Capitolul IV
Restaurarea puterii senatoriale
Noul edificiu ridicat de către Gaius Gracchus deveni o ruină după moartea sa. Incontestabil, moartea lui, ca şi cea a fratelui său, nu a fost la început decît un act de răzbunare, însă constituia în acelaşi timp un pas important spre restaurarea vechii constituţii, fiindcă monarhia, tocmai cînd începuse să se cristalizeze, a fost lipsită de persoana monarhului. În acest caz, după catastrofa lui Gaius şi severele execuţii ale lui Opimius, nu mai era nimeni care, fie prin înrudire cu conducătorul ucis, fie prin capacităţi excepţionale, să se simtă îndreptăţit să întreprindă chiar şi numai o încercare de a ocupa locul vacant. Gaius trecuse în lumea umbrelor fără a lăsa în urmă copii, iar fiul lui Tiberius murise înainte de majorat; aşa-numitul partid al poporului fusese lipsit literalmente de posibilitatea unui viitor conducător. Constituţia semproniană semăna cu o fortăreaţă lipsită de comandant; zidurile şi garnizoana erau neatinse, însă lipsea generalul şi nu era nimeni care să ocupe locul liber decît tocmai guvernul care fusese răsturnat.
Aşa se şi întîmplă. După moartea lui Gracchus rămas fără urmaş, guvernarea senatorială îşi reluă spontan dominaţia; şi aceasta, cu atît mai firesc cu cît ea nu fusese, formal, desfiinţată de către Gracchus, ci numai anihilată de fapt prin măsurile sale excepţionale. Totuşi, ne-am înşela profund dacă am vedea în această restauraţie doar o revenire a aparatului de stat la vechea cale urmată de atîtea ori în decursul secolelor. Restauraţie înseamnă întotdeauna şi revoluţie, însă în cazul acesta nu se restaurase atît vechea guvernare, cît vechiul guvernant. Oligarhia apăru înarmată cu armura tiraniei pe care o răsturnase; aşa cum senatul îl învinsese pe Gracchus cu propriile sale arme, el continuă să guverneze în esenţă cu constituţia Gracchilor, cu gîndul ascuns nu atît de a o înlătura cu desăvîrşire, cît mai ales de a o purifica temeinic de elementele opuse de fapt aristocraţiei guvernante. Reacţiunea se îndreptă la început numai împotriva persoanelor; Publius Popillius a fost rechemat din exil, după ce decretul împotriva lui fusese casat (633, 121), şi se declanşă un război de procese împotriva partizanilor lui Gracchus; dimpotrivă, încercarea partidului popular de a obţine condamnarea lui Lucius Opimius, după depunerea magistraturii sale, a fost dejucată de către partidul de guvernămînt (634, 120). Caracteristică pentru această guvernare este evoluţia aristocraţiei în sensul limpezirii concepţiei. Gaius Carbo, cîndva aliatul Gracchilor, fusese convertit de multă vreme (p. 73) şi îşi dovedise de curînd zelul şi utilitatea în apărarea lui Opimius. Însă el rămînea un renegat şi, atunci cînd democraţii îndreptară împotriva lui aceeaşi acuzaţie ca şi împotriva lui Opimius, guvernul îl abandonă fără scrupule, iar Carbo, văzîndu-se prins între cele două partide, se sinucise. Bărbaţii reacţiunii se dovediră aristocraţi puri în probleme legate de persoane. Reacţiunea nu se atinse deocamdată de distribuirile de grîu, de impozitele provinciei Asia, de reglementările referitoare la juraţii şi tribunalele impuse de către Gracchus şi nu numai că menaja negustorimea şi proletariatul capitalei, dar chiar continua să flateze aceste puteri, mai ales proletariatul, la fel cum se întîmplase odinioară cu ocazia introducerii legilor liviene, mai mult decît o făcuseră Gracchii. Această atitudine n-a fost adoptată numai din cauză că revoluţia gracchică domina încă spiritele contemporanilor şi îşi apăra creaţiile; menţinerea şi perpetuarea intereselor mulţimii se armoniza, într-adevăr, pe deplin cu propriile avantaje ale aristocraţiei, iar pentru aceasta nu se sacrifică nimic altceva decît binele public. Aristocraţia abandonă toate măsurile pe care Gaius Gracchus le impusese pentru propăşirea intereselor generale, tocmai cele mai bune, dar, în acelaşi timp, şi cea mai nepopulară parte a legislaţiei sale. Nimic n-a fost atacat mai grabnic şi cu mai mult succes decît cel mai măreţ dintre proiectele sale: planul de a crea o egalitate mai întîi între italici şi cetăţenii romani şi pe urmă între provinciali şi italici, prin care ar fi fost eliminată deosebirea dintre membrii de stat în exclusivitate guvernanţi şi consumatori şi cei în exclusivitate guvernaţi şi lucrători. Graţie acestuia, problema socială ar fi fost rezolvată prin emigraţia cea mai cuprinzătoare şi mai sistematică din istorie. Cu întreaga îndîrjire şi cu întreaga încăpăţînare morbidă a senilităţii, oligarhia restaurată impuse din nou contemporaneităţii principiul generaţiilor apuse, conform căruia Italia trebuia să rămînă ţara guvernantă, iar Roma oraşul guvernant din Italia. Încă din timpul lui Gracchus, cererile aliaţilor italici fuseseră respinse, iar marea idee a colonizării transmarine fusese ţinta unui atac serios care a devenit cauza imediată a căderii lui Gracchus. După moartea sa, planul reîntemeierii Cartaginei a fost înlăturat fără dificultate de către partidul de guvernămînt, cu toate că unele dintre loturile de pămînt care fuseseră distribuite deja au rămas în posesia destinatarilor. Acest fapt nu a putut să împiedice însă o întemeiere asemănătoare, realizată de către partidul democratic, într-un alt loc; în cursul cuceririlor de dincolo de Alpi, pe care le începuse Marcus Flaccus, se întemeie aici în anul 636 (118) colonia Narbo (Narbonne), cel mai vechi oraş de cetăţeni din Imperiul Roman, care a avut o existenţă neîntreruptă, în ciuda multiplelor intervenţii ale partidului de guvernămînt şi chiar a propunerii directe a senatului vizînd desfiinţarea lui. Dar făcînd abstracţie de această excepţie, puţin importantă dată fiind singularitatea ei, guvernul reuşi pe deplin să împiedice distribuirea de pămînturi în afara Italiei. În acelaşi spirit a fost rezolvată şi problema domeniilor italice. Coloniile italice ale lui Gaius, în principal Capua, au fost suprimate, iar cele care începuseră să fie întemeiate au fost din nou desfiinţate; numai cea tarentină a continuat să se menţină ca noul oraş Neptunia alături de vechea comunitate grecească. Tot ceea ce fusese distribuit din domenii înaintea delimitării coloniilor rămase în mîinile beneficiarilor; restricţiile lui Gracchus care condiţionaseră această proprietate în interesul comunităţii, renta funciară şi interdicţia de înstrăinare fuseseră abolite de către Marcus Drusus. Dimpotrivă, domeniile deţinute încă prin dreptul de ocupaţie – care, cu excepţia pămînturilor domeniale folosite de către latini, trebuie să fi fost compuse în cea mai mare parte din proprietatea funciară rămasă deţinătorilor în urma maximum-ului lui Gracchus (p. 62) – urmau să fie atribuite definitiv ocupanţilor lor de pînă acum, fără posibilitatea unor distribuiri viitoare. Fireşte că aceste pămînturi ar fi trebuit să contribuie primele la formarea celor 36.000 de loturi promise de către Drusus; se renunţă însă la osteneala de a cerceta de unde ar putea să provină aceste sute de mii de iugera de pămînt domenial italic, iar legea liviană despre colonii, care-şi îndeplinise menirea, fu clasată discret; doar puţin importanta colonie de la Scylacium (Squillace) poate că îşi datorează existenţa legii coloniale a lui Drusus. Pe de altă parte, comisia de distribuire a fost desfiinţată în anul 635 (119) din însărcinarea senatului, printr-o lege propusă de tribunul poporului Spurius Thorius, iar deţinătorilor de pămînt domenial le-a fost impusă o rentă fixă, beneficiarul ei fiind plebea capitalei; se pare că distribuirea de grîu se baza în parte pe aceasta. Propuneri care mergeau mai departe, cuprinzînd poate o mărire a gratificaţiilor de grîu, au fost respinse de chibzuitul tribun al poporului Gaius Marius. Opt ani mai tîrziu (643, 111) s-a făcut ultimul pas, pămîntul domenial ocupat fiind transformat nemijlocit, printr-un nou decret al poporului, în proprietatea particulară neimpozabilă a vechilor deţinători. Acestuia i se adaugă stipulaţia ca, în viitor, pămîntul domenial să nu mai fie ocupat, ci fie arendat, fie utilizat ca păşune publică; prin stabilirea unei limite maxime de zece capete de animale mari şi 50 de animale mici, se avu grijă, pentru acest ultim caz, ca marele proprietar de turme să nu-l excludă practic pe cel mic – o stipulaţie înţeleaptă, prin care caracterul dăunător al sistemului de ocupaţie, căzut de mult în desuetudine, îşi găsi în sfîrşit recunoaşterea oficială, care însă a fost aplicată, din nefericire, abia după ce acesta privase în esenţă statul de posesiunile sale domeniale (I, p. 550). Aşadar, în timp ce aristocraţia romană avu grijă de sine şi acceptă ca pămînturile ocupate aflate încă în mîinile sale să fie transformate în proprietate, ea îi potoli pe aliaţii italici nu conferindu-le proprietatea asupra pămînturilor domeniale latine pe care le lucrau – sau, mai exact, de care se bucura îndeosebi aristocraţia municipală –, ci menţinînd neştirbite drepturile legitime ce le fuseseră garantate. Partidul de opoziţie se afla în nefericita situaţie caracterizată de faptul că în problemele materiale cele mai arzătoare interesele italicilor erau direct opuse celor ale opoziţiei din capitală; mai mult, italicii încheiaseră un fel de alianţă cu guvernul roman şi căutau protecţie pe lîngă senat împotriva unor intenţii fanteziste ale unor demagogi romani. Aşadar, dacă guvernul restaurat îşi făcu o misiune de onoare din a dezrădăcina temeinic germenii de progres existenţi în constituţia semproniană, el rămase în schimb absolut neputincios în faţa puterilor trezite de Gracchus împotriva salvării publice. Proletariatul capitalei continua să-şi păstreze dreptul de a fi hrănit; senatul consimţi, de asemenea, la menţinerea juraţilor din clasa negustorilor, oricît de respingător ar fi fost acest jug pentru partea mai bună şi mai orgolioasă a aristocraţiei. Lanţurile purtate de aristocraţie erau nedemne, dar nu sesizăm nici o încercare a acesteia de a se debarasa de ele. Legea lui Marcus Aemilius Scaurus din anul 632 (122), care aduse cel puţin restricţii constituţionale dreptului de vot al liberţilor, a constituit pentru mulţi ani unica tentativă – foarte moderată – a guvernului senatorial de a restrînge tirania plebei. Propunerea înaintată de către consulul Quintus Caepio la 17 ani după instaurarea tribunalelor cavaleriei (648, 106), vizînd restituirea proceselor juraţilor senatoriali, vădeşte dorinţele guvernului, dar şi neputinţa lui cînd nu era vorba de a risipi domenii, ci de a impune o măsură defavorabilă unui ordin influent; tentativa eşuă. Guvernul nu reuşi să se emancipeze de incomozii asociaţi la putere; aceste măsuri au contribuit şi mai mult la tulburarea înţelegerii, niciodată sinceră, a aristocraţiei guvernante cu negustorimea şi proletariatul. Ambele clase ştiau prea bine că senatul acordă toate concesiile numai de frică şi împotriva convingerii sale; nelegate fidel de guvernarea senatului nici prin gratitudine, nici prin interese, amîndouă erau gata să aducă aceleaşi servicii oricărui alt stăpîn care le-ar fi oferit mai mult sau chiar tot atît şi erau dispuse oricînd să jeneze sau să tracaseze activitatea senatului. Astfel, restauraţia continuă să guverneze cu dorinţele şi concepţiile aristocraţiei legitime şi cu constituţia şi mijloacele de guvernare ale tiraniei. Stăpînirea ei nu numai că se întemeia pe aceleaşi baze cu aceea a lui Gracchus, ci era la fel sau chiar mai şubred consolidată; ea era puternică atunci cînd, în alianţă cu mulţimea, răsturna instituţii utile, dar în faţa bandelor de stradă, ca şi a intereselor negustorimii era complet neputincioasă. Ea poposi pe tronul gol cu conştiinţa împovărată şi cu speranţe contradictorii, urînd instituţiile propriului stat, dat fiind că era incapabilă să le atace în mod sistematic şi nesigură în toate întreprinderile şi abandonurile, în afara cazurilor în care intervenea interesul personal; era o imagine a duplicităţii atît faţă de propriul partid, cît şi faţă de cel opus, a divergenţelor interne, a celei mai deplorabile neputinţe, a celui mai josnic egoism – un desăvîrşit model de guvernare proastă.
