu aproximativ 80.000 a numărului de loturi ţărăneşti; tot el a fost acela care a pus capăt acestei împărţiri a domeniilor, după ce îşi epuizase puterea de a face bine. Ce-i drept, oamenii bine intenţionaţi se întrebau dacă a sosit timpul să se sisteze aplicarea ei; dar faptul că nici Gaius Gracchus nu a revenit în mod serios asupra posesiunilor care, conform legii fratelui său, trebuiau să fie împărţite, dar care rămăseseră neîmpărţite, dovedeşte că Scipio alesese, în esenţă, momentul potrivit. Amîndouă măsurile fuseseră impuse împotriva voinţei partidelor, prima împotriva aristocraţiei, a doua împotriva prietenilor reformei; autorul celei din urmă plăti cu viaţa. Soarta îi dăruise multe bătălii în care să lupte pentru patrie, iar apoi să se întoarcă nevătămat la Roma, pentru a pieri aici de mîna unui asasin; dar, în obscuritatea camerei sale, muri pentru Roma aşa cum ar fi murit şi dacă ar fi căzut în faţa zidurilor Cartaginei.

Distribuirea pămînturilor luase sfîrşit, revoluţia începea. Partidul revoluţionar, care găsise în magistratura de distribuire un fel de prezidiu constituţional, se hărţuise încă din timpul vieţii lui Scipio cu guvernul existent; îndeosebi Carbo, unul dintre talentele oratorice cele mai remarcabile ale acestei epoci, a creat senatului destule neplăceri ca tribun al poporului pentru anul 623 (131). El a impus votul secret în adunările de cetăţeni într-o măsură nemaiîntîlnită pînă atunci (p. 52) şi a înaintat chiar propunerea, semnificativă, de a li se permite tribunilor poporului să candideze din nou pentru aceeaşi magistratură în anul imediat următor, altfel spus să se înlăture, din punct de vedere legal, obstacolul în faţa căruia sucombase Tiberius Gracchus. Planul fusese zădărnicit atunci din cauza opoziţiei lui Scipio; cîţiva ani mai tîrziu, probabil după moartea acestuia, legea a fost votată. Ţelul principal al partidului era însă reactivarea magistraturii de distribuire, a cărei activitate era de fapt suspendată; în rîndul conducătorilor se discuta în mod serios planul de a suprima opoziţia din partea aliaţilor, acordîndu-li-se dreptul de cetăţenie, iar agitaţia luă în principal această direcţie. Pentru combaterea ei, senatul ceru în anul 628 (126), prin tribunul poporului Marcus Iunius Pennus, îndepărtarea tuturor necetăţenilor din capitală, iar propunerea a fost acceptată, în ciuda opoziţiei democraţilor, mai ales a lui Gaius Gracchus, şi a frămîntărilor declanşate în comunităţile italice de această măsură odioasă. Marcus Fulvius Flaccus răspunse în anul următor (629, 125) cu propunerea ca oricărui aliat să-i fie acordată posibilitatea de a cere dreptul de cetăţenie romană, comiţiile urmînd să hotărască în privinţa acestei solicitări, dar el era aproape lipsit de orice sprijin. Între timp, Carbo schimbase partidul şi era acum un aristocrat zelos; Gaius Gracchus lipsea, fiind cvestor în Sardinia; proiectul eşuă nu numai din cauza rezistenţei senatului, dar şi a cetăţenilor, care nu puteau fi de acord ca privilegiile lor să fie extinse asupra unor cercuri mai largi. Flaccus părăsi Roma pentru a prelua comanda supremă împotriva celţilor; pregătind şi prin cuceririle sale transalpine marile planuri ale democraţiei, scăpă în acelaşi timp de ingrata sarcină de a trebui să lupte împotriva aliaţilor instigaţi de el însuşi. Fregellae, situat la graniţa dintre Latium şi Campania, lîngă principala trecere peste Liris, în mijlocul unui larg şi fertil teritoriu, pe atunci, poate, al doilea oraş din Italia şi obişnuitul purtător de cuvînt al tuturor coloniilor latine în tratativele cu Roma, începu războiul împotriva Romei în urma respingerii propunerii înaintate de către Flaccus; după 150 de ani, acesta a fost primul caz de insurecţie a Italiei, nedeterminată de puteri străine, împotriva hegemoniei romane. Dar, de data aceasta, romanii reuşiră să înăbuşe focul răzvrătirii înainte ca acesta să cuprindă şi alte comunităţi aliate. Însă nu datorită supremaţiei armelor romane, ci din cauza trădării unui fregelan, Quintus Numitorius Pullus, în urma căreia pretorul Lucius Opimius a pus rapid stăpînire pe oraşul revoltat, ale cărui ziduri au fost dărîmate şi care şi-a pierdut dreptul municipal, ajungînd, precum Capua, un sat. Colonia Fabrateria a fost întemeiată pe o parte din teritoriul său în anul 630 (124), cealaltă parte şi oraşul propriu-zis fiind împărţite între comunităţile înconjurătoare. Rapida şi teribila pedeapsă îi înspăimîntă pe aliaţi şi nesfîrşite procese de înaltă trădare îi urmăriră nu numai pe fregelani, ci şi pe conducătorii partidului popular din Roma, care, se înţelege de la sine, au fost consideraţi drept complici în această insurecţie. Între timp, Gaius Gracchus reapăru la Roma. Aristocraţia încercase mai întîi să-l reţină pe temutul bărbat în Sardinia, neglijînd obişnuita schimbare din funcţie, iar cînd acesta reveni totuşi, îl convocă în faţa instanţei acuzîndu-l că ar fi unul dintre iniţiatorii revoltei fregelane (629-630, 125-124). Cetăţenii îl achitară însă, iar el acceptă provocarea şi candidă pentru tribunatul poporului; într-o adunare electivă deosebit de numeroasă, a fost numit tribun al poporului pentru anul 631 (123). Războiul era aşadar declarat. Partidul democrat, întotdeauna sărac în conducători capabili, rămăsese timp de nouă ani fără căpetenie; acum armistiţiul se sfîrşise, iar în fruntea partidului se afla un bărbat care, mai onest decît Carbo şi mai talentat decît Flaccus, era destinat în toate privinţele să comande.

