Capitolul VI
Încercarea de revoluţie a lui Marius şi tentativa de reformă a lui Drusus
Gaius Marius, fiul unui zilier sărac, s-a născut în anul 599 (155) în satul Cereatae; acesta aparţinea pe atunci de comunitatea Arpinum şi obţinu mai tîrziu dreptul municipal cu numele de Cereatae Marianae ; astăzi e cunoscută ca „Patria lui Marius” (Casamare). El crescuse la coarnele plugului, în condiţii atît de precare, încît se părea că îi era negat chiar şi accesul la magistraturile comunale de la Arpinum; învăţă de mic să suporte foamea şi setea, arşiţa soarelui şi gerurile iernii şi să doarmă pe pămîntul gol, obişnuinţă de care nu se va despărţi nici ca general. Din momentul în care vîrsta îi permisese, intrase în armată şi, în şcoala severă a războaielor spaniole, înaintase în curînd pînă la gradul de ofiţer; în războiul numantin al lui Scipio, pe atunci în vîrstă de 23 de ani, el atrăsese atenţia severului general prin îngrijirea atentă a calului şi a armelor sale, ca şi prin vitejia în bătălie şi conduita onestă în tabără. Se întorsese în patrie cu cicatrici care-i făceau cinste şi cu distincţii militare, ca şi cu dorinţa arzătoare de a-şi face un nume în cariera pe care o începuse atît de glorios; însă în circumstanţele de atunci, nici cel mai merituos bărbat nu putea să ajungă, fără avere şi fără relaţii, la magistraturile politice, singurele care conduceau la funcţii militare superioare. Tînărul ofiţer avu parte de amîndouă, atît datorită unor speculaţii comerciale norocoase, cît şi datorită căsătoriei cu o fată din străvechea gintă patriciană a Iuliilor. Astfel, după eforturi considerabile şi după mai multe eşecuri, el ajunse să ocupe în anul 639 (115) pretura, avînd din nou ocazia să-şi dovedească destoinicia militară ca guvernator în Hispania Ulterior. Mai sus s-a relatat deja cum a preluat consulatul în anul 647 (107), în pofida opoziţiei aristocraţiei, şi cum a terminat războiul african ca proconsul în anii 648-649 (106-105), cum – chemat la comanda supremă a războiului împotriva germanilor în urma nefericitei zile de la Arausio şi reînnoindu-i-se patru ani consecutiv (din anul 650, 104, pînă în anul 653, 101) consulatul, fapt nemaiîntîlnit în analele republicii – îi înfrînse pe cimbri dincoace, iar pe teutoni dincolo de Alpi. În magistratura sa militară, Marius se dovedise a fi un bărbat viteaz şi onest, care judeca imparţial şi împărţea prada cu o echitate şi un dezinteres faţă de propria-i persoană rar întîlnite; un bun organizator, care adusese iarăşi în stare de funcţionare mecanismul ruginit al sistemului militar roman; un general capabil, care ştia să menţină şi disciplina, şi buna dispoziţie în rîndul soldaţilor, cîştigîndu-le dragostea prin comportarea sa familiară, care îl privea pe inamic drept în faţă angajînd bătălia în momentul oportun. Nu a fost, în măsura în care-l putem judeca, o capacitate militară eminentă, însă calităţile demne de admirat pe care le avea erau, în împrejurările de atunci, suficiente pentru a-i aduce o bună reputaţie ; graţie acesteia, intrase într-un mod neobişnuit în rîndul consulilor şi triumfătorilor. Totuşi, nu se potrivea cu acest cerc ilustru. Vocea îi rămăsese sonoră şi aspră, privirea sălbatică, ca şi cum vedea încă în faţa sa libieni şi cimbri, iar nu colegi bine educaţi şi spilcuiţi. Superstiţios ca un adevărat mercenar, fusese determinat să-şi depună candidatura nu de conştiinţa talentului său, ci de prezicerile unui divinator etrusc, iar în cursul campaniei împotriva teutonilor, consiliul de război fusese ajutat în luarea hotărîrilor sale de profetesa siriană Martha. Acestea nu erau de fapt obiceiuri nearistocratice. În asemenea probleme, atunci ca şi întotdeauna, straturile cele mai înalte ale societăţii se întîlneau frecvent cu cele mai umile. Lipsa de cultură politică era însă de neiertat; era, într-adevăr, foarte bine că ştia să-i înfrîngă pe barbari, dar ce impresie putea produce un consul atît de ignorant în privinţa etichetei încît apărea în veşmintele triumfale în mijlocul senatului!? Caracterul plebeian nu-l părăsise nici în alte privinţe. Marius nu era numai, conform limbajului aristocratic, un om sărac, ci, mai grav, era cumpătat şi un duşman declarat al tuturor mituirilor şi nepotismelor. În stilul soldatului, el nu era pretenţios, dar benchetuia cu plăcere, mai ales în anii din urmă; nu se pricepea să organizeze serbări şi ţinea un bucătar nepriceput. Tot atît de grav era faptul că fostul consul ştia numai latineşte şi trebuia să renunţe la conversaţia greacă; că se plictisea la dramele greceşti ar fi fost scuzabil, probabil că nu era singurul, dar recunoaşterea în public a acestui lucru era o dovadă de naivitate. Astfel, el a rămas toată viaţa un ţăran rătăcit în mijlocul aristocraţilor, iritat de sarcasmele şi, ceea ce era şi mai dureros, de compasiunea colegilor săi, pe care nu putea niciodată s-o dispreţuiască, aşa cum făceau aceştia. Marius se afla în afara partidelor în aceeaşi măsură în care se afla în afara societăţii. Măsurile pe care le impusese în cursul tribunatului său (635, 119), un control mai sever la predarea tăbliţelor de vot – pentru înlăturarea gravelor fraude ce aveau loc cu această ocazie – şi împiedicarea propunerilor exagerate în legătură cu donaţiile oferite poporului, nu poartă pecetea unui partid – în nici un caz a celui democratic –, ci arată cît de mult detesta corupţia şi lipsa de chibzuinţă. Cum ar fi putut un bărbat ca acesta, ţăran din naştere şi soldat din pasiune, să fie un revoluţionar? Ce-i drept, atacurile răuvoitoare ale aristocraţiei îl mînaseră mai tîrziu în tabăra adversarilor guvernului şi, în curînd, el se văzu înălţat pe scut, mai întîi ca general al opoziţiei şi destinat, poate, în viitorul apropiat unor lucruri şi mai mari. Dar acestea erau mai degrabă urmările forţelor superioare ale împrejurărilor şi ale nevoii generale a opoziţiei de a avea un conducător, decît opera sa personală; de la plecarea sa în Africa, în anii 647-648 (107-106), abia dacă fusese în trecere prin capitală. Numai în prima jumătate a anului 653 (101), învingător atît asupra teutonilor, cît şi asupra cimbrilor, el se întoarse la Roma pentru a sărbători acum cu onoruri duble triumful său amînat; era, evident, primul bărbat al Romei, şi totuşi un începător în politică. Era dincolo de orice îndoială nu numai că Marius salvase Roma, dar şi că el era unicul bărbat care ar fi putut s-o salveze; numele său era pe buzele tuturor, nobilii îi recunoscură meritele; în rîndurile mulţimii era popular ca nimeni altul înaintea lui sau după el, popular atît prin virtuţile, cît şi prin defectele sale, atît prin dezinteresul său nearistocratic, cît şi prin bădărănia sa rurală; pentru mulţime, era un al treilea Romulus şi un al doilea Camillus; i se aduceau libaţii asemenea zeilor. Astfel, nu era de mirare că fiul de ţăran era cuprins cîteodată de ameţeală în faţa strălucirii orbitoare, că-şi asemuia campaniile din Africa pînă în ţara celţilor cu triumfurile lui Dionysos peregrinînd de la un continent la altul şi că a lăsat să i se facă o cupă – nu dintre cele mai mici – după modelul celei a lui Bacchus, pentru propria-i folosinţă. În acest entuziasm tumultuos al poporului era tot atîta speranţă cît şi mulţumire, care ar fi derutat şi pe un bărbat cu sînge mai rece şi cu o experienţă politică mai mare. În ochii admiratorilor săi, opera lui Marius nu era nicidecum terminată; lui, primului bărbat al Romei, favoritului poporului, şefului opoziţiei, îi revenea acum sarcina de a salva Roma încă o dată. Ce-i drept, pentru un bărbat ca el, ţăran şi soldat, maşinaţiile politice din capitală erau necunoscute şi stînjenitoare; pe cît de bine comanda, pe atît de prost vorbea, iar în faţa lăncilor şi săbiilor inamicului dovedea o atitudine mult mai fermă decît în faţa mulţimii care aplauda sau huiduia. Dar înclinaţiile lui erau prea puţin importante. Speranţele obligă. Poziţia sa militară şi politică era de asemenea natură încît, dacă nu dorea să rupă cu trecutul său glorios, să înşele aşteptările partidului său, ale naţiunii chiar, şi să devină infidel datoriei pe care i-o impunea propria sa conştiinţă, trebuia să se opună nefastei administrări a treburilor publice şi să pună capăt regimului de restauraţie; iar dacă avea calităţile veritabile ale unui conducător al poporului, el putea cu siguranţă să se lipsească de acelea care-i lipseau ca şef politic.
