Capitolul VII

Revolta supuşilor italici şi revoluţia sulpiciană

De cînd, odată cu înfrîngerea lui Pyrrhos, se terminase ultimul război pe care-l purtaseră italicii pentru independenţă, altfel spus, de aproape 200 de ani, în Italia dăinuia întîietatea romană, fără să se fi clătinat o singură dată în temeliile ei, chiar şi în condiţiile cele mai grave. În zadar eroica familie a Barcizilor, în zadar succesorii Marelui Alexandru şi ai Ahemenizilor încercaseră să ridice naţiunea italică la luptă împotriva puternicei capitale; ea fusese ascultătoare pe cîmpurile de bătălie de pe Guadalquivir şi de pe Medşerda, în trecătoarea Tempe şi pe Sipylos şi îşi ajutase stăpînii în cucerirea şi supunerea a trei continente cu preţul vieţii tineretului ei. Situaţia ei modificată mai degrabă se înrăutăţise decît se îmbunătăţise. Din punct de vedere material, ea nu se putea plînge. Dacă proprietarul mic şi mijlociu suferea în întreaga Italie în urma absurdei legislaţii în privinţa grîului, în schimb marii proprietari şi, mai ales, clasa negustorilor şi capitaliştilor prosperaseră, întrucît italicii se bucurau, în esenţă, de aceeaşi protecţie şi aceleaşi privilegii ca şi cetăţenii romani în ceea ce priveşte exploatarea financiară a provinciilor; astfel încît şi ei beneficiau în mare măsură de avantajele materiale ale supremaţiei politice a romanilor. În general, situaţia socială şi economică din Italia nu era neapărat dependentă de diferenţele politice. Existau ţinuturi aliate privilegiate, precum Etruria şi Umbria, în care dispăruse starea fermierilor liberi; altele, precum văile din Abruzzi, în care aceasta se conservase în bună măsură şi nu se diminuase cu nimic în unele locuri; deosebiri asemănătoare pot fi dovedite şi în diferitele districte de cetăţeni romani. Dimpotrivă, inferioritatea politică devenea tot mai neîndurătoare, tot mai vizibilă. Ce-i drept, în problemele principale nu avusese loc o încălcare formală a legii. Libertatea comunală, care, sub numele de suveranitate, revenea comunităţilor italice în baza tratatelor încheiate, era respectată în general de către guvernul roman; atacul pe care partidul roman de reformă îl promisese, la începutul mişcării agrare, împotriva domeniilor romane garantate comunităţilor privilegiate nu întîlnise numai opoziţia serioasă a partidului conservator şi a celui al stării de mijloc din Roma, ci fusese abandonat în curînd şi de către opoziţia romană însăşi. Însă drepturile care reveneau şi trebuiau să revină Romei în calitate de comunitate conducătoare, comanda supremă în sistemul militar şi controlul asupra întregii administraţii, erau exercitate într-un mod aproape la fel de nefast ca în situaţia în care toţi aliaţii ar fi fost supuşi lipsiţi de drepturi. Numeroasele modificări ale legii marţiale romane, teribil de severă, care au fost introduse la Roma în cursul secolului al VII-lea, par să fi fost limitate în întregime la soldaţii cetăţeni romani; despre cea mai importantă dintre acestea, abolirea execuţiilor pronunţate de curtea marţială (p. 77), avem date sigure şi ne putem lesne imagina impresia produsă în timpul războiului lui Iugurtha cînd, în urma sentinţei consiliului de război roman, fuseseră decapitaţi bravi ofiţeri latini, în timp ce, într-un caz asemănător, şi ultimul dintre soldaţii cetăţeni romani avea dreptul de a apela la tribunalele civile de la Roma. Proporţia în care cetăţenii şi aliaţii italici urmau să fie înrolaţi pentru serviciul militar rămăsese, cum era normal, pentru romani, nereglementată de tratate, dar, în timp ce în vremurile trecute ambele categorii furnizaseră în medie acelaşi număr de soldaţi (I, pp. 86, 241), acum, cu toate că proporţia populaţiei se schimbase mai degrabă în favoarea decît în detrimentul corpului cetăţenilor, cerinţele adresate aliaţilor se măriseră într-o proporţie exagerată (I, pp. 294-295, 552), astfel încît, pe de o parte, li s-a impus