Gaius Gracchus (601-633, 153-121) era foarte diferit de fratele său mai vîrstnic cu nouă ani. Ca şi acesta, nu era înclinat către plăceri şi destrăbălări, era un bărbat foarte instruit şi un soldat viteaz; el se distinsese în luptă mai întîi în faţa Numantiei sub comanda cumnatului său şi mai tîrziu în Sardinia. Însă, prin talent, caracter şi îndeosebi prin pasiune, era net superior lui Tiberius. Limpezimea şi siguranţa de care tînărul bărbat a dat dovadă în vîltoarea problemelor multiple pe care le antrena punerea în practică a numeroaselor sale legi relevă veritabilul său talent de om de stat, aşa cum devotamentul neţărmurit, care l-a însoţit pînă la moarte, al prietenilor săi mai apropiaţi dovedeşte caracterul seducător al acestui spirit nobil. Şcoala suferinţei, rezerva sa forţată din ultimii nouă ani potenţaseră energia voinţei şi acţiunilor sale. Îndîrjirea, ascunsă în adîncul sufletului, izbucni cu şi mai nestăvilită ardoare împotriva partidului care zdruncinase patria şi care-i ucisese fratele. Datorită acestei teribile pasiuni a firii sale, deveni cel mai bun orator pe care Roma l-a avut vreodată şi, dacă ea nu l-ar fi stăpînit, probabil că l-am fi putut aşeza în rîndul celor mai buni oameni de stat ai tuturor timpurilor. Printre puţinele fragmente din discursurile sale care ne-au fost transmise, cîteva, în ciuda lacunelor, emană o forţă impresionantă şi e lesne de înţeles că acela care le auzea sau numai le citea trebuie să fi fost copleşit de torentul tumultuos al cuvintelor lui. Totuşi, oricît de bine stăpînea arta oratorică, mînia îl domina în aşa măsură încît deseori rostirea strălucitorului orator devenea tulbure şi neinteligibilă. Viaţa sa politică este imaginea fidelă a conduitei şi a suferinţelor sale. În firea lui Gaius nu se găseşte vîna de bunătate, puţin sentimentală, dar şi puţin neprevăzătoare şi confuză, dornică să modifice atitudinea unui adversar prin rugăminţi şi prin lacrimi, pe care o avusese fratele său. El păşise cu toată hotărîrea pe calea revoluţiei şi voia să se răzbune. „Nici mie” – îi scria mama sa – „nu mi se pare nimic mai frumos şi mai măreţ decît pedepsirea unui duşman, cînd o pot face fără ruinarea patriei mele. Însă dacă acest lucru este imposibil, e de o mie de ori mai bine ca duşmanii noştri să existe şi să rămînă ceea ce sînt decît să piară patria”. Cornelia îşi cunoştea fiul; credinţa lui era exact contrariul. El dorea să se răzbune pe mizerabilul guvern, să se răzbune cu orice preţ, chiar dacă aceasta ar fi însemnat propria pieire, ba chiar şi cea a comunităţii. Presimţirea că destinul îi va rezerva acelaşi sfîrşit ca şi fratelui său îl îndemna să se grăbească, asemenea celui care, rănit de moarte, se aruncă asupra inamicului. Mama nutrea sentimentele cele mai nobile, dar fiul, această natură profund iritată, animată de pasiuni cu adevărat italieneşti, a fost mai degrabă deplîns decît acuzat de către posteritate; şi pe drept cuvînt.

Tiberius Gracchus nu se prezentase în faţa cetăţenilor decît cu o singură reformă administrativă. Ceea ce aducea Gaius, printr-o serie de propuneri diverse, era o constituţie cu desăvîrşire nouă, a cărei piatră de temelie fusese aşezată prin inovaţia impusă mai demult, prin care un tribun al poporului era îndreptăţit să-şi solicite realegerea. Dacă prin acest demers se asigurase pentru conducătorul poporului o poziţie durabilă şi protectoare, acum trebuia să i se ofere şi puterea materială, altfel spus, mulţimea capitalei trebuia să fie strîns legată de conducător prin interesele ei – întrucît se dovedise pe deplin că nu se poate conta pe populaţia rurală, care nu venea la oraş decît din cînd în cînd. Acestui scop i-a servit mai întîi introducerea distribuirii de grîne în capitală. De multe ori, chiar şi înainte, grîul adăugat veniturilor statului din dijma provinciilor fusese cedat cetăţenilor la preţuri derizorii (I, p. 579). Gracchus impuse decretul conform căruia fiecare cetăţean care se prezenta personal în capitală primea lunar o anumită cantitate de grîu – după toate aparenţele, cinci modii (5/6 dintr-o baniţă prusacă)1 – din magaziile publice, modius-ul la preţul de 6,3 aşi (2,5 groşi), adică nici la jumătatea unui preţ mediu ponderat (I, p. 579). În acest scop, magaziile publice de grîu au fost lărgite prin construirea noilor depozite semproniene. Această distribuire, care-i excludea, în consecinţă, pe cetăţenii care trăiau în afara capitalei şi care trebuia să atragă necondiţionat întreaga masă a proletariatului cetăţenesc spre Roma, urma să aducă proletariatul oraşului, aflat pînă atunci în principal sub dependenţa aristocraţiei, în clientela conducătorilor partidului mişcării, oferind astfel noului stăpîn al statului o gardă personală şi, concomitent, o majoritate constantă în comiţii. Pentru asigurarea unei securităţi sporite în cadrul acestora din urmă, ordinea de votare încă existentă în comiţiile centuriate, conform căreia cele cinci clase proprietare din fiecare trib îşi dădeau voturile pe rînd (I, p. 566), a fost suprimată; toate centuriile urmau să voteze pe rînd, dar într-o ordine stabilită de fiecare dată prin tragere la sorţi. Deşi aceste reglementări aveau ca ţel principal asigurarea dominaţiei absolute a noului conducător de stat asupra capitalei şi, implicit, asupra statului, asigurarea controlului complet asupra comiţiilor şi crearea posibilităţii de a teroriza senatul şi magistraţii în caz de nevoie, legiuitorul s-a ocupat totuşi cu hotărîre şi seriozitate şi de remedierea maladiilor sociale. Ce-i drept, într-un anumit sens, problema domeniilor italice a fost abandonată. Legea agrară a lui Tiberius şi chiar comisia de distribuire continuau să existe din punct de vedere legal; legea agrară impusă de către Gaius nu a putut introduce nimic altceva decît reinstituirea jurisdicţiei sustrase magistraţilor distribuitori. Că prin aceasta a fost salvat numai principiul şi că distribuirea pămînturilor, chiar reluată, n-a putut fi prea cuprinzătoare o demonstrează lista cetăţenilor, care oferă acelaşi număr de oameni atît pentru anul 629 (125), cît şi pentru anul 639 (115). Fără îndoială, Gaius nu a perseverat în această direcţie, întrucît pămîntul domenial destinat de fratele său împărţirii fusese distribuit, în general, în totalitate, iar problema domeniilor deţinute de către latini nu putea fi reluată decît în legătură cu chestiunea, atît de dificilă, a extinderii dreptului de cetăţenie. În schimb, a mers mai departe decît legea agrară a lui Tiberius propunînd fondarea de colonii în Italia, mai ales la Tarentum, dar înainte de toate la Capua, altfel spus, incluzînd în teritoriile de distribuit şi pămîntul domenial pe care comunitatea îl dăduse în arendă, pînă atunci exclus de la împărţire; şi aceasta nu conform procedurii care excludea posibilitatea de a întemeia noi comunităţi (p. 71), ci conform sistemului de colonizare. Aceste colonii urmau să contribuie, neîndoielnic, în egală măsură, la apărarea revoluţiei căreia îşi datorau existenţa. Mai importantă şi mai bogată în consecinţe a fost mişcarea prin care Gaius Gracchus a încercat să amelioreze situaţia proletariatului italic din ţinuturile de dincolo de mare ale statului; astfel, a trimis 6.000 de colonişti, aleşi, poate, nu numai din rîndul cetăţenilor romani, ci şi dintre aliaţii italici, în locul unde se înălţase Cartagina şi a acordat noului oraş Iunonia dreptul unei colonii de cetăţeni. Fondarea era importantă, însă şi mai importantă era zămislirea principiului emigrării transmarine, prin care proletariatului agricol i se deschidea o ieşire permanentă, ceea ce însemna mai mult decît un ajutor provizoriu; fireşte că prin aceasta se renunţase şi la acel principiu al dreptului constituţional, în vigoare pînă atunci, conform căruia Italia era privită exclusiv ca ţară guvernantă, iar ţinutul provincial ca exclusiv guvernat.

