Capitolul V

Popoarele nordului

De la sfîrşitul secolului al VI-lea, comunitatea romană stăpînea cele trei mari peninsule care, pornind din continentul nordic, ajung în Marea Mediterană, cel puţin în ansamblul lor, deoarece în interiorul acestora populaţiile libere sau pe jumătate libere din nordul şi vestul Spaniei, din văile Apeninilor, Liguriei şi ale Alpilor, din munţii Macedoniei şi Traciei continuau să sfideze laşul guvern roman. De asemenea, legătura continentală dintre Spania şi Italia, ca şi dintre Italia şi Macedonia era realizată cît se poate de superficial, iar ţinuturile de dincolo de Pirinei, de Alpi şi de lanţul Balcanilor, marile bazine fluviale ale Ronului, Rinului şi Dunării, se aflau, de fapt, în afara orizontului politic al romanilor. Aici trebuie semnalat ce anume au întreprins romanii în această direcţie pentru asigurarea şi organizarea imperiului şi trebuie arătat cum enormele mase de popoare, care se mişcau neîncetat în spatele uriaşului zid muntos, începură să bată la porţile munţilor din nord, reamintind brutal lumii greco-romane că se numea pe nedrept stăpîna lumii.

Să privim mai întîi regiunea situată între Alpii de vest şi Pirinei. Romanii dominau de mult timp această parte a coastei Mării Mediterane, prin oraşul lor clientelar Massalia, una dintre cele mai vechi, mai fidele şi mai puternice comunităţi aliate dependente de Roma, ale cărei porturi maritime – în vest Agathe (Agda) şi Rhode (Rosas), în est Tauroention (Ciotat), Olbia (Hyeres?), Antipolis (Antibes) şi Nikaea (Nisa) – asigurau de la Pirinei pînă la Alpi atît drumul pe mare, cît şi cel pe uscat şi ale cărei legături comerciale şi politice se întindeau pe o mare suprafaţă a continentului. Romanii organizaseră în anul 600 (154) o expediţie în interiorul Alpilor, la nord de Nisa şi Antibes, atît la cererea masalioţilor, cît şi în interes propriu, împotriva oxibienilor şi decieţilor Liguriei, care au fost siliţi, în urma unor bătălii foarte sîngeroase, să trimită masalioţilor ostatici permanenţi şi să le plătească un tribut anual. Nu este imposibil ca în această perioadă cultura viţei-de-vie şi a măslinului, care înflorea în aceste ţinuturi de dincolo de Alpi, după exemplul masalioţilor, să fi fost interzisă în interesul proprietarilor şi negustorilor romani. Un caracter de speculaţii financiare asemănător îl are războiul care a fost declanşat de Roma, sub consulul Appius Claudius în anul 611 (143), împotriva salasilor, din cauza minelor şi exploatărilor de aur de la Victumulae (în apropiere de Vercelli şi de Bard şi în întreaga vale de la Dorea Baltea). Marea întindere a acestor exploatări, care îi priva pe locuitorii din regiunile mai joase de apa necesară pentru ogoare, provocă mai întîi o tentativă de mediere şi apoi intervenţia armată din partea romanilor. Războiul, deşi romanii îl începuseră, ca pe toate celelalte din această epocă, cu o înfrîngere, s-a terminat cu supunerea salasilor şi cedarea districtelor aurifere către tezaurul roman. Cîteva decenii mai tîrziu (654, 104), a fost fondată pe teritoriul cîştigat aici colonia Eporedia (Ivrea), probabil în principal pentru stăpînirea trecătorii occidentale din Alpi, aşa cum Aquileia o apăra pe cea din est. Războiul alpin a căpătat un caracter mai serios abia cînd Marcus Fulvius Flaccus, aliatul fidel al lui Gaius Gracchus, consul acum, a preluat în anul 629 (125) comanda supremă în această regiune. El a fost primul care a păşit pe calea cuceririlor transalpine. În cadrul fărîmiţatei naţiuni celtice, adevăratul canton conducător în spaţiul cuprins între Pirinei şi Rin şi de la Marea Mediterană pînă la Marea Occidentală era cel al arvernilor, după ce acela al biturigilor îşi pierduse hegemonia reală şi îşi păstrase doar o întîietate onorifică. De aceea, mi pare exagerată precizarea că arvernii ar fi putut să arunce în bătălie 180.000 de combatanţi. Eduii (în preajma Autunului) le contestară fără succes hegemonia asupra acestui teritoriu, în timp ce în Galia de nord-est regii suesionilor (în preajma Soissonsului) uniră sub protectoratul lor confederaţia belgilor, care se întindea pînă în Britania. Călătorii greci din acea perioadă povesteau multe despre pomposul ceremonial de la curtea regelui arvernilor, Luerius; acesta călătorea prin oraşele regatului său cu trăsura bătută în argint, înconjurat de suita sa strălucitoare, de vînătorii lui cu cîini în zgardă şi de mulţimea de barzi rătăcitori, aruncînd aurul cu amîndouă mîinile către mulţime şi bucurînd prin această ploaie de aur în primul rînd inima menestrelului. Descrierile despre masa pe care o oferea, într-un spaţiu cu o latură de 1.500 de paşi dubli şi la care era invitat orice trecător, ne aduc aminte de masa nupţială a lui Camacho. Într-adevăr, numeroasele monede de aur arverne păstrate din această perioadă dovedesc că acest canton a atins o bogăţie extraordinară şi un grad de civilizaţie relativ înalt. Atacul lui Flaccus nu-i lovi însă mai întîi pe arverni, ci triburile mai mici din ţinutul situat între Ron şi Alpi, unde locuitorii liguri originari se amestecaseră cu hoardele celtice intruse, rezultînd o populaţie celtoligură asemănătoare celei celtibere. El se bătu (629-630, 125-124) şi ieşi învingător cu salii sau saluvii de lîngă Aix şi din valea Durance şi cu vecinii lor din nord, voconţii (departamentul Vaucluse şi Drome); la fel luptă succesorul său, Gaius Sextius Calvinus (631-632, 123-122), împotriva alobrogilor, un trib celtic puternic din bogata vale a Iserei, care, la rugămintea regelui fugar al saliilor, Tutomotulus, venise să-l ajute să-şi recucerească ţara, dar fusese înfrînt în apropiere de Aix. Cum alobrogii refuzară să-l predea pe regele saliilor, Gnaeus Domitius Ahenobarbus, succesorul lui Calvinus, pătrunse în teritoriul lor (632, 122). Pînă în momentul acesta, tribul celtic conducător asistase la invazia vecinului italic; regele arvernilor, Betuitus, fiul acelui Luerius, nu păru dispus să se angajeze într-un război nesigur, din cauza confuzelor obligaţii de protectorat pe care le avea faţă de cantoanele estice. Cînd romanii îşi manifestară însă intenţia de a-i ataca pe alobrogi pe propriul teritoriu, el îşi oferi arbitrajul, a cărui refuzare avu drept urmare ajutorarea alobrogilor cu toate forţele lui; eduii, în schimb, luară din nou partea romanilor. Aflînd de insurecţia arvernilor, guvernul îl trimise pe consulul din anul 633 (121), Quintus Fabius Maximus, pentru a îndepărta, împreună cu Ahenobarbus, furtuna iminentă. În ziua de 8 august 633 (121), la graniţa de miazăzi a cantonului alobrogilor, la confluenţa dintre Isere şi Ron, se dădu bătălia care decise dominaţia asupra Galiei sudice. Regele Betuitus, văzînd cum se perindau dinaintea lui nenumăratele hoarde ale clanurilor dependente şi trecînd podul aruncat peste Ron pentru a ocupa poziţii în faţa armatei romane, de trei ori mai puţin numeroasă, a exclamat, se spune, că romanii nu ajung nici pentru a sătura cîinii armatei celtice. Însă Maximus, un nepot al învingătorului de la Pydna, dobîndi o victorie decisivă, care se termină cu nimicirea celei mai importante părţi a armatei arverne, întrucît podul de vase se rupse sub greutatea fugarilor. Alobrogii, cărora regele arvernilor le declară că nu le mai poate acorda ajutor şi pe care îi sfătui să încheie pacea cu Maximus, se supuseră consulului, după care acesta, numit de atunci Allobrogicus, se întoarse în Italia, lăsînd lui Ahenobarbus sarcina de a încheia războiul arvern, al cărui sfîrşit se putea deja întrevedea. Acesta, pornit împotriva regelui Betuitus, întrucît îi îndemnase pe alobrogi să se predea lui Maximus, şi nu lui, îl captură mişeleşte pe rege şi-l trimise la Roma, unde senatul dezaprobă, ce-i drept, încălcarea cuvîntului dat, dar nu numai că-l reţinu pe bărbatul trădat, ci ordonă în plus ca fiul acestuia, Congonnetiacus, să fie şi el trimis la Roma. Aceasta pare să fi fost cauza unei a doua dezlănţuiri a războiului arvern, aproape terminat, ajungîndu-se la Vindalium (în amonte de Avignon), la confluenţa dintre Sorgue şi Ron, la o a doua confruntare armată. Ea se sfîrşi cu acelaşi rezultat ca şi prima; de data aceasta, elefanţii africani au fost aceia care risipiră armata celtică. Ca urmare, arvernii consimţiră să