serviciul mai greu şi mai costisitor, iar pe de alta, se recrutau constant doi aliaţi pentru un cetăţean. La fel ca supremaţia militară, controlul civil suprem, care, cuprinzînd jurisdicţia administrativă supremă nedespărţită de acesta, fusese păstrat în cazul comunităţilor italice dependente, întotdeauna şi pe drept de către guvernul roman, a fost extins într-un asemenea mod încît italicii, aproape la fel ca provincialii, erau abandonaţi fără pavăză capriciilor oricăruia dintre nenumăraţii magistraţi romani. La Teanum Sidicinum, unul dintre cele mai importante oraşe aliate, un consul dăduse ordinul ca edilul oraşului să fie bătut cu vergile în plină piaţă, întrucît magistraţii municipali nu izgoniseră destul de repede vizitatorii, atunci cînd soţia consulului dorise să se scalde în baia pentru bărbaţi şi întrucît aceasta nu i se păruse destul de curată. Scene asemănătoare avuseseră loc la Ferrentinum, de asemenea un oraş de optimo jure, şi chiar în străvechea şi importanta colonie latină Cales. În colonia latină Venusia, un ţăran liber a fost oprit de către un tînăr diplomat roman fără magistratură, aflat numai în trecere, din cauza unei glume pe care acesta şi-o permisese în legătură cu litiera sa, trîntit la pămînt şi biciuit cumplit cu chingile litierei. Întîmplări de acest fel sînt amintite în perioada premergătoare răscoalei oraşului Fregellae; este neîndoielnic că asemenea nedreptăţi aveau loc destul de frecvent şi tot atît de neîndoielnic că nicăieri nu se putea obţine o satisfacţie mulţumitoare pentru asemenea fărădelegi, în timp ce dreptul de apel, care nu putea fi violat atît de uşor fără atragerea unei pedepse, apăra trupul şi viaţa cetăţeanului roman, cel puţin într-o oarecare măsură. În urma acestui tratament aplicat italicilor de către guvernul roman, inegalitatea pe care înţelepciunea strămoşilor o menţinuse cu atîta grijă între comunităţile latine şi toate celelalte comunităţi italice trebuia să slăbească, dacă nu să dispară cu totul (I, p. 553). Fortăreţele Romei şi regiunile ţinute sub ascultare de către acestea trăiau acum sub o opresiune similară; latinul îi putea aminti picentinului că amîndoi sînt supuşi în aceeaşi măsură fasciilor romane; supraveghetorii şi supuşii de odinioară erau uniţi acum prin ura comună împotriva tiranului comun. Dacă, aşadar, starea actuală a aliaţilor italici se transformase dintr-o relaţie de dependenţă suportabilă în aservirea cea mai cruntă, ei fuseseră privaţi şi de toate speranţele de a-şi ameliora situaţia. Încă din timpul cuceririi Italiei, corpul de cetăţeni romani îşi închisese rîndurile şi renunţase cu desăvîrşire la acordarea dreptului de cetăţenie unor comunităţi întregi, acordîndu-l foarte rar unor persoane particulare. Chiar şi deplina libertate de mişcare, care aparţinuse vechilor comunităţi latine şi care acordase membrilor lor aşezaţi la Roma dreptul de cives sine suffragio, fusese trunchiată într-o manieră jignitoare (I, p. 553). Acum se mai făcu un pas: cu ocazia evenimentelor care revendicau extinderea dreptului de cetăţenie romană asupra întregii Italii în anii 628-632 (126, 122), dreptul de mutare la Roma a fost atacat printr-un decret al poporului şi senatului. Toţi necetăţenii rezidenţi în capitală erau alungaţi (pp. 73, 85) – o măsură periculoasă atît din cauza monstruozităţii antiliberalismului ei, cît şi prin multiplele prejudicii aduse intereselor particulare. Într-un cuvînt, dacă, anterior, aliaţii italici fuseseră, pentru romani, fie fraţi tutelaţi, mai degrabă protejaţi decît stăpîniţi şi nedestinaţi unei minorităţi veşnice, fie sclavi bine trataţi, fără a fi privaţi de speranţa unei eliberări posibile, ei ajunseseră acum cu toţii în aceeaşi stare de supunere şi în aceeaşi exasperare, sub securile şi fasciile tiranilor lor şi, precum sclavii privilegiaţi, puteau, în cel mai fericit caz, să transmită loviturile primite săracilor provinciali.