Acestor măsuri, care se află în directă legătură cu marea problemă a proletariatului, li s-au adăugat o serie de decrete semnificative pentru tendinţa generală de introducere a unor principii mai moderate şi mai adecvate spiritului epocii decît severitatea arhaică a constituţiei în vigoare. Acestui obiectiv i se subordonează modificările în sistemul militar. În privinţa duratei serviciului militar nu exista, conform vechiului drept, altă limită decît aceea potrivit căreia nici un cetăţean nu putea fi obligat la serviciul militar înainte de 16 ani şi după 45 de ani. Cînd, în urma ocupării Spaniei, serviciul militar începu să devină permanent (I, p. 471), se pare că se stabili prin lege pentru prima dată ca acela care a fost în campanie timp de şase ani consecutiv să poată fi eliberat, cu toate că aceasta încă nu-l scutea de o eventuală reîncorporare; mai tîrziu, poate spre începutul acestui secol, se instituise principiul ca serviciul de 20 de ani în pedestrime sau de 10 ani în cavalerie să anuleze posibilitatea unei viitoare reîncorporări. Gracchus reînnoi dispoziţia, încălcată probabil deseori, ca nici un cetăţean să nu fie recrutat înainte de a împlini 17 ani şi micşoră, se pare, şi numărul de campanii necesare pentru eliberarea definitivă din serviciul militar; în plus, hainele soldaţilor, al căror cost fusese scăzut pînă atunci din soldă, erau furnizate de acum în mod gratuit de către stat. Aceluiaşi obiectiv i se subordonează şi tendinţa, frecvent manifestată în legislaţia Gracchilor, nu de a aboli, ci de a limita şi mai mult pedeapsa cu moartea, tendinţă care se manifestă de altfel şi în jurisdicţia militară. Cu excepţia legii marţiale, magistratul pierduse dreptul de a aplica cetăţeanului pedeapsa capitală fără consultarea comunităţii (I, p. 180) încă de la începuturile republicii. Dacă acest drept de apel al cetăţeanului s-a aplicat, curînd după epoca Gracchilor, şi în tabără şi dacă dreptul generalului de a institui pedeapsa cu moartea pare să fi fost restrîns la aliaţi şi supuşi, sursa acestor fenomene trebuie căutată în legea lui Gaius Gracchus de provocatione. Dar şi dreptul comunităţii de instituire sau, mai degrabă, de confirmare a pedepsei cu moartea a fost îngrădit – indirect, dar eficient –, prin faptul că Gracchus sustrase jurisdicţiei cetăţenilor delictele comune care determinau cel mai adesea sentinţele capitale, precum otrăvirea şi omorul în general, încredinţîndu-le unor comisii judiciare permanente. Acestea nu puteau fi desfiinţate prin intervenţia unui tribun, precum tribunalele populare, şi nu permiteau apelul la comunitate; mai mult, sentinţele lor, ca şi cele ale arhaicilor juraţi civili nu puteau fi atacate de către comunitate. În cazul tribunalelor cetăţenilor, mai ales în procesele cu adevărat politice, exista de fapt de mult regula ca acuzatul să fie judecat în libertate; prin renunţarea la dreptul său de cetăţenie, el putea să se sustragă pedepsei şi să-şi salveze viaţa şi libertatea, precum şi averea, aceasta din urmă, bineînţeles, numai atunci cînd nu se ridicau pretenţii civile. Însă, arestarea preventivă şi executarea integrală a sentinţei rămîneau, în acest caz, posibile, cel puţin din punct de vedere legal, fiind aplicate uneori chiar şi împotriva nobililor; de exemplu, Lucius Hostilius Tubulus, pretor în anul 612 (142), condamnat la moarte din cauza unei crime grave, nu a putut obţine dreptul de exil şi a fost arestat şi executat. Dimpotrivă, comisiile judiciare, născute din procesul civil, nu puteau să lezeze legal libertatea şi viaţa cetăţeanului, putînd să pronunţe împotriva lui numai sentinţa exilului – aceasta, care era înainte o comutaţie a pedepsei aplicate inculpatului, deveni o sancţiune formală. Acest exil involuntar, ca şi cel voluntar, îi lăsa exilatului averea, în măsura în care nu se risipise pentru satisfacerea reclamaţiilor de despăgubire şi a amenzilor. În sfîrşit, în ceea ce priveşte sistemul datoriilor, Gaius Gracchus n-a adus, ce-i drept, nici o modificare; martori foarte respectabili afirmă însă că ar fi dat debitorilor speranţe legate de diminuarea sau anularea datoriilor; în cazul în care acest lucru corespunde realităţii, trebuie inclus tot în rîndul reformelor populare cu un caracter radical.

În timp ce Gracchus se baza pe mulţime, care în parte aştepta, în parte obţinuse o ameliorare materială a situaţiei sale, el dovedea aceeaşi rîvnă faţă de ruinarea aristocraţiei. Înţelegînd foarte bine cît de şubredă este orice putere a conducătorului de stat bazată numai pe proletariat, el încercă înainte de toate să producă o divizare a aristocraţiei şi să atragă o parte a acesteia în sfera sa de interese. Elementele unei asemenea divizări existau. Aristocraţia bogaţilor, care se ridicase ca un singur om împotriva lui Tiberius Gracchus, se compunea, de fapt, din două mase esenţial diferite, care pot fi asemuite într-o oarecare măsură cu aristocraţia lorzilor şi cu gentry-ul din Anglia. Una cuprindea cercul într-adevăr compact al familiilor senatoriale guvernante, care se ţineau departe de speculaţia directă şi îşi plasau capitalurile imense fie în proprietăţi funciare, fie în mari asociaţii – unde figurau ca membri fără activitate. Nucleul celei de-a doua clase era format din speculanţi, care, ca directori ai acestor asociaţii sau pe cont propriu, se ocupau de tranzacţiile comerciale şi monetare în toate ţinuturile aflate sub hegemonia romană. Mai sus, am arătat (I, p. 585) cum această clasă, mai ales în cursul secolului al VI-lea, s-a alăturat treptat aristocraţiei senatoriale şi cum excluderea legală a senatorilor de la afacerile comerciale prin Legea Claudia impusă de către predecesorul Gracchilor, Gaius Flaminius, a trasat o linie de demarcaţie între senatori şi oamenii de comerţ şi de finanţe. În epoca despre care vorbim, aristocraţia comercială începea să exercite, sub denumirea de „ordin ecvestru”, o influenţă hotărîtoare şi în afacerile politice. Această denumire, care fusese dată iniţial numai cavaleriei cetăţeneşti, se transferase treptat, cel puţin în limbajul curent, asupra tuturora celor care, ca posesori ai unei averi de cel puţin 400.000 de sesterţi, erau în general obligaţi la serviciul în cavalerie şi includea, în consecinţă, întreaga societate romană nobilă, senatorială sau nesenatorială. Însă după ce, cu puţin timp înainte de Gaius Gracchus, legea stabilise incompatibilitatea demnităţii senatoriale cu serviciul în cavalerie (pp. 51-52), senatorii fiind aşadar excluşi din corpul acesta, ordinul cavaleresc, luat în ansamblu, putea fi privit în opoziţie cu senatul, ca reprezentant al aristocraţiei speculanţilor. Cu toate acestea, membrii familiilor senatoriale care nu făceau parte din senat, altfel spus, tinerii acestor familii, nu încetau să servească în cavalerie şi să-şi spună cavaleri ; mai mult, cavaleria civică propriu-zisă, mai exact cele 18 centurii ecvestre, continua să se recruteze în principal din tînăra aristocraţie senatorială, datorită alcătuirii