Datorită armatei reorganizate, Marius dispunea de o armă teribilă. Pînă în timpurile sale, trebuiseră să fie făcute, este adevărat, numeroase concesii ideii fundamentale a constituţiei serviene, aceea de limitare a recrutărilor numai la cetăţenii avuţi şi de stabilire a diferenţelor dintre categoriile de arme numai în conformitate cu diferenţierea claselor după averi (I, pp. 76, 219-220). Averea minimă de 11.000 de aşi (300 de taleri) necesară intrării în armata civică fusese redusă la 4.000 de aşi (115 taleri) (I, p. 561); cele şase vechi clase de proprietari, conform cărora se făcuse împărţirea pe arme, fuseseră reduse la trei, continuîndu-se, ce-i drept, să se aleagă, după constituţia serviană, cavalerii din clasele cele mai avute, iar infanteria uşoară din cele mai sărace; însă clasa mijlocie, infanteria de linie propriu-zisă, nu mai era împărţită în cele trei linii de hastati, principes şi triarii după avere, ci după anii de serviciu. De asemenea, de mult timp, aliaţii italici fuseseră chemaţi în număr nelimitat la serviciul militar, obligaţia acestuia impunîndu-se însă şi în cazul lor cu predilecţie claselor proprietare. Cu toate acestea, pînă la Marius, sistemul militar roman se baza în esenţă pe străvechea instituţie a miliţiilor civice. Însă în noile împrejurări, aceasta nu mai corespundea. Pe de o parte, clasele superioare ale societăţii se îndepărtaseră din ce în ce mai mult de serviciul militar, iar pe de alta, clasa mijlocie romană şi italică se restrînsese tot mai mult. Dimpotrivă, deveniseră disponibile considerabilele resurse militare ale aliaţilor şi supuşilor din afara Italiei, iar proletariatul italic, bine folosit, oferea un material foarte util, cel puţin din punct de vedere militar. Cavaleria civică (I, p. 545), care ar fi trebuit să fie formată din clasa proprietarilor, dispăruse practic din serviciul de campanie încă înainte de apariţia lui Marius. Ea este menţionată pentru ultima dată ca un corp de armată efectiv în campania spaniolă din anul 614 (140), unde a provocat exasperarea generalului prin aroganţa insolentă şi nesubordonarea ei şi a generat un război între cavaleri şi comandant, purtat de ambele părţi cu aceeaşi lipsă de principii. În războiul lui Iugurtha, ea apare numai ca un fel de gardă de onoare pentru general şi pentru principii străini; după aceea, dispare cu desăvîrşire. De asemenea, completarea legiunilor cu numărul de recruţi calificaţi din toate punctele de vedere se dovedi foarte dificilă chiar şi în împrejurări obişnuite, astfel încît eforturi asemenea celor necesare după bătălia de la Arausio ar fi fost cu totul lipsite de rezultate mulţumitoare dacă s-ar fi respectat vechile reguli legate de obligativitatea serviciului militar. Pe de altă parte, încă înainte de Marius, supuşii din afara Italiei – cavalerii greu înarmaţi din Tracia, cavaleria uşoară africană, excelenta pedestrime uşoară a ligurilor sprinteni, luptătorii cu praştia din Baleare – fuseseră folosiţi în cadrul armatelor romane şi în afara provinciilor lor într-un număr tot mai mare, mai ales în rîndul cavaleriei şi infanteriei uşoare; concomitent, în timp ce se ducea lipsă de recruţi din rîndul cetăţenilor avuţi, cetăţenii săraci, lipsiţi de calificarea necesară, se îmbulziseră nechemaţi spre armată; de fapt, avînd în vedere mulţimea lipsită de muncă – sau certată cu aceasta – şi avantajele considerabile pe care le oferea serviciul militar roman, înrolarea voluntară nu poate să fi constituit o dificultate. Aşadar, nu era decît o consecinţă necesară a transformărilor politice şi sociale ale statului faptul că structura militară romană renunţa la sistemul miliţiilor de cetăţeni în favoarea celui al contingentelor şi înrolărilor, că în alcătuirea cavaleriei şi trupelor uşoare se apela în principal la contingentele supuşilor, astfel încît, pentru războiul împotriva cimbrilor, acestea veniseră chiar şi din Bitinia. Pentru infanteria de linie, reglementările în vigoare privind obligativitatea serviciului militar nu au fost anulate, dar i se permitea oricărui cetăţean liber să intre voluntar în armată; Marius a introdus această măsură în anul 647 (107). La toate acestea se adaugă nivelarea în rîndul infanteriei de linie, care trebuie atribuită tot lui Marius. Metoda romană de clasificare aristocratică prevalase pînă atunci chiar şi în interiorul legiunii. Cele patru diviziuni de velites, hastati, principes şi triarii – sau, cum le-am spune noi, avangarda, prima, a doua şi a treia linie – avuseseră pînă atunci fiecare clasificarea sa proprie, în conformitate cu averea sau cu anii de serviciu şi chiar, în cea mai mare parte, cu tipul de armament; fiecare avusese locul său în ordinea de bătălie, statornicit o dată pentru totdeauna, fiecare gradul său militar determinat şi un stindard anume. Toate aceste diferenţieri se năruiră acum. Cine fusese admis ca legionar nu avea nevoie de altă calificare pentru a servi în oricare dintre aceste diviziuni; numai alegerea ofiţerilor decidea asupra locului fiecăruia. Toate deosebirile de înarmare au fost suprimate şi, în consecinţă, toţi recruţii puteau fi antrenaţi în mod uniform; sînt măsuri care se leagă, neîndoielnic, de multiplele ameliorări impuse de Marius în ceea ce priveşte transportul bagajelor, înarmarea şi altele asemănătoare şi care contituie o mărturie elocventă a clarviziunii lui în problemele practice ale meseriei de războinic şi a grijii sale pentru soldat. În acest sens, trebuie menţionat îndeosebi noul sistem de exerciţii conceput de către Publius Rutilius Rufus, consul în anul 649 (105), camarad al lui Marius în cursul războiului african; este semnificativ că acest sistem, foarte apropiat de modalitatea de instruire practicată pe atunci în şcolile de gladiatori, sporea considerabil pregătirea militară a fiecărui individ. Organizarea legiunii se schimbă cu desăvîrşire. În locul celor 90 de companii (manipuli) – fiecare formată din două secţiuni (centuriae) de cîte 60 de soldaţi în primele două rînduri şi de cîte 30 de soldaţi în al treilea rînd – de infanterie grea care alcătuiseră pînă atunci unitatea tactică, apărură zece cohorte (cohortes), fiecare cu un stindard propriu şi compusă din 6 – uneori numai din 5 – centurii de cîte 100 de soldaţi, astfel încît, cu toate că prin suprimarea infanteriei uşoare din legiune au fost eliminaţi 1.200 de soldaţi, numărul total de soldaţi al legiunii crescu totuşi de la 4.200 la 6.000. Metoda de a lupta în trei divizii a rămas în vigoare, dar dacă înainte fiecare divizie formase un corp de armată distinct, acum generalul putea să decidă cum să împartă cohortele de care dispunea în cele trei linii. Rangul militar era determinat numai de ordinea numerică a soldaţilor şi a diviziilor. Cele patru stindarde ale diverselor componente ale legiunii, lupul, taurul cu cap de om, calul şi mistreţul, care înainte fuseseră purtate, probabil, în fruntea cavaleriei şi a celor trei divizii de infanterie grea, dispăruseră; rămaseră numai însemnele noilor cohorte şi noul stindard pe care Marius îl dăduse întregii legiuni, vulturul de argint. În interiorul legiunii dispăruse orice urmă a diviziunii aristocratice şi civice consacrate, între legionari stabilindu-se de acum încolo numai diferenţe de natură strict militară; însă cu cîteva decenii înainte, în împrejurări accidentale, se formase un corp de armată privilegiat faţă de legiune: garda personală a generalului. Faptul datează din războiul numantin, cînd Scipio Aemilianus, nefiind înzestrat de către guvern cu trupele noi solicitate, a trebuit să-şi asigure viaţa în faţa unei soldăţimi indisciplinate şi şi-a format din voluntari o unitate de 500 de soldaţi, în care, mai tîrziu, erau primiţi, drept recompensă, soldaţii cei mai merituoşi (p. 15). Această cohortă – numită „a amicilor” sau, mai frecvent, „a cartierului general” (praetoriani) – servea la sediul generalului (praetorium), fiind eliberată în schimb de serviciul de tabără şi de cel de geniu, şi beneficia de o soldă şi de o consideraţie mai mari. Această revoluţionare completă a structurii armatei romane pare izvorîtă în principal din motive militare, şi nu politice, şi, în general, pare să fi fost nu atît opera unui individ, cu atît mai puţin a unui ins ambiţios şi calculat, cît o modificare, impusă prin forţa împrejurărilor, a unor instituţii care nu se mai puteau menţine. Probabil că introducerea sistemului de înrolare pe plan intern de către Marius a salvat statul de la prăbuşirea militară, aşa cum, cîteva secole mai tîrziu, Arbogast şi Stilicho îi vor mai menţine existenţa pentru o scurtă perioadă prin introducerea serviciului militar străin. Totuşi, această modificare implica, deşi încă necristalizată, o revoluţie politică totală. Constituţia republicană se baza în esenţă pe principiul conform căruia cetăţeanul era în principal soldat, iar soldatul, înainte de toate, cetăţean; acesta dispăruse din momentul în care se formase o clasă de soldaţi. Cu rutina caracteristică profesiunii de gladiator, noul sistem de exerciţii trebuia să conducă la acelaşi rezultat; serviciul militar devenea treptat o meserie. Un efect mult mai rapid a produs atragerea, deşi limitată, a proletariatului spre serviciul militar; mai ales în ceea ce priveşte străvechile principii care îi recunoşteau generalului dreptul de recompensare a soldaţilor, drept care era compatibil numai cu instituţii republicane foarte solide şi care îi permitea, într-un fel, soldatului destoinic şi norocos să ceară generalului o parte din prada mobilă, iar statului, o bucată din pămîntul cucerit. Pe cînd cetăţeanul şi ţăranul recrutat vedeau în serviciul militar doar o povară pe care trebuiau s-o poarte pentru binele public, iar în cîştigul de război doar o infimă compensaţie pentru pierderile mult mai însemnate înregistrate în urma serviciului, proletarul recrutat, dimpotrivă, nu numai că era legat întotdeauna de solda sa, ci el, care nu era primit după concediere de un azil pentru invalizi, ba nici de unul pentru săraci, trebuia să dorească să rămînă sub drapel şi să nu-l părăsească decît după ce obţinuse dreptul de cetăţean. Unica sa patrie era tabăra, unica sa ştiinţă, războiul, unica sa speranţă, generalul; consecinţele se pot înţelege uşor. Cînd, după bătălia de pe Cîmpia Raudiană, Marius conferi, împotriva constituţiei, pe cîmpul de luptă dreptul de cetăţenie în masă pentru două cohorte de aliaţi italici recompensînd astfel conduita lor exemplară, el se justifică mai tîrziu spunînd că în larma încleştării nu putuse să distingă glasul legii. Dacă, în probleme mai importante, interesele armatei şi ale generalului trebuiau să producă solicitări neconstituţionale pe cîmpul de bătălie, cine ar fi putut garanta că nu vor exista şi alte legi care să nu fie auzite din cauza zăngănitului de săbii? Existau armata permanentă, clasa de soldaţi, garda; ca şi în constituţia republicană, şi în cea militară existau stîlpii viitoarei monarhii; doar monarhul mai lipsea. Cînd cei 12 vulturi zburaseră deasupra Capitoliului, ei anunţaseră regalitatea; noul vultur pe care Gaius Marius îl oferise legiunilor anunţa sosirea împăraţilor.