încheie pace şi liniştea a fost restabilită în ţara celţilor. Rezultatul acestor operaţii militare a fost instituirea unei noi provincii romane între Alpii Maritimi şi Pirinei. Toate populaţiile care locuiau între Alpi şi Ron ajunseră dependente de romani, iar cele care nu plătiseră tribut Massaliei au devenit, probabil din această perioadă, tributare Romei. În regiunea dintre Ron şi Pirinei, arvernii şi-au păstrat, ce-i drept, libertatea şi nu au fost obligaţi să plătească tribut romanilor; însă ei trebuiră să le cedeze acestora partea meridională a teritoriului pe care îl stăpîneau direct sau indirect, districtul de la Ceveni pînă la Marea Mediterană şi cursul superior al rîului Garonne pînă la Tolosa (Toulouse). Întrucît scopul imediat al acestor ocupaţii era realizarea unei legături pe uscat între Spania şi Italia, romanii avură grijă, imediat după cucerire, să se ocupe de construcţia unui drum de-a lungul ţărmului. În scopul acesta, ei donară o fîşie de-a lungul coastei, de la Alpi pînă la Ron, cu o lăţime variind între 1/5 şi 3/10 dintr-o milă germană, masalioţilor, care stăpîneau deja cîteva porturi maritime pe această porţiune, cu obligaţia de a întreţine drumul în bună stare; romanii, pe de altă parte, construiră ei înşişi un drum militar de la Ron pînă la Pirinei, care primi din partea fondatorului ei denumirea de Via Domitia. Construcţia de drumuri se asocia, ca de obicei, cu amplasarea de noi fortăreţe. În partea de est, alegerea căzu asupra locului unde Gaius Sextius îi înfrînsese pe celţi şi unde farmecul şi fertilitatea meleagurilor, ca şi numeroasele izvoare reci şi calde îmbiau la colonizare; aici se născu un oraş roman, „Băile lui Sextius”, Aquae Sextiae (Aix). În partea de vest, romanii se stabiliră la Narbo, străvechi oraş celtic de pe rîul navigabil Atax (Aude), situat la mică distanţă de mare, menţionat încă de către Hekataios şi care rivaliza cu Massalia, încă dinaintea ocupării lui, în privinţa comerţului cu cositorul britanic. Aquae nu obţinu dreptul municipal, ci rămase un castru permanent; Narbo, dimpotrivă, deşi întemeiat în principal tot ca post de observaţie şi ca avanpost împotriva celţilor, deveni, ca „oraş al lui Mars”, o colonie de cetăţeni romani şi sediul guvernatorului noii provincii celtice transalpine sau, cum este numită cel mai adesea, al provinciei Narbo. Partida Gracchilor, care sugerase aceste extinderi teritoriale transalpine, dorea evident să-şi asigure aici pentru planurile sale de colonizare un nou şi imens spaţiu, care oferea aceleaşi avantaje ca şi Sicilia şi Africa şi care putea fi răpit indigenilor mai uşor decît puteau fi confiscate ogoarele siciliene şi africane capitaliştilor italici. Căderea lui Gaius Gracchus se resimţi, fireşte, şi aici prin restrîngerea cuceririlor şi, chiar în mai mare măsură, a fondărilor de oraşe; dar, dacă planul nu fusese executat în toată amploarea lui, el nu putu nici să fie anihilat în întregime. Teritoriul cîştigat şi mai ales întemeierea oraşului Narbo, căruia senatul a încercat zadarnic să-i rezerve soarta Cartaginei, rămaseră asemenea temeliilor unui edificiu neterminat, îndemnîndu-i pe urmaşii lui Gracchus să-l desăvîrşească. Negustorimea romană, care putea să concureze cu Massalia în comerţul galo-britanic numai prin intermediul acestui oraş, apără, evident, colonia împotriva atacurilor optimaţilor.

O problemă asemănătoare celei din nord-vest se punea şi în nord-estul Italiei; ea n-a fost complet neglijată, dar a fost soluţionată şi mai fragmentar decît prima. Odată cu fondarea cetăţii Aquileia (571, 183), peninsula Istria ajunsese sub stăpînirea romanilor (I, p. 462); ei comandau deja de mult timp în Epir şi în fostul teritoriu al tiranilor de la Scodra. Nicăieri stăpînirea lor nu pătrundea însă în interiorul continentului şi chiar şi pe ţărm ei dominau doar cu numerele ţinutul inospitalier ce se întinde între Istria şi Epir, care, prin succesiunea sa de căldări muntoase întortocheate, aranjate ca solzii de peşte, neîntrerupte nici de bazine fluviale, nici de plaje, cu lanţul insulelor stîncoase care însoţesc malul continentului, mai degrabă separă decît uneşte Grecia de Italia. Aici se formase, în jurul oraşului Delmion, confederaţia delmaţilor sau dalmaţilor, ale căror obiceiuri erau tot atît de sălbatice ca şi munţii lor; în timp ce populaţiile vecine ajunseseră deja la o însemnată dezvoltare culturală, în Dalmaţia încă nu se cunoştea moneda şi, fără a recunoaşte prin aceasta o proprietate particulară, ogorul era împărţit din opt în opt ani între locuitorii ţării. Tîlhăria pe uscat şi pe mare erau unicele îndeletniciri indigene în aceste locuri. Aceste populaţii se aflaseră pe vremuri într-o vagă dependenţă faţă de suveranii de la Scodra şi fuseseră astfel lovite de expediţiile romane îndreptate împotriva reginei Teuta (I, p. 380) şi a lui Demetrios din Pharos (I, p. 381); însă la urcarea pe tron a regelui Genthios, ele se desprinseseră şi scăpaseră în felul acesta de destinul care antrenase Iliria sudică în prăbuşirea monarhiei macedonene, aducînd-o într-o dependenţă perpetuă faţă de Roma (I, p. 535). Romanii abandonară fără regrete acest ţinut puţin atrăgător. Însă plîngerile ilirilor romani, mai ales cele ale daorsilor, care locuiau pe Narenta, la sud de dalmaţi, şi ale locuitorilor insulei Issa (Lissa), ale căror emporii continentale, Tragyrion (Trau) şi Epetion (lîngă Spalato), aveau mult de suferit din partea autohtonilor, siliră guvernul roman să trimită o delegaţie în ţinut. Întrucît delegaţia se întoarse cu răspunsul că dalmaţii nu s-au ocupat niciodată de romani şi nici nu o vor face în viitor, el trimise împotriva lor în anul 598 (156) o armată, comandată de consulul Gaius Marcius Figulus. Acesta pătrunse în Dalmaţia, însă a fost respins pînă în teritoriul roman. Abia succesorul său, Publius Scipio Nasica, cuceri în anul 599 (155) marele şi puternicul oraş Delmion, ceea ce determină confederaţia să se supună romanilor. Cu toate acestea, ţinutul sărac şi supus numai formal nu era destul de important pentru a fi administrat ca o provincie de sine stătătoare; romanii se mulţumiră, aşa cum făcuseră în cazul posesiunilor mai importante din Epir, să-l guverneze din Italia, împreună cu ţinutul celtic cisalpin – reglementare menţinută, cel puţin oficial, şi atunci cînd, în anul 608 (146), a fost constituită provincia Macedonia, a cărei graniţă nord-vestică a fost statornicită la nord de Scodra. Însă tocmai transformarea Macedoniei într-o provincie nemijlocit dependentă de Roma conferi relaţiilor Romei cu populaţiile din nord-est o importanţă mai mare, impunînd romanilor obligaţia de a apăra graniţa de nord şi de est, deschisă din toate părţile, împotriva triburilor barbare învecinate; şi, într-un mod asemănător, puţin timp după aceea (621; 133), dobîndirea Chersonesului Tracic (Peninsula Gallipoli), pînă atunci integrat regatului Attalizilor, îi sili pe romani să apere Lisimacheia împotriva tracilor, sarcină care revenise regilor Pergamului. Pornind de la baza dublă pe care o ofereau Valea Padului şi provincia Macedonia, romanii au putut acum să acţioneze serios împotriva regiunilor de la izvoarele Rinului şi de la Dunăre şi să pună stăpînire pe munţii din nord, cel puţin în măsura în care era necesar pentru securitatea meleagurilor din sud. Şi în aceste regiuni, naţiunea cea mai puternică era marele popor celtic care, conform tradiţiei autohtone, s-ar fi revărsat în acelaşi timp din locurile sale originare de la Oceanul Atlantic spre sudul lanţului muntos al Alpilor, în Valea Padului, şi spre nordul acestuia, în ţinuturile Rinului superior şi ale Dunării. Dintre diversele triburi ce locuiau pe ambele maluri ale Rinului superior, puternicii şi bogaţii helveţi, care trăiau în pace şi erau legaţi prin tratate cu romanii, se pare că au stăpînit teritoriul cuprins între lacul Geneva şi Main, cuprinzînd Elveţia, Suabia şi Franconia actuală. Cu ei se învecinau boiii, al căror centru pare să se fi aflat în Bavaria şi Boemia de astăzi. La sud de ei întîlnim un alt trib celtic, care apare în Stiria şi Carintia sub denumirea de taurisci, mai tîrziu sub cea de norici, iar în Friuli, Carnia şi Istria, sub cea de carni. Oraşul lor Noreia (nu departe de St. Veit, la nord