La început reţinute de sentimentul unităţii naţionale şi de amintirea unor primejdii învinse în comun, asemenea neînţelegeri sînt caracterizate de faptul că apar lent şi, să zicem aşa, timid, pînă cînd ruptura se lărgeşte treptat, iar relaţiile dintre stăpîni, al căror singur drept îl constituie puterea, şi stăpîniţi, a căror subordonare nu merge mai departe decît frica, îşi relevă deschis caracterul lor de forţă. Pînă la răzvrătirea şi dărîmarea oraşului Fregellae din anul 629 (125), care marchează în mod oficial schimbarea caracterului dominaţiei romane, frămîntările din rîndul italicilor nu avuseseră un caracter revoluţionar. De la dorinţa tacită la reclamarea înflăcărată, aspiraţia la egalitate cîştigase treptat în amploare, dar numai pentru a fi respinsă cu atît mai hotărît cu cît se manifesta mai deschis. În curînd s-a putut vedea că acordarea ei de bunăvoie nu putea fi aşteptată şi, desigur, nu a lipsit dorinţa de a impune prin forţă cele refuzate; însă poziţia Romei de atunci nu putea permite zămislirea gîndului ca această dorinţă să fie transpusă în faptă. Cu toate că nu se poate stabili cu certitudine proporţia numerică dintre cetăţenii şi necetăţenii Italiei, putem admite totuşi cu destulă siguranţă că numărul cetăţenilor nu putea să fi fost cu mult mai scăzut decît cel al aliaţilor italici şi că celor aproximativ 400.000 de cetăţeni în stare să poarte armele trebuie să le fi corespuns cel puţin 500.000, dacă nu chiar 600.000 de aliaţi. Atîta timp cît dăinuia o asemenea proporţie, corpul cetăţenilor rămînea unit şi nu exista un inamic extern periculos; confederaţia italică, fărîmiţată într-o sumedenie de comunităţi urbane şi rurale, legate de Roma prin miile de fire ale relaţiilor particulare şi publice, nu putea ajunge niciodată la o acţiune concertată; cu o înţelepciune moderată, guvernul putea stăpîni uşor supuşii indignaţi, fie prin masa compactă a cetăţenilor, fie prin intermediul considerabilelor resurse pe care le ofereau provinciile, fie învrăjbind o comunitate împotriva alteia. Din această cauză, italicii rămăseseră liniştiţi pînă cînd revoluţia începu să zguduie Roma; însă odată ce aceasta izbucnise, interveniră şi ei în mişcarea şi agitaţia partidelor romane pentru a obţine egalitatea în drepturi prin intermediul unuia sau al celuilalt. Ei făcuseră cauză comună mai întîi cu partidul popular, apoi cu cel senatorial şi nu se aleseseră cu nimic nici de la unul, nici de la celălalt. Trebuiseră să se convingă că cei mai buni bărbaţi ai ambelor partide recunosc justeţea şi echitatea cererilor lor, dar că aceşti cei mai buni, aristocraţi sau populari, nu pot să impună aceste cereri masei partidului lor. Ei văzuseră, de asemenea, cum cei mai talentaţi, cei mai energici, cei mai celebraţi oameni de stat ai Romei fuseseră părăsiţi de proprii adepţi în momentul în care interveniseră în ajutorul italicilor şi cum fuseseră răsturnaţi din această cauză. În toate vicisitudinile acestor 30 de ani de revoluţie şi de restauraţie fuseseră instituite şi destituite destule guverne; însă oricît de frecvent se schimbase programul, spiritul îngust şi neprevăzător stătuse neclintit la cîrmă. Mai ales ultimele evenimente relevaseră cu claritate cît de zadarnice erau speranţele italicilor în privinţa satisfacerii pretenţiilor lor de către Roma. Atîta timp cît cererile lor se asociaseră celor ale partidului revoluţionar, fiind respinse din cauza lipsei de înţelegere a maselor, ei încă putuseră să se resemneze la credinţa că