Nici nu putea fi altfel; întreaga naţiune – mai ales stările superioare – se afla într-un proces de decadenţă intelectuală şi morală. Aristocraţia dinaintea perioadei Gracchilor nu fusese, ce-i drept, prea bogată în talente, iar băncile senatului fuseseră arhipline de adunătura nobilă, laşă şi desfrînată; totuşi, în rîndurile ei s-au aflat şi Scipio Aemilianus, Gaius Laelius, Quintus Metellus, Publius Crassus, Publius Scaevola şi mulţi alţi bărbaţi demni de consideraţie şi capabili, iar un observator imparţial putea să-şi dea seama că senatul menţinea o anumită măsură şi anumite convenienţe în injustiţie. Această aristocraţie fusese răsturnată şi apoi restabilită; de atunci, asupra ei apăsa blestemul restauraţiei. Dacă această aristocraţie guvernase înainte aşa cum se pricepuse şi, mai bine de un secol, fără nici o opoziţie sesizabilă, criza pe care o traversase îi arătase însă, ca un fulger în noaptea întunecată, abisul ce se deschidea la picioarele ei. E oare de mirare că guvernarea vechii nobilimi era caracterizată de acum înainte prin ranchiună şi deseori prin teroare? Că politica de familie s-a impus din nou, ca în cele mai decăzute epoci ale patriciatului, şi că, de exemplu, cei patru fii şi cei doi nepoţi ai lui Quintus Metellus, nesemnificativi, cu o singură excepţie, desemnaţi tocmai pentru imbecilitatea lor, au ajuns cu toţii la consulat în decurs de 15 ani (631-645; 123-109) şi, în afara unuia, chiar la triumf, ca să nu mai vorbim de gineri şi de alţii? Că, cu cît unul de-al lor era mai violent şi mai crud faţă de partidul advers, cu atît el era mai sărbătorit de ai săi, că veritabilului aristocrat i se ierta orice fărădelege, orice neruşinare? Şi asta pentru că guvernanţii şi guvernaţii erau, în toate privinţele, ca două armate aflate în război, cu excepţia faptului că în acest război nu era recunoscut dreptul popoarelor. Era, din nefericire, prea evident că, dacă vechea aristocraţie biciuise poporul cu vergi, cea restaurată îl chinuia cu scorpioni. Niciodată aristocraţia romană nu mai dusese o asemenea lipsă de capacităţi politice şi militare ca în epoca de restauraţie cuprinsă între revoluţia lui Gracchus şi cea a lui Cinna. Semnificativ în acest sens este corifeul partidului senatorial al acestor timpuri, Marcus Aemilius Scaurus. Fiul unor părinţi din marea nobilime, dar neînstăriţi, nevoit din această cauză să apeleze la talentele sale situate deasupra nivelului comun, el ajunse la consulat (639, 115) şi cenzură (645, 109), fiind, vreme îndelungată, căpetenia senatului şi oracolul politic al ordinului său; şi-a imortalizat numele nu numai ca orator şi ca scriitor, ci şi ca promotorul construirii unora dintre cele mai impunătoare edificii publice ale acestui secol. Însă, dacă ne uităm mai atent, mult lăudatele sale fapte măreţe se restrîng la următoarele: în calitate de general, a obţinut cîteva triumfuri uşoare asupra unor cătune din Alpi, iar ca om de stat, prin legea asupra votului şi asupra luxului, cîteva victorii aproape la fel de serioase asupra spiritului revoluţionar al vremii; talentul său propriu-zis consta însă în faptul că, accesibil şi coruptibil ca orice alt senator distins, avea capacitatea de a discerne cu oarecare isteţime momentul cînd afacerea devenea periculoasă şi, mai ales, în acela că prelua rolul lui Fabricius în faţa publicului prin înfăţişarea sa nobilă şi demnă. Din punct de vedere militar, se găsesc, ce-i drept, cîteva excepţii onorabile de ofiţeri destoinici din cercurile cele mai înalte ale aristocraţiei; însă regula era ca nobilii domni, atunci cînd urmau să-şi asume conducerea unei armate, să citească în cea mai mare grabă, din manualele de strategie greceşti şi din analele romane, tot ce era necesar pentru a ţine un discurs militar, iar atunci cînd ajungeau în tabăra militară să predea, în cazul cel mai fericit, comanda reală unui ofiţer de origine umilă şi de o discreţie sigură. Într-adevăr, dacă cu cîteva secole înainte senatul se asemăna cu o adunare de regi, aceşti urmaşi ai lor jucau acum destul de bine rolul de prinţi. Incapacitatea acestei nobilimi restaurate era însă egalată pe deplin de delăsarea ei politică şi morală. Dacă starea religiei, asupra căreia vom reveni, n-ar oferi o imagine fidelă a decăderii înspăimîntătoare a acestor timpuri şi dacă istoria externă a acestei epoci n-ar evidenţia ticăloşia desăvîrşită a aristocraţiei romane ca una dintre trăsăturile ei de caracter esenţiale, crimele oribile, săvîrşite într-o succesiune rapidă în cercurile cele mai înalte ale Romei, ar caracteriza-o în suficientă măsură.