de Klagenfurt) era înfloritor şi renumit datorită minelor sale de fier, intens exploatate încă din această perioadă; în urma descoperirii unor bogate zăcăminte aurifere, italicii au fost atraşi aici, pînă cînd autohtonii îi eliminară şi exploatară această Californie a epocii pe propria lor socoteală. Aceste hoarde celtice, care se revărsaseră de ambele părţi ale Alpilor, ocupaseră, conform obiceiului lor, cu preponderenţă ţinuturile de şes şi de deal; regiunea alpină propriu-zisă, precum şi ţinutul de pe cursurile Adigelui şi Padului nu fuseseră ocupate şi rămăseseră în mîinile populaţiilor autohtone. Nu s-a reuşit pînă în prezent stabilirea certă a naţionalităţii lor, dar ele apar sub numele de raeţi în munţii Elveţiei de Est şi ai Tirolului, sub cel de euganei şi de veneţi în jurul Padovei şi Veneţiei de astăzi, astfel încît în acest ultim punct cele două mari curente ale celţilor aproape că se întîlneau, cenomanii celtici din jurul Bresciei fiind despărţiţi de carnii celtici din Friuli numai de o îngustă fîşie de locuitori autohtoni. Euganeii şi veneţii erau de mult supuşi paşnici ai romanilor; dimpotrivă, adevăraţii locuitori ai Alpilor nu numai că erau încă liberi, ci şi organizau din munţii lor incursiuni repetate în cîmpia dintre Alpi şi Pad, unde nu se mulţumeau să incendieze localităţile cucerite, ci se purtau cu o cruzime feroce, măcelărind adesea întreaga populaţie masculină pînă la copilul din scutece – neîndoielnic, ca răspuns la raziile romane din văile alpine. Cît de periculoase erau aceste incursiuni ale raeţilor o dovedeşte cea din jurul anului 660 (94), care a dus la nimicirea însemnatei localităţi Comum. Dacă aceste populaţii celtice şi neceltice stabilite în centrul şi dincolo de lanţul Alpilor s-au amestecat deseori, atunci, cum este uşor de înţeles, contopirea popoarelor trebuie să fi avut loc într-un mod şi mai cuprinzător în ţinuturile de pe Dunărea de Jos, acolo unde munţii înalţi nu erau, ca în vest, ziduri naturale de despărţire. Populaţia ilirică originară, al cărei ultim rest nealterat par a fi albanezii de astăzi, era, cel puţin în interiorul ţării, puternic amestecată cu elemente celtice, iar armamentul celtic şi tactica militară celtică erau, fără îndoială, pretutindeni în uz. Vecini cu tauriscii erau iapizii, aşezaţi din Alpii Iulici din Croaţia actuală pînă la Fiume şi Zeng; probabil un trib iliric la origine, acum erau puternic amestecaţi cu celţii. Ei se învecinau pe litoral cu deja pomeniţii dalmaţi, în ai căror munţi aspri, după toate aparenţele, celţii nu au pătruns; dimpotrivă, în interiorul ţării se găseau scordiscii celtici, în faţa cărora cedase tribul tribalilor, odinioară atotputernic pe aceste meleaguri şi care jucase un rol principal în timpul expediţiilor celtice la Delphi; acum ei formau naţiunea dominantă pe Sava inferioară, pînă pe Morava din Bosnia şi Serbia actuală, care organiza incursiuni ample în Moesia, Tracia şi Macedonia şi despre ale cărei vitejie sălbatică şi obiceiuri feroce se povesteau lucruri înfiorătoare. Principalul lor centru militar era întărita Segestica sau Siscia, situată la revărsarea Culpei în Sava. Popoarele Ungariei de astăzi, ale Valahiei şi Bulgariei au rămas în această perioadă în afara orizontului romanilor; ei intraseră în contact numai cu tracii în Munţii Rodopi, la graniţa orientală a Macedoniei. N-ar fi fost o sarcină uşoară nici pentru un guvern mai puternic decît cel de acum să instituie un sistem de apărare ordonat şi cuprinzător la graniţa cu aceste întinse ţinuturi barbare; ceea ce s-a făcut sub auspiciile guvernului de restauraţie în acest important scop n-a corespuns nici celor mai moderate exigenţe. Se pare că expediţiile împotriva locuitorilor Alpilor au fost destul de frecvente; în anul 636 (118), romanii triumfaseră asupra stoenilor, care trebuie să fi fost stabiliţi în munţii de lîngă Verona; în anul 659 (95), consulul Lucius Crassus cutreieră văile Alpilor în lung şi în lat şi dădu ordin ca locuitorii să fie măcelăriţi; totuşi, nu reuşi să ucidă destui pentru a sărbători măcar un „triumf de sat” şi pentru a asocia gloria militară reputaţiei sale oratorice. Dar, întrucît romanii se mulţumeau cu razii care-i îndîrjiră şi mai mult pe localnici, fără să le facă un rău durabil, şi retrăgeau trupele după fiecare asemenea expediţie, situaţia din ţinutul de dincolo de Pad rămase în fond aceeaşi. La graniţa opusă, în Tracia, romanii nu par să se fi preocupat prea mult de vecinii lor; abia dacă se menţionează în anul 651 (103) unele conflicte cu tracii, iar în anul 657 (97) altele cu medii în munţii situaţi la graniţa dintre Macedonia şi Tracia. Conflicte mai serioase avură loc în ţinutul iliric, de unde nu conteneau să vină plîngeri împotriva turbulenţilor dalmaţi din partea vecinilor şi a corăbierilor din Marea Adriatică; nici de-a lungul graniţei septentrionale a Macedoniei, deschisă în totalitatea ei şi care, conform expresiei grăitoare a unui roman, se întindea pînă unde puteau ajunge săbiile şi lăncile romane, luptele cu vecinii nu se sfîrşeau vreodată. În anul 619 (135), romanii întreprinseră o expediţie împotriva ardieilor sau vardeilor şi a plereilor sau paraliilor, o populaţie dalmată de pe litoralul nordic al gurii Narentei, care nu înceta să tulbure liniştea pe mare şi pe coasta opusă; la porunca romanilor, aceştia se îndepărtară de coastă şi se aşezară în interiorul ţării, în Herţegovina de astăzi, unde începură să cultive pămîntul; dar, neputînd să se acomodeze noului destin, ei au degenerat în această regiune aspră. Concomitent, s-a declanşat dinspre Macedonia un atac împotriva scordiscilor, care făcuseră, probabil, front comun cu locuitorii litoralului atacat. Curînd după aceea (625, 129), consulul Tuditanus, colaborînd cu destoinicul Decimus Brutus, învingătorul galecilor spanioli, îi umili pe iapizi şi, după ce suferise la început o înfrîngere, conduse armele romane adînc în teritoriul Dalmaţiei pînă la rîul Kerka, la 25 de mile germane de Aquileia; de acum încolo, iapizii apar ca o naţiune pacificată, care a trăit în prietenie cu Roma. Cu toate acestea, dalmaţii s-au ridicat din nou zece ani mai tîrziu (635, 119), reînnoind alianţa cu scordiscii. În timp ce consulul Lucius Cotta lupta împotriva acestora din urmă, pătrunzînd, după toate aparenţele, pînă la Segestica, colegul său, fratele mai vîrstnic al învingătorului Numidiei, Lucius Metellus, numit de atunci Dalmaticus, se îndreptă împotriva dalmaţilor, îi învinse şi iernă la Salona (Spalato), oraş care, în urma acestor bătălii, deveni principalul centru militar al regiunii. Nu este exclus ca din acea perioadă să aparţină şi construirea drumului gabinian, care ducea de la Salona spre est, pînă la Andetrium (lîngă Much), şi de acolo mai departe în interior. Expediţia lui Marcus Aemilius Scaurus, consulul din anul 639 (115), împotriva tauriscilor are mai degrabă caracterul unui război de cucerire; el a fost primul dintre romani care a traversat lanţul Alpilor estici, în punctul lor cel mai coborît, între Triest şi Laibach, şi a încheiat relaţii ospitaliere cu tauriscii, prin care a asigurat relaţii comerciale nu lipsite de importanţă, fără ca romanii să fi fost antrenaţi în tumultul popoarelor din nordul Alpilor, cum s-ar fi întîmplat în mod firesc în cazul unei cuceriri propriu-zise. Atacurile îndreptate în aceeaşi perioadă din Macedonia spre Dunăre dădură la început rezultate foarte nefavorabile; consulul din anul 640 (114), Gaius Porcius Cato, a fost atacat prin surprindere de scordisci în munţii Serbiei; armata i-a fost risipită în toate direcţiile, el însuşi, cu alţi cîţiva, reuşind să se salveze în mod ruşinos; pretorul Marcus Didius proteja graniţa romană cu mari dificultăţi. Succesorii săi luptară cu mai mult noroc: Gaius Metellus Caprarius (641-642, 113-112), Marcus Livius Drusus (642-643, 112-111), primul general roman care atinse Dunărea, şi Marcus Minucius (644, 110), care-şi purtă armele de-a lungul Moravei şi îi înfrînse pe scordisci atît de categoric, încît aceştia au fost reduşi la o existenţă nesemnificativă, iar locul lor în ţinutul dintre graniţa de nord a Macedoniei şi Dunăre a fost luat de către un alt trib, cel al dardanilor (în Serbia), care începe astfel să joace primul rol.