Probabil nu se poate pune la îndoială faptul că Marius înţelesese perspectivele strălucite pe care i le deschidea poziţia sa militară şi politică. Erau timpuri sumbre şi grele. Domnea pacea, dar nimeni nu se bucura de avantajele ei; nu mai era ca odinioară cînd, după ce criza fusese depăşită, după primul şoc puternic al oamenilor nordului, toate forţele renăscuseră în sentimentul binefăcător al convalescenţei şi înlocuiseră rapid prin viguroasa lor dezvoltare tot ceea ce fusese pierdut. Toată lumea simţea că, oricît de des nişte generali destoinici vor îndepărta pericolul unei nimiciri iminente, comunitatea nu va merge, sub guvernarea oligarhiei restaurate, mai puţin sigur spre pieire; însă toată lumea simţea, de asemenea, că trecuseră timpurile cînd cetăţenii se ajutau singuri şi că nu va interveni nici un remediu atîta timp cît locul lui Gaius Gracchus va rămîne vacant. Cît de profund resimţea mulţimea golul rămas după dispariţia celor doi tineri iluştri care deschiseseră porţile revoluţiei – şi cu cîtă naivitate se agăţau de orice umbră a celor care i-ar fi putut înlocui – o dovedeşte apariţia falsului fiu al lui Tiberius Gracchus, care, deşi acuzat de fraudă în mijlocul forului chiar de către sora celor doi Gracchi, a fost ales tribun (655, 99) de către popor numai pe baza numelui uzurpat. Acelaşi sentiment îi aduse lui Marius entuziasmul mulţimii. Şi cum ar fi putut să fie altfel? Mai mult decît toţi ceilalţi, el părea a fi omul aşteptat; doar era primul general şi purta numele cel mai popular al timpului său, fiind recunoscut ca viteaz şi onest şi recomandat ca regenerator al statului de poziţia sa distantă de viaţa partidelor; cum ar fi putut poporul, cum ar fi putut el însuşi să nu se simtă predestinat acestui scop? Opinia publică era evident de partea opoziţiei; în sensul acesta, este semnificativ faptul că propunerea ca locurile devenite vacante în principalele colegii sacerdotale să fie ocupate prin decizia cetăţenilor, şi nu a colegiilor; această propunere, care putuse fi respinsă de către guvern în anul 609 (145) prin intermediul comiţiilor, invocîndu-se atunci scrupule religioase, a fost acceptată în anul 650 (104) la sugestia lui Gnaeus Domitius, fără ca senatul să fi îndrăznit cel puţin să opună o rezistenţă serioasă. În general, se părea că lipsea numai o căpetenie care să-i ofere opoziţiei un centru de coeziune şi un scop practic; şi acestea au fost găsite în persoana lui Marius. Pentru traducerea în fapte a sarcinii sale existau în realitate două căi: el putea să răstoarne oligarhia fie ca imperator în fruntea armatei sale, fie prin mijloacele recomandate de constituţie pentru schimbările constituţionale; prima cale îi era indicată de cariera sa militară, a doua, de procedura lui Gracchus. E lesne de înţeles de ce n-a ales prima cale şi poate că nici nu s-a gîndit la această posibilitate. Senatul era, sau părea, atît de neputincios şi de desconsiderat, atît de detestat şi de dispreţuit, încît Marius credea că nu are nevoie de alt sprijin împotriva lui în afară de popularitatea sa nemărginită sau că, în cazuri extreme, l-ar fi găsit, în ciuda dizolvării armatei, în rîndul soldaţilor care-şi aşteptau cu nerăbdare răsplata. Se poate ca Marius, avînd în vedere victoria uşoară şi aproape definitivă a lui Gracchus şi propriile sale mijloace, mult superioare celor ale acestuia, să fi considerat răsturnarea unei constituţii vechi de 400 de ani, strîns legată de cele mai diverse obiceiuri şi interese ale corpului de stat organizat conform unei ierarhii complicate, o problemă mult mai uşoară decît era în realitate. Un observator mai pătrunzător decît Marius al dificultăţii întreprinderii ar fi putut să aprecieze că armata, deşi prinsă în perioada de tranziţie de la miliţiile civice la o ceată de mercenari, nu se preta încă la rolul de unealtă oarbă a unei lovituri de stat şi că o tentativă de a înlătura elementele potrivnice prin mijloace militare ar fi sporit, probabil, capacitatea de rezistenţă a adversarilor. Implicarea puterii armate în luptă trebuia să pară superfluă la prima vedere, dar periculoasă la a doua; era doar începutul crizei şi contradicţiile erau încă foarte departe de expresia lor ultimă, cea mai sintetică şi cea mai simplă.
Aşadar, conform ordinii în vigoare, în urma triumfului său, Marius concedie armata şi păşi pe calea trasată de Gaius Gracchus, aceea de a lua în stăpînire conducerea statului prin preluarea magistraturilor constituţionale. În această întreprindere, el trebuia să recurgă la aşa-numitul partid popular şi să găsească aliaţi în rîndul şefilor lui de atunci, cu atît mai mult cu cît victoriosul general era total lipsit de calităţile şi experienţa necesare pentru dominarea străzilor. Astfel, partidul democratic îşi redobîndea, după o lungă perioadă de nulitate, importanţa politică. El decăzuse considerabil în lungul interval de timp dintre Gaius Gracchus şi Marius. Ce-i drept, nemulţumirea faţă de guvernarea senatorială nu era mai mică decît cea din perioada precedentă, însă multe din speranţele care le aduseseră Gracchilor cei mai fideli aderenţi se dovediseră între timp pure iluzii ; mulţi îşi dăduseră seama că agitaţia gracchică se îndrepta spre un sfîrşit, iar o mare parte dintre cei nemulţumiţi nu erau dispuşi s-o urmeze; în general, în cursul celor 20 de ani de zbucium şi de instigaţie se nimicise şi se alterase mult din entuziasmul curat, din puritatea morală a intenţiilor ce caracterizează stadiile de început ale revoluţiilor. Dar dacă partidul democratic nu mai era ceea ce fusese sub Gaius Gracchus, conducătorii din perioada interimară se aflau tot atît de mult sub nivelul partidului lor pe cît de mult se aflase Gaius Gracchus deasupra lui. Aceasta era în natura lucrurilor. Pînă cînd nu apărea un bărbat care să îndrăznească, precum Gaius Gracchus, să aspire la conducerea supremă în stat, conducătorii nu puteau fi altceva decît căpetenii de răzvrătiţi; fie începători politici, care dădeau frîu liber setei lor de opoziţie, pentru ca ulterior, legitimaţi ca declamatori furioşi sau ca oratori îndrăgiţi, să se retragă în tabăra partidului de guvernămînt, fie bărbaţi care nu aveau nimic de pierdut din avere sau din influenţă – iar din onoare, de obicei, nici de pierdut, nici de cîştigat – şi care îşi făceau un scop din a pune obstacole în calea guvernului şi de a-l stingheri din exasperare personală sau din simpla plăcere de a face vîlvă. Primei categorii îi aparţineau, de exemplu, Gaius Memmius (p. 99) şi cunoscutul orator Lucius Crassus, care-şi valorificară laurii oratoriei cîştigaţi în rîndurile opoziţiei ca zeloşi partizani ai guvernului. Cei mai notabili conducători ai partidului popular din perioada aceasta erau indivizi din categoria a doua: atît Gaius Servilius Glaucia, numit de către Cicero un Hyperbolos roman, un specimen vulgar de originea cea mai umilă şi de o elocinţă de stradă cît se poate de obraznică, dar eficient şi chiar temut datorită sarcasmelor sale neiertătoare, cît şi tovarăşul său mai bun şi mai capabil, Lucius Appuleius Saturninus, care, inclusiv după mărturia inamicilor săi, a fost un orator înfocat şi pătrunzător şi cel puţin nu era condus de un egoism vulgar. Fiind cvestor, printr-un decret al senatului, i-a fost retrasă grija administrării grîului, care i-ar fi revenit conform uzanţei, probabil nu atît din cauza unor greşeli săvîrşite în cursul magistraturii, cît mai ales pentru a acorda această magistratură, pe atunci foarte populară, unui şef al partidului de guvernămînt, lui Marcus Scaurus, şi nu unui bărbat tînăr, necunoscut, care nu făcea parte din nici una dintre familiile dominante. Această jignire îl împinsese pe ambiţiosul şi pătimaşul bărbat în opoziţie şi, ca tribun al poporului (651, 103), el răsplătise înzecit ofensa. Provocase scandal după scandal. Vorbise în plin for despre mituirile la care au recurs solii regelui Mithridates la Roma. Aceste dezvăluiri, cît se poate de compromiţătoare pentru senat, erau cît pe ce să fie plătite cu viaţa de temerarul tribun. El a organizat o răzmeriţă împotriva învingătorului Numidiei, Quintus Metellus, atunci cînd acesta candidase, în anul 652 (102), la cenzură, asediindu-l pe Capitoliu pînă cînd cavalerii reuşiseră să-l elibereze, nu fără vărsare de sînge. Răzbunarea cenzorului Metellus, ruşinoasa excludere a lui Saturninus şi a lui Glaucia din senat cu ocazia revizuirii listei senatoriale, eşuase numai din cauza laşităţii colegului asociat lui Metellus. Lui i se datorează în principal instituirea acelui tribunal excepţional împotriva lui Caepio şi a tovarăşilor săi, în ciuda rezistenţei obstinate a partidului de guvernămînt ; lui i se datorează şi mult contestata realegere a lui Marius în consulatul din anul 652 (102). Saturninus era, în mod evident, cel