oligarhia adoptase o atitudine duşmănoasă numai faţă de cei care înaintaseră propunerea, şi nu faţă de propunere în sine, şi că exista încă posibilitatea ca un senat, mai inteligent, să accepte măsura, compatibilă cu natura oligarhiei şi salutară pentru stat. Dar ultimii ani, în care senatul guvernase din nou aproape nestingherit, puseseră şi intenţiile oligarhiei romane într-o lumină cît se poate de nefavorabilă. În locul modificărilor aşteptate, în anul 659 (95) s-a decretat o lege consulară care, în termenii cei mai severi, interzicea necetăţenilor să aspire la dreptul de cetăţenie şi îi ameninţa pe contravenienţi cu judecata şi cu pedeapsa. Această lege, care a readus din rîndul romanilor în cel al italicilor o mare parte dintre persoanele cele mai distinse şi foarte interesate de problema egalităţii, se află, prin irecuzabilitatea juridică şi nebunia ei politică, pe aceeaşi linie cu acel renumit act ce a devenit cauza despărţirii Nordului Americii de ţara-mamă, ajungînd aşadar, precum acesta, cauza imediată a războiului civil. Era cu atît mai rău că autorii acestei legi nu aparţineau partidului obstinat şi incorigibil al optimaţilor şi că înţeleptul şi respectabilul Quintus Scaevola, hărăzit de natură, precum Georg Grenville, pentru meseria de jurisconsult şi de soarta meschină pentru rolul de om de stat, prin corectitudinea sa pe cît de onorabilă pe atît de dăunătoare, declanşase războiul dintre senat şi cavaleri; de asemenea, alături de el fusese oratorul Lucius Crassus, prietenul şi aliatul lui Drusus şi, în general, unul dintre optimaţii cei mai moderaţi şi mai clarvăzători. În mijlocul tulburărilor violente produse de această lege şi de numeroasele procese intentate în întreaga Italie din cauza ei, steaua speranţei păru să răsară din nou pentru italici în persoana lui Marcus Drusus. Ceea ce fusese considerat aproape imposibil, anume ca un conservator să preia ideile de reformă ale Gracchilor şi să lupte pentru egalitatea în drepturi a italicilor, se întîmplase totuşi: un bărbat din înalta aristocraţie se hotărîse să emancipeze italicii, de la strîmtoarea siciliană pînă la Alpi, dar totodată, şi guvernul şi să se dedice cu ardoare şi devotament acestor generoase planuri de reformă. Nu se ştie dacă el s-a aşezat, aşa cum se spune, în fruntea unei ligi secrete, ale cărei legături se ramificau în întreaga Italie şi ai cărei membri se angajaseră prin jurămînt să-l susţină pe Drusus şi cauza comună; însă chiar dacă el nu a consimţit la asemenea lucruri periculoase şi, într-adevăr, nejustificabile pentru un magistrat roman, cu siguranţă că nu s-a mulţumit cu promisiuni generale şi, poate fără voinţa lui sau împotriva ei, în numele său s-au format alianţe primejdioase. Italia află cu bucurie că Drusus şi-a impus primele propuneri cu consimţămîntul majorităţii senatului; cu o bucurie şi mai mare, toate comunităţile Italiei au celebrat însănătoşirea tribunului îmbolnăvit subit. Dar pe măsură ce se puteau desluşi intenţiile viitoare ale lui Drusus, situaţia s-a schimbat; el nu putea îndrăzni să propună legea principală; el trebuia să amîne, să ezite, chiar să bată în retragere. Italicii au aflat că majoritatea senatului devenea oscilantă şi ameninţa să-l abandoneze pe conducătorul ei; aceste veşti circulară cu repeziciune prin întreaga Italie; se spunea că legea votată fusese casată, capitaliştii ar guverna mai nestingheriţi decît înainte, că tribunul fusese lovit de mîna asasinului şi chiar că murise (toamna anului 663, 91).