Administraţia internă şi externă corespundea unei asemenea guvernări. Ruina socială a Italiei se extinse cu o iuţeală alarmantă după ce aristocraţia îşi legiferase dreptul de a-i expropria pe micii proprietari prin cumpărare şi, în marea ei aroganţă, îşi permitea tot mai des alungarea acestora; loturile ţăranilor dispăreau precum picăturile de ploaie în mare. Oligarhia economică ţinea pasul cu cea politică, aşa cum o dovedeşte remarca făcută, în jurul anului 650 (104), de Lucius Marcus Philippus, bărbat cu vederi democratice moderate, conform căreia în rîndul cetăţenilor n-ar fi existat mai mult de 2.000 de familii întărite. Exemplul cel mai bun pentru această stare de lucruri ne este oferit, din nou de răscoalele sclavilor, care, în primii ani ai războiului cu cimbrii, izbucniră anual în Italia: la Nuceria, la Capua, în teritoriul Turiilui. Această ultimă răzvrătire luă proporţii atît de mari, încît pretorul urban trebui să i se opună cu o legiune şi, cu toate acestea, nu reuşi să triumfe prin forţa armelor, ci numai printr-o trădare infamă. Un factor alarmant a fost şi acela că în fruntea insurecţiei nu se afla un sclav, ci cavalerul roman Titus Vettius, împins de datoriile sale la fapta nebunească de a-şi elibera sclavii şi de a se declara regele lor (650, 104). Cît de periculoasă îi apărea guvernului concentrarea maselor de sclavi în Italia o dovedesc măsurile de precauţie referitoare la zăcămintele de aur de la Victumulae, exploatate din anul 611 (143) în beneficiul guvernului roman; arendaşii au fost obligaţi la început să nu angajeze mai mult de 5.000 de lucrători, iar mai tîrziu activitatea lor a fost suspendată în întregime printr-un decret al senatului. Sub o asemenea guvernare, erau cît se poate de întemeiate temerile că o armată transalpină, odată pătrunsă în Italia, putea chema la arme sclavii, majoritatea de aceeaşi origine. Comparativ, provinciile sufereau şi mai mult. Ne-am putea imagina situaţia Siciliei şi Asiei încercînd să ne închipuim cum ar arăta Indiile Orientale dacă aristocraţia engleză s-ar asemăna cu cea romană a acestei epoci. Legislaţia, care acordase negustorimii controlul asupra magistraţilor, îi împingea pe aceştia să facă, pînă la un punct, front comun cu clasa mercantilă şi să-şi cumpere, printr-o indulgenţă necondiţionată faţă de capitaliştii din provincii, o libertate de jaf nelimitată şi un scut împotriva acuzaţiilor. Acestor jefuitori oficiali şi semioficiali li se adăugară tîlharii şi piraţii, care jefuiau toate ţinuturile Mării Mediterane. Mai ales în apele asiatice, piraţii deveniră atît de îndrăzneţi, încît guvernul roman se văzu silit să trimită în Cilicia (652, 102) o flotă, alcătuită în principal din corăbiile oraşelor comerciale dependente, condusă de către pretorul Marcus Antonius, învestit cu puteri proconsulare. Nu numai că acesta reuşi să captureze un număr mare de corăbii piratereşti şi să distrugă cîteva din ascunzişurile lor, dar romanii se stabiliră aici în mod permanent şi ocupară poziţii militare durabile în sălbatica Cilicie occidentală, sediul principal al corsarilor, ceea ce oferi baza pentru instituirea provinciei Cilicia, care apare de atunci în rîndul magistraturilor romane. Intenţia era lăudabilă, iar planul în sine bine conceput, dar continuarea şi amplificarea flagelului pirateriei în apele asiatice, şi în special în Cilicia, dovedi din nefericire insuficienţa mijloacelor folosite împotriva piraţilor de pe nou dobîndita poziţie. Nicăieri însă neputinţa şi scăderile administraţiei provinciale romane nu se manifestară într-o manieră atît de revoltătoare ca în insurecţiile proletariatului de sclavi, care, odată cu restaurarea aristocraţiei, păreau a-şi redobîndi întreaga vigoare. Acele revolte ale sclavilor care, pornind de la simple răzmeriţe, luau proporţiile unor războaie, aşa cum apăruseră, în jurul anului 620 (134), ca o cauză – poate principală – a revoluţiei gracchice, se reînnoiesc şi se repetă într-o tristă uniformitate. Întreaga stare a sclavilor fierbea ca în anii ’30. Am menţionat mai sus conspiraţiile italice. Lucrătorii din minele de argint ale Atticii se răzvrătiră, ocupară promontoriul Sunion şi jefuiră de aici, vreme îndelungată, ţinuturile dimprejur; în alte locuri izbucniră mişcări asemănătoare. Însă mai ales Sicilia, cu plantaţiile şi masa ei de sclavi adunaţi din Asia Mică, a fost din nou sediul principal pentru aceste evenimente teribile. Caracteristic pentru proporţiile răului este faptul că o tentativă a guvernului roman de a preveni cele mai exagerate fărădelegi ale stăpînilor de sclavi a fost cauza unei noi insurecţii. Atitudinea proletarilor liberi din Sicilia în cursul primei răscoale dovedise că situaţia lor nu era cu mult mai bună decît cea a sclavilor (p. 36); după reprimarea acesteia, speculanţii romani îşi luaseră revanşa şi îi transformaseră în masă pe provincialii liberi în sclavi. În urma unei ordonanţe severe a senatului, îndreptată împotriva acestor stări de lucruri (650, 104), Publius Licinius Nerva, guvernatorul de atunci al Siciliei, institui la Siracusa un tribunal care urma să decidă în cazurile cererilor de libertate; acesta interveni într-adevăr cu seriozitate şi, în scurt timp, pronunţă sentinţe în 800 de procese împotriva proprietarilor de sclavi, însă numărul cazurilor era într-o continuă creştere. Înspăimîntaţi, proprietarii de sclavi se năpustiră spre Siracusa pentru a-l obliga pe guvernatorul roman să sisteze o asemenea jurisdicţie; Nerva fu prea slab pentru a se opune presiunii şi îi alungă pe sclavii care solicitaseră un proces, comunicîndu-le prin cuvinte dure că trebuie să-şi retragă plîngerea sîcîitoare şi să se întoarcă imediat la aceia care se numeau stăpînii lor. În loc să se supună, cei respinşi se adunară şi fugiră în munţi. Guvernatorul nu era pregătit pentru luarea unor măsuri militare şi, întrucît nici jalnica miliţie a insulei nu era disponibilă pentru moment, încheie o înţelegere cu unul dintre cei mai cunoscuţi căpitani de hoţi de pe insulă şi îl convinse, în schimbul propriei graţieri, să-i predea, prin trădare, romanilor pe sclavii revoltaţi. Astfel, această hoardă a fost anihilată. În schimb, o altă bandă de sclavi fugiţi reuşi să înfrîngă un detaşament al garnizoanei de la Enna (Castrogiovanni), iar acest prim succes le aduse insurgenţilor ceea ce le era mai necesar atunci: arme şi forţe noi. Armamentul adversarilor căzuţi sau fugiţi oferi prima bază pentru organizarea lor militară şi, în curînd, numărul insurgenţilor spori la cîteva mii. Aceşti sirieni în ţară străină se considerară, precum predecesorii lor, demni de a fi guvernaţi de regi ca şi compatrioţii lor şi, parodiind pînă şi numele regelui săracilor din patrie, îl puseră în fruntea lor, ca rege, pe sclavul Salvius, cu numele Tryphon. În regiunea dintre Enna şi Leontinoi (Lentini), unde această hoardă îşi avea sediul principal, cîmpia se afla aproape în întregime în mîinile insurgenţilor, iar Morgantia şi alte oraşe înconjurate de ziduri erau deja asediate cînd guvernatorul roman surprinse armata sclavilor lîngă Morgantia cu trupele sale italice şi siciliene adunate în mare grabă. El ocupă tabăra neapărată; însă sclavii, deşi luaţi prin surprindere, rezistară şi, odată lupta angajată, nu numai că miliţia insulei se replie după primul asalt, dar, întrucît sclavii nu împiedicară fuga nici unuia dintre cei care aruncară armele, miliţiile folosiră, aproape toate, buna ocazie de a se retrage; astfel, armata romană se dispersă în întregime. Dacă sclavii din Morgantia ar fi dorit să se solidarizeze cu tovarăşii lor din faţa porţilor, oraşul ar fi fost pierdut, numai că ei preferară să accepte libertatea oferită de stăpînii lor pe cale legală şi îi ajutară să salveze oraşul prin vitejia lor; guvernatorul roman declară însă că promisiunea libertăţii făcută sclavilor în mod solemn de către stăpînii lor ar fi fost obţinută ilegal prin presiuni şi o anulă. În timp ce răscoala se întinsese aşadar în interiorul insulei într-o manieră alarmantă, pe coasta de vest izbucni încă una, condusă de Athenion. Asemenea lui Cleon, acesta fusese odinioară un temut căpitan de tîlhari în Cilicia, patria sa, şi fusese adus ca sclav în Sicilia. Ca şi predecesorii săi, el cîştigă adeziunea grecilor şi sirienilor mai ales prin profeţii şi alte imposturi edificatoare; dar, cunoscător al războiului şi prevăzător din fire, Athenion nu înarmă, precum ceilalţi conducători, întreaga masă a oamenilor adunaţi, ci formă din bărbaţii apţi de război o armată organizată, în timp ce masa era îndreptată spre ocupaţii paşnice. Datorită severei discipline, care reprimă orice oscilaţie şi orice murmur de împotrivire în rîndul trupelor sale, şi moderaţiei cu care îi trata pe locuitorii ţării şi chiar pe prizonieri, el obţinu victorii rapide şi însemnate. Speranţa romanilor de a-i vedea pe cei doi conducători dezbinaţi nu se împlini nici de data aceasta; Athenion se supuse de bunăvoie regelui Tryphon, mult mai puţin înzestrat, şi realiză astfel unitatea insurgenţilor. În curînd, aceştia deveniră stăpînii absoluţi ai zonei de cîmpie, unde proletarii liberi trecură din nou, mai mult sau mai puţin făţiş, de partea sclavilor; autorităţile romane nu erau capabile să le ţină piept şi trebuiau să se mulţumească să apere oraşele, care se aflau în situaţia cea mai deplorabilă, cu miliţia siciliană şi cu cea africană adusă în mare grabă. Jurisdicţia era suspendată pe întreaga insulă, unde domnea de acum dreptul celui mai puternic. Întrucît nici un cultivator urban nu mai îndrăzni să iasă în faţa porţilor şi nici un ţăran nu mai cuteză să intre în oraş, se răspîndi cea mai cumplită foamete, iar locuitorii oraşelor acestei insule care, în alte împrejurări, hrănea Italia trebuiau să fie sprijiniţi cu transporturi de grîu trimise de autorităţile romane. În plus, conspiraţiile sclavilor ameninţau să izbucnească pretutindeni în oraşe, iar în faţa porţilor se aflau armatele insurgenţilor. Messana însăşi a fost cît pe ce să fie cucerită de către Athenion. Oricît de dificil ar fi fost pentru guvern să trimită altă armată pe cîmpul de bătălie chiar în timpul greului război cu cimbrii, el nu putu evita în anul 651 (103) să expedieze în Sicilia o armată de 14.000 de romani şi italici, fără a mai socoti miliţiile transmarine, sub comanda pretorului Lucius Lucullus. Armata unită a sclavilor ocupă poziţiile din munţii de lîngă Sciacca şi acceptă bătălia începută de către Lucullus. Mai buna organizare le aduse romanilor victoria; se crezu că Athenion murise în luptă; Tryphon trebui să se retragă în fortăreaţa Triokala. Insurgenţii se sfătuiră în mod serios dacă exista vreo posibilitate de continuare a luptei, însă partida care era decisă să reziste pînă la ultimul om obţinu majoritatea; Athenion, salvat ca prin miracol, se întoarse printre ai săi şi reînsufleţi curajul slăbit. Lucullus, în mod inexplicabil, nu făcu nici cel mai neînsemnat efort pentru a-şi exploata victoria, ba chiar se spunea el ar fi dezorganizat intenţionat armata şi ar fi incendiat materialele de campanie pentru a muşamaliza insuccesul total al magistraturii sale şi pentru a nu fi eclipsat de către succesorul său. Aceste afirmaţii pot fi adevărate sau nu ; oricum, urmaşul său, Gaius Servilius (652, 102), nu obţinu rezultate mai bune şi ambii generali au fost mai tîrziu acuzaţi şi condamnaţi – ceea ce, fireşte, nu constituie o dovadă neîndoielnică a vinovăţiei lor. Athenion, care, după moartea lui Tryphon (652, 102), preluă singur comanda supremă, era victorios în fruntea unei armate considerabile cînd, în anul 653 (101), Manius Aquillius, care, cu un an înainte, se evidenţiase sub Marius în războiul împotriva teutonilor, a primit, în calitate de consul şi guvernator, conducerea războiului. După doi ani de lupte înverşunate – se spune că Aquillius s-ar fi luptat în duel cu Athenion şi că l-ar fi ucis –, generalul roman a înfrînt în sfîrşit rezistenţa exasperată şi îi învinse pe insurgenţi în ultimele lor ascunzişuri, prin înfometare. Sclavilor de pe insulă li se interzise purtarea armelor şi pacea a fost reinstaurată sau, în alţi termeni, noii tirani au fost înlocuiţi de cei vechi; de altfel, învingătorul însuşi ocupă un rang eminent în ierarhia numeroşilor şi energicilor magistraţi nesătui ai acestei perioade. Dacă se mai simţea nevoia vrunei dovezi cu privire la valoarea guvernării interne a aristocraţiei, ea putea fi găsită în originea şi în conducerea acestui al doilea război de sclavi din Sicilia, care a durat cinci ani.