mai energic duşman al senatului şi cel mai activ şi mai elocvent conducător al partidului poporului după Gaius Gracchus, dar, fireşte, şi violent, şi lipsit de scrupule ca nimeni altul pînă la el, întotdeauna gata să coboare în stradă şi să-şi combată adversarii cu bîta, nu cu vorba. Acestea erau caracterele celor doi conducători ai aşa-numitului partid popular care făceau acum front comun cu generalul victorios. Era firesc, interesele şi scopurile coincideau şi, în cursul primelor candidaturi ale lui Marius Saturninus, el trecuse deja cu cea mai mare hotărîre şi cu succes de partea acestuia. Ei se înţeleseră ca în anul 654 (100) Marius să candideze pentru al şaselea consulat, Saturninus pentru al doilea tribunat, iar Glaucia pentru pretură, astfel încît, fiind în posesia acestor magistraturi, să treacă la intenţionata revoluţie în stat. Senatul nu se împotrivi numirii lui Glaucia, mai puţin periculos; în schimb, făcu tot ce-i stătu în putinţă ca să împiedice alegerea lui Marius şi a lui Saturninus sau să asocieze cel puţin primului, în calitate de coleg la consulat, un adversar hotărît în persoana lui Quintus Metellus. Ambele partide acţionară cu toate mijloacele, legale şi ilegale; senatul însă nu reuşi să înăbuşe periculoasa conspiraţie în germene. Marius însuşi nu se ruşină să solicite voturile, ba chiar, se spune, să le cumpere; mai mult, cînd în cursul alegerilor tribuniciene fuseseră atribuite deja primele nouă locuri unor bărbaţi din partidul de guvernămînt şi se părea că şi al zecelea loc va fi atribuit unui bărbat respectabil din aceeaşi facţiune, Quintus Nunnius, acesta a fost atacat şi asasinat de o bandă furioasă care, se spune, ar fi fost formată în principal din soldaţi de-ai lui Marius lăsaţi la vatră. Astfel, conspiratorii îşi atinseră ţelul, fireşte, cu mijloacele cele mai violente. Marius a fost ales consul, Glaucia pretor, iar Saturninus tribun al poporului, toţi pentru anul 654 (100); nu Quintus Metellus, ci un individ nesemnificativ, Lucius Valerius Flaccus, obţinu celălalt post de consul. Aliaţii puteau să treacă la punerea în practică a planurilor lor şi să desăvîrşească opera întreruptă în anul 633 (121).
Să ne amintim de ţelurile pe care le-a urmărit Gaius Gracchus şi de mijloacele de care s-a servit pentru a le atinge. Ţelul principal fusese nimicirea aristocraţiei, atît înăuntru, cît şi în afară; aşadar, pe de o parte, reinstaurarea puterii magistraţilor, care, în privinţa drepturilor, devenise complet dependentă de senat, reinstaurarea drepturilor suverane originare şi transformarea senatului dintr-o autoritate guvernantă într-una deliberativă ; pe de altă parte, suprimarea structurii aristocratice a statului şi a celor trei clase – cetăţenii suverani, aliaţii italici şi supuşii – printr-o egalizare treptată a acestor deosebiri, care erau incompatibile cu o guvernare neoligarhică. Aceste idei au fost preluate de cei trei aliaţi în legile lor referitoare la colonii, pe care Saturninus le introdusese în parte în anul 651 (103), în parte acum în 654 (100). Încă din anul 651 (103) fusese reluată distribuirea teritoriului cartaginez, în primul rînd în favoarea soldaţilor lui Marius, dar nu numai cetăţenilor, ci, după toate aparenţele, şi aliaţilor italici din rîndul acestora, în provincia Africa atribuindu-se fiecăruia dintre aceşti veterani un lot de pămînt de 100 de iugera sau aproximativ de cinci ori suprafaţa unei ferme italice obişnuite. Romanii nu s-au mulţumit acum numai cu pămînturile provinciale disponibile în majoritatea lor pentru emigraţia romano-italică, ci au reclamat, în numele unei ficţiuni legale – anume că, după înfrîngerea cimbrilor, le-ar reveni de drept întregul teritoriu ocupat de către aceştia –, toate ţinuturile triburilor celtice încă independente de dincolo de Alpi. Gaius Marius a fost însărcinat atît cu coordonarea acestor distribuiri de pămînturi, cît şi cu eventualele reglementări ulterior necesare; tezaurele sustrase templului de la Tolosa, dar restituite, sau aflate în curs de restituire, de către aristocraţii vinovaţi, erau destinate înzestrării acelora care primiseră pămînt. Aşadar, această lege nu numai că relua pe scara cea mai largă planurile de cucerire de dincolo de Alpi şi proiectele de colonizare transalpină şi transmarină, aşa cum le concepuseră Gaius Gracchus şi Flaccus, dar, admiţîndu-i în cadrul procesului de emigraţie pe italici alături de romani şi prescriind ca toate noile comunităţi să fie instituite drept colonii de cetăţeni, făcea un pas spre satisfacerea cererilor italicilor, atît de greu de tradus în faptă, dar care totuşi nu mai puteau fi ocolite, de a fi puşi pe picior de egalitate cu romanii. Înainte de toate însă, dacă legea era adoptată, iar Marius era chemat să aplice aceste imense planuri de cucerire şi de distribuire, el devenea practic, pînă la executarea acestora sau, mai degrabă, datorită caracterului lor nedefinit şi nelimitat, monarhul Romei pe viaţă; probabil că în scopul acesta el s-a gîndit să-şi reînnoiască anual consulatul, aşa cum făcuse Gracchus cu tribunatul. Însă în ciuda congruenţei, în punctele esenţiale, a acestor situaţii politice delimitate aici pentru tînărul Gracchus şi pentru Marius, între tribunul şi consulul care atribuiau pămîntul exista totuşi o deosebire esenţială, întrucît primul ocupase numai o poziţie civilă, în timp ce al doilea urma să adopte, pe lîngă aceasta, şi una militară. Deosebirea se datorează în parte, dar nu în exclusivitate, împrejurărilor în care cei doi bărbaţi ajunseseră în fruntea statului. Dacă aceasta era natura ţelului pe care şi-l propuseseră Marius şi anturajul său, se punea în continuare problema mijloacelor cu care să fie suprimată rezistenţa, evident foarte dură, a partidului de guvernămînt. Gaius Gracchus îşi purtase luptele alături de ordinul capitaliştilor şi de proletariat. Urmaşii săi nu neglijaseră, fireşte, să acţioneze şi în favoarea acestora. Cavalerii nu au rămas numai în posesia tribunalelor, ci puterea lor de juraţi a fost sporită considerabil, fie printr-o organizare mai severă a comisiei permanente pentru judecarea abuzurilor comise de magistraţii provinciilor, foarte importantă pentru comercianţi, pe care Glaucia a impus-o probabil în anul acesta, fie prin tribunalul extraordinar, instituit probabil deja în anul 651 (103) la propunerea lui Saturninus ca urmare a fraudelor din Galia din timpul războiului cimbric şi a altor infracţiuni oficiale. Pentru astîmpărarea proletariatului capitalei s-a hotărît ca preţul derizoriu de pînă atunci al grîului, de 6 1/3 aşi pentru o baniţă romană, să fie redus la o taxă pur nominală de 5/6 aşi. Însă cu toate că nu se desconsidera alianţa cu cavalerii şi cu proletariatul, puterea reală a aliaţilor pentru aplicarea măsurilor lor nu se baza pe aceştia, ci pe soldaţii concediaţi ai lui Marius, tocmai din această cauză atît de mărinimos răsplătiţi prin legile coloniale. Şi sub acest aspect, este evident caracterul predominant militar, care deosebeşte fundamental această tentativă de revoluţie de cea precedentă. Astfel se începu opera. Legea grîului şi cea referitoare la colonii a întîlnit, cum era de aşteptat, opoziţia cea mai dîrză din partea guvernului. În senat se dovedi cu cifre impresionante că prima va duce la falimentul tezaurului public; Saturninus nici nu se sinchisi. Se obţinu intercesiunea tribuniciană împotriva ambelor legi; Saturniuus continuă votarea. Magistraţii care conduceau votarea au fost informaţi că fusese auzit un tunet, semn care, conform vechilor credinţe, ar fi trebuit urmat de dizolvarea adunării, pentru a respecta voinţa zeilor; Saturninus răspunse delegaţilor că senatul ar face bine să-şi păstreze calmul şi că tunetul ar putea fi urmat şi de grindină. În sfîrşit, cvestorul urban, Quintus Caepio, probabil fiul generalului condamnat cu trei ani în urmă şi, asemenea tatălui său, un adversar declarat al partidului popular, risipi comiţiile cu forţa, în fruntea unei bande de partizani devotaţi. Dar soldaţii încercaţi ai lui Marius, care veniseră în masă la Roma în vederea acestei votări, se adunară rapid şi dispersară bandele din oraş, astfel încît s-a reuşit încheierea votării legilor appuleiene pe cîmpul de vot recucerit. Scandalul luase amploare; însă cînd s-a pus problema ca senatul să se supună clauzei legii, conform căreia fiecare senator trebuia, în termen de cinci zile de la încheierea votării, sub ameninţarea că-şi va pierde scaunul senatorial, să depună un jurămînt că o va respecta întocmai, toţi senatorii au depus acest jurămînt cu excepţia lui Quintus Metellus, care a preferat să-şi părăsească patria. Marius şi Saturninus nu au fost marcaţi de faptul că cel mai bun general şi cel mai destoinic bărbat din rîndurile partidului advers părăsea statul autoexilîndu-se.