Ultima speranţă pentru italici de a fi admişi în corpul cetăţenilor romani se năruise odată cu dispariţia lui Marcus Drusus. O măsură pe care acest bărbat conservator şi energic nu putu s-o impună propriului său partid, în împrejurări dintre cele mai favorabile, nu mai putea fi tradusă în fapt pe calea înţelegerii. Italicii nu aveau altă soluţie decît fie să se supună răbdători, fie să repete tentativa care, cu 35 de ani în urmă, fusese suprimată în germene prin distrugerea oraşului Fregellae, de data aceasta, pe cît posibil, cu forţele unite şi cu armele în mîini, distrugînd şi moştenind Roma ori obţinînd cel puţin egalitatea în drepturi cu ea. Aceasta era ultima lor hotărîre, fireşte o hotărîre a exasperării; în condiţiile date, răzvrătirea comunităţilor urbane izolate împotriva guvernului roman ar putea să pară şi mai inutilă decît revolta coloniilor americane împotriva Imperiului Britanic. După toate aparenţele, cu o atenţie moderată şi cu energie, guvernul roman putea pregăti acestei insurecţii soarta celei precedente. Însă nu tot o hotărîre a exasperării ar fi fost dacă liniştea era păstrată şi lucrurile îşi urmau cursul? Dacă italicii îşi aduceau aminte de felul neprovocator în care se comportau romanii în Italia, ce era de aşteptat acum, cînd bărbaţii cei mai distinşi din fiecare oraş fuseseră sau erau învinuiţi de a fi fost în înţelegere cu Drusus – în privinţa urmărilor era acelaşi lucru –, înţelegere îndreptată tocmai împotriva partidului de guvernămînt şi, de aceea, trebuind calificată drept înaltă trădare? Pentru toţi cei care luaseră parte la această ligă secretă, chiar şi pentru cei care erau doar suspecţi de participare, nu rămînea altă alegere decît fie să pornească războiul, fie să-şi aplece grumazul sub securea călăului. La acestea se adaugă faptul că momentul prezent oferea încă perspective favorabile pentru o insurecţie generală a Italiei. Nu sîntem informaţi cu exactitate în ce măsură romanii au tradus în fapt dizolvarea confederaţiilor italice mai mari (I, pp. 294-295); nu este însă imposibil ca marsii, pelignii, poate chiar samniţii şi lucanienii să fi păstrat pînă atunci vechile lor confederaţii de comunităţi, chiar dacă acestea deveniseră nesemnificative din punct de vedere politic, limitîndu-se poate numai la o simplă asociaţie de serbări şi de sacrificii. Oricum, dacă se declanşa acum, insurecţia mai găsea un punct de sprijin în aceste uniuni; însă cine ar fi putut spune cînd vor trece romanii, tocmai din această cauză, la înlăturarea lor? Mai departe, liga secretă, în fruntea căreia s-ar fi aflat Drusus, îşi pierduse căpetenia ei, adevărată sau sperată, prin moartea acestuia, însă ea continua să existe şi oferea un important punct de plecare pentru organizarea politică a răscoalei, în timp ce organizarea ei militară putea să se bazeze pe faptul că fiecare oraş aliat avea un sistem militar propriu şi soldaţi încercaţi. La Roma, pe de altă parte, nimeni nu lua lucrurile în serios. Se zvonise, ce-i drept, că ar avea loc anumite frămîntări în Italia şi că diferitele comunităţi aliate ar întreţine un schimb de informaţii suspect de intens; însă în loc să cheme cetăţenii în cea mai mare grabă sub arme, colegiul guvernant se mulţumi, după obiceiul consacrat, să atragă atenţia magistraţilor să fie vigilenţi şi să trimită spioni pentru a afla detalii. Capitala era atît de puţin apărată încît un ofiţer mars hotărît, Quintus Pompaedius Silo, unul dintre amicii cei mai apropiaţi ai lui Drusus, concepuse, se spune, planul de a pătrunde în oraş cu un grup de bărbaţi de încredere, care, cu săbiile ascunse sub veşminte, să-l cucerească printr-o lovitură surprinzătoare. Aşadar se pregătea o răscoală; se încheiară tratate, înarmările avansau pe tăcute şi cu febrilitate, pînă cînd, ca de obicei, mai devreme decît planificaseră