Dar oriîncotro şi-ar fi îndreptat cineva privirea în vastul cerc al administraţiei romane, ar fi dat peste aceleaşi cauze şi aceleaşi efecte. Dacă războiul cu sclavii din Sicilia dovedise cît de departe era guvernul roman de rezolvarea celei mai simple sarcini, aceea de a ţine în frîu proletariatul, evenimentele simultane din Africa relevă felul în care Roma înţelegea acum guvernarea statelor clientelare. În aceeaşi perioadă în care izbucnise războiul sclavilor sicilieni, în faţa lumii cuprinse de mirare se desfăşură spectacolul unui neînsemnat principe clientelar care a reuşit să menţină împotriva puternicei republici ce zdrobise regatele Macedoniei şi Asiei dintr-o singură lovitură o uzurpare şi o insurecţie de 14 ani, dar nu prin forţa armelor, ci prin lamentabilul caracter al guvernatorilor ei.
Regatul Numidiei se întindea de la rîul Molochath pînă la Sirta Mare (I, p. 467), astfel încît se învecina, pe de o parte, cu regatul mauretan de la Tingis (Marocul de astăzi), iar pe de alta, cu Cyrene şi Egipt, înconjurînd, la vest, sud şi est, îngusta fîşie de litoral a provinciei romane Africa; el cuprindea, în afară de vechile posesiuni ale căpeteniilor numide, cea mai mare parte a teritoriului pe care îl deţinuse Cartagina în epoca înfloririi sale, printre care mai multe importante oraşe feniciene vechi – precum Hippo Regius (Bona) şi Leptis Magna (Lebidah), în general cea mai mare şi mai îmbelşugată porţiune a bogatului ţinut african de coastă. După Egipt, Numidia era, fără îndoială, cel mai considerabil stat clientelar al romanilor. După moartea lui Massinissa (605, 149), Scipio împărţise puterea între cei trei fii ai acestuia – regii Micipsa, Gulussa şi Mastanabal –, astfel încît primul născut preluă capitala şi tezaurul de stat, al doilea problemele războiului, iar al treilea jurisdicţia (p. 26). Acum, după moartea celor doi fraţi ai săi, guverna din nou singur fiul cel mai în vîrstă al lui Massinissa, Micipsa, un moşneag slab şi paşnic, care se preocupa cu mai mare plăcere de studiul filozofiei greceşti decît de treburile de stat. Întrucît fiii săi nu erau încă majori, frîiele guvernării erau practic în mîinile unui nepot nelegitim al regelui, prinţul Iugurtha. Iugurtha, un nepot vrednic de Massinissa, era un bărbat frumos, un călăreţ şi un vînător abil şi curajos. Compatrioţii îl stimau foarte mult pentru calităţile sale de administrator clarvăzător şi înţelegător; el îşi dovedise talentul militar încă de multă vreme, sub privirile lui Scipio, fiind comandantul contingentului numid în faţa Numantiei. Poziţia sa în regat şi consideraţia de care se bucura în cercurile conducătoare romane datorită numeroşilor săi prieteni şi camarazi de război îl determinară pe Micipsa să-l adopte (634, 120) şi să dispună prin testament ca fiii regelui, Adherbal şi Hiempsal, împreună cu fiul său adoptiv Iugurtha să moştenească şi să guverneze toţi trei regatul, la fel cum făcuse el însuşi cu fraţii lui. Pentru mai multă siguranţă, el puse aceste stipulaţii sub garanţia guvernului roman. Curînd după aceea, în anul 636 (118), regele Micipsa muri. Testamentul intră în vigoare, însă cei doi fii ai lui Micipsa – nu atît fratele mai vîrstnic cît violentul Hiempsal – se învrăjbiră în curînd atît de rău cu vărul lor, pe care-l considerau un intrus, încît ideea unei guvernări comune a celor trei regi trebui să fie abandonată. Se încercă obţinerea unei împărţiri reale a ţării, însă regii învrăjbiţi nu putură să ajungă la o înţelegere în privinţa mărimii părţilor din teritoriu şi din tezaur, iar puterea protectoare, căreia i-ar fi revenit de drept decizia hotărîtoare, nu s-a amestecat, ca de obicei, în aceste evenimente. Se ajunse la ruptură; Adherbal şi Hiempsal declarară că testamentul tatălui lor ar fi fost obţinut prin linguşeală şi-i contestară lui Iugurtha dreptul asupra moştenirii comune, în timp ce acesta se propuse ca pretendent la guvernarea întregului regat. Încă din timpul tratativelor privitoare la diviziune, Hiempsal a fost înlăturat de ucigaşi plătiţi; între Adherbal şi Iugurtha izbucni războiul civil, în care se angajă întreaga Numidie. Iugurtha triumfă cu armata sa mai puţin numeroasă, dar exersată şi mai bine condusă; punînd stăpînire pe întregul teritoriu al regatului, el declanşă cele mai groaznice persecuţii împotriva căpeteniilor ataşate vărului său. Adherbal se salvă în provincia romană şi se îndreptă de acolo spre Roma pentru a se plînge. Aşteptîndu-se la aceasta, Iugurtha luase toate măsurile pentru întîmpinarea ameninţătoarei intervenţii. În tabăra de la Numantia el învăţase de la romani nu numai tactica de luptă; introdus în cercurile aristocraţilor romani, prinţul numid fusese iniţiat concomitent în intrigile romane de coterie şi studiase pe viu ce anume însemna titlul de nobil roman. Încă de pe atunci, cu 16 ani înainte de moartea lui Micipsa, el întreţinuse convorbiri neloiale cu nobilii camarazi romani despre moştenirea numidă, iar Scipio trebuise să-i atragă atenţia în mod serios că pentru un prinţ străin ar fi mai potrivit să se împrietenească cu statul roman decît cu particularii romani. Solii lui Iugurtha apărură la Roma înarmaţi nu numai cu vorbe meşteşugite; faptul că aleseseră mijloacele diplomatice de convingere cele mai adecvate e dovedit de succesul lor. Partizanii cei mai zeloşi ai legitimităţii lui Adherbal se convinseră cu o rapiditate uimitoare că Hiempsal fusese asasinat de către supuşii săi din cauza cruzimii lui şi că iniţiatorul războiului de succesiune nu era Iugurtha, ci Adherbal. Chiar şi campionii senatului se speriară de acest scandal; Marcus Scaurus încercă să intervină, dar în zadar. Senatul trecu sub tăcere cele întîmplate şi decretă ca fiecare dintre cei doi succesori testamentari în viaţă să obţină cîte o parte egală din regat şi ca, pentru prevenirea altor vrajbe, diviziunea să fie încredinţată unei comisii a senatului. Ea sosi în Numidia. Consularul Lucius Opimius, cunoscut prin serviciile sale care duseseră la reprimarea revoluţiei, sesizase ocazia de a-şi găsi răsplata pentru patriotismul său şi se lăsase numit în fruntea acestei comisii. Împărţirea se înfăptui întru totul în avantajul lui Iugurtha şi nicidecum în dezavantajul comisarilor: capitala Cirta (Constantine), cu tot cu portul ei Rusicade (Philippeville), reveni, ce-i drept, lui Adherbal, dar tocmai prin aceasta el primi partea orientală a regatului, compusă aproape în întregime din deşerturi de nisip, în timp ce Iugurtha primi partea occidentală, fertilă şi populată (Mauretania Caesariensis şi Sitifensis de mai tîrziu). Situaţia era gravă ; curînd deveni şi mai gravă. Pentru ca sub aparenţa apărării personale să-l poată lipsi pe Adherbal de partea sa, Iugurtha îl provocă la război; însă întrucît bărbatul slab de înger devenise mai vigilent în urma experienţelor trăite, el permise ca ţara sa să fie pîrjolită nestingherit de către călăreţii lui Iugurtha şi se mulţumi să se plîngă la Roma; Iugurtha, nerăbdător din cauza acestor tergiversări, începu războiul chiar fără pretext. În împrejurimile actualei localităţi Philippeville, Adherbal suferi o înfrîngere totală şi se retrase în apropiata sa capitală, Cirta. În timp ce asediul se prelungea, iar trupele lui Iugurtha se încăierau zilnic cu locuitorii italici ai oraşului angajaţi în apărarea acestuia cu mai multă însufleţire decît africanii, sosi comisia trimisă de senatul roman în urma primei plîngeri a lui Adherbal. Aceasta era compusă, fireşte, din oameni tineri, neexperimentaţi, aşa cum erau cei folosiţi, de regulă, de guvern pentru misiuni diplomatice ordinare. Solii cerură ca Iugurtha să le permită intrarea în oraş în calitate de delegaţi ai puterii protectoare trimişi în sprijinul lui Adherbal, şi să pună capăt ostilităţilor acceptînd arbitrajul lor. Iugurtha respinse categoric ambele pretenţii, iar solii plecară în grabă acasă, ca nişte copiii, ceea ce şi erau de altfel, ca să raporteze părinţilor Romei. Aceştia ascultară raportul şi-i lăsară pe concetăţenii lor din Cirta să lupte în continuare cît vor pofti. Abia cînd, în luna a cincea a asediului, un sol al lui Adherbal reuşi să se strecoare printre valurile inamice şi cînd o scrisoare a regelui, plină de rugăminţile cele mai fierbinţi, ajunse în mîinile senatului, acesta se trezi şi luă într-adevăr o hotărîre – nu să declare războiul, cum cerea minoritatea, ci să trimită o nouă solie, dar o solie în frunte cu Marcus Scaurus, marele învingător al tauriscilor şi al liberţilor, impunătorul erou al aristocraţiei, a cărui simplă apariţie va fi suficientă pentru a schimba comportamentul regelui neascultător. Iugurtha se deplasă într-adevăr, aşa cum i se ceruse, la Utica, pentru a trata cu Scaurus; avură loc dezbateri interminabile, în urma cărora nu se obţinu nici cel mai mic rezultat. Solia se întoarse la Roma fără a fi declarat războiul, iar regele se înapoie la asediul Cirtei. Adherbal, ajuns în pragul exasperării, nu se mai încrezu în sprijinul roman; în plus, italicii din Cirta, obosiţi de asediu şi bazîndu-se ferm, în ceea ce priveşte propria lor securitate, pe teama pe care o trezea numele de roman, îl îndemnară să capituleze. Astfel, oraşul s-a predat. Iugurtha dădu ordin ca fratele său vitreg să fie ucis în chinurile cele mai groaznice şi ca întreaga populaţie masculină adultă a oraşului, africani ca şi italici, să fie măcelărită (642, 112).