Aceste victorii au avut însă o urmare pe care învingătorii n-o întrevăzuseră. De mai mult timp, un popor nestatornic rătăcea la marginea septentrională a ţinutului locuit, pe ambele maluri ale Dunării, de celţi. Ei se numeau cimbri, adică chempho, „luptătorii”, sau „hoţii”, cum le spuneau duşmanii, denumire care devenise, după toate aparenţele, numele lor naţional încă dinainte de migraţie. Ei veniseră din nord şi, dintre celţi, îi întîlniseră mai întîi pe boii, probabil în Boemia actuală. Contemporanii cimbrilor au neglijat să ne informeze mai exact despre cauza şi direcţia migraţiei lor, iar aceste informaţii nu pot fi înlocuite printr-o ipoteză, întrucît starea lucrurilor din acele timpuri, la nord de Boemia şi de Main, ca şi la sud de Rinul inferior, ne scapă în întregime. Dimpotrivă, ipoteza conform căreia cimbrii, ca şi hoardele asemănătoare ale teutonilor care li se alăturară mai tîrziu, nu aparţin naţiunii celtice, căreia romanii i-au atribuit la început, ci celei germane este sprijinită de faptele cele mai convingătoare: apariţia simultană a două mici triburi cu acelaşi nume, rămase probabil pe teritoriile lor originare – cimbrii, în Danemarca actuală, şi teutonii, în Germania de nord-est, în apropiere de Marea Baltică, unde sînt amintiţi deja de către Pytheas, contemporanul lui Alexandru cel Mare, în legătură cu comerţul de chihlimbar; includerea cimbrilor şi teutonilor în lista popoarelor germanice la sud de ingevoni, lîngă cauci, de către Caesar, primul care le-a arătat romanilor deosebirea dintre germani şi celţi şi care îi încadrează pe cimbri, dintre care trebuie să fi întîlnit un mare număr, în rîndul germanilor; în sfîrşit, numele lor şi datele despre constituţia fizică şi obiceiurile lor, chiar dacă se aplică nordicilor în general, sînt totuşi specifice germanilor. Pe de altă parte, este uşor de înţeles că o asemenea hoardă, după ce a migrat poate timp de decenii, primind cu braţele deschise pe orice tovarăş de arme care dorea să li se alăture în incursiunile în ţara celţilor, a adoptat o mulţime de elemente celtice; astfel, nu trebuie să ne surprindă că în fruntea cimbrilor se găseau bărbaţi cu nume celtice sau că romanii se foloseau de spioni cunoscători ai limbii celtice pentru a obţine informaţii despre mişcările lor. Trebuie să fi fost o mişcare ciudată, aşa cum romanii nu văzuseră încă niciodată; nu o expediţie de jaf a unor militari, nici o „primăvară sacră” a unor oameni tineri care emigrează în ţări străine, ci un popor migrator care plecase cu femei şi copii, cu bunuri şi vite în căutarea unei noi patrii. Carul, care pentru populaţiile nordului, încă nesedentarizate în întregime, avea o semnificaţie deosebită de aceea pe care o putea avea la eleni sau la italici şi care-i însoţea şi pe celţi pretutindeni în tabere, era casa lor, iar sub coviltirul lui de piele, alături de diversele ustensile, îşi găseau locul soţia şi copiii, ba chiar şi cîinele familiei. Locuitorii sudului se uitau cu mirare la aceste făpturi înalte, cu părul blond şi cu ochii de un albastru deschis, la femeile viguroase şi sobre care, prin înălţime şi putere, erau aproape cît bărbaţii, la copiii lor cu părul de moşnegi, cum îi numeau italicii uimiţi pe micuţii blonzi ai nordului. Sistemul lor de luptă era foarte apropiat de cel al celţilor din aceste timpuri, care nu mai luptau, cum luptaseră odinioară celţii italici, neacoperiţi, înarmaţi numai cu sabia şi pumnalul, ci cu coifuri de aramă pe cap, deseori bogat ornamentate, şi cu o armă de aruncat ciudată – materis; ei păstraseră sabia lungă şi scutul mare şi îngust, uneori şi cîte o armură. Nu duceau lipsă de cavalerie, dar romanii îi întreceau în această privinţă. Ordinea lor de bătălie rămase cea de dinainte: o falangă rudimentară cuprinzînd acelaşi număr de rînduri în lăţime şi în adîncime, în luptele periculoase cei din primul rînd legîndu-şi deseori curelele de metal cu corzi. Obiceiurile erau aspre. Carnea era mîncată deseori crudă. Conducătorul armatei era cel mai viteaz şi, pe cît posibil, cel mai înalt. Frecvent, conform obiceiului celţilor şi al barbarilor în general, se stabilea dinainte ziua şi locul bătăliei cu inamicul, iar cîteodată se provoca un singur adversar la duel. Bătălia era începută cu defăimarea inamicului prin gesturi obscene şi un zgomot asurzitor, bărbaţii slobozind strigătul lor de luptă, iar femeile şi copiii mărind larma prin bătăi în coviltirele de piele ale carelor. Cimbrii se luptau vitejeşte – moartea pe cîmpul de luptă fiind singura vrednică de un om liber –, iar în urma victoriei se dedau la bestialităţi dintre cele mai cumplite şi uneori promiteau să jertfească zeilor războiului tot ceea ce victoria va fi dat pe mîna învingătorului. Armele inamicului erau sfărîmate, caii ucişi, prizonierii spînzuraţi sau păstraţi pentru a fi sacrificaţi pe altarele zeilor. Preotesele, femei cărunte, în veşminte de in, desculţe, erau acelea care, precum Ifigenia în ţara sciţilor, celebrau aceste sacrificii şi proroceau viitorul după sîngele prizonierului sau criminalului jertfit. Nu se va putea afla niciodată care dintre aceste obiceiuri au fost o cutumă generală a barbarilor nordici, care au fost împrumutate de la celţi şi care au fost specifice germanilor; doar obiceiul ca armata să fie însoţită şi condusă de preotese, şi nu de preoţi poate fi considerat unul esenţial germanic. Astfel pătrunseră cimbrii în ţara necunoscută – o imensă mulţime de origini diverse, care se formase în jurul unui nucleu de emigranţi germanici veniţi de la Marea Baltică, oarecum asemănătoare maselor de emigranţi din timpurile noastre, care traversează oceanul cu aceleaşi bagaje, într-o componenţă la fel de pestriţă şi cu aceleaşi dorinţe nedefinite şi greu realizabile. Ei îşi conduceau masiva cetate de care peste fluvii şi munţi, cu abilitatea pe care o dădea îndelungata viaţă nomadă, fiind periculoşi pentru naţiunile civilizate precum valul mării şi uraganul, dar, ca şi acestea, capricioşi şi mobili, cînd pătrunzînd cu iuţeală, cînd oprindu-se pe neaşteptate şi schimbînd direcţia sau întorcîndu-se. Veneau şi loveau ca fulgerul; tot ca fulgerul dispăreau şi, din nefericire, nu se găsi în această perioadă întunecată nici un observator care să considere necesar să descrie acest minunat meteor. Cînd, mai tîrziu, romanii începură să intuiască lanţul evenimentelor în care această primă migraţie germanică ce atinse sfera civilizaţiei antice constituia o verigă, cunoaşterea vie şi nemijlocită asupra ei dispăruse de foarte mult timp.

