Capitolul III

Aşezarea latinilor

Patria familiei indo-germanice este partea orientală a Asiei Centrale. Ea s-a extins de aici asupra Indiei în direcţia sud-estică, iar în direcţia nord-vestică asupra Europei. Este dificil de stabilit cu exactitate aria originară de locuire a indo-germanicilor; oricum, ea trebuie să fi fost în interiorul continentului şi la depărtare de mare, deoarece limbile indo-germanice ale Asiei şi Europei nu au un termen comun pentru a desemna marea. Unele urme se pronunţă în favoarea meleagurilor Eufratului, astfel încît patria primitivă a celor două familii de o importanţă extraordinară în istoria civilizaţiilor, cea a indo-germanicilor şi cea a arameilor, se găseşte, în mod ciudat, în acelaşi spaţiu geografic – circumstanţă care pare să sprijine ipoteza unei origini comune a celor două familii. Chiar admiţînd supoziţia, comunitatea aceasta n-a putut să existe decît înaintea evoluţiei civilizaţiei şi a limbii. Precizarea acestei situaţii originare, ca şi urmărirea triburilor în migraţiile lor îndepărtate, a fiecăruia în parte, sînt deopotrivă de dificile. Ramura europeană a petrecut poate mai mult timp în Persia şi în Armenia după emigrarea indienilor; căci, după toate probabilităţile, aici se află leagănul agriculturii şi viticulturii. Orzul, alacul şi grîul sînt indigene în Mesopotamia, viţa-de-vie, la sud de Caucaz şi de Marea Caspică; tot aici pămîntul adăposteşte prunul, nucul şi alţi pomi fructiferi uşor de transplantat. De asemenea, e remarcabil că majoritatea naţiunilor europene, latinii, celţii, germanii şi slavii, au un termen comun pentru desemnarea mării; aceasta dovedeşte că ele au atins, înaintea separării, ţărmurile Mării Negre sau ale Mării Caspice. Pe ce drum au ajuns italicii la poalele Alpilor şi unde au poposit în timpurile în care mai erau încă uniţi cu grecii? La această întrebare nu se poate răspunde pînă cînd nu se stabileşte calea, Asia Mică sau ţinuturile dunărene, pe care elenii au pătruns în Grecia. Se poate afirma cu certitudine că italicii, ca şi indienii, au pătruns dinspre nord în peninsula lor. Trecerea tribului umbro-sabelic pe creasta muntoasă centrală a Italiei în direcţia nord-sud se poate urmări încă foarte bine; ultimele etape ale acestei migraţii aparţin, ce-i drept, timpurilor istorice. Vestigii mai puţine ne vorbesc despre căile de migraţie ale latinilor. Probabil ea s-a desfăşurat într-o direcţie asemănătoare, de-a lungul coastei de vest, cu mult înaintea mişcării primelor triburi sabelice. Puhoiul a atins înălţimile numai după ce fuseseră ocupate şesurile, iar faptul că ei se aşază în lungul ţărmului în această epocă explică de ce sabelii au trebuit să se mulţumească cu munţii arizi pe care i-au părăsit ulterior pentru a se infiltra printre triburile latine. Este arhicunoscut că între malul stîng al Tibrului şi Munţii Volscilor locuia un trib latin. Aceşti munţi însă, care par să fi fost dispreţuiţi în timpul primei migraţii, cînd cîmpiile din Latium şi Campania erau încă deschise imigranţilor, au fost ocupaţi de către un trib ce pare să fi fost prin origine mai apropiat de sabeli decît de latini, aşa cum o arată inscripţiile volsce. Fără îndoială însă, în Campania trăiau latini înainte de migraţia greacă şi samnită, căci denumirile italice Novla sau Nola (Oraşul Nou), Campani, Capua, Volturnus (de la volvere), ca şi Iuturna (de la iuvare), Opsci („lucrători”) sînt mai recente decît invazia samnită şi dovedesc că un trib italic şi, probabil latin, ausonii, era stăpîn în Campania cînd Cumae a fost fondată de către greci. Mai mult, primii locuitori ai regiunilor ocupate mai tîrziu de către lucanieni şi brutieni, Itali propriu-zişi (locuitori ai „ţării