acestor centurii de către cenzori (I, p. 545). Acest ordin al cavalerilor – de fapt, al negustorilor avuţi – se ciocnea deseori destul de violent cu senatul guvernant. Între aristocraţia nobilă şi bărbaţii care-şi dobîndiseră rangul prin intermediul banilor persista o antipatie firească. Seniorii guvernanţi, mai ales cei mai distinşi dintre ei, se ţineau departe de speculaţii, aşa cum bărbaţii devotaţi intereselor materiale erau indiferenţi faţă de problemele politice şi conflictele de coterie. Aceste două stări intraseră deja în coliziune, mai ales în provincii, întrucît, deşi în general provincialii erau mai îndreptăţiţi decît capitaliştii romani să se plîngă de lipsa de imparţialitate a magistraţilor romani, membrii senatului nu acceptau atît de uşor să sprijine cu orice preţ cupiditatea şi nedreptăţile finanţiştilor, aşa cum o cereau aceştia, pe socoteala supuşilor. În ciuda solidarităţii împotriva unui duşman comun, cum fusese Tiberius Gracchus, între aristocraţia sîngelui şi cea a banului se căsca o prăpastie adîncă, iar Gaius, mai abil decît fratele său, o lărgi în continuare pînă cînd alianţa fu sfărîmată şi negustorimea se declară de partea lui. Nu este sigur, dar nici exclus, ca privilegiile exterioare, prin care bărbaţii ordinului ecvestru se vor distinge mai tîrziu de mulţime – inelul de aur, în locul celui obişnuit de cupru sau de fier, şi locul separat la serbările populare –, să fi fost acordate cavalerilor pentru prima dată de către Gaius Gracchus. Oricum, onorurile menţionate au apărut în această perioadă şi, aşa cum extinderea acestor privilegii, pînă acum rezervate senatorilor (I, p. 544), la ordinul ecvestru, înălţat în rang, este cu totul în spiritul lui Gracchus, tot aşa scopul său adevărat era să imprime cavalerilor caracteristicile unei stări privilegiate şi unitare, situată între aristocraţia senatorială şi poporul de rînd; şi acest lucru s-a realizat mai degrabă prin acele însemne particulare, oricît de puţin importante ar fi fost şi oricît de puţin s-ar fi folosit cavalerii de ele, decît prin alte reglementări mult mai importante în sine. Însă partidul intereselor materiale, deşi nu dispreţuia asemenea onoruri, nu putea fi cîştigat doar prin ele. Gracchus ştia foarte bine că acesta va trece de partea celui care oferă mai mult, dar că era nevoie de o ofertă considerabilă şi reală ; astfel, îi oferi veniturile Asiei şi tribunalele de juraţi. Sistemul administraţiei finanţelor romane, conform căruia atît impozitele indirecte, cît şi taxele domeniale erau strînse prin agenţi intermediari, oferea deja capitaliştilor romani cele mai mari avantaje pe socoteala contribuabililor. Impozitele directe se compuneau însă fie, ca în majoritatea provinciilor, din sume fixe achitate de către comunitate, ceea ce excludea de la sine interpunerea capitaliştilor romani, fie, ca în Sicilia şi Sardinia, dintr-un cens funciar a cărui colectare era arendată, pentru fiecare comunitate în parte, în interiorul provinciei; în acest caz, provincialii avuţi – şi deseori comunitatea tributară însăşi – îşi arendau ei înşişi censul districtelor lor, înlăturînd astfel periculoşii agenţi intermediari romani. Cu şase ani înainte, cînd provincia Asia revenise romanilor, senatul o organizase în principiu după primul sistem (pp. 40-41). Gaius Gracchus răsturnă această reglementare cu ajutorul unui decret al poporului şi nu numai că împovăra provincia, pînă atunci aproape liberă de impozite, cu cele mai mari taxe directe şi indirecte, îndeosebi cu taxa funciară, dar decretă şi ca strîngerea acestor taxe din întreaga provincie să fie arendată la Roma – o reglementare care excludea, de fapt, orice participare a provincialilor şi care dădea naştere, în rîndul stării intermediarilor însărcinaţi cu censul, tributul şi vămile provinciei Asia, unei asociaţii capitaliste cu o forţă colosală. Semnificativă pentru planul imaginat de către Gracchus cu scopul de a desprinde starea capitaliştilor de senat este şi măsura conform căreia absolvirea totală sau parţială de impozitul stipulat nu mai urma să fie stabilită, ca înainte, de către senat, ci instituită legal, în condiţii stipulate dinainte. În timp ce pentru clasa mercantilă se deschidea astfel o mină de aur, iar în rîndul noii societăţi se constituia un nucleu al înaltei finanţe, un „senat al negustorilor”, care ameninţa chiar şi guvernul, Gracchus le atribui, prin tribunalele juraţilor, şi o anumită activitate publică. Sfera procedurii penale, care, de drept, aparţinea cetăţenilor, era la romani, de la origine, foarte restrînsă şi a fost limitată de către Gracchus şi mai mult, cum s-a remarcat mai sus (p. 77); cele mai multe procese, atît cele pentru delicte publice, cît şi cele consacrate cauzelor civile, erau decise fie de către juraţi individuali, fie de către comisii permanente ori extraordinare. Pînă acum, ambele forme fuseseră rezervate în exclusivitate senatului; Gracchus transferă funcţiile de juraţi, atît în procesele civile propriu-zise, cît şi în comisiile permanente şi temporare, în seama ordinului ecvestru şi lăsă să se stabilească în fiecare an o nouă listă de juraţi alcătuită, ca şi centuriile ecvestre, din toţi indivizii aparţinînd cavalerilor, excluzîndu-i din capul locului pe senatori din tribunale, iar pe bărbaţii tineri din familiile senatoriale prin stabilirea unei limite de vîrstă. Se poate presupune că alegerea juraţilor a revenit în principal acelor oameni care deţineau rolurile principale în marile asociaţii financiare şi mai ales celor care arendaseră veniturile Asiei sau ale altor provincii, tocmai pentru că aceştia erau foarte interesaţi să deţină un loc în aceste tribunale. Şi dacă astfel listele de juraţi coincideau cu societăţile de publicani, se înţelege cu uşurinţă ce importanţă a putut dobîndi acest senat de opoziţie. Consecinţa principală a fost că, în timp ce înainte existaseră numai două puteri în stat – guvernul ca autoritate administrativă şi de control şi corpul cetăţenilor ca autoritate legislativă –, tribunalele fiind împărţite între ele, aristocraţia financiară nu se formă numai ca o clasă închegată în sine şi privilegiată pe baza solidă a intereselor materiale, ci interveni în stat ca putere judiciară şi de control, ocupînd un loc aproape egal celui al aristocraţiei guvernante. Toate vechile antipatii ale comercianţilor faţă de nobilime trebuie să-şi fi găsit o expresie foarte fidelă în sentinţele juraţilor. Îndeosebi în procesele de dare de seamă ale guvernatorilor provinciilor, senatorul trebuia să aştepte decizia asupra existenţei sale civile nu din partea egalilor săi, ca înainte, ci din partea marilor negustori şi bancheri. Discordiile existente între capitaliştii romani şi guvernatorii romani se transferară din administraţia provincială pe terenul periculos al proceselor de dare de seamă. Nu numai că aristocraţia bogaţilor fusese divizată, dar se luaseră şi toate măsurile ca ura să fie continuu aţîţată şi să-şi găsească o lesnicioasă cale de manifestare.