Acest popor fără patrie, care odinioară fusese împiedicat de celţii de la Dunăre, îndeosebi de către boii, să pătrundă spre sud, sfărîmă această barieră mai ales în urma atacurilor îndreptate de către romani împotriva celţilor danubieni, fie că aceştia apelaseră la ajutorul vechilor lor inamici împotriva legiunilor atacatoare, fie că fuseseră stînjeniţi, ca urmare a atacului romanilor, să-şi protejeze graniţa de nord ca pînă atunci. Pătrunzînd prin teritoriul scordiscilor în ţara tauriscilor, ei se apropiară în anul 641 (113) de trecătorile Alpilor carnieni, pentru a căror acoperire consulul Gnaeus Papirius Carbo ocupă poziţiile de pe înălţimile situate în apropiere de Aquileia. Aici, triburile celtice încercaseră, cu 70 de ani în urmă, să se stabilească la sud de Alpi, dar, la îndemnul romanilor, părăsiseră pămîntul deja ocupat fără a opune rezistenţă (I, p. 462); şi de data aceasta, teama pe care o inspira numele de roman în rîndurile popoarelor transalpine se dovedi foarte puternică. Cimbrii nu atacară; ei se conformară chiar ordinului lui Carbo atunci cînd acesta le porunci să părăsească teritoriul tauriscilor, aflaţi în relaţii de ospitalitate cu Roma, măsură la care tratatul încheiat cu aceştia nu-i obliga nicidecum, şi urmară călăuzele trimise de consul pentru a fi conduşi dincolo de graniţă. Dar aceste călăuze fuseseră îndrumate de romani să-i ademenească pe cimbri într-o ambuscadă, unde erau aşteptaţi de Carbo. Astfel, nu departe de Noreia, în Carintia de astăzi, se ajunse la bătălie, în care cei trădaţi îl învinseră pe trădător, provocîndu-i pierderi însemnate; numai o furtună, care-i despărţi pe combatanţi, împiedică nimicirea totală a armatei romane. Cimbrii ar fi putut să-şi îndrepte imediat atacul împotriva Italiei, însă preferară să se întoarcă spre vest. Mai degrabă printr-un tratat cu helveţii şi cu sequanii decît cu forţa armelor, ei îşi deschiseră calea pe malul stîng al Rinului şi peste Jura, ameninţînd aici din nou, cîţiva ani după înfrîngerea lui Carbo, teritoriul roman din vecinătatea imediată. În anul 645 (109), o armată romană condusă de Marcus Iunius Silanus apăru în Galia de Sud, pentru a apăra graniţa Rinului şi ţinutul alobrogilor, direct ameninţat. Cimbrii se rugară să li se dea pămînt unde să se poată aşeza în mod paşnic – cerere căreia romanii, fără îndoială, nu puteau să-i dea curs. În loc de răspuns, consulul îi atacă, dar suferi o înfrîngere totală şi tabăra romană fu cucerită. Noile recrutări care urmară acestui dezastru se loviră de atîtea dificultăţi, încît senatul se văzu obligat să abolească legile, datorate probabil lui Gaius Gracchus, care limitau durata serviciului militar (p. 77). Însă cimbrii, în loc să-şi desăvîrşească victoria, trimiseră o solie senatului de la Roma pentru reînnoirea rugăminţii de a primi pămînt şi se ocupară între timp, se pare, cu supunerea cantoanelor celtice învecinate. În felul acesta, provincia romană şi noua armată romană au avut un moment de răgaz; în schimb, se ridică un nou inamic din ţara celtică propriu-zisă. Helveţii, care aveau mult de suferit din cauza luptelor necontenite cu vecinii din nord-est, se simţiră îndemnaţi de exemplul cimbrilor să-şi caute şi ei locuri mai liniştite şi mai fertile în Galia occidentală şi se aliaseră în acest scop cu aceştia, poate încă din momentul în care cimbrii trecuseră prin ţara lor. Acum, sub conducerea lui Divico, contingentele tougenilor (al căror teritoriu nu este cunoscut) şi ale tigorinilor (lîngă lacul de la Murten) traversară munţii Jura şi ajunseră pînă în teritoriul nitiobrogilor (lîngă Agen pe Garonne). Armata romană condusă de către consulul Lucius Cassius Longinus, pe care o întîlniră în cale, se lăsă atrasă într-o ambuscadă; generalul însuşi, ca şi legatul său, consulul Gaius Piso, îşi găsiră moartea împreună cu cea mai mare parte a armatei lor; Gaius Popillius, comandantul interimar al trupei, care se salvase în interiorul taberei, capitulă şi se putu retrage după trecerea pe sub jug, predarea a jumătate din bunurile soldaţilor şi a unui număr de ostatici (647, 107). Situaţia era atît de gravă pentru romani, încît unul dintre oraşele cele mai importante din provincia lor, Tolosa, se răzvrăti şi puse stăpînire pe garnizoana romană. Însă întrucît cimbrii continuau să acţioneze în altă parte şi nici helveţii nu mai stînjeniră provincia o vreme, noul comandant suprem, Quintus Servilius Caepio, avu timp suficient pentru a lua din nou în stăpînire, prin trădare, oraşul Tolosa şi pentru a goli în tihnă tezaurele imense adunate în străvechiul şi celebrul sanctuar al lui Apollo celtic; a fost un cîştig salutar pentru tezaurul public epuizat, numai că, din cauza slabei escorte, butoaiele cu aur şi argint au fost capturate de către o bandă de tîlhari în cursul transportării lor de la Tolosa la Massalia, dispărînd fără urmă; se zvonea că adevăraţii instigatori ai acestui atac fuseseră însuşi consulul şi statul său major (648, 106). Între timp, romanii se limitară, faţă de inamicul principal, la o defensivă absolută, acoperind provincia cu trei armate puternice, pînă cînd cimbrii ar fi fost dispuşi să repete atacul. Ei veniră în anul 649 (105), sub regele lor Boiorix, gîndindu-se de data aceasta în mod serios la o expediţie în Italia. În faţa lui, Boiorix îi găsi ca generali pe proconsulul Caepio pe malul drept al Ronului, pe consulul Gnaeus Mallius Maximus pe cel stîng şi, sub ordinele sale, în fruntea unui corp separat, pe legatul său, Marcus Aurelius Scaurus. Primul atac îl lovi pe acesta din urmă, care suferi o înfrîngere totală, el însuşi fiind luat prizonier şi dus în cartierul general inamic ; iritat de arogantul avertisment al romanului captiv de a nu îndrăzni să calce pămîntul Italiei cu armata sa, regele cimbrilor îl străpunse cu mîna sa. Ca urmare, Maximus ordonă colegului său să-şi ducă armata pe malul celălalt al Ronului; acesta, conformîndu-se cu şovăială, apăru în fine pe malul stîng al fluviului la Arausio (Orange); în faţa mulţimii cimbrilor se găsea acum întreaga forţă armată romană, care, prin mărimea ei impunătoare, i-a înfricoşat în asemenea măsură, încît migratorii începură să negocieze. Dar cei doi conducători erau puternic învrăjbiţi. Maximus, un bărbat mediocru şi incapabil, fiind consul, era de drept superior colegului său Caepio, mai orgolios şi de origine aleasă, dar şi el lipsit de calităţi; acesta refuză să ocupe o tabără comună şi să se sfătuiască împreună despre operaţiile viitoare, menţinîndu-şi, ca şi pînă atunci, comanda proprie. Comisarii senatului încercară în zadar să-i împace; mai mult, întrevederea dintre cei doi generali pe care o ceruseră ofiţerii contribui doar la lărgirea rupturii. Cînd Caepio văzu că Maximus ducea tratative cu solii cimbrilor, crezu că acesta doreşte să-şi atribuie numai lui onoarea supunerii lor şi se aruncă cu divizia sa în cea mai mare grabă împotriva inamicului. Fu nimicit, astfel încît şi tabăra lui căzu în mîinile inamicului (6 octombrie 649, 105), iar dezastrul antrenă înfrîngerea, la fel de cumplită, a celei de-a doua armate romane. Se spune că ar fi pierit 80.000 de soldaţi romani şi jumătate din impresionantul număr al celor neajutoraţi care însoţiseră tabăra romană, ba chiar că numai zece oameni ar fi scăpat cu viaţă; cert este că din rîndul celor două armate reuşiră să se salveze doar puţini soldaţi, întrucît romanii luptaseră cu spatele spre rîu. Era o catastrofă care, din punct de vedere material şi moral, întrecea cu mult ziua de la Cannae. Înfrîngerile suferite de Carbo, Silanus şi Longinus nu lăsaseră urme durabile în spiritul italicilor. Ei se obişnuiseră deja să deschidă fiecare campanie cu înfrîngeri; invulnerabilitatea armelor romane era o realitate atît de axiomatică, încît părea a fi de prisos să se acorde vreo atenţie excepţiilor destul de numeroase. Bătălia de la Arausio, înfricoşătoarea apropiere a armatei cimbrilor de trecătorile neapărate ale Alpilor, insurecţiile care renăşteau atît în teritoriul roman transalpin, cît şi la lusitani, cu o intensitate crescîndă, şi lipsa de ocrotire a Italiei produseră însă o dezmeticire rapidă. Romanii îşi amintiră din nou de năvălirile celtice din secolul al IV-lea, niciodată uitate cu desăvîrşire, de ziua de pe Allia şi de incendierea Romei; teroarea galică pătrunse în inimile italicilor cu dubla forţă a amintirii străvechi şi a neliniştii proaspete; întregul Occident părea convins că dominaţia romană începea să se clatine. Ca şi în urma bătăliei de la Cannae, perioada de doliu a fost scurtată. Noile recrutări dovediră cea mai acută lipsă de oameni. Toţi italicii capabili să poarte armele au trebuit să jure că nu vor părăsi Italia; căpitanii corăbiilor ancorate în porturile italice primiră ordinul de a nu lua la bord nici un bărbat în putere. Nu se poate aprecia ce s-ar fi întîmplat dacă, după dubla lor victorie, cimbrii s-ar fi îndreptat prin porţile Alpilor imediat spre Italia. Ei năvăliră însă mai întîi pe teritoriul arvernilor, care, în fortăreţele lor, rezistară cu greu în faţa inamicului, şi, obosiţi de asediu, se îndreptară în curînd nu spre Italia, ci spre vest, către Pirinei.