vitelor”), sînt alăturaţi de cei mai buni observatori nu populaţiei iapigilor, ci celei italice. Nimic nu ne împiedică să îi apropiem de tribul latin, întrucît elenizarea acestor ţinuturi încă înainte de începutul dezvoltării politice a Italiei şi invazia ulterioară a hoardelor samnite au dus la dispariţia totală a urmelor acestei naţionalităţi antice. Legende străvechi stabilesc legături şi între tribul, de asemenea dispărut, al siculilor şi Roma; astfel, cel mai vechi istoriograf italic, Antiochus din Siracusa, povesteşte că un om, numit Sikelos, a venit ca transfug din Roma la Morges, regele Italiei (însemnînd aici peninsula brutienilor). Aceste legende par să se întemeieze pe identitatea etnică a siculilor, dintre care se mai întîlneau descendenţi în Italia pe timpul lui Thukydides, şi a latinilor – ipoteză acceptată de către istorici. Asemănarea izbitoare a cîtorva particularităţi lingvistice dintre elina din Sicilia şi latină trebuie să fie explicată, neîndoielnic, nu prin identitatea originară a celor două limbi, ci prin vechile relaţii comerciale care s-au stabilit între Roma şi grecii din Sicilia. Totuşi, nu numai teritoriul latin, dar şi ţinuturile din Campania şi Lucania, Italia propriu-zisă dintre golfurile de la Tarentum şi Laos şi partea orientală a Siciliei, au fost locuite de diferitele populaţii ale familiei latine.

Destinele acestor populaţii au fost foarte diferite. Cele care se stabiliseră în Sicilia, în Grecia Mare şi în Campania au venit în contact cu grecii într-o epocă în care n-au putut să opună nici o rezistenţă civilizaţiei acestora şi ori au fost elenizaţi complet, precum în Sicilia, ori slăbiţi în aşa măsură, încît au sucombat fără rezistenţă în faţa energiei juvenile a ţăranilor samniţi. Sicilienii, italii, morgeţii n-au reuşit astfel să joace un rol activ în istoria peninsulei. Situaţia din Latium a fost alta. Aici n-au fost întemeiate colonii greceşti şi, după lupte grele, locuitorii au reuşit să se impună atît faţă de sabini, cît şi faţă de vecinii din nord. Să aruncăm o privire asupra ţinutului care-şi va exercita, ca nici o altă regiune, influenţa asupra destinelor lumii antice.

Cîmpia din Latium a fost, din timpurile cele mai îndepărtate, scena celor mai grandioase cataclisme prin care acţiunea lentă a aluviunilor şi erupţiile vulcanilor gigantici au alcătuit, strat peste strat, acest pămînt pe care urma să se decidă cărui popor îi va aparţine stăpînirea lumii. Latiumul este străjuit la est de Munţii Sabinilor şi Ecvilor, care aparţin Apeninilor, în sud de Munţii Volscilor, care ating o înălţime de 4.000 de picioare, fiind separaţi de lanţul principal al Apeninilor prin platoul lui Sacco (Trerus, afluent al lui Liris), teritoriul vechi al hernicilor şi care, extinzîndu-se către vest, se termină cu promontoriul de la Terracina; la vest este marea, care, pe ţărmul acesta, are porturi puţine şi mici; în nord, cîmpia pătrunde pe alocuri în peisajul muntos al Etruriei. Astfel înconjurat, Latium formează o cîmpie încîntătoare, udată de Tibru, „Torentul munţilor”, care izvorăşte din munţii Umbriei, şi de Anio, care porneşte din Munţii Sabinilor. Munţii se înalţă din cîmpie ca nişte insule; unii sînt stînci calcaroase abrupte, precum Soracte, la nord-est, sau promontoriul de la Circe, în sud-est, şi colina asemănătoare, mai domoală însă, a Ianiculumului de la Roma; alţii sînt ridicături de teren de origine vulcanică, ale căror cratere au devenit lacuri, unele dăinuind pînă astăzi. Cei mai importanţi dintre aceştia sînt Munţii Albani, care se ridică, izolaţi din toate părţile, între Munţii Volscilor şi fluviul Tibru. Aici s-a stabilit populaţia pe care istoria o cunoaşte sub numele de latini sau, cum s-au