Un strigăt de indignare străbătu întreaga Italie. Minoritatea din senat şi tot ceea ce era în afara lui condamnară în unanimitate acest guvern pentru care onoarea şi interesele ţării nu păreau să fie altceva decît obiecte de comercializat; cel mai violent se manifestă negustorimea, care fusese nemijlocit lovită prin sacrificarea comercianţilor romani şi italici din Cirta. Este adevărat că majoritatea senatului se opuse şi acum; acesta apelă la interesele de clasă ale aristocraţiei şi puse în mişcare toate mijloacele de tergiversare a afacerilor de care dispunea, pentru salvarea iubitei păci. Însă cînd Gaius Memmius, tribunul poporului desemnat pentru anul următor, bărbat activ şi elocvent, prezentă neînţelegerea în faţa publicului şi ameninţă că îi va aduce, ca tribun, pe principalii culpabili în faţa instanţei, senatul acceptă ca războiul să fie declarat (642/643, 112/111). Măsura păru serioasă. Solii lui Iugurtha au fost îndepărtaţi din Italia fără să fie primiţi în audienţă; noul consul, Lucius Calpurnius Bestia, care, cel puţin între membrii ordinului său, se distingea prin judecată şi energie, s-a ocupat cu zel de pregătirile militare; însuşi Marcus Scaurus preluă un rol de comandant în armata africană. În scurt timp, o armată romană se afla pe teritoriul african, înaintînd în regatul numid de-a lungul rîului Bagradas (Medşerda), unde oraşele mai îndepărtate de sediul puterii regale, ca Leptis Magna, se supuseră de bunăvoie, iar Bocchus, regele Mauretaniei, deşi fiica sa era măritată cu Iugurtha, le oferi romanilor prietenia şi alianţa sa. Iugurtha însuşi îşi pierdu curajul şi trimise soli în cartierul general roman pentru a cere armistiţiu. Se părea că sosise sfîrşitul războiului; el veni şi mai repede decît se crezuse. Tratatul cu Bocchus eşuă, întrucît regele, străin de obiceiurile romane, crezuse că va putea încheia cu romanii un tratat avantajos, fără să facă alte oferte, şi neglijase să-i înzestreze pe delegaţi cu preţul necesar pentru alianţele romane. Iugurtha cunoştea, într-adevăr, instituţiile romane mai bine şi nu uitase să-şi sprijine cererile de armistiţiu cu sumele de bani necesare, dar şi el se înşelase. După primele tratative a rezultat că în cartierul general roman era de vînzare nu numai armistiţiul, ci şi pacea. Tezaurul regal era bine umplut încă din timpurile lui Massinissa; tranzacţia se definitivă în curînd. Tratatul s-a încheiat după ce, pentru a salva aparenţele, a fost supus consiliului de război, care şi-a dat acordul în urma unei discuţii haotice şi cît se poate de sumare. Iugurtha se supuse fără condiţii; adversarul se dovedi însă mărinimos şi îi retrocedă întregul regat, în schimbul unei amenzi moderate, al extrădării dezertorilor romani şi al predării elefanţilor de război (643, 111); regele răscumpără cea mai mare parte dintre aceştia prin înţelegeri particulare cu şefii şi ofiţerii romani. La aflarea acestor veşti, la Roma furtuna se declanşă din nou. Toată lumea ştia cum se încheiase pacea; aşadar, chiar şi Scaurus putea fi cumpărat, numai că la un preţ mai mare decît cel senatorial obişnuit. Validitatea păcii a fost atacată în mod serios în senat; Gaius Memmius declară că, dacă regele s-a supus într-adevăr fără condiţii, el n-ar putea refuza să vină la Roma şi că, prin urmare, trebuie chemat în faţa senatului pentru stabilirea adevărului prin interogarea celor două părţi negociatoare. Senatul se conformă cererii incomode; dar, în acelaşi timp, contrar legii, i se acordă regelui un salvconduct, întrucît nu venea ca inamic, ci ca un bărbat care se supusese. În consecinţă, acesta apăru într-adevăr la Roma şi se prezentă la interogatoriu în faţa poporului adunat, care fu convins cu greu să respecte salvconductul şi să nu-l linşeze pe loc pe ucigaşul italicilor din Cirta. Dar abia adresase Gaius Memmius regelui prima întrebare, cînd unul dintre colegii săi interveni, în numele dreptului său de veto, şi îi porunci regelui să tacă. Aşadar, aurul african era şi aici mai puternic decît voinţa poporului suveran şi a celor mai înalţi magistraţi ai săi. Între timp, în senat continuară tratativele asupra validităţii păcii tocmai încheiate şi noul consul, Spurius Postumius Albinus, îmbrăţişă cu vigoare propunerea de casare, în speranţa că îi va reveni lui comanda supremă în Africa. Toate acestea îl determinară pe Massiva, nepotul lui Massinissa, care trăia la Roma, să-şi reclame în faţa senatului drepturile asupra tronului Numidiei, rămas vacant; dar Bomilcar, unul dintre apropiaţii regelui Iugurtha, îl asasină – fără îndoială, din însărcinarea stăpînului său – pe concurentul acestuia; cînd i se intentă un proces din această cauză, fugi, cu ajutorul lui Iugurtha, din Roma. Această nouă crimă, săvîrşită de astă dată sub ochii guvernului roman, determină cel puţin casarea păcii de către senat şi expulzarea regelui din oraş (iarna 643/644; 111/110). În consecinţă, războiul a fost reluat şi consulul Spurius Albinus preluă comanda supremă (644, 110). Însă armata africană, pînă la gradele inferioare, era într-o dezorganizare ce corespundea conducerii politice şi militare. Nu numai că nu se mai putea vorbi de disciplină şi că ocupaţia de bază a soldăţimii romane în timpul armistiţiului fusese jefuirea localităţilor numide şi chiar a teritoriului provincial roman, ci, mai mult, numeroşi ofiţeri şi soldaţi, ca şi generalii lor ajunseră la înţelegeri secrete cu inamicul. Se înţelege că o asemenea armată nu putea să plece în campanie, iar dacă Iugurtha cumpărase şi de data aceasta inactivitatea generalului roman, aşa cum acesta a fost acuzat mai tîrziu în proces, el a luat de fapt o măsură superfluă. Spurius Albinus se mulţumi aşadar să nu facă nimic; în schimb, fratele său, care preluă interimar comanda supremă după plecarea lui, pe cît de hazardatul, pe atît de incapabilul Aulus Postumius, avu în toiul iernii ideea de a pune stăpînire printr-o lovitură surprinzătoare pe tezaurele regelui, care se aflau în oraşul Suthul (mai tîrziu Calama, astăzi Guelma), greu accesibil şi dificil de cucerit. Armata porni într-acolo şi ajunse în faţa oraşului; asediul a fost însă lipsit de succes şi inutil, iar cînd regele, care staţionase cu trupele sale un răstimp în faţa oraşului, se retrase în deşert, generalul roman preferă să-l urmărească. Era exact ce dorise Iugurtha; în cursul unui atac nocturn, în care a fost ajutat atît de dificultăţile terenului, cît şi de înţelegerile pe care le făcuse cu oamenii din rîndurile armatei romane, numizii cuceriră tabăra acesteia şi îi goniră pe romani, în majoritatea lor neînarmaţi, care fugiră în mod ruşinos. Consecinţa a fost o capitulare ale cărei condiţii – retragerea armatei romane sub jug, evacuarea imediată a întregului teritoriu numid, reînnoirea tratatului de pace casat de către senat – au fost dictate de Iugurtha şi acceptate de către romani (începutul anului 645, 109).
Era însă prea mult. În timp ce africanii erau în culmea freneziei, iar nesperatele perspective asupra unei eventuale căderi a stăpînirii străine, socotită aproape imposibilă, aduseră sub stindardele regelui victorios nenumărate triburi ale locuitorilor liberi sau semiliberi ai deşertului, opinia publică din peninsulă se ridică împotriva acestei aristocraţii pe cît de depravată, pe atît de coruptă şi se dezlănţui o furtună de procese care, susţinută de îndîrjirea negustorimii, ceruse mai multe victime din cercurile cele mai înalte ale nobilimii. La propunerea tribunului poporului Gaius Mamilius Limetanus, în ciuda încercărilor timide ale senatului de a evita pedepsirea ameninţătoare, se constitui o comisie de juraţi extraordinară pentru cercetarea cazurilor de înaltă trădare în legătură cu problema succesiunii în Numidia, iar sentinţele ei îi trimiseră în exil pe cei doi foşti comandanţi supremi, Gaius Bestia şi Spurius Albinus, pe Lucius Opimius, şeful primei comisii africane, şi, în plus, pe călăul lui Gaius Gracchus, ca şi pe mulţi alţi bărbaţi mai puţin notabili din rîndul aristocraţiei, vinovaţi sau nevinovaţi. Aceste procese nu au avut însă alt scop decît acela de a calma opinia publică revoltată şi mai ales clasa capitaliştilor, prin sacrificarea unora dintre persoanele cele mai compromise, şi nu se găseşte nici cea mai neînsemnată urmă a unei răzvrătiri împotriva aristocraţiei înseşi şi împotriva guvernării ei; dovada clară a acestui fapt e că nimeni nu îndrăzni să-l acuze pe prudentul şi puternicul Scaurus, cel mai vinovat dintre vinovaţi; mai mult, tocmai în această perioadă el a fost ales cenzor şi, oricît ar părea de incredibil, numit printre preşedinţii comisiei pentru înaltă trădare. Bineînţeles că nu a fost întreprinsă nici o tentativă de a interveni în competenţa guvernului şi rămase doar de competenţa senatului soluţionarea scandalului numid într-un mod cît mai favorabil aristocraţiei; căci cel mai nobil dintre nobili începuse să înţeleagă faptul că sosise timpul să se întreprindă ceva.