Ţelul părea atins; însă chiar atunci, pentru observatorul mai pătrunzător, întreprinderea nu putea să apară decît ca un eşec. Cauza eşecului rezida înainte de toate în alianţa nefericită dintre un general incapabil din punct de vedere politic şi un demagog de stradă capabil, dar violent, lipsit de scrupule şi condus mai mult de pasiune decît de gîndurile unui om de stat. Atîta timp cît totul se mişca în jurul planurilor, înţelegerea nu fusese tulburată cu nimic; însă cînd s-a trecut la realizarea acestora, s-a dovedit în curînd că în politică slăvitul general era un incapabil; că ambiţia sa era cea a ţăranului care doreşte să-l ajungă din urmă pe nobil prin titluri, ba să-l şi întreacă, şi nu cea a omului de stat care doreşte să guverneze pentru că se simte capabil s-o facă; că fiecare întreprindere bazată pe personalitatea sa politică trebuia, chiar în împrejurările de altfel favorabile, să eşueze obligatoriu din cauza propriei persoane. El nu ştia nici să-şi cîştige adversarii, nici să-şi domine propriul partid. Opoziţia împotriva lui şi împotriva aliaţilor săi era destul de puternică, întrucît din ea făcea parte nu numai întregul partid de guvernămînt, ci şi o mare parte dintre cetăţeni, care vegheau cu invidie la drepturile lor exclusiviste în raport cu italicii; de asemenea, prin evoluţia evenimentelor, întreaga clasă de proprietari era împinsă spre guvern. Saturninus şi Glaucia erau din capul locului stăpîni şi slujitori ai proletariatului şi de aceea în nici un fel apropiaţi ai aristocraţiei financiare care, ce-i drept, nu avea nimic împotriva intimidării periodice a senatului cu ajutorul mulţimii, dar care nu iubea luptele de stradă şi violenţele grave. Încă din timpul primului tribunat al lui Saturninus, bandele sale înarmate se luptaseră cu cavalerii. Opoziţia redutabilă pe care o întîlni în cursul alegerii sale pentru tribunatul din anul 654 (100) dovedeşte clar cît de slab era partidul favorabil lui. Sarcina lui Marius ar fi fost să se servească numai cu măsură de sprijinul dubios al acestor aliaţi şi să-i convingă pe toţi că nu sînt destinaţi să guverneze, ci să-i servească lui, ca stăpîn. Întrucît făcu tocmai contrariul, iar lucrurile evoluară astfel încît se părea că nu era vorba de a aduce la guvernare un conducător inteligent şi autoritar, ci o canalie umilă, bărbaţii interesului material, speriaţi de moarte în faţa acestei situaţii haotice, se ataşară din nou, strîns, senatului împotriva pericolului comun. În timp ce Gaius Gracchus, înţelegînd că nici un guvern nu putea fi răsturnat numai cu ajutorul proletariatului, se ostenise înainte de toate să atragă clasele avute de partea sa, succesorii săi începură prin a realiza o conciliere între aristocraţie şi burghezie. Ruina întreprinderii veni însă, înainte de toate, nu din partea acestei reconcilieri cu potrivnicii, ci din cauza disensiunilor provocate de conduita mai mult decît dubioasă a lui Marius. În timp ce propunerile decisive erau înaintate de către aliaţi şi impuse de către soldaţii săi, Marius păstra o atitudine pur pasivă, ca şi cum comandantul politic n-ar fi trebuit, asemenea celui militar, să fie prezent personal atunci cînd începe atacul decisiv. Însă mai erau şi altele; el s-a speriat şi a fugit de fantomele pe care le invocase el însuşi. Cînd aliaţii săi au recurs la mijloace pe care un om onorabil nu le putea aproba, însă fără de care ţelul propus nu putea fi atins, el a încercat, în maniera bărbaţilor pentru care ideile politico-morale sînt confuze, să se spele pe mîini de toate participările la crime şi să profite concomitent de rezultatele acestora. Circula chiar zvonul conform căruia generalul ar fi purtat tratative secrete în două încăperi ale casei sale; într-una, cu Saturninus şi ai săi, în cealaltă, cu deputaţii oligarhiei; în prima, cu privire la atacul împotriva senatului, în cea de-a doua, cu privire la intervenţia împotriva revoltei şi, invocînd un pretext corespunzător caracterului penibil al situaţiei, ar fi pendulat între cele două conferinţe – o istorioară inventată desigur, dar tot atît de potrivită situaţiei ca şi o glumă a lui Aristophanes. Poziţia ambiguă a lui Marius deveni evidentă în problema jurămîntului; la început, se părea că va refuza depunerea jurămîntului, din cauza încălcărilor de procedură săvîrşite în cursul votării legilor appuleiene, pentru a-l rosti ulterior, dar cu rezerva ca legile să fie într-adevăr valide; rezerva a anulat jurămîntul însuşi şi, fireşte, a fost preluată de toţi senatorii în jurămîntul lor, astfel încît, prin această modalitate, validitatea legilor nu mai era asigurată, ci, dimpotrivă, pusă sub semnul întrebării. Consecinţele acestei conduite stupide a celebrului general nu întîrziară să se arate. Saturninus şi Glaucia nu trecuseră la revoluţie şi nu-i procuraseră lui Marius supremaţia în stat pentru a fi dezonoraţi şi sacrificaţi de acesta; dacă Glaucia, glumeţul favorit al poporului, îl acoperise pînă atunci pe Marius cu florile cele mai gingaşe ale elocinţei sale poznaşe, ghirlandele pe care i le împletea acum nu mai erau deloc de trandafiri şi viorele. Se ajunse la ruptura definitivă, aceasta echivalînd cu distrugerea ambelor părţi, întrucît nici poziţia lui Marius nu era destul de solidă pentru a menţine legea colonială pe care el însuşi o pusese sub semnul întrebării şi pentru a păstra poziţia ce-i fusese atribuită, nici Saturninus şi Glaucia nu erau în situaţia de a continua pe cont propriu opera începută de Marius. Cei doi demagogi erau însă atît de compromişi, încît nu puteau să dea înapoi şi n-aveau altă soluţie decît să-şi depună magistraturile în mod constituţional şi să se predea astfel duşmanilor lor îndîrjiţi cu mîinile legate sau să întindă ei înşişi mîna spre sceptru, simţind însă că nu-i pot susţine greutatea. Ei se hotărîră pentru ultima soluţie; Saturninus intenţiona să candideze, în anul 655 (99), din nou pentru tribunatul poporului, iar Glaucia, deşi pretor şi cu toate că abia peste doi ani putea fi eligibil la consulat, dorea să candideze pentru acesta. Într-adevăr, alegerile tribuniciene au fost decise în întregime conform planului lor, iar tentativa lui Marius de a-l împiedica pe falsul Tiberius Gracchus să candideze pentru tribunat a servit numai pentru a-i arăta ilustrului bărbat cît mai valora popularitatea sa; mulţimea sfărîmă uşile închisorii în care era întemniţat Gracchus, îl purtă în triumf pe străzile oraşului şi-l alese cu o covărşitoare majoritate în tribunat. Pentru înlăturarea concurenţei incomode, Saturninus şi Glaucia încercară să influenţeze mai importanta alegere pentru consulat prin intermediul metodei încercate cu succes cu un an în urmă; candidatul partidului de guvernămînt, Gaius Memmius, acelaşi care cu 11 ani înainte condusese opoziţia împotriva lor (p. 100), a fost atacat de o bandă de netrebnici şi omorît cu lovituri de bîtă. Dar partidul de guvernămînt abia aştepta o asemenea întîmplare scandaloasă pentru a folosi forţa. Senatul îl îndemnă pe consulul Gaius Marius să intervină, iar acesta consimţi într-adevăr să tragă sabia, pe care o primise din partea democraţiei şi promisese că o va folosi în interesele ei, pentru partidul conservator. Recruţii a fost înrolaţi în grabă, echipaţi cu armele din edificiile publice şi organizaţi milităreşte; senatul însuşi apăru înarmat în for, în frunte cu venerabilul lui campion, Marcus Scaurus. Partidul de opoziţie era, ce-i drept, superior în scandalurile de stradă, dar nu era pregătit pentru un asemenea atac. Porţile închisorilor au fost deschise, iar sclavii chemaţi la libertate şi sub arme; Saturninus – cel puţin aşa se spune – a fost proclamat rege sau general; în ziua în care noii tribuni ai poporului trebuiau să-şi înceapă magistraturile, la 10 decembrie 654 (100), s-a ajuns la încăierare în marele for, prima de la întemeierea Romei care se desfăşură între zidurile capitalei. Deznodămîntul nu a fost incert nici măcar un moment. Popularii au fost înfrînţi şi împinşi spre Capitoliu unde li s-a întrerupt aprovizionarea cu apă, fiind siliţi astfel să se predea. Marius, care deţinea comanda supremă, ar fi salvat viaţa foştilor săi aliaţi şi prizonierilor săi actuali; Saturninus strigă mulţimii că tot ceea ce propusese fusese stabilit de comun acord cu consulul. Chiar şi un bărbat mai ipocrit decît Marius ar fi trebuit să se înfioare în faţa rolului dezonorant pe care îl juca în acea zi. Însă de mult nu mai era stăpîn pe evenimente. Tineretul nobil escaladă fără ordin acoperişul curiei din for, în care prizonierii fuseseră închişi provizoriu, scoaseră ţiglele şi-i lapidară cu ele. Astfel sfîrşi Saturninus împreună cu majoritatea prizonierilor notabili. Glaucia a fost găsit într-un ascunziş şi, de asemenea, ucis. Fără sentinţă şi fără lege muriseră în această zi patru magistraţi ai poporului roman, un pretor, un cvestor, doi tribuni ai poporului şi un număr de alţi bărbaţi cunoscuţi, aparţinînd în parte unor familii distinse. În ciuda gravelor şi sîngeroaselor greşeli pe care le săvîrşiseră conducătorii, ei pot fi totuşi scuzaţi; au căzut asemenea acelor posturi înaintate care, abandonate de armata principală, sînt silite să moară fără sens într-o luptă exasperată.