Dacă organismul amorţit al poliţiei romane mai putea ajunge prin propriile-i puteri la o criză salutară, aceasta trebuia să se întîmple acum, cînd, printr-unul dintre minunatele accidente în care abundă istoria Romei, pericolul era destul de iminent pentru a trezi întreaga energie şi întregul patriotism în rîndul cetăţenilor, fără să se concretizeze totuşi atît de rapid încît să nu ofere acestor forţe timp suficient pentru dezvoltarea lor. Se repetară aceleaşi fenomene care apăruseră cu patru ani în urmă după înfrîngerile din Africa. Dezastrele africane şi cele galice erau practic de aceeaşi natură. Se prea poate ca acuzaţia să se fi îndreptat în primul caz mai mult împotriva oligarhiei în ansamblul ei, iar în cel de-al doilea, împotriva unor anumiţi magistraţi; însă opinia publică recunoscu pe bună dreptate în ambele cazuri în primul rînd falimentul guvernului care, aflat într-un regres continuu, a pus sub semnul întrebării mai întîi onoarea statului şi apoi chiar existenţa lui. Atunci, ca şi acum, nimeni nu se îndoia de adevărata cauză a răului, dar nu s-a făcut nici o tentativă de a-l stîrpi din rădăcină. Romanii vedeau prea bine că vina era a sistemului ; şi de data aceasta ei se limitară să acuze unele persoane particulare – numai că această a doua furtună se dezlănţui cu o furie cu atît mai mare împotriva vîrfurilor oligarhiei, cu cît catastrofa din anul 649 (105) o depăşea pe cea din 645 (109) prin amploare şi periculozitate. Infailibilul sentiment instinctiv al publicului că împotriva oligarhiei nu există alt remediu decît tirania se manifesta din nou, mai ales prin uşurinţa cu care acesta accepta orice tentativă a ofiţerilor de vază de a imobiliza mîinile guvernului şi de a răsturna guvernarea oligarhică sub o formă sau alta, înlocuind-o cu o dictatură. Atacurile se îndreptară mai întîi, şi pe bună dreptate, împotriva lui Quintus Caepio, în măsura în care înfrîngerea de la Arausio fusese determinată în primul rînd de nesubordonarea lui, chiar neglijînd acuzaţia, probabil bine întemeiată, de sustragere a prăzii de la Tolosa; însă furia cu care îl ataca opoziţia era alimentată în principal de faptul că el îndrăznise, în calitate de consul, să anuleze funcţiile de juraţi pentru capitalişti (p. 92). Din cauza lui se renunţă la străvechiul şi venerabilul principiu conform căruia caracterul sacru al magistraturii trebuia respectat chiar şi în cazul celor mai nedemne persoane şi, dacă dojana adresată autorului dezastrului de la Cannae fusese închisă în adîncul inimii, autorul catastrofei de la Arausio a fost privat, prin decret al poporului, în mod neconstituţional, de magistratura de proconsul, averea sa fiind confiscată şi trecută în tezaurul public (649, 105). Curînd după aceste evenimente, el a fost exclus din senat printr-un al doilea decret al poporului (650, 104). Dar toate acestea nu erau suficiente; se doreau mai multe victime şi mai ales sîngele lui Caepio. Un număr de tribuni ai poporului favorabili opoziţiei, în frunte cu Lucius Appuleius Saturninus şi Gaius Norbanus, propuseră în anul 651 (103) instituirea unui tribunal extraordinar pentru judecarea sustragerii petrecute în Galia şi a înaltei trădări; cu toate că instrucţia judiciară şi pedeapsa cu moartea fuseseră de fapt abolite pentru crimele politice, Caepio a fost arestat şi se dădu glas fără înconjur intenţiei de a-l condamna la moarte şi de a executa sentinţa. Partidul de guvernămînt încercă să anuleze propunerea prin intervenţie tribuniciană, însă tribunii respectivi au fost alungaţi din adunare şi, în tumultul violent care se iscă, fruntaşii senatului fură răniţi cu pietre. Ancheta nu putu fi împiedicată şi războiul proceselor îşi continuă cursul în anul 651 (103), ca şi cu şase ani în urmă; Caepio, colegul său în comanda supremă, Gnaeus Mallius Maximus, şi multe alte persoane distinse au fost condamnaţi; unul dintre tribunii poporului, amic al lui Caepio, abia reuşi să salveze, sacrificîndu-şi propria existenţă civilă, viaţa principalului acuzat. Mai importantă decît aceste măsuri de răzbunare era însă problema continuării periculosului război de dincolo de Alpi şi în primul rînd a găsirii persoanei căreia să i se poată încredinţa comanda supremă. Analizînd situaţia fără prejudecăţi, n-ar fi fost greu să se ia o hotărîre corectă. Ce-i drept, în comparaţie cu epocile trecute, Roma era săracă în personalităţi militare; totuşi, Quintus Maximus comandase remarcabil în Galia, Marcus Aemilius Scaurus şi Marcus Minucius, în ţinuturile Dunării, iar Quintus Metellus, Publius Rutilius Rufus şi Gaius Marius, în Africa; şi nu era vorba de înfrîngerea unui Pyrrhos sau a unui Hannibal, ci de demonstrarea, atît de des repetată, a superiorităţii armelor şi tacticii romane în faţa barbarilor nordului, deziderat care nu avea nevoie de un erou, ci de un militar sever şi destoinic. Însă în această epocă nimic nu era mai greu decît soluţionarea simplă a unei probleme administrative. Guvernul era, nici nu putea fi altfel, ca şi în războiul cu Iugurtha, atît de desconsiderat de către opinia publică, încît generalii săi cei mai pricepuţi trebuiau să se retragă în plină carieră de fiecare dată cînd un ofiţer abil îi ocăra în faţa poporului şi se înfăţişa în fruntea afacerilor ca reprezentant al opoziţiei. Astfel, nu este de mirare că ceea ce se întîmplase în urma victoriilor lui Metellus se repetă la scară şi mai mare în urma înfrîngerilor suferite de Gnaeus Mallius şi Quintus Caepio. Marius se prezentă din nou, în ciuda legii care interzicea ocuparea consulatului de două ori, şi nu numai că i se încredinţă magistratura cea mai înaltă şi comanda supremă în războiul galic, în timp ce se afla încă în Africa în fruntea armatei, dar a fost şi învestit din nou cu consulatul pentru cinci ani consecutiv (650-654, 104-100). Această măsură, care părea a fi o ironie voită la adresa spiritului exclusivist al nobilimii, care-şi vădea întreaga lui nemernicie şi miopie tocmai în relaţiile cu acest bărbat, era insolită în analele republicii şi, în fapt, incompatibilă cu spiritul constituţiei libere a Romei. Îndeosebi în sistemul militar roman – a cărui transformare dintr-o armată civică într-o ceată de mercenari, începută de Marius încă din timpul războiului african, a fost încheiată şi desăvîrşită acum, în perioada cît aceasta a deţinut comanda supremă nelimitată, mai mult prin forţa lucrurilor decît graţie împuternicirilor mandatului său – au rămas vizibile pentru totdeauna urmele profunde ale acestei comenzi neconstituţionale a primului general democrat.