conducătorii, insurecţia s-a declanşat accidental. Pretorul roman cu puteri proconsulare, Gaius Servilius, informat de spionii săi că oraşul Asculum (Ascolo) din Abruzzi ar trimite ostatici comunităţilor învecinate, se deplasă împreună cu legatul său Fonteius şi cu o suită puţin numeroasă în localitatea aceasta şi adresă mulţimii, adunată în teatru pentru celebrarea marilor jocuri, o fulgerătoare cuvîntare de ameninţare. Apariţia bine-cunoscutelor securi şi discursul cît se poate de serios aruncară scînteia în iasca urii îndîrjite adunate de secole; magistraţii romani au fost sfîşiaţi de mulţime chiar în incinta teatrului şi imediat, ca şi cum s-ar fi urmărit anularea oricărei posibilităţi de conciliere, au fost închise, la porunca magistraţilor, toate porţile oraşului şi măcelăriţi toţi romanii aflaţi la Asculum, bunurile lor fiind jefuite. Revolta se răspîndi în peninsulă ca flăcările în stepă. În frunte se afla viteazul şi numerosul popor al marsilor împreună cu confederaţiile mici, dar valoroase, ale pelignilor, marucinilor, frentanilor şi vestinilor din Abruzzi; bravul şi înţeleptul Quintus Silo, despre care am vorbit mai sus, era sufletul mişcării. Marsii au fost primii care declarară în mod formal războiul împotriva Romei, de unde şi denumirea ulterioară de război al marsilor. Exemplul lor a fost urmat de comunităţile samnite şi, în general, de masa comunităţilor, de la Liris şi Abruzzi pînă în sud, în Calabria şi Apulia; astfel încît, în curînd, întreaga Italie Centrală şi meridională se înarmă împotriva Romei. Dimpotrivă, etruscii şi umbrii, care înainte luaseră partea cavalerilor împotriva lui Drusus (p. 148), rămaseră ataşaţi Romei. Este semnificativ că în aceste ţinuturi aristocraţia funciară şi financiară deţinea de mult timp supremaţia, iar starea mijlocie dispăruse cu desăvîrşire, în timp ce în Abruzzi şi în jurul lor starea fermierilor se menţinuse mai nealterată şi mai viguroasă decît în oricare alt ţinut al Italiei. Fermierii şi, în general, starea mijlocie au suportat în principal revolta, aristocraţia municipală mergînd şi acum mînă în mînă cu guvernul din capitală. Astfel se poate explica uşor de ce comunităţile izolate din districtele răzvrătite şi unde minorităţi din cadrul comunităţilor răzvrătite au rămas fidele alianţei cu Roma; aşa, de exemplu, oraşul vestinilor, Pinna, rezistă, în interesul Romei, unui foarte greu asediu, iar un corp de loialişti format în ţara hirpinilor, condus de către Minatius Magius din Aeclanum, sprijini operaţiunile romane din Campania. În fine, nu se clintiră de lîngă Roma comunităţile aliate de optimo jure, din Campania, Nola şi Nuceria, şi oraşele maritime greceşti Neapolis şi Region; de asemenea, un mare număr dintre coloniile latine, de exemplu, Alba şi Aesernia, ca şi în războiul lui Hannibal, cînd oraşele greceşti şi latine luaseră în general partea Romei, iar cele sabelice, pe aceea potrivnică ei. Strămoşii întemeiaseră stăpînirea Italiei pe o structură aristocratică şi ţinuseră în supunere comunităţile mai puţin privilegiate prin intermediul celor mai privilegiate, printr-o diferenţiere de la caz la caz a dependenţei, iar cetăţenii fiecărei comunităţi în parte prin intermediul aristocraţiei municipale. Abia acum, sub guvernarea cît se poate de execrabilă a oligarhiei, se dovediră forţa şi solidaritatea cu care oamenii de stat ai secolelor al IV-lea şi al V-lea asamblaseră pietrele edificiului lor; nici această maree nu putea dărîma edificiul atît de des încercat. Fireşte, dacă spunem că oraşele mai favorizate nu s-au clintit de lîngă Roma după primul şoc, nu afirmăm că ele vor rezista, ca în timpul războiului lui Hannibal, pe o durată mai lungă şi în urma unor înfrîngeri grave, fără a ezita în fidelitatea lor faţă da capitală; ele nu trecuseră încă prin proba de foc.