Niciodată partidul de guvernămînt nu obţinuse o victorie mai completă; niciodată opoziţia nu suferise o înfrîngere mai usturătoare ca în această zi de 10 decembrie. Era un lucru minor faptul că fuseseră lichidaţi cîţiva scandalagii incomozi, care puteau fi înlocuiţi oricînd de indivizi de aceeaşi teapă; mai gravă era realitatea că unicul bărbat care ar fi fost pe atunci capabil să devină periculos pentru guvern se compromisese el însuşi în mod public şi definitiv; foarte grav era faptul că elementele de opoziţie, ordinul capitaliştilor şi proletariatul, ieşiseră din conflict complet dezbinate. Aceasta n-a fost, ce-i drept, opera guvernului; edificiul ridicat de mîna pricepută a lui Gaius Gracchus fusese dărîmat atît prin forţa împrejurărilor, cît şi, în primul rînd, de asprul pumn de ţăran al succesorului incapabil; însă, în privinţa rezultatului, nu contează dacă guvernul ieşise victorios datorită calculului sau norocului orb. Nu ne putem închipui o poziţie mai lamentabilă decît aceea a eroului de la Aquae şi Vercellae în urma acelei catastrofe; cu atît mai lamentabilă cu cît nici nu putea fi comparată cu altceva decît cu strălucirea care înconjurase acelaşi bărbat cu cîteva luni în urmă. Nimeni, nici din tabăra aristocraţilor, nici din cea a democraţilor, nu s-a mai gîndit apoi la generalul victorios; dacă era vorba de ocuparea magistraturilor, bărbatul celor şase consulate nici nu putu îndrăzni să candideze pentru cenzura anului 656 (98). El a plecat în Orient, în aparenţă pentru împlinirea unui legămînt, în realitate pentru a nu fi martorul întoarcerii triumfale a duşmanului său de moarte, Quintus Metellus; nimeni nu-l împiedică. A revenit apoi şi şi-a redeschis casa care a rămas goală. Tot timpul spera că se vor ivi din nou lupte şi bătălii în care va fi iarăşi nevoie de braţul său încercat. Credea că va putea să găsească un motiv de război în Orient, unde romanii ar fi avut într-adevăr destule temeiuri pentru a interveni. Dar şi acest plan eşuă, ca toate celelalte dorinţe ale sale : domina pacea cea mai profundă. Pe lîngă aceasta, setea de onoruri, odată trezită, îi devora tot mai mult sufletul cu fiecare nouă dezamăgire; superstiţios cum era, păstra în suflet un vechi oracol care îi prezisese şapte consulate şi, în sumbre meditaţii, se gîndea cum să ducă la împlinire profeţia şi să se răzbune, în timp ce în ochii tuturor, cu excepţia alor săi, era nesemnificativ şi inofensiv. Şi mai bogată în consecinţe decît anihilarea periculosului bărbat era profunda îndîrjire împotriva aşa-numiţilor populares, pe care insurecţia o provocase în partida intereselor materiale. Tribunalele ecvestre condamnau cu o duritate fără scrupule pe orice adept al opiniilor opoziţiei; astfel, Sextus Titius a fost condamnat nu atît din cauza legii sale agrare, ci mai degrabă pentru că păstrase imaginea lui Saturninus în casa sa; la fel, Gaius Appuleius Decianus, întrucît, ca tribun al poporului, calificase drept ilegală procedura aplicată împotriva lui Saturninus. Tribunalele ecvestre cereau satisfacţie, nu fără perspective de izbîndă, chiar şi pentru nedreptăţi mai vechi săvîrşite de către populari faţă de aristocraţi; întrucît Gaius Norbanus şi Saturninus îl alungaseră pe Caepio cu opt ani înainte (p. 123), primul a fost acuzat acum (659, 95), în baza propriei sale legi, de înaltă trădare; juraţii au ezitat mult timp, dar nu în privinţa vinovăţiei sau nevinovăţiei acuzatului, ci asupra persoanei (Saturninus sau Caepio) care merita mai mult ura lor; pînă la urmă s-au decis pentru achitare. Chiar dacă majoritatea nu devenise mai favorabilă guvernului decît înainte, totuşi, acum, cînd Roma se aflase la marginea prăpastiei veritabilei guvernări a plebei, guvernarea existentă apărea în altă lumină pentru oricine avea ceva de pierdut; bineînţeles, ea era rea şi dăunătoare statului, însă frica neputincioasă faţă de guvernarea mai rea şi mai dăunătoare a proletariatului îi conferise o valoare relativă. Vîntul bătea aşadar în această direcţie, astfel încît mulţimea a linşat un tribun al poporului care îndrăznise să tergiverseze reîntoarcerea lui Quintus Metellus, iar democraţii începură să-şi caute salvarea în alianţa cu criminalii şi specialiştii în otrăvuri, debarasîndu-se, de exemplu, cu ajutorul otrăvii de detestatul Metellus, sau chiar în alianţa cu inamicul statului, cîţiva refugiindu-se la curtea regelui Mithridates, care se înarma în taină împotriva Romei. Relaţiile externe se prezentau guvernului la fel de favorabile. Armele romane acţionară puţin în perioada cuprinsă între războiul cimbric şi cel al aliaţilor, însă pretutindeni cu onoare. Lupte serioase s-au purtat numai în Spania, unde, în cursul ultimilor ani, atît de dificili pentru romani (649, 105 şi următorii), lusitanii şi celtiberii se răsculaseră cu o forţă neobişnuită împotriva lor; în anii 656-661 (98-93), consulii Titus Didius şi Publius Crassus, primul în provincia de nord, cel de-al doilea în cea de sud, nu numai că restabiliră cu vitejie şi noroc supremaţia armelor romane, dar dărîmară şi zidurile oraşelor răzvrătite şi, acolo unde li s-a părut necesar, strămutară populaţia cetăţilor de munte în cîmpie. Vom arăta mai jos că, în aceeaşi perioadă, guvernul roman a început să se preocupe din nou de Orientul neglijat timp de o generaţie şi să intervină cu mai multă energie în Cyrene, Siria şi Asia Mică. De la începutul revoluţiei, guvernarea restauraţiei nu fusese niciodată mai stabilă şi mai populară. Legile consulare înlocuiră pe cele tribuniciene, restricţiile libertăţii înlocuiră măsurile progresiste. Casarea legilor lui Saturninus a fost de la sine înţeleasă; coloniile transmarine ale lui Marius dispărură treptat, o singură aşezare minusculă rămînînd pe arida insulă Corsica. Cînd tribunul poporului, Sextus Titius, o caricatură de Alcibiade, care avea mai mult talent pentru jocul cu mingea şi pentru dans decît pentru politică, serviciile sale cele mai eminente constînd în a sfărîma noaptea statuile zeilor de pe străzi, propuse şi impuse în anul 655 (99), din nou, legea agrară Appuleia, senatul a anulat-o sub un pretext religios şi nimeni nu a încercat cel puţin s-o apere; autorul a fost pedepsit, precum am amintit mai sus, de tribunalele ecvestre. În anul următor (656, 98), o lege prezentată de cei doi consuli a introdus obligativitatea intervalului de 17 zile între propunerea şi votarea unei legi şi a interzis combinarea mai multor stipulaţii diferite într-o singură propunere; prin aceasta, extinderea neînţeleaptă a iniţiativei legislative a fost limitată cel puţin într-o anumită măsură şi s-a prevenit surprinderea guvernului prin legi noi. Era tot mai evident că, de cînd mulţimea şi aristocraţia financiară nu mai acţionau împreună, constituţia gracchică, deşi supravieţuise autorului ei, începea să se clatine în fundamentele sale. Cum această constituţie se bazase pe diviziunea din cadrul aristocraţiei, se părea că disensiunile opoziţiei nu vor putea duce decît la prăbuşirea ei. Acum, mai mult ca oricînd, sosise timpul pentru desăvîrşirea incompletei opere de restauraţie din anul 633 (121), pentru a pregăti constituţiei soarta tiranului şi pentru a reaşeza oligarhia guvernantă în posesia exclusivă a puterii politice.