Cu armele – proletariatul şi ordinul negustorilor – astfel pregătite, Gracchus se dedică operei sale principale, răsturnarea aristocraţiei guvernante. Căderea senatului trebuia să fie provocată, pe de o parte, anulîndu-i competenţa esenţială prin inovaţii legislative, iar pe de alta, nimicind aristocraţia existentă prin măsuri de natură mai mult personală şi tranzitorie. Gracchus făcu şi una, şi cealaltă. Îndeosebi administraţia aparţinuse pînă atunci în exclusivitate senatului; Gracchus i-o retrase, pe de o parte, făcînd ca problemele administrative cele mai importante să fie decise de către comiţii, adică, de fapt, prin ordonanţe ale tribunului, iar pe de altă parte, limitînd, pe cît posibil, competenţa senatului în problemele curente, el însuşi preluînd un număr considerabil. Reglementările de primul fel au fost menţionate mai sus; noul stăpîn al statului dispunea, fără a consulta senatul, de tezaurul public, împovărînd finanţele publice cu o sarcină durabilă prin distribuirea de grîu; dispunea de domenii, instituind coloniile nu ca înainte, prin decret al senatului, ci prin decret al poporului; dispunea de administraţia provincială, anulînd, printr-o lege a poporului, organizarea financiară a provinciei Asia hotărîtă de senat şi înlocuind-o cu una complet diferită. Nu i se anulă senatului una dintre prerogativele sale cele mai importante în treburile curente – stabilirea arbitrară a competenţei celor doi consuli în toate împrejurările –, dar presiunea indirectă exercitată pînă atunci asupra magistraţilor supremi a fost neutralizată prin faptul că senatul a fost îndemnat să delimiteze aceste competenţe înaintea alegerii consulilor respectivi. În sfîrşit, cu o remarcabilă energie, Gaius concentră cele mai diferite şi cele mai complicate probleme guvernamentale în mîinile sale; el însuşi supraveghea distribuţia grînelor, el desemna juraţii, el personal întemeia coloniile, deşi magistratura nu-i permitea, prin lege, să părăsească oraşul, el reglementa circulaţia pe drumurile publice şi încheia contractele de construcţie, el conducea dezbaterile în senat, el hotăra alegerile de consuli – pe scurt, obişnui poporul cu ideea că în orice treabă un singur bărbat trebuie să fie în frunte şi eclipsa administraţia neglijentă şi neputincioasă a colegiului senatorial prin vigoarea şi abilitatea propriului guvernămînt. Gracchus a atacat jurisdicţia senatorială cu şi mai mare energie decît îi atacase administraţia. El anulă, după cum am arătat mai sus, jurisdicţia ordinară a senatorilor; aceeaşi soartă o avu şi jurisdicţia pe care senatul şi-o arogase ca instanţă supremă în cazuri extraordinare. Gracchus interzise, sub ameninţarea cu pedepse aspre, după toate aparenţele prin noua lege a provocării, stabilirea de către senat a unor comisii extraordinare pentru cazurile de înaltă trădare, cum fusese aceea care-i judecase, după moartea fratelui său, pe adepţii acestuia. Efectul acestor măsuri a fost pierderea completă a controlului din partea senatului, care nu păstră din administraţie decît ceea ce conducătorul statului crezu de cuviinţă să-i lase. Însă aceste măsuri organice nu erau suficiente; aristocraţia guvernantă a timpului a fost atacată în mod direct. Era un simplu act de răzbunare faptul că s-a dat un efect retroactiv legii mai sus menţionate, care-l obliga pe aristocratul Publius Popillius, împotriva căruia se îndrepta ura democraţilor după moartea lui Nasica, survenită între timp, să părăsească ţara. Este demn de remarcat că această propunere a fost adoptată în adunarea triburilor cu 18 voturi pentru şi 17 contra – un indiciu asupra influenţei pe care aristocraţia o exercita încă asupra mulţimii, cel puţin în probleme de interes personal. Un decret asemănător, dar mult mai puţin justificabil decît primul, vizîndu-l personal pe Marcus Octavius, conform căruia acela care-şi pierduse magistratura printr-un decret al poporului trebuia să fie exclus pentru totdeauna de la posibilitatea de a ocupa o funcţie publică, a fost retras de către Gracchus la rugămintea mamei sale; acesta scăpă astfel de ruşinea de a lua legea în derîdere în public prin legalizarea unei violări notorii a constituţiei şi de a se răzbuna în mod josnic pe un om de onoare care nu rostise nici un cuvînt veninos la adresa lui Tiberius şi care acţionase numai în conformitate cu constituţia şi cu datoria sa, aşa cum o înţelesese. De o importanţă mult mai mare decît aceste măsuri a fost planul lui Gaius, după toate probabilităţile neexecutat, de a întări senatul cu 300 de noi membri – altfel spus, cu încă atîţia cîţi numărase pînă atunci – şi de a-i alege pe aceştia din ordinul ecvestru prin intermediul comiţiilor – creaţie de pairs în stilul cel mai larg, care ar fi adus senatul într-o dependenţă absolută faţă de conducătorul statului.

Aceasta este constituţia pe care o concepuse Gaius Gracchus şi pe care, în punctele ei esenţiale, a pus-o în aplicare în timpul celor doi ani ai tribunatului său (631-632, 123-122), fără a întîmpina, se pare, o rezistenţă notabilă şi fără a fi obligat să folosească forţa pentru a-şi atinge ţelurile. Nu mai putem discerne succesiunea în care aceste măsuri au fost traduse în fapte şi nu sîntem capabili să răspundem la numeroasele întrebări care se pun; se pare însă că, prin aceste lacune, nu am pierdut informaţii esenţiale, întrucît problemele capitale sînt atestate prin documente demne de toată încrederea, iar Gaius n-a fost împins de mersul evenimentelor, precum fratele său, ci a realizat în mod clar un plan cuprinzător, bine chibzuit, care s-a concretizat în principal printr-o serie de legi speciale. Constituţia semproniană arată cu evidenţă, pentru cei care judecă limpede, că Gaius Gracchus nu dorise în nic un caz, cum au opinat oameni de bună-credinţă în timpuri mai vechi şi mai noi, să aşeze republica romană pe baze democratice noi, ci mai degrabă s-o desfiinţeze şi s-o înlocuiască cu o tiranie, altfel spus, în limbaj modern, cu o monarhie, nefeudală şi neteocratică, dar napoleoniană şi absolută, sub forma unei magistraturi pe viaţă prin realegerea regulată şi devenită absolută prin stăpînirea necondiţionată a comiţiilor, formal suverane, ca şi printr-un tribunat al poporului pe viaţă şi nelimitat. Într-adevăr, dacă Gracchus, aşa cum o dovedesc cuvintele şi, înainte de toate, acţiunile sale, a vizat răsturnarea guvernării senatoriale, ce altă organizare politică decît tirania devenea posibilă, după căderea guvernării aristocratice, pentru o comunitate care depăşise stadiul adunării poporului şi care nu cunoştea parlamentarismul? Visători, ca predecesorul său, şi şarlatani, cum vor apărea mai tîrziu, ar putea pune la îndoială acest lucru. Gaius Gracchus a fost însă un om de stat şi, deşi nu cunoaştem forma pe care marele bărbat a dorit s-o confere marii sale opere, ea putînd fi imaginată în felurite chipuri, el ştia fără îndoială ce face. Pe cît de puţin ne putem înşela asupra intenţiei de uzurpare a puterii monarhice, pe atît de puţin cel care cunoaşte situaţia îl va acuza pe Gracchus din această cauză. O monarhie absolută este o mare nenorocire pentru o naţiune, dar una minoră în comparaţie cu o oligarhie absolută, iar cel care impune naţiunii o suferinţă mai uşoară în locul uneia apăsătoare nu poate fi condamnat de istorie, cu atît mai puţin un bărbat înzestrat cu o natură atît de pasională, serioasă şi depărtată de vulgaritate precum Gaius Gracchus. Cu