Deja se vărsase sînge, iar Italia se despărţise în două mari tabere militare. Aşa cum am văzut, mai lipsea mult pînă la o insurecţie generală a aliaţilor italici; cu toate acestea, insurecţia s-a extins atît de mult încît depăşea poate chiar speranţele conducătorilor înşişi, iar insurgenţii se puteau gîndi fără insolenţă să propună guvernului roman o înţelegere acceptabilă. Ei au trimis soli la Roma şi s-au declarat de acord să depună armele în schimbul acceptării lor în corpul cetăţenilor; în zadar. Spiritul public, a cărui lipsă fusese simţită atît de mult timp la Roma, părea deodată renăscut, acum cînd era vorba de a se opune cu îndărătnicie unei cereri juste a supuşilor, susţinută şi de o forţă apreciabilă. Efectul imediat al insurecţiei italice se concretiză, ca şi în situaţia născută în urma înfrîngerilor pe care politica guvernului le suferise în Africa şi în Galia (pp. 101-102, 123), în declanşarea unui război de procese, prin intermediul căruia aristocraţia judiciară se răzbună pe acei bărbaţi ai guvernului, care, pe drept sau pe nedrept, erau consideraţi autorii principali ai dezastrului. La propunerea tribunului Quintus Varius, în ciuda opoziţiei optimaţilor şi în ciuda vetoului tribunician, se institui o comisie specială de înaltă trădare, alcătuită bineînţeles din membrii ordinului ecvestru care susţinuse vehement proiectul; ea urma să cerceteze conspiraţia iniţiată de către Drusus, care avea vaste ramificaţii atît în Italia, cît şi la Roma, şi din care se născuse insurecţia – acum, cînd jumătate din Italia se înarmase, aceasta apărea întregului corp de cetăţeni, îndîrjiţi şi speriaţi, drept dovada indubitabilă a înaltei trădări. Sentinţele acestei comisii răriră rîndurile partidului senatorial favorabil înţelegerii; printre alţi bărbaţi distinşi, prietenul apropiat al lui Drusus, tînărul şi talentatul Gaius Cotta, a fost trimis în exil, iar venerabilul Marcus Scaurus scăpă cu greu de aceeaşi soartă. Suspiciunea împotriva senatorilor favorabili reformelor lui Drusus a mers atît de departe încît, puţin timp după aceea, consulul Lupus informa, din tabără, senatul despre legăturile care ar fi fost menţinute fără întrerupere între optimaţii din subordinea sa şi inamic; o bănuială care, după capturarea unor spioni marsi, se dovedi în curînd neîntemeiată. Din acest punct de vedere, regele Mithridates putea afirma cu oarecare îndreptăţire că vrajba facţiunilor ar zgudui statul roman mai puternic decît războiul aliaţilor în sine. Însă la început, declanşarea insurecţiei şi terorismul pe care-l instaură comisia pentru înaltă trădare au produs cel puţin o aparenţă de unitate şi de vigoare. Disensiunile de partid au fost uitate; ofiţerii capabili ai tuturor facţiunilor, democraţi, precum Gaius Marius, aristocraţi, precum Lucius Sulla, prieteni ai lui Drusus, precum Publius Sulpicius Rufus, se puseră la dispoziţia guvernului; se pare că în această perioadă distribuirile de grîu au fost substanţial limitate printr-un decret al poporului, cu scopul de a conserva resursele financiare ale statului în vederea războiului, ceea ce era cu atît mai necesar cu cît, din cauza atitudinii ameninţătoare a regelui Mithridates, provincia Asia putea să ajungă în orice moment în mîna inamicului, secîndu-se astfel unul dintre principalele izvoare ale tezaurului roman; la hotărîrea senatului, tribunalele, cu excepţia comisiei pentru înaltă trădare, îşi suspendară temporar activitatea; toate afacerile încetară şi nimeni nu se gîndea la altceva decît la recrutarea de soldaţi şi la fabricarea de arme. În timp ce statul conducător îşi aduna toate energiile în vederea unui război iminent şi dificil, insurgenţii trebuiau să rezolve problema mai complicată de a se organiza politic în toiul luptelor. În ţinutul pelignilor, situat în centrul districtelor