Totul depindea de recîştigarea locurilor de juraţi. Administraţia provinciilor, principala temelie a regimului senatorial, devenise atît de dependentă de tribunalele de juraţi, mai ales de comisia pentru exacţiuni, încît se părea că guvernatorul nu mai administrează provincia pentru senat, ci pentru ordinul capitaliştilor şi comercianţilor. Oricît de binevoitoare se apropia aristocraţia financiară de guvern cînd era vorba de luarea unor măsuri împotriva democraţilor, ea respingea totuşi cu violenţă orice tentativă de limitare a drepturilor ei, incontestabile, de dominaţie neîngrădită asupra provinciilor. Acum s-au întreprins cîteva tentative în direcţia aceasta; aristocraţia guvernantă reîncepea să-şi dea seama de forţele ei şi tocmai bărbaţii ei cei mai remarcabili se considerau obligaţi să acţioneze, cel puţin personal, împotriva oribilelor abuzuri din provincii. Cel mai hotărît acţiona Quintus Mucius Scaevola, ca şi tatăl său Publius, pontif suprem şi consul în anul 659 (95), primul fiind jurist şi unul dintre bărbaţii cei mai eminenţi ai timpurilor sale. Fiind guvernator pretorian al Asiei (în jurul anului 656, 98), provincia cea mai bogată şi cea mai rău tratată, el dădu un exemplu sever şi necruţător, ajutat de prietenul său mai vîrstnic, distins ofiţer, jurist, istoriograf, fost consul, Publius Rutilius Rufus. Fără a face vreo distincţie între italici şi provinciali, între nobili şi oameni de rînd, el acceptă fiecare plîngere şi nu numai că îi sili pe comercianţi şi pe arendaşii impozitelor de stat să compenseze integral pagubele produse de ei prin sume de bani, ci, atunci cînd unii dintre cei mai de vază şi lipsiţi de scrupule agenţi erau găsiţi vinovaţi de fărădelegi grave, el respingea orice tentativă de corupţie şi dădea ordin ca aceştia să fie răstigniţi conform legii. Senatul a aprobat procedura sa şi de atunci s-a hotărît ca în instrucţiunile guvernatorului Asiei principiile de administraţie ale lui Scaevola să fie luate drept exemplu; însă cavalerii, chiar dacă nu îndrăzneau să-l atace pe aristocraticul şi influentul om de stat, îi aduseră în faţa instanţei pe prietenii săi, în cele din urmă (662, 92) chiar şi pe cel mai de vază, pe legatul său, Publius Rufus, care s-a putut apăra numai prin meritele şi integritatea sa recunoscute, şi nu prin relaţii de familie. Acuzaţia intentată unui asemenea bărbat, aceea de a fi comis delapidări în Asia, se nărui aproape de la sine atît prin propria ei puerilitate, cît şi prin infamia acuzatorului, un anume Apicius; însă, cu toate acestea, nu se pierdu bine-venita ocazie de umilire a fostului consul şi, întrucît el respinse elocinţa făţarnică, veşmintele de doliu şi lacrimile, apărîndu-se lapidar, simplu şi la subiect şi refuzînd capitaliştilor suverani omagiul aşteptat cu orgoliu, a fost într-adevăr condamnat şi i se confiscă modesta avere pentru achitarea unor despăgubiri fictive. Condamnatul plecă în provincia de a cărei jefuire fusese acuzat şi, primit cu onoruri de toate comunităţile, lăudat şi sărbătorit tot timpul vieţii, îşi consacră zilele ce-i mai rămăseseră ocupaţiilor literare. Această odioasă condamnare a fost poate cea mai gravă, dar nu singura întîmplare de acest gen. Mai mult decît de aceste abuzuri ale justiţiei împotriva unor bărbaţi cu un caracter ireproşabil, care aparţineau noii nobilimi, partidul senatorial era iritat că nobilimea veritabilă nu mai era suficientă pentru a spăla onoarea pătată. Abia plecase Rufus din ţară, cînd cel mai respectat dintre aristocraţi, de 20 de ani conducător al senatului, Marcus Scaurus, în vîrstă de 70 de ani, a fost adus în faţa instanţei acuzat fiind de exacţiuni; conform concepţiilor aristocratice, era un sacrilegiu, chiar dacă era vinovat. Rolul de acuzator începea să fie practicat ca meserie de o serie de indivizi fără credinţă şi fără lege şi nici integritatea caracterului, nici rangul, nici vîrsta nu mai constituiau o pavăză în faţa celor mai odioase şi periculoase atacuri. Comisia de exacţiuni deveni, dintr-un scut, un flagel al provincialilor; hoţul cel mai notoriu era achitat dacă nu intervenea împotriva fraţilor săi întru meserie şi nu refuza să distribuie juraţilor o parte din sumele acaparate; însă orice tentativă de a răspunde cererilor întemeiate ale provincialilor pentru echitate şi legalitate antrena o condamnare. Se părea că guvernul roman va ajunge în aceeaşi dependenţă faţă de curtea de control, aşa cum ajunsese odinioară consiliul Cartaginei faţă de colegiul de judecători al oraşului. Profeţia lui Gaius Gracchus, anume că lumea nobilă se va măcelări cu pumnalul legii sale privitoare la juraţi, se împlinea acum într-un mod înfricoşător.
Era inevitabil un atac împotriva tribunalelor ecvestre. Oricare membru al partidului de guvernămînt, care înţelegea că guvernarea nu presupune numai drepturi, ci şi obligaţii, orice om care simţea în el o ambiţie mai nobilă şi mai dezinteresată trebuia să se revolte împotriva acestui control agresiv şi dezonorant care anula din capul locului orice posibilitate a unei administraţii oneste. Condamnarea scandaloasă a lui Rutilius Rufus părea a fi îndemnul pentru declanşarea neîntîrziată a atacului, iar Marcus Livius Drusus, tribun al poporului în anul 663 (91), considera că acesta i se adresa lui înaintea tuturor celorlalţi. Fiul bărbatului cu acelaşi nume, care cu 30 de ani în urmă îl răsturnase mai întîi pe Gaius Gracchus (p. 87) şi-şi făcuse apoi un renume ca ofiţer prin supunerea scordiscilor (p. 118), Drusus era, ca şi tatăl său, profund devotat politicii conservatoare şi oferise deja dovada sentimentelor sale în timpul răscoalei lui Saturninus. El aparţinea cercurilor înaltei nobilimi şi era posesorul unei averi colosale; prin atitudine, era un aristocrat veritabil – un bărbat energic şi orgolios, care dispreţuia însemnele onorifice ale magistraturilor sale, dar care spusese pe patul de moarte că va trece mult timp pînă cînd se va naşte un cetăţean asemenea lui; un bărbat care s-a conformat tot timpul vieţii frumoasei maxime potrivit căreia nobleţea obligă. Cu întreaga pasiune vehementă a sufletului său, s-a sustras frivolităţii şi venalităţii plebei aristocratice; fiind consecvent şi ireproşabil din punct de vedere moral, era mai mult stimat decît iubit în rîndul oamenilor de rînd, pentru care uşa şi punga sa erau întotdeauna deschise; prin demnitatea caracterului său, în ciuda vîrstei tinere, se bucura de aceeaşi prestanţă în senat, ca şi în for. Nu era singur. Cu ocazia apărării sale în cursul procesului pentru delapidare, Marcus Scaurus avusese curajul să-l îndemne public pe Drusus să intervină împotriva reformei juraţilor; el, dar şi renumitul orator Lucius Crassus erau în senat principalii campioni, poate şi coautori ai propunerilor sale. Masa aristocraţilor guvernanţi nu judeca însă nicidecum precum Drusus, Scaurus şi Crassus. Din sînul senatului nu lipseau adepţi declaraţi ai partidului capitaliştilor, dintre care se evidenţiau în primul rînd consulul din acel an, Lucius Marcius Philippus, care, aşa cum profesase cîndva cauza democraţiei (p. 94), apăra acum cu zel şi înţelepciune pe cea a ordinului ecvestru, şi temerarul şi belicosul Quintus Caepio, care fusese împins în această opoziţie în primul rînd de duşmănia personală faţă de Drusus şi Scaurus. Însă mult mai periculoasă decît aceşti adversari decişi era timorata şi pasiva masă a aristocraţiei care, ce-i drept, ar fi prădat cu cea mai mare plăcere provinciile, dar care, pînă la urmă, nu se împotrivea împărţirii prăzii cu cavalerii şi, în loc să-şi asume primejdiile luptei împotriva puternicilor capitalişti, considera că este mult mai echitabil şi mult mai comod ca aceştia să-şi răscumpere achitarea prin vorbe bune şi, cîteodată, chiar printr-o plecăciune sau printr-o sumă rotundă. Doar rezultatul putea arăta în ce măsură avea succes tentativa de a antrena masa aceasta, fără de care era imposibil să se atingă ţelul propus.