Senatul anulă mai întîi cel de-al doilea tratat de pace şi decretă reluarea războiului, de data aceasta în mod serios; de altfel, a-l preda inamicului pe comandantul suprem care încheiase tratatul, aşa cum se întîmplase cu 30 de ani în urmă, nu mai părea necesar conform noilor concepţii despre sacralitatea tratatelor. Comanda supremă în Africa a fost acordată, bineînţeles, unui aristocrat, dar unuia dintre puţinii bărbaţi nobili care, din punct de vedere militar şi moral, era într-adevăr pe măsura acestei sarcini. Alegerea căzu asupra lui Quintus Metellus. Acesta era, ca şi puternica familie căreia îi aparţinea, un aristocrat ferm în principiile sale şi lipsit de scrupule; ca magistrat, un bărbat care, ce-i drept, s-ar fi simţit onorat să angajeze asasini spre binele statului şi ar fi luat în derîdere ca donquijotism de nepracticat ceea ce întreprinsese Fabricius împotriva lui Pyrrhos; totuşi, era un administrator incoruptibil, cu neputinţă de înfricoşat sau de mituit, şi un războinic drept şi experimentat. În sensul acesta, el era într-atît de lipsit de prejudecăţile clasei sale, încît nu-şi alese bărbaţi distinşi ca subordonaţi, ci pe bravul ofiţer Publius Rutilius Rufus, apreciat în cercurile militare datorită disciplinei exemplare pe care o putea menţine, precum şi datorită conceperii unui sistem perfecţionat de manevre militare, şi pe viteazul fiu de ţăran latin Gaius Marius, care îşi începuse cariera militară ca simplu soldat. Însoţit de aceşti ofiţeri capabili şi de alţii, Metellus, în calitate de consul şi general, sosi în cursul anului 645 (109) la armata africană, pe care o găsi într-o asemenea stare de dezorganizare încît era incapabilă să abordeze o campanie şi de care nu se temeau decît nefericiţii locuitori ai provinciei romane. Reorganizată sever şi rapid, în primăvara anului 646 (108), Metellus o conduse dincolo de graniţa cu Numidia. Cînd Iugurtha sesiză schimbarea de situaţie, se văzu pierdut şi, înainte ca lupta să fi început, el făcu propuneri serioase de înţelegere, în care nu ceru, pînă la urmă, nimic altceva decît garantarea vieţii sale. Metellus era însă hotărît – şi poate i se şi ordonase – să nu încheie războiul altfel decît prin capitularea necondiţionată şi executarea temerarului principe clientelar; aceasta era, de altfel, unica soluţie care-i putea satisface pe romani. În urma victoriei asupra lui Albinus, Iugurtha era privit ca eliberatorul Libiei de sub jugul inamicului detestat; cum el era abil şi lipsit de scrupule, iar guvernul roman neajutorat, Iugurtha ar fi putut oricînd, chiar după încheierea păcii, să reaprindă un război în ţara sa natală; liniştea nu putea fi instaurată şi retragerea armatei africane nu era posibilă înainte de dispariţia lui. Oficial, Metellus trimise răspunsuri evazive la ofertele regelui; în secret, el îi instiga pe solii acestuia să-l predea pe stăpînul lor viu sau mort în mîinile romanilor. Dar dacă generalul roman se lansase într-o întrecere cu africanul pe tărîmul asasinatului, el îşi găsi aici naşul; Iugurtha înţelese planul şi, neavînd de ales, se pregăti pentru o rezistenţă disperată. Dincolo de lanţul muntos, în întregime arid, peste care trecea calea romanilor înspre interior, se întindea pe o lăţime de patru mile germane o cîmpie ce ajungea pînă la rîul Muthul, care curgea paralel cu creasta muntoasă. Cîmpia era lipsită de apă şi de copaci, exceptînd împrejurimile imediate ale rîului, şi era împărţită în două numai de o colină acoperită de tufişuri joase. Pe această colină, Iugurtha aşteptă armata romană. Trupele sale erau împărţite în două corpuri: primul, cuprinzînd o parte din infanterie şi elefanţi, comandat de Bomilcar, era staţionat la poalele colinei spre rîu, iar al doilea, cuprinzînd nucleul infanteriei şi întreaga cavalerie, staţionat mai sus, spre lanţul muntos, fiind ascuns de tufişuri. Coborînd din munţi, romanii îl văzură pe inamic într-o poziţie care domina în întregime flancul lor drept şi, întrucît le era imposibil să rămînă pe creasta muntoasă golaşă şi lipsită de apă, fiind deci obligaţi să ajungă la rîu, trebuiră să rezolve dificila problemă de a răzbate pînă acolo prin cîmpia largă de patru mile, absolut netedă, sub privirea călăreţilor inamici şi fără cavalerie uşoară. Metellus trimise un detaşament sub conducerea lui Rufus drept spre rîu, pentru a aşeza o tabără pe malul lui; corpul principal al armatei părăsi defileele munţilor şi străbătu cîmpia în diagonală spre colină, pentru a-l alunga pe inamic de acolo. Însă acest marş prin cîmpie ameninţa să-i aducă armatei pierzania, deoarece, în timp ce infanteria numidă ocupă defileele muntoase în spatele romanilor, în măsura în care aceştia le părăsiseră, coloana de atac romană se văzu învăluită din toate părţile de călăreţii inamici care atacară de pe colină. Şarjele neîntrerupte ale cavaleriei inamice împiedicară înaintarea şi bătălia ameninţa să degenereze într-o mulţime de încăierări restrînse, în timp ce Bomilcar reţinea cu detaşamentul său corpul condus de Rufus, pentru a-l împiedica să alerge în ajutorul armatei romane principale, greu încercată. Metellus şi Marius reuşiră însă doar cu cîteva mii de soldaţi să ajungă la poalele colinei, iar pedestrimea numidă care apăra înălţimea, în ciuda superiorităţii sale numerice şi a poziţiei favorabile, fugi aproape fără a opune rezistenţă în momentul în care legionarii atacară în fugă. Aceeaşi rezistenţă o opuse şi în faţa lui Rufus; la primul atac, a fost împrăştiată, iar elefanţii au fost ucişi sau capturaţi în terenul accidentat. Seara tîrziu, cele două corpuri de armată romane, fiecare învingător şi îngrijorat de soarta celuilalt, se întîlniră între cele două cîmpuri de bătălie. Fusese o luptă care stătea mărturie atît pentru talentul militar extraordinar al lui Iugurtha, cît şi pentru nezdruncinata tărie a pedestrimii romane, care singură transformase înfrîngerea strategică într-o victorie. După bătălie, Iugurtha lăsă o mare parte din trupe la vatră şi se limită la războiul de hărţuială, pe care-l conduse cu aceeaşi abilitate. Cele două coloane romane, una condusă de Metellus, cealaltă de Marius (care, deşi cel mai umil ca origine şi rang, ocupă, după bătălia de pe Muthul, primul loc printre şefii de corp), străbătură teritoriul numid, ocupară oraşele şi, acolo unde porţile nu li se deschiseră de bunăvoie, măcelăriră populaţia masculină. Însă cel mai însemnat oraş din valea Bagradasului, Zama, opuse romanilor o rezistenţă dîrză, energic susţinută de către rege. Acesta întreprinse chiar şi un atac norocos împotriva taberei romane, iar romanii se văzură, în fine, nevoiţi să abandoneze asediul şi să se închidă în taberele de iarnă. Pentru o aprovizionare mai lesnicioasă, Metellus stabili aceste tabere în provincia romană, lăsînd însă garnizoane în oraşele cucerite, şi folosi timpul suspendării ostilităţilor pentru a relua tratativele, arătîndu-se dispus să-i acorde regelui o pace acceptabilă. Iugurtha acceptă cu plăcere; se angajase deja să plătească 200.000 de pfunzi de argint, chiar predase elefanţii săi şi 300 de ostatici, precum şi 3.000 de dezertori romani, care au fost măcelăriţi pe loc. În acest timp, Metellus îl cîştigă pe consilierul cel mai apropiat al regelui, Bomilcar, care se temu, nu fără temei, că, dacă va fi încheiată pacea, Iugurtha îl va preda tribunalelor romane ca asasin al lui Massiva, şi îl determină, prin asigurarea impunităţii pentru acea crimă şi a unor mari recompense, să promită că-l va preda romanilor pe rege viu sau mort. Însă nici tratativele oficiale, nici această intrigă nu conduseră la rezultatul scontat. Cînd Metellus îşi dădu în vileag intenţiile de a-i cere regelui să se prezinte în persoană ca prizonier, acesta întrerupse negocierile; au fost descoperite şi înţelegerile lui Bomilcar cu inamicul ; ca urmare, acesta a fost arestat şi executat. Aceste cabale diplomatice de cea mai josnică speţă nu pot fi justificate; romanii aveau însă toate temeiurile să pună mîna pe adversarul lor. Războiul ajunsese la punctul în care nu putea fi nici continuat, nici abandonat. Starea de spirit în Numidia este dovedită, de exemplu, de răscoala din Vaga, cel mai important oraş ocupat de romani, din iarna anilor 646/647 (108/107). În cursul acesteia, întreaga garnizoană romană, ofiţeri şi soldaţi, a fost măcelărită, cu excepţia comandantului Titus Turpilius Silanus, care, pe drept sau nu, a fost judecat mai tîrziu de o curte marţială romană ; acuzat de înţelegeri cu inamicul, a fost condamnat şi executat. Oraşul a fost luat cu asalt de către Metellus a doua zi după revoltă şi lăsat pradă întregii severităţi a dreptului de război; numai că, dacă sentimentele locuitorilor de pe Bagradas, uşor accesibili şi relativ docili, erau de asemenea natură, oare cum vor fi fost cele ale locuitorilor din interior şi ale triburilor nomade din deşert? Iugurtha era idolul africanilor, care uitaseră dublul fratricid şi nu mai vedeau în el decît salvatorul şi răzbunătorul naţiunii. Douăzeci de ani mai tîrziu, un corp numid care lupta în Italia a fost trimis de urgenţă în Africa atunci cînd fiul lui Iugurtha apăru în rîndurile sale; de aici putem deduce ce influenţă exercita Iugurtha însuşi asupra alor săi. Cum se mai putea întrevedea sfîrşitul războiului în nişte regiuni unde particularităţile locuitorilor şi ale pămîntului îi permiteau unui conducător, care îşi asigurase o dată pentru totdeauna simpatia naţiunii, să