Noul general, Gaius Marius, apăru în anul 650 (104) dincolo de Alpi, fiind urmat de un număr de ofiţeri încercaţi, dintre care cel care îl capturase pe Iugurtha, temerarul Lucius Sulla, îşi cîştigă în curînd un nou renume, şi de o armată numeroasă formată din soldaţi italici şi aliaţi. La început, el nu întîlni inamicul împotriva căruia fusese trimis. După ce jefuise ţinutul de dincolo de Ron, ciudatul popor care învinsese la Arausio trecuse Pirineii, cum s-a menţionat mai sus, şi se încăieră tocmai acum cu bravii locuitori de pe coasta de nord şi din interiorul ţării; se părea că germanii doreau să-şi dovedească încă de la apariţia pe scena istoriei lipsa de perseverenţă. Marius găsi deci timp suficient, pe de o parte, pentru a-i aduce sub ascultare pe tectosagii revoltaţi, pentru a consolida fidelitatea oscilantă a cantoanelor galice şi ligurice supuse şi pentru a dobîndi sprijin şi contingente din partea aliaţilor din interiorul şi din afara provinciei romane, ameninţaţi atît de către romani, cît şi de către cimbri – de exemplu, de la alobrogi, sequani şi masalioţi; pe de alta, pentru a disciplina armata ce-i fusese încredinţată, prin severitate şi o justiţie imparţială atît faţă de ofiţeri, cît şi faţă de soldaţi, şi pentru a-i pregăti pe soldaţi pentru muncile mai serioase ale războiului prin marşuri şi numeroase lucrări de fortificaţie; trebuie amintită în acest sens construirea unui canal pe Ron, pentru facilitarea aprovizionării armatei cu transporturile sosite din Italia, care a fost încredinţat ulterior masalioţilor. El se menţinea, în plus, în defensiva cea mai strictă şi nu depăşi graniţele provinciei romane. În sfîrşit, se pare că în cursul anului 651 (103), după ce fusese oprit în Spania de rezistenţa dîrză a populaţiilor autohtone, mai ales a celtiberilor, torentul cimbrilor năvăli din nou în partea nordică a Pirineilor şi, de aici, după toate aparenţele, de-a lungul ţărmului Oceanului Atlantic, unde tot ce vieţuia în spaţiul dintre Pirinei şi Sena se supuse înfricoşătorilor invadatori. Abia aici, la graniţa neînfricatei confederaţii a belgilor, ei întîlniră o rezistenţă serioasă; dar tot aici, în timp ce staţionau pe teritoriul velocasilor (Rouen), primiră întăriri considerabile. În această perioadă li se asociară trei cantoane ale helveţilor, printre care şi tigorinii şi tougenii, care luptaseră odinioară pe Garonne împotriva romanilor; mai mult, ei obţinură şi sprijinul teutonilor, populaţie de aceeaşi origine, conduşi de regele Teutobod, care fuseseră determinaţi de evenimente pe care tradiţia nu ni le-a păstrat să-şi părăsească patria de la Marea Baltică şi să ajungă pe Sena. Dar nici hoardele unite nu reuşiră să înfrîngă curajoasa rezistenţă a belgilor. În consecinţă, căpeteniile se hotărîră, să se ocupe cu adevărat de expediţia italică, cu hoardele lor astfel înmulţite. Pentru a nu se împovăra cu prada dobîndită pînă atunci, aceasta a fost lăsată aici sub paza unui corp de 6.000 de bărbaţi, din care, după diverse peregrinări, se născu poporul aduatucilor de pe Sambre. Dar, fie din cauza dificilei aprovizionări pe drumurile Alpilor, fie din alte motive, masa se diviză din nou în două hoarde, urmînd să pătrundă în Italia pe două căi: pe una, cimbrii şi tigorinii, trecînd din nou Rinul şi traversînd trecătorile Alpilor orientali, cercetate încă din anul 641 (113), iar pe cealaltă, teutonii nou-veniţi, tougenii şi ambronii, floarea armatei cimbrilor, care se evidenţiaseră deja în bătălia de la Arausio, prin Galia romană şi trecătorile occidentale. În vara anului 652 (102), această a doua hoardă traversă, din nou, nestînjenită Ronul, reluînd lupta cu romanii pe malul stîng al acestuia, după un răgaz de aproape trei ani. Marius îi aşteptă la confluenţa dintre Isere şi Ron, într-o tabără bine aleasă şi bine aprovizionată, închizînd accesul barbarilor spre singurele rute militare către Italia practicabile pe atunci, aceea peste Micul St. Bernhard şi aceea de-a lungul litoralului. Teutonii atacară tabăra care le bara drumul; trei zile în şir, uraganul barbarilor se năpusti asupra valurilor romane, dar curajul sălbatic eşuă în faţa superiorităţii romanilor în războiul de fortificaţii şi în faţa prudenţei generalului. După pierderi considerabile, semeţii barbari hotărîră să abandoneze asaltul şi să înainteze spre Italia fără a cuceri tabăra. Ei defilară prin faţa acesteia timp de şase zile, o dovadă mai degrabă a dificultăţii cu care se mişcau din pricina bagajelor lor, decît a numărului lor impresionant. Generalul asistă fără să atace; e uşor de înţeles de ce nu a reacţionat la strigătele insultătoare ale inamicilor care întrebau dacă romanii nu au comisioane pentru soţiile lor din patrie, dar faptul că n-a atacat această dezorganizată paradă a coloanelor inamice prin faţa armatei romane aliniate arată cît de puţină încredere avea în soldaţii săi neexperimentaţi. După ce convoiul trecu, îşi ridică şi el tabăra şi-l urmări pe inamic îndeaproape în ordinea cea mai severă şi fortificîndu-şi tabăra pentru fiecare noapte. Teutonii, care încercau să atingă drumul ce mergea de-a lungul litoralului, ajunseră, coborînd de-a lungul Ronului, pînă în apropiere de Aquae Sextiae, urmăriţi de romani. Căutînd apă, trupele ligurice uşoare ale romanilor se loviră de ariergarda celtică, de ambroni; încăierarea deveni în curînd generală; după o luptă aprigă, romanii cîştigară supremaţia şi urmăriră inamicul, care bătu în retragere pînă la tabăra de care. Această primă ciocnire norocoasă dădu curaj generalului şi soldaţilor săi; trei zile după aceea, Marius îşi rîndui trupele pe promontoriul colinei pe care îşi aşezase tabăra în vederea bătăliei decisive. Teutonii, de mult nerăbdători să se măsoare cu adversarii lor, năvăliră imediat în amonte şi începură bătălia. Aceasta a fost crîncenă; pînă la prînz, germanii rămaseră neclintiţi precum zidurile; însă arşiţa neobişnuită a soarelui din Provence îi moleşi curînd, iar o larmă din spatele lor, provocată de o bandă de tineri din tabăra romană care se năpusti cu strigăte puternice dintr-un ascunziş împădurit, făcu să se rupă definitiv rîndurile şovăielnice. Întreaga hoardă a fost dispersată şi, cum era de aşteptat într-o ţară străină, barbarii au fost omorîţi sau făcuţi prizonieri; în rîndul prizonierilor se număra şi regele Teutobod, iar printre morţi se aflau o mulţime de femei care, ştiind tratamentul ce le aştepta ca sclave, fie se lăsară măcelărite în urma unei rezistenţe disperate, fie se sinuciseră în prizonierat, după ce se rugaseră în van să fie consacrate serviciului divin şi fecioarelor sacre ale Vestei (vara anului 652, 102). Astfel, Galia nu mai era tulburată de germani; şi aceasta tocmai la timp, întrucît fraţii lor de arme se aflau deja dincoace de Alpi. Aliaţi cu helveţii, cimbrii ajunseseră, fără dificultăţi, de la Sena pînă în regiunea izvoarelor Rinului, traversaseră lanţul Alpilor prin trecătoarea Brenner şi coborîseră apoi de-a lungul rîurilor Eisack şi Adige în cîmpia italică. Aici, consulul Quintus Lutatius Catulus trebuia să apere trecătorile; însă necunoscînd prea bine zona şi temîndu-se de învăluire, nu îndrăznise să înainteze în Alpii propriu-zişi, ci ocupase poziţii mai jos de Trient, pe malul stîng al rîului