Drusus prezentă o propunere prin care funcţiile de juraţi se retrăgeau cetăţenilor din ordinul ecvestru şi se retrocedau senatului; pentru a putea răspunde obligaţiilor sporite, acesta urma să primească 300 de noi membri; pentru judecarea acelor juraţi care s-ar fi făcut culpabili de corupţie, urma să se instituie o comisie penală de sine stătătoare. Cu aceasta, scopul său imediat era atins; capitaliştii puteau fi privaţi de drepturile lor politice exclusiviste şi traşi la răspundere pentru fărădelegile săvîrşite. Propunerile şi intervenţiile lui Drusus nu se mărgineau însă numai la atîta; proiectele sale nu erau măsuri de circumstanţă, ci făceau parte dintr-un cuprinzător şi bine gîndit program de reforme. El a propus, de asemenea, mărirea distribuirilor de grîu şi acoperirea cheltuielilor suplimentare prin emisiunea permanentă a unei cantităţi proporţionale de monede de cupru argintate, pe lîngă denarii de argint; întregul pămînt arabil italic încă nedistribuit, aşadar îndeosebi domeniile campaniene şi partea cea mai fertilă a Siciliei, îl destină fondării de colonii de cetăţeni; în fine, în termenii cei mai hotărîţi se angajă faţă de italici că le va obţine dreptul de cetăţenie romană. Astfel, aceleaşi mijloace de stăpînire şi aceleaşi idei de reformă care serviseră drept fundament al constituţiei lui Gaius Gracchus apăreau acum ca aparţinînd aristocraţiei – o coincidenţă ciudată, însă uşor de înţeles. Era firesc că oligarhia se sprijinea acum, împotriva aristocraţiei financiare, pe proletariatul luat în soldă, şi într-o oarecare măsură, organizat, aşa cum procedase înainte tirania împotriva ei; dacă guvernul acceptase odinioară aprovizionarea proletariatului pe cheltuiala statului ca pe un rău inevitabil, Drusus se gîndi acum s-o folosească, cel puţin pentru moment, împotriva aristocraţiei financiare. Era normal ca partea mai bună a aristocraţiei să accepte bucuroasă, la fel ca în urma legii agrare a lui Tiberius Gracchus, toate acele măsuri de reformă care, fără a atinge problema puterii supreme, nu ţinteau decît la tămăduirea vechilor rele ale statului. Ce-i drept, în privinţa emigrării şi colonizării nu se putea merge tot atît de departe ca în cazul democraţiei, întrucît dominaţia oligarhiei se baza în esenţă pe administraţia neîngrădită a provinciilor şi ar fi fost primejduită de orice comandă militară permanentă; ideea de a stabili egalitatea între Italia şi provincii şi de a continua cuceririle de dincolo de Alpi nu era compatibilă cu principiile conservatoare. Pentru ridicarea clasei fermierilor italici, senatul putea să sacrifice fără regrete atît domeniile latine, cît şi pe cele campaniene şi din Sicilia, fără a renunţa la guvernare; la aceasta se adaugă faptul că agitaţiile viitoare nu ar fi putut fi prevenite mai eficient decît prin distribuirea tuturor pămînturilor disponibile de către aristocraţia însăşi, pentru demagogii viitori nerămînînd, după propria expresie a lui Drusus, nimic altceva de distribuit decît gunoaiele străzilor şi zorii zilei. De asemenea, pentru guvern, monarhie sau oligarhie era indiferent dacă jumătate sau întreaga Italie aparţinea corpului de cetăţeni romani; reformatorii ambelor părţi trebuie să fi nutrit acelaşi gînd: de a preveni revenirea pe o scară mai largă a insurecţiei de la Fregellae, prin extinderea treptată şi oportună a dreptului de cetăţenie, şi de a-şi găsi astfel aliaţi pentru planurile lor în rîndul italicilor numeroşi şi influenţi. Oricît de mult se deosebeau opiniile şi intenţiile celor două mari partide în problema puterii suverane, în mijloacele de acţiune şi în tendinţele de reformă se întîlneau reprezentanţii cei mai buni din ambele tabere. Şi aşa cum Scipio Aemilianus poate fi socotit atît printre adversarii lui Tiberius Gracchus, cît şi printre promotorii planurilor sale de reformă, tot aşa îl putem considera pe Drusus drept succesorul şi discipolul, dar şi, cu nimic mai puţin, adversarul lui Gaius. Cei doi reformatori nobili şi mărinimoşi prin gîndire se aseamănau mai mult decît ar părea la prima vedere şi ambii erau demni de a se întîlni, în privinţa intenţiilor lor patriotice, în sfere mai pure şi mai înalte, deasupra atmosferei obscure a spiritului de partid.
Problema era de a face ca legile concepute de Drusus să fie votate. Ca şi Gaius Gracchus, autorul păstră în rezervă propunerea hazardată privind acordarea dreptului de cetăţenie romană aliaţilor italici şi înaintă mai întîi numai legea juraţilor, aceea agrară şi asupra grîului. Partidul capitaliştilor ripostă cu cea mai mare vigoare şi, avînd în vedere atitudinea oscilantă a majorităţii partidului aristocratic şi ezitările comiţiilor, ar fi obţinut neîndoielnic respingerea legii juraţilor, dacă ea ar fi fost votată singură. În consecinţă, Drusus îşi cuprinse toate propunerile sale într-o singură lege şi, întrucît în felul acesta toţi cetăţenii interesaţi de distribuirile de grîu şi de pămînturi erau siliţi să voteze şi pentru legea juraţilor, se reuşi, graţie acestora şi italicilor, partizani ai lui Drusus cu excepţia marilor proprietari, îndeosebi a celor din Umbria şi Etruria, ca legea să fie votată. Dar, fireşte, abia după ce Drusus dădu ordin de arestare a consulului Philippus care nu înceta să se opună. Poporul îl sărbători pe tribun ca pe un binefăcător şi-l primi în teatru cu aplauze; însă votarea nu dusese la aplanarea conflictului, ci la deplasarea lui pe un alt teren, întrucît partidul de guvernămînt a calificat propunerea lui Drusus, pe drept, ca fiind potrivnică legii din anul 656 (99) (p. 144) şi, de aceea, nulă şi neavenită. Din această cauză, adversarul principal al tribunului, consulul Philippus, a îndemnat senatul să caseze Legea Livia ca fiind neconstituţională; însă majoritatea senatului, bucuroasă de a se fi debarasat de tribunalele ecvestre, respinse cererea. Ca urmare, consulul declară în plin for că nu se poate guverna cu un asemenea senat şi că-şi va căuta un alt consiliu de stat; se părea că intenţionează să organizeze o lovitură de stat. În urma unor dezbateri furtunoase, senatul, convocat din această cauză de către Drusus, a pronunţat, un vot de avertisment şi de neîncredere împotriva consulului; însă în gîndul majorităţii senatorilor începu să se strecoare teama de revoluţia cu care ameninţa, se pare, atît Philippus, cît şi majoritatea capitaliştilor. Unul dintre adepţii cei mai activi şi mai renumiţi ai lui Drusus, oratorul Lucius Crassus, muri subit cîteva zile după această şedinţă a senatului (septembrie 663, 91). Legăturile lui Drussus cu italicii, pe care le comunicase la început numai cîtorva dintre cei mai apropiaţi, au fost treptat divulgate, iar strigătului furios de înaltă trădare, dezlănţuit de adversari, i se asociară mulţi, poate majoritatea membrilor partidului de guvernămînt; chiar şi generosul avertisment transmis consulului Philippus de a fi cu ochii în patru în cursul sărbătorii federative de pe Muntele Alban, din cauza asasinilor plătiţi de către italici, nu servi decît la compromiterea lui şi mai adîncă, întrucît demonstră cît de mult era implicat în conspiraţiile care clocoteau în rîndul italicilor. Philippus ceru cu tot mai mare insistenţă casarea Legii Livia; majoritatea deveni tot mai timidă în apărarea ei. Curînd, reîntoarcerea la relaţiile anterioare i se păru marii mase a fricoşilor şi indecişilor din senat unica soluţie, astfel încît a fost votat un decret de abolire a legii, invocîndu-se erori constituţionale. Resemnîndu-se tăcut, conform caracterului său, Drusus se mulţumi să remarce că senatul însuşi restaurează odioasele tribunale ecvestre şi nu făcu uz de dreptul de a invalida hotărîrea de casare prin vetoul său. Atacul senatului împotriva partidului capitaliştilor a fost respins în totalitate şi, de bunăvoie sau fără voie, el se supuse din nou vechiului jug. Însă marii capitalişti nu se mulţumiră cu această victorie. Cînd, într-o seară, Drusus îşi luă rămas bun de la mulţimea care-l însoţea, ca de obicei, pînă în pragul casei, el se prăbuşi deodată în faţa statuii tatălui său; o mînă de asasin îl lovise atît de precis, încît îşi dădu sufletul cîteva ore mai tîrziu. Făptaşul dispăruse în noapte fără să fie recunoscut şi nu avu loc nici o investigaţie judiciară; nu era însă nevoie de asta pentru a recunoaşte aici pumnalul cu care aristocraţia se automutila. Acelaşi violent şi teribil sfîrşit care îi răpise şi pe reformatorii democratici i-a fost destinat şi acestui Gracchus al aristocraţiei. El conţinea o profundă şi întristătoare învăţătură. Reforma eşuase din cauza opoziţiei sau slăbiciunii aristocraţiei, chiar atunci cînd iniţiativa de reformare venea din propriile ei rînduri. Drusus îşi irosise energia şi viaţa pentru a răsturna dominaţia negustorilor, pentru a organiza emigraţia şi pentru a preveni iminentul război civil; el a apucat să vadă cum negustorii guvernează mai liberi ca niciodată, cum toate ideile sale de reformă erau anihilate şi a murit conştient că sfîrşitul său năprasnic va da semnalul pentru cel mai înfricoşător război civil care a devastat vreodată frumoasa ţară italică.