prelungească războiul în nesfîrşite încăierări sau să-l menţină o vreme chiar într-o stare latentă, pentru a-l reînvia la momentul oportun cu îndoită vigoare? Cînd Metellus reluă campania în anul 647 (107), Iugurtha nu i se opuse nicăieri; apărea cînd într-un loc, cînd într-altul, mult mai îndepărtat; se părea că ar fi fost mai uşor să se pună stăpînire asupra leilor decît asupra acestor călăreţi ai deşertului. Se dădea o luptă, se obţinea o victorie, dar ce se cîştigase în urma acesteia nimeni nu putea să spună. Regele dispăruse în nemărginita depărtare. În Tunisul de astăzi, în imediata vecinătate a marelui deşert, despărţite de valea Medşerdei de o stepă aridă şi fără vegetaţie pe o distanţă de zece mile, se găseau două locuri fortificate, bogate în oaze şi izvoare: la nord, Thala (mai tîrziu Thelepte, la Huş el Cheme), iar mai la sud, Capsa (Kafsa). Iugurtha se retrăsese în prima dintre aceste localităţi împreună cu copiii lui, tezaurele şi nucleul trupelor sale, pentru a aştepta timpuri mai bune. Metellus îndrăzni să-l urmărească traversînd un pustiu în care apa trebuia să fie cărată în burdufuri; Thala căzu după un asediu de 40 de zile, însă dezertorii romani s-au sinucis, distrugînd şi partea cea mai valoroasă din pradă, prin incendierea clădirii în care se retrăseseră ; mai important era faptul că regele Iugurtha scăpă cu copiii şi cu tezaurul său. Numidia se afla în întregime în mîinile romanilor, dar, în loc să se fi atins astfel ţelul, se părea că războiul se întindea pe un teritoriu tot mai vast. La îndemnul lui Iugurtha, triburile libere ale deşertului din Gaetulia declanşară în sud războiul naţional împotriva romanilor. În vest, Bocchus, regele Mauritaniei, a cărui prietenie romanii o respinseseră înainte, se arătă acum înclinat să se alieze cu ginerele lui împotriva acestora; nu numai că-l primi pe fugar, dar, unindu-şi nenumăratele hoarde de călăreţi cu cele ale lui Iugurtha, se îndreptă spre regiunea Cirtei, unde Metellus se găsea în taberele de iarnă. Începură negocierile; era limpede că, în persoana lui Iugurtha, Bocchus deţinea veritabilul trofeu al războiului pentru romani. Dar care îi erau intenţiile? Dorea să-şi vîndă ginerele la un preţ foarte mare sau să înceapă războiul naţional împreună cu acesta? Nici romanii, nici Iugurtha şi poate nici regele însuşi nu ştiau; acesta nu se grăbi deloc să-şi abandoneze poziţia ambiguă. În consecinţă, Metellus părăsi provincia, pe care, în urma unui decret al poporului, trebui s-o cedeze fostului său subaltern Marius, numit între timp consul, care preluă comanda supremă pentru campania din anul 648 (106). Această onoare o datora, într-un fel, unei revoluţii. Bizuindu-se pe serviciile pe care le adusese şi, în plus, pe nişte oracole care-i fuseseră transmise, el se hotărîse să-şi prezinte candidatura la consulat. Dacă aristocraţia ar fi sprijinit candidatura, pe cît de constituţională, pe atît de justificată, a destoinicului bărbat aflat departe de ideea opoziţiei, nu s-ar fi înregistrat nimic altceva decît apariţia unei noi familii în fastele consulare. Însă bărbatul de origine obscură, care năzuia să ocupe cea mai înaltă magistratură, a fost hulit de întreaga castă guvernantă ca un inovator obraznic şi un revoluţionar, la fel cum fusese tratat odinioară candidatul plebeu de către patricieni, numai că acum fără vreun temei legal formal. Bravul ofiţer a fost defăimat într-un limbaj jignitor de către Metellus; se spune că el l-ar fi sfătuit pe Marius să aştepte pînă cînd fiul său, un copil încă, va putea candida împreună cu dînsul şi că l-ar fi împiedicat, pînă în ultimul moment, să părăsească tabăra pentru a-şi propune candidatura în capitală pentru anul 647 (107). Aici, Marius îi răsplăti din plin generalului său nedreptatea făcută, criticînd în faţa mulţimii înfocate conducerea războiului şi administraţia lui Metellus în Africa, fapt contrar atît onoarei militare, cît şi celei civile, nesfiindu-se să spună unei plebe care şuşotea veşnic despre incredibilele conspiraţii secrete şi de netăgăduit ale stăpînilor nobili povestea ridicolă că Metellus ar tergiversa intenţionat războiul, pentru a rămîne cît mai mult timp comandant suprem. Derbedeii de pe stradă înţeleseră asta perfect; o mulţime de persoane, care pizmuiau guvernul, din motive întemeiate sau nu şi mai ales negustorimea, pe bună dreptate îndîrjită, nu aşteptaseră decît o ocazie favorabilă pentru a lovi aristocraţia în punctul ei cel mai sensibil. Nu numai că Marius a fost ales consul cu o majoritate zdrobitoare, dar, prin decret al poporului, i s-a încredinţat în mod excepţional şi comanda supremă în războiul african, deşi decizia asupra competenţelor individuale ale consulilor revenea, în urma legii lui Gaius Gracchus, senatului (p. 81). Drept urmare, îl înlocui pe Metellus în anul 648 (106), dar promisiunea că îl va depăşi pe predecesorul său şi că îl va trimite pe Iugurtha, legat de mîini şi de picioare, la Roma fusese mai uşor de dat decît de respectat. Marius se încăieră cu getulii; el supuse cîteva oraşe încă neocupate, întreprinse o expediţie la Capsa, care o întrecu pe cea de la Thala prin dificultăţile ei, sili oraşul să capituleze şi dădu ordin, în ciuda înţelegerii, ca toţi bărbaţii să fie masacraţi – fără îndoială, unica modalitate de a preveni o nouă revoltă a îndepărtatului oraş din deşert; atacă apoi o fortăreaţă din munţi, situată pe rîul Molochath, care separă teritoriul numid de cel mauretan, unde Iugurtha îşi adăpostise tezaurele şi, tocmai în momentul în care, fără vreo speranţă de succes, voia să abandoneze asediul, cuceri inexpugnabilul cuib de vulturi prin lovitura surprinzătoare a unor căţărători temerari. Dacă scopul său ar fi fost numai călirea armatei prin incursiuni hazardate şi procurarea de pradă pentru soldaţi sau eclipsarea expediţiei din deşert a lui Metellus printr-o acţiune de mai mare amploare, această strategie ar putea fi acceptată; însă ţelul de care depindea totul şi care fusese urmărit cu o consecvenţă neabătută de către Metellus, acela de a-l captura pe Iugurtha, era astfel cu desăvîrşire neglijat. Pe cît de inutilă era expediţia lui Marius la Capsa, pe atît de judicioasă fusese aceea a lui Metellus la Thala; iar incursiunea de pe Molochath, care ajunsese la graniţele, şi nu în interiorul teritoriului mauretan, era de-a dreptul dăunătoare scopului urmărit. Regele Bocchus, de care depindea întorsătura favorabilă romanilor sau prelungirea la infinit a războiului, încheie acum un tratat cu Iugurtha : acesta îi cedă o parte din regatul său, iar Bocchus promitea să-şi sprijine activ ginerele. Armata romană, care se întorcea de pe rîul Molochath, se văzu într-o seară înconjurată de o nenumărată cavalerie mauritană şi numidă; romanii trebuiră să se bată de pe poziţia în care se aflau diviziile, fără o ordine de bătălie propriu-zisă, fără posibilitatea unei comenzi unitare ; s-au considerat fericiţi cînd trupele lor decimate s-au salvat pe timpul nopţii pe două coline apropiate. Însă neglijenţa gravă a africanilor îmbătaţi de victorie îi privă de consecinţele acesteia; ei se lăsară surprinşi, în zorii zilei următoare, de trupele romane reorganizate în grabă şi au fost dispersaţi, spre norocul romanilor. Ca urmare, armata romană îşi continuă retragerea cu o disciplină şi cu o vigilenţă sporite ; însă ea a mai fost atacată o dată, concomitent, din patru părţi şi se află în mare pericol ; comandantul cavaleriei, Lucius Cornelius Sulla, împrăştie hoardele de călăreţi cu care se confrunta, apoi, întorcîndu-se în grabă din urmărirea acestora, se aruncă asupra lui Iugurtha şi a lui Bocchus, chiar în punctul unde, reuniţi, ameninţau pedestrimea romană din spate. Astfel a fost respins cu succes şi acest atac; Marius îşi readuse armata la Cirta şi îşi ocupă taberele de iarnă (648/649, 106/105). Oricît de curios ar părea, este totuşi de înţeles de ce romanii făcură cele mai stăruitoare eforturi pentru a-şi asigura prietenia regelui Bocchus, acum cînd acesta începuse războiul, prietenie pe care la început o respinseseră şi pe care, mai tîrziu, nu o căutaseră insistent; ei au avut avantajul că partea mauritană nu făcuse nici o declaraţie formală de război. Regele Bocchus consimţi fără scrupule să revină la vechea sa atitudine ambiguă; fără a anula tratatul cu Iugurtha sau a-l îndepărta pe acesta din preajma sa, începu să ducă tratative cu generalul roman privind condiţiile unei alianţe cu Roma. După ce se ajunse sau păru să se fi ajuns la un acord, regele îl rugă pe Marius să-l trimită pentru parafarea tratatului şi pentru preluarea prizonierului regal pe Lucius Sulla, cunoscut şi plăcut regelui, în parte din timpurile cînd se înfăţişase la curtea mauritană ca delegat al senatului, în parte datorită recomandării solilor trimişi la Roma, cărora Sulla le adusese servicii de-a lungul călătoriei. Marius se afla într-o poziţie incomodă. Dacă ar fi respins solicitarea, acest lucru ar fi dus probabil la întreruperea tratativelor; dacă o accepta, îl preda pe ofiţerul său cel mai nobil şi mai viteaz unui bărbat mai mult decît imprevizibil, care, după cum toată lumea ştia, făcea un joc dublu părînd că plănuise să-şi procure, în persoana lui Iugurtha şi a lui Sulla, ostatici din ambele tabere. Însă dorinţa de a pune capăt războiului a fost mai puternică decît orice altă consideraţie şi Sulla consimţi să-şi asume sarcina periculoasă pe care i-o încredinţă Marius. Fără