toate acestea, istoria nu poate să treacă sub tăcere faptul că întreaga legislaţie a acestuia este pătrunsă de o ambiguitate extrem de pernicioasă, servind, pe de o parte, binelui public, iar pe de alta, scopurilor personale, ba chiar răzbunării autorului ei. Gracchus a încercat în modul cel mai serios să găsească remedii pentru problemele sociale şi să pună stavilă răspîndirii sărăciei; totuşi, el ridică în capitală intenţionat un proletariat de stradă, de teapa cea mai josnică, prin distribuirile sale de grîu, care urmau să devină şi au şi devenit un premiu pentru flămînda şi leneşa gloată cetăţenească. Gracchus a blamat cu vorbele cele mai amare venalitatea senatului şi a tratat cu o severitate implacabilă, dar corectă, îndeosebi tranzacţiile scandaloase încheiate de Manius Aquillius în provinciile din Asia Mică; însă prin eforturile aceluiaşi bărbat, gloata suverană a capitalei a fost hrănită de supuşii săi în schimbul suportării grijilor guvernamentale. Gracchus a dezavuat în repetate rînduri spolierea condamnabilă a provinciilor şi nu numai că a determinat ca în unele cazuri să se intervină cu o severitate salutară, ci a obţinut şi abolirea tribunalelor senatoriale cu totul insuficiente, în faţa cărora nici Scipio Aemilianus, punînd în joc întreaga sa faimă, nu reuşise să-i tragă la răspundere pe nelegiuiţii cei mai inveteraţi. Şi totuşi, odată cu instituirea tribunalelor de comercianţi, el îi dădu pe provinciali, cu mîinile legate, pradă partidului intereselor materiale şi, drept urmare, unui despotism chiar mai necruţător decît fusese cel aristocratic ; în plus, introduse în Asia un impozit faţă de care pînă şi constituţia impozitelor valabilă pentru Sicilia, organizată după model cartaginez, poate fi calificată drept moderată şi umană. Ambele măsuri au fost luate deoarece avea nevoie de noi şi cuprinzătoare resurse auxiliare, pe de o parte, pentru partidul oamenilor banului, iar pe de altă parte, pentru distribuirile sale de grîu şi pentru celelalte sarcini care apăsau acum asupra finanţelor. Gracchus dorea, neîndoielnic, o administraţie fermă şi o jurisdicţie ordonată, aşa cum o dovedesc numeroase reglementări întru totul judicioase, însă întregul său sistem de administraţie se baza pe un cerc de uzurpări aflate într-o creştere continuă, legalizate numai în aparenţă. Totuşi, el a antrenat sistemul judiciar, pe care orice stat bine organizat încearcă să-l menţină dacă nu deasupra partidelor politice, cel puţin departe de ele, în mod intenţionat în vîltoarea revoluţiei. Cu siguranţă că vina acestei ambiguităţi în tendinţele lui Gaius Gracchus revine, într-o proporţie însemnată, mai degrabă poziţiei decît persoanei. În pragul tiraniei, se naşte o fatală dilemă moral-politică: aceeaşi persoană trebuie să se menţină, ca să spunem aşa, ca o căpetenie de tîlhari şi, concomitent, să conducă statul în calitate de prim cetăţean; o dilemă în faţa căreia şi Pericle, Caesar sau Napoleon au trebuit să recurgă la concesii periculoase. Conduita lui Gaius Gracchus nu se poate explica însă în întregime prin această necesitate; pe lîngă aceasta, în sufletul lui ardea o pasiune mistuitoare, dorinţa fierbinte de răzbunare, care, prevăzînd propria nimicire, se grăbeşte să arunce flacăra incendiatoare în casa duşmanului. El însuşi şi-a exprimat gîndurile în legătură cu instituirea de juraţi şi cu alte măsuri asemănătoare menite să conducă la scindarea aristocraţiei: le-a numit pumnale pe care le aruncase în for astfel încît cetăţenii – cei nobili, fireşte – să se devoreze între ei. A fost un incendiator politic; nu numai că revoluţia de o sută de ani care datează de la el este, în măsura în care poate fi opera unui om, realizarea lui Gaius Gracchus, dar înainte de toate el este adevăratul fondator al acelui teribil proletariat de la Roma, flatat şi finanţat de clasele superioare; în urma comasării sale în capitală, consecinţă firească a distribuirilor de grîu, acesta, pe de o parte, îşi pierde complet morala, iar pe de altă parte, devine conştient de puterea sa şi, prin pretenţiile sale cînd stupide, cînd laşe şi prin masca grotescă a suveranităţii populare, apasă ca un coşmar asupra comunităţii romane şi nu va dispărea decît odată cu ea. Şi totuşi, acest criminal politic de primă mînă a fost în egală măsură regeneratorul ţării sale. Aproape că nu există idee constructivă a monarhiei romane care să nu poată fi raportată la Gaius Gracchus. Lui i se datorează principiul, fundamentat într-o oarecare măsură în vechiul drept de război, dar străin dreptului public mai vechi, ca întregul teritoriu şi toate bunurile comunităţilor supuse să fie considerate proprietate privată a statului – principiu folosit iniţial pentru revendicarea dreptului statului de a impune asupra acestui pămînt taxe arbitrare, ca în Asia, sau pentru fondarea de colonii, ca în Africa, şi care, ulterior, a devenit un principiu fundamental al legislaţiei din timpul imperiului. Lui i se datorează tactica adoptată de demagogi şi de tirani prin care aceştia, bazîndu-se pe interesele materiale, au scindat aristocraţia guvernamentală, dar, în general, au şi legitimat ulterior modificarea de constituţie printr-o administraţie care, comparată cu delăsarea anterioară, era severă şi judicioasă. Lui, înainte de toate, i se datorează începutul unei nivelări între Roma şi provincii, consecinţă inevitabilă a instaurării monarhiei; tentativa de a reconstrui Cartagina distrusă în urma rivalităţii italice şi, în general, de a deschide calea emigrării italice în provincii constituie primele verigi din lungul lanţ al acestei dezvoltări binefăcătoare şi bogate în consecinţe. Dreptatea şi vinovăţia, fericirea şi dezastrul sînt atît de strîns întreţesute în acest bărbat excepţional şi în această miraculoasă constelaţie politică, încît se cuvine ca, în cazul lui, ca şi în multe altele, istoria să nu-şi dea verdictul.

După ce Gracchus desăvîrşi în linii generale noua constituţie concepută de el însuşi, începu o a doua operă dificilă. Problema referitoare la aliaţii italici era încă menţionată. Ideile pe care le nutreau conducătorii partidului democrat în privinţa acesteia se evidenţiază în suficientă măsură (p. 73); ei doreau, fireşte, o extindere cît mai largă a dreptului de cetăţenie romană, nu numai pentru a putea trece la distribuirea domeniilor ocupate de către latini, ci mai ales pentru a-şi întări clientela prin masa enormă a noilor cetăţeni, pentru a acapara tot mai mult activitatea comiţiilor prin extinderea tot mai mare a corpului electoral şi, în primul rînd, pentru a elimina o diferenţă care, odată cu răsturnarea constituţiei republicane, îşi pierdea, oricum, orice importanţă. Aici se loviră însă de opoziţia propriului partid şi mai ales a acelei gloate care, de obicei, îşi dădea cu uşurinţă consimţămîntul suveran, pentru orice înţelegea sau nu înţelegea; şi aceasta din simplul motiv că dreptul de cetăţenie romană li se părea acestor oameni un fel de hîrtie de valoare, care le dădea acces la felurite avantaje foarte palpabile, directe sau indirecte, ei nefiind deloc dispuşi să sporească numărul acţionarilor. Respingerea Legii Fulvia din anul 629 (125) şi revolta fregelanilor care i-a urmat constituiau semne ce dovedeau atît perseverenţa egoistă a facţiunii cetăţenilor care domina comiţiile, cît şi presiunea nerăbdătoare a aliaţilor. Spre sfîrşitul celui de-al doilea tribunat al său (632, 122), Gracchus, împins, probabil, de promisiuni contractate cu aliaţii, riscă o a doua tentativă; împreună cu Marcus Flaccus, care, deşi fost consul, preluase din nou tribunatul poporului pentru a impune legea propusă anterior fără succes, el prezentă moţiunea prin care latinilor li s-ar fi acordat dreptul de cetăţenie deplin, iar celorlalţi aliaţi italici, dreptul pînă atunci rezervat latinilor. Propunerea se lovi însă de opoziţia unită a senatului şi a gloatei capitalei; metoda de luptă a acestei coaliţii e dovedită cu precizie şi fără tăgadă de o cuvîntare, o cuvîntare pe care consulul Gaius Fannius o rostise în faţa cetăţenilor împotriva propunerii ; întîmplător, din cuvîntare s-a păstrat un fragment: „Aşadar voi credeţi” – zise optimatul – „că dacă veţi acorda latinilor dreptul de cetăţenie veţi putea găsi, aşa cum vă aflaţi acum în faţa mea, şi în viitor un loc în adunările cetăţenilor şi la serbările populare? Nu credeţi voi, dimpotrivă, că oamenii aceia vor ocupa toate locurile?”