denumit mai tîrziu pentru a putea fi deosebiţi de alte comunităţi latine, venite ulterior în Latium, „latinii vechi” (prisci Latini). Numai că teritoriul stăpînit de ei, Latium, nu este decît o mică parte a acestei cîmpii central-italice. Întregul teritoriu de la nord de Tibru este o ţară străină latinilor, ba chiar potrivnică, ai cărei locuitori n-au putut fi legaţi niciodată printr-un tratat durabil, nici printr-o pace generală, şi cu care, se pare, au fost încheiate numai armistiţii temporare. Înspre nord, graniţa Tibrului este străveche şi se pare că nici istoria, nici tradiţia cea mai demnă de crezare nu au păstrat vreo amintire referitoare la cînd şi cum s-a statornicit această delimitare aşa de bogată în consecinţe. În momentul în care începe istoria noastră, găsim întinderile joase şi mlăştinoase din sudul Munţilor Albani sub stăpînirea unei populaţii umbro-sabelice, a rutulilor şi a volscilor; Ardea şi Velitrae n-au fost socotite, la origine, printre oraşele latine. Din acest teritoriu, numai partea centrală, cuprinsă între Tibru, zona premontană a Apeninilor, Munţii Albani şi mare, o suprafaţă de aproximativ 34 de mile pătrate germane, puţin mai mare decît actualul canton Zürich, formează Latium, „Cîmpia largă”, aşa cum se poate admira de pe înălţimile lui Monte Cavo. Deşi întins, peisajul nu este uniform. Cu excepţia ţărmului nisipos al mării, format şi de către aluviunile Tibrului, cîmpia este întreruptă de coline de tuf de o înălţime medie, deseori abrupte însă, şi de crăpături adînci în pămînt. Între aceste ridicături şi depresiuni ale terenului, iarna se formează acele bălţi care se evaporă din cauza caniculei din timpul verii, dînd naştere aerului infestat de miasme care bîntuie ţinutul, astăzi, ca şi atunci. Este o eroare să punem aceste miasme pe seama decăderii agriculturii, cauzată de guvernarea deficitară din ultimele secole; originea lor, nu se ştie foarte bine cum, pare să rezide în înclinarea mică a terenului şi aceasta este cauza lor de atunci, ca şi de acum, după milenii. Este adevărat însă că aerul dezagreabil se poate înlătura pînă la o anumită limită prin intensificarea agriculturii; suprafaţa cultivată accelerează desecarea terenurilor cu ape stătătoare. Făcînd abstracţie de această constatare, rămîne o enigmă dezvoltarea unei populaţii dense de agricultori în nişte ţinuturi cum ne apar astăzi cele din Cîmpia Latină şi şesurile de la Sybaris şi Metapontion, în care o populaţie nu poate prospera în condiţii salubre şi în care călătorul evită să petreacă chiar şi numai o singură noapte. Trebuie să ne amintim că omul aflat pe o treaptă mai joasă a civilizaţiei percepe mai îndeaproape cerinţele naturii şi li se supune mai uşor; poate şi constituţia sa fizică este mai elastică şi se ataşează gliei mai intim. În Sardinia, agricultura persistă în condiţii identice; aerul infestat este prezent şi aici, iar ţăranul se sustrage efectelor lui prin precauţia în alegerea îmbrăcămintei, a mîncării şi a orelor de muncă. Într-adevăr, nimic nu protejează mai eficient de aria cattiva decît purtarea hainelor din piei de animale şi focul nedomolit; aşa se explică de ce ţăranul roman mergea întotdeauna îmbrăcat în haine grele de lînă şi nu lăsa niciodată să se stingă focul în vatra sa. De altfel, aceste meleaguri trebuiau să pară primitoare unei populaţii agricole migratoare; ţărîna se poate lucra uşor cu sapa şi cu săpăliga cu trei colţi şi dă roade şi fără îngrăşăminte, deşi oferă recolte mediocre faţă de cele din alte ţinuturi italice. La grîu se recoltează, în medie, de cinci ori cantitatea însămînţată. Un surplus de apă bună nu există; cu atît mai preţuit şi mai sacru a fost pentru populaţie orice izvor limpede.