teamă, el plecă însoţit de Volux, fiul lui Bocchus, şi hotărîrea sa nu se clinti nici atunci cînd călăuza îl conduse prin tabăra lui Iugurtha. El respinse laşele propuneri de fugă ale însoţitorilor săi şi străbătu, alături de fiul regelui, nevătămat rîndurile inamice. Temerarul ofiţer dovedi aceeaşi hotărîre în tratativele cu suveranul şi îl determină pînă la urmă să ia o decizie definitivă. Iugurtha a fost sacrificat. Sub pretextul satisfacerii cererilor sale, acesta a fost atras de propriul lui socru într-o ambuscadă, însoţitorii i-au fost fură măcelăriţi, iar el luat prizonier. Astfel se prăbuşi marele trădător prin trădarea celor mai apropiaţi dintre ai săi. Lucius Sulla îl duse pe vicleanul şi neostoitul african, împreună cu copiii lui, în cartierul general roman; prin aceasta, războiul, care durase şapte ani, luase sfîrşit. Victoria a fost asociată mai întîi cu numele lui Marius. Cînd învingătorul intră în Roma la 1 ianuarie 650 (104), înaintea carului său triumfal păşea, în veşminte regale şi în lanţuri, regele Iugurtha, împreună cu cei doi fii ai săi; la porunca lui, fiul deşertului muri cîteva zile mai tîrziu în închisoarea subterană a oraşului, anticul Tullianum al Capitoliului, „baia de gheaţă” cum o numise africanul cînd îi trecuse pragul pentru a fi sugrumat sau pentru a muri prin înfometare şi frig. Nu se putea nega faptul că Marius contribuise cel mai puţin la adevăratele izbînzi, că ocuparea Numidiei pînă la marginea deşertului fusese opera lui Metellus, iar capturarea lui Iugurtha, cea a lui Sulla, şi că, între aceştia doi, Marius juca un rol oarecum compromiţător pentru un parvenit ambiţios. Marius suportă cu greu ca predecesorul său să-şi ia titlul de învingător al Numidiei; el avu un acces de furie atunci cînd regele Bocchus consacră pe Capitoliu un grup statuar de aur care reprezenta predarea lui Iugurtha către Sulla; şi totuşi, chiar şi în ochii judecătorilor imparţiali, performanţele acestor doi bărbaţi eclipsară în întregime comandamentul militar al lui Marius – înainte de toate, strălucita expediţie în deşert a lui Sulla, care puse într-o lumină orbitoare, atît în faţa generalului însuşi, cît şi în faţa întregii armate, vitejia, prezenţa de spirit, inteligenţa sa şi fascinaţia pe care o exercita asupra oamenilor. Aceste rivalităţi militare n-ar fi avut prea mare importanţă dacă n-ar fi fost angrenate în conflictul partidelor politice, dacă opoziţia nu l-ar fi înlăturat pe generalul senatorial prin Marius, dacă partidul de guvernămînt nu i-ar fi sărbătorit, cu îndîrjire, pe Metellus şi, chiar mai mult, pe Sulla drept corifeii militari şi nu i-ar fi preferat învingătorului nominal. Vom reveni asupra urmărilor nefaste ale acestei învrăjbiri cu ocazia prezentării situaţiei interne. În rest, insurecţia statului clientelar numid nu produsese o schimbare simţitoare în relaţiile politice generale şi nici măcar în cele ale provinciei africane. Abătîndu-se de la politica consacrată în această perioadă, romanii nu au transformat Numidia într-o provincie – neîndoielnic, pentru că ţara n-ar fi putut fi stăpînită fără o armată care s-o apere împotriva sălbaticilor deşertului, iar romanii nu erau deloc dispuşi să menţină o armată permanentă în Africa. Ei se mulţumiră să adauge regatului lui Bocchus ţinutul occidental al Numidiei, probabil regiunea ce se întindea de la rîul Molochath pînă la portul de la Saldae (Bougie), Mauretania Caesariensis de mai tîrziu (provincia Algeria), şi să acorde regatul Numidiei astfel micşorat ultimului nepot legitim încă în viaţă al lui Massinissa, Gauda, fratele vitreg al lui Iugurtha, debil fizic şi mintal, care, încă din anul 646 (108), la instigaţiile lui Marius, îşi revendicase drepturile în faţa senatului. Concomitent, triburile getulice din interiorul Africii au fost primite în rîndul naţiunilor independente care încheiaseră tratate cu Roma, ca aliaţi liberi. Consecinţele politice ale războiului cu Iugurtha sau, mai degrabă, ale insurecţiei sale au fost mai importante decît reglementarea acestei clientele africane, deşi au fost deseori exagerate. Ce-i drept, cu această ocazie, toate viciile guvernării se arătaseră în nuditatea lor; era nu numai notoriu, dar, ca să spunem aşa, şi constatat istoric că totul era de vînzare pentru stăpînii Romei: tratatul de pace, ca şi dreptul de intercesiune, valul taberei, ca şi viaţa soldaţilor; africanul nu rostise decît adevărul atunci cînd, părăsind Roma, declarase că, dacă ar avea destui bani, s-ar angaja să cumpere oraşul însuşi, însă întreaga guvernare a acestor timpuri, atît cea dinăuntru, cît şi cea din afară, purta aceeaşi pecete a unei mizerabile ticăloşii. Perspectiva ne este distorsionată din pricina accidentului prin care războiul din Africa ne este mai cunoscut datorită unor relatări mai exacte decît alte evenimente militare şi politice din aceeaşi perioadă; pentru contemporani, acele evenimente nu au dovedit mai mult decît ştia toată lumea de multă vreme şi decît orice patriot cutezător ar fi putut argumenta cu fapte. Acum însă, se adunaseră totuşi o serie de dovezi mai palpabile şi mai evidente cu privire la mîrşăvia guvernului senatorial restaurat, neegalată decît de neputinţa sa, iar acest lucru ar fi putut avea o oarecare importanţă dacă ar fi existat o opoziţie şi o opinie publică de care guvernul să ţină seama. Războiul acesta însă nu numai că dezonorase guvernul, dar relevase şi absoluta nulitate a opoziţiei. Nu se putea guverna mai rău ca în timpul restauraţiei din anii 637-645 (117-109); nu era posibilă o situaţie mai puţin demnă şi mai dezonorantă decît a senatului roman din anul 645 (109); dacă la Roma ar fi existat o opoziţie veritabilă, altfel spus, un partid care să dorească şi să urmărească o modificare principială a constituţiei, atunci ar fi trebuit să întreprindă cel puţin o tentativă pentru a răsturna senatul restaurat. Ea nu avu loc; problema politică a fost transformată într-una personală, se schimbară generalii şi se trimiseră cîteva persoane netrebnice şi nesemnificative în exil. În felul acesta, se stabili că aşa-numitul partid popular, astfel constituit, nu putea şi nici nu voia să guverneze; că la Roma nu existau decît două forme de guvernare posibile: tirania şi oligarhia; că, dacă lipsea o personalitate care să fie, dacă nu îndeajuns de importantă, cel puţin destul de cunoscută pentru a se erija în conducător al statului, administraţia cea mai mizerabilă ameninţa cel mult pe unii oligarhi izolaţi, dar niciodată oligarhia în sine; că, dimpotrivă, în momentul în care ar fi apărut un asemenea pretendent, nimic nu i-ar fi fost mai uşor decît să zguduie putredele scaune curule. Din acest punct de vedere, este semnificativă conduita lui Marius, chiar dacă în sine a fost cu totul nemotivată. Dacă cetăţenii ar fi luat cu asalt curia după înfrîngerea lui Albinus, ar fi fost de înţeles, ca să nu spunem că ar fi fost în regulă, dar în urma întorsăturii pe care o conferise Metellus războiului numidian nu mai putea fi vorba, cel puţin în această privinţă, de o conducere greşită şi încă mai puţin de un pericol pentru comunitate; cu toate acestea, primul ofiţer abil şi ambiţios reuşi să traducă în fapte ameninţarea pe care primul Africanus (Scipio) o adresase guvernului (I, p. 569) şi să-şi procure unul dintre comandamentele militare cele mai importante împotriva voinţei deschis exprimate a guvernului. Opinia publică, inutilă în mîinile aşa-numitului partid popular, trebuia să devină o armă redutabilă în mîinile viitorului rege al Romei. Prin aceasta nu vrem să afirmăm că Marius dorea să joace rolul pretendentului, cel puţin nu atunci cînd candidase în faţa poporului pentru comanda supremă în Africa; dar, fie că a înţeles sau nu semnificaţia acţiunii sale, era evident că guvernarea aristocratică restaurată se sfîrşea dacă mecanismul comiţiilor începea să facă generali sau, ceea ce e acelaşi lucru, dacă orice ofiţer popular putea să-şi obţină numirea, în mod egal, în postul de comandant. Un singur element nou apare în aceste crize preliminare: intervenţia militarilor şi a puterii militare în revoluţia politică. Încă nu se putea spune dacă intervenţia lui Marius era începutul pentru unei noi tentative de înlăturare a oligarhiei cu ajutorul tiraniei sau dacă nu era decît un atac izolat la adresa prerogativelor guvernului, fără alte consecinţe, ca şi multe altele asemănătoare; se putea prevedea însă că, dacă aceşti germeni ai unei a doua tiranii vor reuşi să încolţească, ea nu va aduce în frunte un om de stat, precum Gaius Gracchus, ci un ofiţer. Reorganizarea sistemului militar, în care Marius a renunţat la criteriul averii folosit pînă atunci, permiţînd, atunci cînd şi-a alcătuit armata pentru Africa, şi celui mai sărac cetăţean, dacă era apt, să intre ca voluntar în legiune, poate să fi fost concepută de către autorul ei din raţiuni pur militare; cu toate acestea, ea a fost şi un eveniment politic plin de consecinţe, în măsura în care armata nu mai era compusă, ca odinioară, din cei care aveau mult de pierdut, nici, ca în ultima vreme, din cei care aveau puţin de pierdut, ci începea să se transforme într-o mulţime de oameni care nu aveau nimic altceva decît braţele lor şi ceea ce le dădea generalul. Aristocraţia guverna în anul 650 (104) la fel de nelimitat ca şi în anul 620 (134), dar semnele catastrofei iminente se înmulţiseră, iar la orizontul politic sabia se pregătea să stea alături de coroană.