. Cetăţenii secolului al V-lea, care acordaseră într-o singură zi tuturor sabinilor dreptul de cetăţenie, l-ar fi hulit pe un asemenea orator; cei ai secolului al VII-lea găsiră motivaţia deosebit de edificatoare, iar preţul distribuirii domeniilor latine, oferit de către Gracchus, mult prea scăzut. Însăşi împrejurarea că senatul reuşise să impună excluderea din oraş a tuturor necetăţenilor înaintea zilei votului decisiv arată soarta hărăzită propunerii în cauză. Cînd, înaintea votării, un coleg al lui Gracchus, Livius Drusus, făcu uz de veto-ul său împotriva legii, poporul îl primi într-o asemenea manieră, încît Gracchus nu îndrăzni să se aventureze mai departe sau să-i pregătească lui Drusus soarta lui Octavius. Probabil că acest succes a dat senatului curajul să încerce răsturnarea demagogului victorios. Armele de atac erau în esenţă identice cu cele de care Gracchus însuşi se servise înainte. Puterea lui Gracchus se baza pe clasa mercantilă şi mai ales pe proletariat, care servea ca armată într-o luptă în care nici una dintre părţi nu avea rezerve militare. Era evident că senatul nu era destul de puternic pentru a anula noile privilegii ale negustorilor sau ale proletariatului; orice tentativă de a ataca legile asupra grîului sau noua organizare a juraţilor ar fi dus, într-o formă mai grosolană sau mai civilizată, la o răzmeriţă de stradă, în faţa căreia senatul ar fi fost neputincios. Însă la fel de evident era că Gracchus însuşi şi aceşti negustori şi proletari nu erau uniţi decît prin avantajul reciproc şi că atît cei mînaţi de interese materiale, cît şi gloata propriu-zisă erau gata să accepte posturile, respectiv pîinea lor, din partea oricui, nu numai din partea lui Gaius Gracchus. Instituţiile lui Gracchus erau, pentru moment cel puţin, de nezdruncinat, cu excepţia uneia singure : propria putere. Slăbiciunea acesteia rezida în faptul că în constituţia lui Gracchus nu exista nici o relaţie de încredere între conducător şi armată ; în plus, noua constituţie cuprindea, într-adevăr, toate celelalte elemente ale viabilităţii, cu excepţia unuia singur: alianţa morală dintre stăpîn şi supuşi, fără de care orice stat este ameninţat cu prăbuşirea. Prin respingerea propunerii de a-i admite pe latini în corpul cetăţenesc se arătase cît se poate de clar că mulţimea nu vota de fapt niciodată pentru Gracchus, ci întotdeauna numai pentru sine. Aristocraţia concepu planul de a angaja bătălia cu autorul distribuirilor de grîu şi de pămînturi pe propriul lui teren. Se înţelege de la sine că senatul promise proletariatului nu numai cît îi garantase Gracchus prin distribuirile de grîu şi alte avantaje, ci mai mult. Din însărcinarea senatului, tribunul poporului Marcus Livius Drusus propuse abolirea censului impus celor care primiseră pămînt în urma legii lui Gracchus (p. 62) şi declară loturile lor drept proprietate liberă şi transferabilă; mai mult, el făgădui proletariatului, în locul coloniilor transmarine, 12 colonii italice, fiecare de 3.000 de colonişti, pentru a căror fondare poporul era îndemnat să aleagă bărbaţii potriviţi; numai că Drusus – pentru a sublinia deosebirea faţă de politica de familie a lui Gracchus – declară că renunţă la orice participare la această afacere onorabilă. Latinii erau probabil cei care trebuiau să suporte cheltuielile acestui plan, întrucît se pare că în Italia nu mai existau alte pămînturi domeniale de oarecare întindere în afara celor folosite de ei. Cîteva stipulaţii ale lui Drusus, ca, de exemplu, aceea ca soldatului latin să i se poată aplica pedeapsa cu bătaia numai de către ofiţerul latin superior, nu şi de către cel roman, aveau probabil menirea să-i despăgubească pe latini pentru celelalte pierderi. Planul nu era prea iscusit. Încercarea de concurenţă era prea evidentă; tentativa de a strînge şi mai tare frumoasa alianţă dintre aristocraţi şi proletariat printr-o continuare a tiranizării comune a latinilor era cusută cu aţă albă. Se punea de la sine întrebarea de unde să se ia pămîntul domenial necesar pentru cele 12 comunităţi cetăţeneşti noi şi compacte în peninsulă, după ce domeniile italice fuseseră în cea mai mare parte distribuite, chiar dacă se confisca întregul pămînt atribuit latinilor. În sfîrşit, declaraţia lui Drusus că nu doreşte să participe la executarea legii era de o prudenţă atît de exagerată, încît friza absurdul. Dar această capcană grosolană era tocmai potrivită pentru vînatul greoi care urma să fie prins. La acestea s-a adăugat şi faptul, poate decisiv, că Gracchus, de a cărui influenţă personală depindea totul, întemeia tocmai atunci colonia cartagineză în Africa şi că locţiitorul său, Marcus Flaccus, lucra în favoarea adversarilor prin atitudinea sa vehementă şi care trăda incapacitatea. În consecinţă, „poporul” ratifică legile liviene tot atît de uşor cum le ratificase odinioară pe cele semproniene. Apoi, răsplăti pe binefăcătorul cel mai recent, conform uzanţei, respingîndu-l pe celălalt, iar cînd acesta candidă pentru a treia oară la tribunat în anul 633 (121), nu-l mai realese; cu această ocazie, se spune, ar fi fost comise şi neregularităţi de către tribunul care conducea alegerile şi care fusese ofensat de către Gracchus. În acest fel se prăbuşi fundamentul suveranităţii sale. O a doua lovitură îi fu aplicată prin alegerile consulare; nu numai că acestea au fost în general îndreptate împotriva democraţiei, dar prin ele a fost aşezat în fruntea statului Lucius Opimius, bărbatul care, pretor fiind, cucerise Fregellae, unul dintre capetele cele mai decise şi cele mai puţin scrupuloase ale partidului aristocratic, sever şi ferm hotărît să înlăture periculosul adversar cu prima ocazie. Aceasta se ivi foarte curînd. La 10 decembrie 632 (122), Gracchus încetă să mai fie tribun al poporului; Opimius îşi începu magistratura la 1 ianuarie 633 (121). Primul atac lovi, cum era de aşteptat, măsura cea mai utilă şi cea mai nepopulară a lui Gracchus, restaurarea Cartaginei. Dacă, înainte, coloniile transmarine fuseseră atacate numai indirect, prin cele italice, mai ademenitoare, acum se ridicau motive de altă natură: s-a pretins că hienele africane ar fi dislocat noile borne fixate pe teritoriul Cartaginei, iar preoţii romani consultaţi declarară că un asemenea miracol şi semn ar avertiza insistent asupra faptului de a nu fi restaurat locul blestemat de zei. Senatul, conştiincios, se vedea obligat să determine propunerea unei legi care să interzică