Cu privire la desfăşurarea aşezării latinilor în ţinutul care le va purta numele nu s-a păstrat nici o tradiţie şi, în această privinţă, sîntem constrînşi aproape în exclusivitate la simple deducţii. Unele lucruri însă pot fi recunoscute sau presupuse cu mare probabilitate. Marca romană se împărţea din timpuri străvechi într-un număr de cantoane ale clanurilor, care au fost utilizate mai tîrziu pentru fundamentarea împărţirii în cartiere rurale (tribus rusticae). Conform tradiţiei, numele cartierului claudin provine de la aşezarea clanului Claudiilor pe malul lui Anio; şi în numele celorlalte clanuri întîlnim urme ale împărţirii asemănătoare a altor districte. Acestea nu sînt derivate de la denumirile unor locuri, ci sînt formate, fără excepţie, din denumirile clanurilor. Aceste clanuri care au dat nume cartierelor teritoriului originar roman, în măsura în care n-au dispărut cu totul (precum Camilii, Galerii, Lemonii, Polii, Pupinii, Voltinii), sînt, cu certitudine, primele familii patriciene ale Romei (Aemilii, Cornelii, Fabii, Horatii, Menenii, Papirii, Romilii, Sergii, Veturii). Este remarcabil că dintre toate aceste clanuri nu există nici unul despre care să se poată spune cu certitudine că a imigrat mai tîrziu în Roma. Fiecare comunitate italică şi, fără îndoială şi elenă, trebuie să fi fost împărţită, ca şi cea romană, într-un număr de clanuri, concomitent în baza comunităţii de teritoriu şi a înrudirii de sînge. Aceasta este „casa” (οἰϰία) grecilor, care a format în Grecia comele şi demele, iar la Roma tribus-urile. Denumirea italică cuprinzătoare, „casă” (vicus) sau „clădire” (pagus de la pangere), indică, de asemenea, locuirea comună a membrilor unui clan, ajungînd să desemneze cătunul sau satul printr-o mutaţie lesne de înţeles, datorată uzului limbii. Aşa cum fiecare familie deţinea un lot, tot astfel clanul reunit îşi avea pămînturile sale, care au fost cultivate, pînă în timpuri relativ tîrzii, după modelul proprietăţii familiale, altfel spus, după principiul indiviziunii. Întrebarea dacă clanurile s-au grupat în sate abia în Latium ori au pătruns aici ca o comunitate deja formată nu poate fi elucidată. De asemenea, nu putem să determinăm în ce măsură clanul se forma, pe lîngă cei de o origine comună, şi din indivizi neînrudiţi prin sînge. De la începuturi însă, aceste comunităţi nu au fost privite drept unităţi de sine stătătoare, ci ca părţi integrante ale unui edificiu politic (civitas, populus). Acesta se prezintă mai întîi ca o reuniune de sate de aceeaşi origine, de aceeaşi limbă şi cu aceleaşi obiceiuri, supuse aceloraşi legi şi bucurîndu-se de aceeaşi justiţie, asociate în scop defensiv şi în vederea atacului în afară. Un canton astfel