Adige, asigurînd, pentru orice eventualitate, trecerea pe cel drept, prin aruncarea unui pod. Numai că, atunci cînd cimbrii năvăliră în mase compacte dinspre munţi, armata romană a fost cuprinsă de o panică generală şi, legionari şi călăreţi deopotrivă, fugiră: cei din urmă, de-a dreptul spre capitală, cei dintîi, pe colina cea mai apropiată care părea să ofere o oarecare siguranţă. Catulus abia putu, cu ajutorul unei stratageme, să ducă cea mai mare parte a armatei pe malul celălalt înainte ca inamicii, care stăpîneau cursul superior al Adigelui şi slobozeau deja copaci şi buşteni spre pod, pentru a-l distruge şi a bloca astfel retragerea romanilor. Generalul trebui să lase încă o legiune pe malul stîng, iar laşul tribun care o comanda se pregătise deja să capituleze, cînd a fost străpuns de către centurionul Gnaeus Petreius din Atina, care, trecînd prin mijlocul inamicilor, reuşi să ajungă la armata principală de pe malul drept. Astfel a fost salvată armata şi, într-un fel, şi onoarea cetăţenilor; urmările neocupării trecătorilor şi retragerii precipitate au fost totuşi cît se poate de nefaste. Catulus trebui să se retragă pe malul drept al Padului şi să lase la discreţia cimbrilor întreaga cîmpie dintre Pad şi Alpi, astfel încît comunicaţiile cu Aquileia puteau să fie menţinute numai pe mare. Acestea se întîmplau în vara anului 652 (102), în aceeaşi perioadă în care la Aquae Sextiae se desfăşura bătălia decisivă dintre romani şi teutoni. Dacă cimbrii şi-ar fi continuat atacul fără întrerupere, Roma ar fi putut să ajungă într-o situaţie foarte critică; însă ei rămaseră fideli obiceiului lor de a se odihni în cursul iernii, cu atît mai mult cu cît ţara bogată, neobişnuitul adăpost între pereţi şi sub acoperiş, băile calde, noile şi opulentele mîncăruri şi băuturi îi îndemnară să se răsfeţe pentru o perioadă de timp. Astfel, romanii cîştigară răgazul necesar pentru a-i întîmpina în Italia cu forţele unite. Nu era momentul potrivit pentru a relua acum, ceea ce generalul democrat ar fi făcut în alte împrejurări, planul întrerupt de cucerire a ţării celţilor, aşa cum îl concepuse poate Gaius Gracchus însuşi; de pe cîmpul de bătălie de la Aix, armata victorioasă a fost condusă pe Pad, iar după o scurtă şedere în capitală, unde Marius refuză să-şi celebreze triumful oferit înainte de înfrîngerea definitivă a barbarilor, el sosi la armatele unite. În primăvara anului 653 (101), acestea, numărînd 50.000 de soldaţi, comandaţi de către consulul Marius şi de către proconsulul Catulus, traversară din nou Padul şi se îndreptară împotriva cimbrilor care, la rîndul lor, păreau să fi înaintat în amonte pentru a trece peste năvalnicul fluviu în apropierea izvoarelor. Cele două armate se întîlniră la sud de Vercellae, nu departe de vărsarea Sesiei în Pad, tocmai acolo unde Hannibal dăduse prima bătălie pe pămîntul italic. Cimbrii doreau bătălia şi, conform obiceiului lor, trimiseră soli la romani pentru a stabili data şi locul acesteia; Marius consimţi şi alese chiar ziua următoare – 30 iulie 653 (101) – şi Cîmpiile Raudiene, o suprafaţă întinsă, pe care cavaleria romană superioară avea spaţiul necesar pentru manevră. Aici întîlniră inamicul, care îi aştepta, dar care a fost totuşi surprins, întrucît, din cauza ceţii matinale, cavaleria celtică se găsi în plină luptă cu cea romană, mai puternică, înainte de clipa aşteptată, fiind respinsă pînă la rîndurile pedestrimii, care tocmai se alinia pentru bătălie. Cu sacrificii reduse se obţinu o victorie deplină şi cimbrii au fost exterminaţi. Fericiţi ar fi trebuit să se considere cei care căzuseră în bătălie, iar aceştia formau majoritatea, printre care şi viteazul rege Boiorix, sau, oricum, mai fericiţi decît cei care s-au sinucis ulterior sau care au fost obligaţi să aştepte în tîrgul de sclavi de la Roma stăpînul care să răsplătească nordicului obrăznicia de a fi rîvnit la frumosul sud înainte de vreme. La vestea înfrîngerii, tigorinii, rămaşi în zona submontană a Alpilor pentru a-i urma ulterior pe cimbri, se răspîndiră din nou în patria lor. Avalanşa de oameni care alarmase timp de 13 ani naţiunile de la Dunăre pînă la Ebru şi de la Sena pînă la Pad se odihnea acum sub ţărînă sau suferea în jugul sclaviei; experienţa recentă a migraţiei germanice îşi trăise rostul; poporul fără patrie al cimbrilor şi al camarazilor lor nu mai exista. Partidele politice ale Romei îşi continuau vrajba lor meschină fără să fie preocupate de marele capitol al istoriei universale din care fusese întoarsă prima filă şi fără să se lase pătrunse de sentimentul curat că în această zi atît aristocraţii, cît şi democraţii Romei îşi îndepliniseră sarcina. Rivalitatea dintre cei doi generali, care nu numai că erau adversari politici, dar nu se înţelegeau nici din punct de vedere militar din cauza succeselor atît de diferite în cursul celor două campanii din anul precedent, izbucni imediat după bătălie în modul cel mai reprobabil. Catulus putea afirma pe bună dreptate că divizia centrală, pe care o comandase, ar fi decis victoria şi că oamenii săi ar fi capturat 31 de stindarde, iar cei ai lui Marius numai două; soldaţii săi îi conduseră chiar pe deputaţii oraşului Parma printre grămezile de cadavre, pentru a le demonstra că Marius ar fi ucis 1.000 de oameni, iar Catulus 10.000. Cu toate acestea, Marius a fost considerat adevăratul învingător al cimbrilor, şi pe bună dreptate; nu numai pentru că el deţinuse în ziua decisivă comanda supremă datorită gradului său mai mare şi era, din punctul de vedere al talentului militar şi al experienţei, cu mult superior colegului său, ci în primul rînd pentru că a doua victorie, cea de la Vercellae, devenise posibilă numai datorită celei dintîi, obţinută la Aquae Sextiae. În epocă însă nu acestea erau consideraţiile care legară fără rezerve de numele lui Marius gloria de a fi salvat Roma în faţa cimbrilor şi teutonilor, ci raţionamentele de partid. Catulus era un bărbat cultivat şi inteligent, un orator atît de subtil, încît limbajul său elegant se apropia de elocinţă, un scriitor de memorii şi un poet de ocazie destul de bun, ca şi un excelent cunoscător şi critic de artă; dar era cu totul altceva decît un om al poporului, iar victoria sa era una a aristocraţiei. Bătăliile necioplitului ţăran care fusese ridicat pe scut de gloată şi care condusese poporul de rînd la victorie nu fuseseră însă numai înfrîngeri ale cimbrilor şi teutonilor, ci şi înfrîngeri ale guvernului; de ele se legau speranţe foarte diferite de cele cu privire la posibilitatea desfăşurării nestingherite a afacerilor mercantile dincolo de Alpi sau referitoare la cultivarea ogorului dincoace de ei. Trecuseră 20 de ani de cînd cadavrul însîngerat al lui Gaius Gracchus fusese dus de apele Tibrului; de 20 de ani guvernarea aristocraţiei restaurate era suportată şi blestemată; nu se ridicase încă un răzbunător al lui Gracchus, un al doilea demiurg pentru desăvîrşirea edificiului început. Mulţi urau şi mulţi sperau, mulţi dintre cetăţenii cei mai răi şi cei mai buni ai statului; oare în persoana fiului zilierului de la Arpinum fusese găsit, în sfîrşit, bărbatul apt să împlinească aceste dorinţe? Se ajunsese într-adevăr în pragul celei de-a doua revoluţii, atît de temută, dar atît de dorită?