fondarea coloniei Iunonia. Gracchus, care împreună cu ceilalţi bărbaţi desemnaţi pentru întemeierea acesteia tocmai alegea coloniştii, apăru în ziua votării cu suita sa pe Capitoliu, unde fuseseră chemaţi cetăţenii pentru a determina respingerea legii. El dorea să evite actele de violenţă pentru a nu oferi adversarilor pretextul pe care-l căutau; nu putu să împiedice însă ca o mare parte dintre credincioşii săi, care-şi aminteau de catastrofa lui Tiberius, fiind buni cunoscători ai intenţiilor aristocraţiei, să apară înarmaţi; în tumultul teribil ce se iscă de ambele părţi a fost aproape imposibil să fie împiedicate încăierările. În sala templului capitolin, consulul Lucius Opimius aducea sacrificiul consacrat; unul dintre cei care-l asista la ceremonii, Quintus Antullius, purtînd în mîini intestinele sacre ale victimei, se răsti la „cetăţenii răi” cerîndu-le să părăsească sala şi se părea că intenţionează să ridice mîna împotriva lui Gaius însuşi; un partizan înfocat al lui Gracchus trase sabia şi-l străpunse. Se iscă un vuiet asurzitor. Gracchus încercă în van să vorbească poporului şi să se despovăreze de responsabilitatea acestei crime profanatoare; el nu reuşi decît să ofere adversarilor săi încă un cap de acuzare formal, întrucît, fără să-şi dea seama, în vacarmul acela îl întrerupse pe un tribun care tocmai se adresase poporului, ofensă pentru care un statut din timpurile vrajbei dintre stări (I, p. 196), dat uitării, prevedea pedeapsa capitală. Consulul Lucius Opimius luă măsuri pentru a reprima cu forţa armelor insurecţia îndreptată împotriva constituţiei republicane, cum au fost denumite evenimentele acelei zile. El însuşi a vegheat noaptea în templul lui Castor de lîngă for; dis-de-dimineaţă, Capitoliul se umplu cu arcaşi cretani, iar curia şi forul cu bărbaţii partidului de guvernămînt, cu senatorii şi facţiunea de cavaleri fideli acestora, care, la îndemnul consulului, veniseră cu toţii înarmaţi, fiind însoţiţi fiecare de doi sclavi cu arme. Nu lipsea nimeni din rîndul aristocraţiei; chiar şi bătrînul şi venerabilul Quintus Metellus, favorabil reformei, apăruse cu scutul şi sabia. Un ofiţer destoinic şi încercat în războaiele spaniole, Decimus Brutus, preluă comanda forţei armate; senatul se întruni în curie. Catafalcul cu trupul neînsufleţit al lui Antullius a fost aşezat în faţa acesteia. Senatul, parcă surprins, apăru în masă la uşă pentru a privi catafalcul şi se retrase apoi să hotărască asupra viitorului. Conducătorii democraţiei se retrăseseră de pe Capitoliu spre casele lor; Marcus Flaccus petrecuse noaptea pregătind războiul de stradă, în timp ce Gracchus se părea că nu îşi asumă lupta cu destinul. Cînd, în dimineaţa zilei următoare, deveniră cunoscute pregătirile întreprinse de adversarii lor, amîndoi se deplasară pe Aventin, vechea citadelă a partidului poporului în luptele dintre patricieni şi plebei. Gracchus merse într-acolo tăcut şi neînarmat; Flaccus chemă sclavii la arme şi se baricadă în templul Dianei, trimiţîndu-l pe fiul său mai mic în tabăra adversă pentru a ajunge, pe cît posibil, la un compromis. Acesta se întoarse cu vestea că aristocraţia cere predarea fără condiţii; în acelaşi timp, el aduse pentru Gracchus şi Flaccus ordinul de a apărea în faţa senatului pentru a da socoteală de violarea maiestăţii tribuniciene. Gracchus vru să se supună ordinului, însă Flaccus îl împiedică, repetînd în schimb tentativa, pe cît de greşită, pe atît de neputincioasă, de a determina un asemenea adversar să accepte compromisul. Cînd în locul celor doi conducători citaţi îşi făcu apariţia din nou numai tînărul Quintus Flaccus, consulul califică refuzul acestora de a se prezenta drept începutul insurecţiei deschise împotriva guvernului; aşadar, ordonă arestarea solului şi dădu semnalul de atac asupra Aventinului, afirmînd în acelaşi timp, pe străzi, că guvernul va oferi celui care va aduce capul lui Gracchus sau al lui Flaccus greutatea acestuia în aur şi că va garanta amnistia deplină pentru oricine va părăsi Aventinul înainte de începerea luptei. Rîndurile celor de pe Aventin se răriră considerabil; brava aristocraţie, împreună cu cretanii şi sclavii, luă cu asalt colina aproape neapărată şi măcelări pe cine întîlni în cale, aproximativ 250 de persoane, în majoritatea lor de origine umilă. Marcus Flaccus se refugie împreună cu fiul său mai vîrstnic într-un loc tăinuit, unde au fost în curînd descoperiţi şi omorîţi. Gracchus se retrăsese în templul Minervei cînd începuse bătălia şi intenţiona să se străpungă cu sabia, cînd prietenul său Publius Laetorius îi opri braţul şi-l imploră să se păstreze pentru vremuri mai bune. Gracchus se învoi să încerce evadarea pe malul celălalt al Tibrului, însă în graba cu care cobora de pe colină, căzu şi-şi scrînti piciorul. Pentru a-i permite să fugă, cei doi însoţitori ai săi se aruncară asupra urmăritorilor şi se lăsară omorîţi: Marcus Pomponius la Porta Trigemina, sub Aventin, şi Publius Laetorius pe podul Tibrului, acolo unde Horatius Cocles, singur, se spune, ar fi ţinut odinioară piept întregii armate etrusce; Gracchus, însoţit numai de sclavul său Euporus, ajunse astfel în suburbia de pe malul drept al Tibrului. Aici, în dumbrava sacră a Furrinei, au fost găsite ulterior amîndouă cadavrele; se pare că sclavul îl ucisese mai întîi pe stăpînul său, iar apoi se omorîse şi el. Capetele celor doi conducători au fost înmînate guvernului, precum fusese ordonat. De asemenea, se plăti aducătorului capului lui Gracchus – un bărbat nobil, Lucius Septumuleius – preţul stipulat, pe cînd asasinii lui Flaccus, oameni de origine umilă, plecară cu mîinile goale. Trupurile celor ucişi au fost aruncate în rîu, iar casele conducătorilor, abandonate lăcomiei mulţimii. Războiul proceselor împotriva partizanilor lui Gracchus începu la scara cea mai largă; se spune că în jur de 3.000 dintre aceştia ar fi fost spînzuraţi în închisoare, printre care şi Quintus Flaccus, în vîrstă de 18 ani, care nu participase la luptă şi care a fost deplîns de toţi pentru tinereţea sa şi caracterul său plăcut. Altarul consacrat de către Camillus (I, p. 211), în urma restaurării păcii interne, pe locul liber de la poalele Capitoliului, unde se aflau şi alte sanctuare ale Concordiei, ridicate în împrejurări asemănătoare, a fost dărîmat, iar Lucius Opimius ridică, prin hotărîrea senatului, un nou şi splendid templu al Concordiei, cu bazilica corespunzătoare, din averea celor vinovaţi de înaltă trădare, ucişi sau condamnaţi, care a fost confiscată odată cu zestrea soţiilor lor. Într-adevăr, sosise timpul să se înlăture semnele vechii înţelegeri şi să se inaugureze una nouă, peste cadavrele celor trei nepoţi ai învingătorului de la Zama, care, cu toţii – mai întîi Tiberius Gracchus, apoi Scipio Aemilianus şi, în fine, cel mai tînăr şi cel mai impunător dintre ei, Gaius Gracchus –, fuseseră nimiciţi de revoluţie. Amintirea Gracchilor rămase oficial proscrisă; Cornelia nici nu a putut să poarte veşmintele de doliu pentru ultimul ei fiu. Dar ataşamentul înflăcărat pe care mulţi îl nutriseră pentru cei doi fraţi iluştri în timpul vieţii, îndeosebi pentru Gaius, se arăta într-un chip mişcător şi după moartea acestora, prin fervoarea aproape religioasă pe care mulţimea, în ciuda tuturor măsurilor poliţieneşti, continua s-o arate faţă de amintirea lor şi a locurilor unde căzuseră.

 

1. 1 modius = 8,73 l ; 1 baniţă prusacă = 52,5 l (n.tr.).