organizat avea nevoie de un centru stabil, în aceeaşi măsură ca şi clanul. Dar întrucît membrii clanului, mai exact locuitorii cantonului, trăiau în sate, centrul lui nu putea să fie un spaţiu locuit, un oraş, ci numai un loc de adunare comun. Acesta includea locul în care desfăşurau actele de justiţie şi sanctuarul cantonului; aici, locuitorii lui se adunau în fiecare a opta zi pentru tîrg şi pentru distracţie şi tot aici ei, ca şi animalele lor erau mai bine apăraţi în faţa incursiunilor inamicului. În timpuri normale, de altfel, aceste centre au fost foarte puţin sau deloc populate. Locuri de refugiu asemănătoare se întîlnesc încă frecvent în zona deluroasă a Elveţiei orientale pe o serie de vîrfuri muntoase. Un astfel de loc se numeşte în Italia „înălţime” (capitolium, precum ἄϰρα, „vîrful dealului”) sau „citadelă” (arx de la arcere); acesta nu este încă un oraş, dar constituie temelia unui viitor oraş, urmînd ca edificiile să se grupeze în jurul acropolei şi să se împrejmuiască mai tîrziu cu o „incintă” (urbs, înrudit cu urvus, curvus, poate şi cu orbis). Diferenţa exterioară dintre citadelă şi oraş constă în numărul porţilor, cît mai puţine în cazul citadelei, cu mai multe în cazul oraşului; citadela are, de regulă, o singură poartă, oraşul, cel puţin trei. Pe aceste fortificaţii se bazează constituţia preurbană a cantoanelor Italiei; ea s-a păstrat pînă în zilele noastre în acele ţinuturi italiene, precum ţinutul marsilor şi unele districte ale Abruzzilor, în care stadiul urban a fost atins abia foarte tîrziu sau nici pînă în prezent. Ţinuturile ecvilor, care în timpul cezarilor trăiau încă în nenumărate sate deschise, şi nu în oraşe, prezintă un număr apreciabil de ziduri antice de incintă care, fiind considerate drept „oraşe părăsite”, cu temple solitare, au provocat uimirea arheologilor romani, ca şi pe cea a arheologilor din zilele noastre; primii au încercat să-i plaseze aici pe „locuitorii lor primitivi” (aborigines), ceilalţi pe pelasgi. Sîntem convinşi că ar fi mai corect să recunoaştem în aceste locuri nu oraşe înconjurate de ziduri, ci refugii pentru locuitorii cantonului, aşa cum, fără îndoială, trebuie să fi existat odinioară pe întregul cuprins al Italiei, într-o formă prea puţin artistică poate. Este firesc ca, în epoca în care oamenii ajunşi să locuiască în oraşe şi le înconjurau cu ziduri de piatră, locuitorii acestor sate deschise, care continuau să habiteze în locuinţele lor, să înlocuiască valurile de pămînt şi palisadele cu fortificaţii din piatră. În epocile următoare, cînd, în condiţiile unei păci asigurate, n-a mai fost nevoie de aceste fortificaţii, refugiile au fost părăsite şi au devenit enigme pentru generaţiile posterioare.

În consecinţă, aceste ţinuturi, în care acropola îndeplinea rolul de centru şi care includeau un anumit număr de clanuri, formează primele unităţi politice, care constituie punctul de plecare al istoriei Italiei. Unde şi în ce proporţii s-au format în Latium cantoane asemănătoare nu se poate determina cu exactitate, dar nici nu este de vreun interes istoric deosebit. Culmile izolate ale Munţilor Albani, care au oferit imigranţilor aerul cel mai sănătos, izvoarele cele mai limpezi şi cea mai mare securitate, într-un cuvînt, fortăreaţa naturală a Latiumului, au fost ocupate neîndoielnic primele de către nou-veniţi. Într-adevăr aici, pe lungimea îngustului platou care domina Palazzuola, între Lacul Alban („Lago di Castello”) şi Muntele Albei („Monte Cavo”), a fost întemeiată Alba, considerată unanim sediul originar al populaţiei latine şi metropola Romei, la fel ca şi a tuturor celorlalte comunităţi latine. Pe aceste pante se află, de asemenea, străvechile localităţi latine Lanuvium, Aricia şi Tusculum. Aici se găsesc încă acele construcţii străvechi care indică începutul civilizaţiei şi care dovedesc posterităţii că Pallas Athena a intrat adultă în lume. Astfel trebuie să fie privită acea cioplire a peretelui prăpăstios de stîncă, dominat de Alba înspre Palazzuola care, apărată de povîrnişurile abrupte ale Muntelui Cavo înspre sud, este în aceeaşi măsură inabordabilă dinspre nord şi nu poate fi atacată decît de pe două cărări înguste, de la est şi de la vest, uşor de apărat şi pe care se desfăşura comerţul oraşului. Astfel trebuie să fie privită galeria imensă, înaltă de un stat de om, tăiată în peretele dur de lavă, de o grosime de 6.000000 de picioare, prin care lacul care se formase în craterul Muntelui Alban a fost redus la adîncimea lui actuală, lăsînd astfel pe muntele însuşi un teren larg pentru agricultură. Culmile ultimilor pinteni ai Munţilor Sabini sînt, de asemenea, acropole naturale ale Cîmpiei Latine, iar oraşele celebre Tibur şi Praeneste au rezultat, la fel, din astfel de acropole ale cantoanelor. Labicii, Gabii şi Nomentum, situate în cîmpia care se întinde între Munţii Albani, Sabini şi Tibru, Roma, pe Tibru, Laurentum şi Lanuvium, pe ţărm, sînt centre mai mult sau mai puţin vechi ale colonizării latine, fără a aminti de numărul mare al cetăţilor mai mici sau date cu totul uitării. Toate aceste cantoane au fost suverane în timpurile străvechi şi au fost conduse fiecare de către o căpetenie a lor, ajutată de sfatul bătrînilor şi de adunarea bărbaţilor înarmaţi. Totuşi, nu numai sentimentul comunităţii de origine şi de limbă a menţinut unitatea acestor cantoane, ci ea s-a manifestat şi printr-o instituţie religioasă şi politică de cea mai mare importanţă – federaţia eternă a tuturor cantoanelor latine. La origine, conform uzanţei universale în Italia, ca şi în Grecia, conducerea revenea acelui canton între ale cărei graniţe se afla centrul de adunare al federaţiei; acesta a fost cantonul de la Alba, care, cum am menţionat mai sus, a fost considerat cel mai vechi şi mai renumit dintre toate cantoanele latine. Iniţial au fost 30 de cantoane care alcătuiau baza, număr pe care îl regăsim deseori în Grecia şi în Italia în cazul părţilor unei alianţe politice. Tradiţia nu ne-a păstrat şi noi nu mai putem determina care au fost cele treizeci de cantoane latine vechi sau cum erau denumite, în baza drepturilor de metropolă ale Albei, cele treizeci de colonii albane vechi. Evenimentul central al acestor adunări era, precum Panbeoţiile şi Panionienele pentru confederaţia beoţienilor şi cea a ionienilor, „Sărbătoarea latină” (Feriae Latinae), în timpul căreia latinii, reuniţi într-o zi fixată de către un magistrat, jertfeau anual pe Muntele Alban (Mons Albanus, „Monte Cavo”) un taur „Zeului Latin” (Iupiter Latiaris). Fiecare comunitate trebuia să contribuie la ofranda adusă cu o anumită cantitate de vite, de lapte şi de brînză, avînd în schimb dreptul să primească o bucată din carnea animalului sacrificat. Aceste obiceiuri s-au perpetuat timp îndelungat şi ele sînt bine cunoscute; însă în ceea ce priveşte efectele juridice mai importante ale acestei asociaţii nu putem să avansăm decît presupuneri. Din timpuri străvechi, sărbătorilor de pe Muntele Alban li s-a asociat adunarea conducătorilor acestor comunităţi; aceasta se desfăşura pe locul de justiţie vecin, la izvorul Ferentinei (la Marino). O asemenea confederaţie nu se poate imagina nicidecum fără o conducere supremă şi fără o legislaţie aplicabilă tuturor participanţilor. Tradiţia ne-o confirmă şi este verosimil ca federaţia să fi avut mijloacele de represiune necesare în cazul violării legilor alianţei şi să fi putut pronunţa, în acest caz, chiar şi condamnarea la moarte. Ca părţi integrante ale acestei vechi legislaţii a confederaţiei, putem considera că egalitatea de drepturi şi cea referitoare la căsătorie erau comune triburilor latine; de aici decurge faptul că fiecare latin putea să conceapă copii legitimi cu fiecare latină cu care se căsătorea, putea să achiziţioneze proprietăţi oriunde în Latium şi să se dedice aici comerţului. Confederaţia trebuie să fi instituit, de asemenea, un tribunal de arbitraj confederativ, care reglementa neînţelegerile ivite între diferitele cantoane; în schimb, nu se poate dovedi existenţa unei limitări a puterii suverane deţinute de fiecare canton în privinţa declarării păcii sau a războiului. De asemenea, nu poate fi pus la îndoială faptul că prin constituţia confederaţiei trebuie să se fi oferit posibilitatea de a putea duce un război defensiv sau chiar ofensiv; în cazul acesta, devenea necesară prezenţa unui general, a unui dux al ligii. Nu avem însă nici un temei să admitem că, în acest caz, comunitatea ar fi fost silită să contribuie cu un contingent înarmat sau că, dimpotrivă, i s-ar fi interzis să poarte un război pe cont propriu, chiar şi împotriva unui membru al confederaţiei. În schimb, există urme care dovedesc că, în timpul Sărbătorii Latine, la fel ca la sărbătorile federative elene, se instaura în Latium o pace impusă de zei şi că, probabil, triburile aflate în război îşi asigurau pe durata ei trecere liberă. E şi mai greu să definim privilegiile cantonului conducător; putem afirma doar că nu există vreo raţiune de a atribui conducerii albane o reală hegemonie politică asupra Latiumului, ci, mai degrabă şi aproape sigur, aceasta nu semnifica în Latium mai mult decît conducerea onorifică a Elidei în Grecia. În general, întinderea şi sfera de activitate a acestei confederaţii pare să fi fost liberă şi nestatornică; ea a fost şi rămîne însă nu o adunare accidentală a unor comunităţi mai mult sau mai puţin înrudite, ci expresia justă şi necesară a unităţii populaţiei latine. Chiar dacă confederaţia latină n-a cuprins mereu toate comunităţile latine, n-a permis în schimb niciodată primirea în rîndurile ei a unei comunităţi nelatine. Instituţia ei corespondentă din Grecia nu este amficţionia delfică, ci confederaţia beoţiană sau etoliană. Aceste contururi generale trebuie să fie suficiente; orice încercare de a îngroşa liniile ar deforma imaginea. Jocul variat, care a apropiat şi a îndepărtat rînd pe rînd pe unele sau pe altele dintre cantoanele latine, ca un fel de atomi politici, a dispărut pentru totdeauna din faţa ochilor noştri, fără a lăsa urme vizibile. Ajunge să reţinem existenţa unică şi persistentă a acestor comunităţi care, deşi nu au abandonat autonomia lor grupîndu-se în jurul unui centru comun, au cultivat şi au promovat totuşi sentimentul comunităţii naţionale. Acest sentiment a pregătit trecerea de la particularismul cantonal, prin care începe şi trebuie să înceapă istoria oricărui popor, la unitatea naţională, cu care se termină sau ar trebui să se termine istoria oricărui popor.