marse, samnite, marucine şi vestine, altfel spus în inima ţinuturilor răzvrătite, în frumoasa cîmpie a rîului Pescara, oraşul Corfinium a fost ales drept o Anti-Romă şi numit Italia, al cărui drept de cetăţenie a fost acordat tuturor comunităţilor răzvrătite; aici se delimitară spaţii corespunzătoare pentru for şi pentru curie. Un senat alcătuit din 500 de membri a fost însărcinat cu stabilirea constituţiei şi cu comanda supremă a războiului. Conform instrucţiunilor sale, cetăţenii aleseră din rîndul bărbaţilor de rang senatorial doi consuli şi 12 pretori care, asemenea celor doi consuli şi şase pretori ai Romei, au preluat magistratura supremă în timp de pace şi de război. Latina, care la marsi şi la picentini era de pe atunci dominantă, a rămas limba oficială, dar samnita, care predomina în Italia meridională, a fost considerată egală cu latina şi cele două erau folosite alternativ pe monedele de argint pe care noul stat italic a început să le bată după modelul şi etalonul roman, anulînd astfel, de fapt, monopolul monetar deţinut în ultimele două secole de Roma. Din aceste reglementări rezultă – ceea ce, fireşte, se înţelege de la sine – că italicii nu se mai mulţumeau cu obţinerea egalităţii cu romanii, ci năzuiau la nimicirea sau supunerea acestora şi la fondarea unui nou stat. Însă, de asemenea, este evident că noua lor constituţie nu era nimic altceva decît o simplă copie a celei romane sau, ceea ce este acelaşi lucru, că politica tradiţională, moştenită de naţiunile italice din timpuri imemoriale, viza o organizare a oraşului în locul uneia de stat, cu adunări primitive la fel de neajutorate şi la fel de inutile ca şi comiţiile romane, cu un colegiu guvernant care cuprindea aceleaşi elemente oligarhice ca şi senatul roman, cu o putere executivă organizată într-un mod asemănător şi compusă dintr-un număr mare de magistraţi supremi concurenţi. Această imitaţie mergea pînă la detaliul cel mai mărunt; astfel, de exemplu, titlul de consul sau de pretor al magistratului suprem în comandament era înlocuit şi de italici, în urma unei victorii, cu titlul de imperator. Nu se schimbă nimic altceva decît numele; pe monedele răzvrătiţilor apărea aceeaşi efigie divină, singura diferenţă constînd în inscripţia Italia în loc de Roma. Această Romă a răzvrătiţilor se deosebea, şi nu în avantajul său, numai într-o singură privinţă de cea autentică: cea din urmă parcursese o evoluţie urbană şi statutul ei nefiresc, între oraş şi stat, se formase cel puţin pe cale naturală, în timp ce noua Italie nu era altceva decît un loc de reuniune pentru insurgenţi, cetăţenii peninsulei fiind proclamaţi printr-o simplă ficţiune legală drept cetăţeni ai acestei noi capitale. Este însă semnificativ că aici, unde contopirea rapidă a unor comunităţi izolate într-o nouă unitate politică ar fi putut sugera cu atîta uşurinţă ideea unei constituţii reprezentative în accepţiunea modernă, nu constatăm nici o urmă a vreunei intenţii asemănătoare; de fapt, se urma chiar un sistem diametral opus, organizarea comunală fiind reprodusă într-un mod şi mai absurd decît înainte. Poate nicăieri ca aici nu este mai evident faptul că în Antichitate constituţia era inseparabilă de un popor suveran, guvernînd personal în adunări primitive, adică de un guvern municipal, şi că marea idee fundamentală a statului republican constituţional – exprimarea suveranităţii poporului printr-o adunare reprezentativă –, fără de care statul liber ar fi de neconceput, este cu totul şi cu totul modernă. Chiar şi sistemul politic al italicilor, cu toate că se apropie, într-o anumită, măsură de statul liber contemporan prin senatele lui reprezentative şi puterea diminuată a comiţiilor, nu a putut să depăşească linia de demarcaţie nici cu Roma şi nici cu Italia.

În iarna dintre 663 şi 664 (91/90), la cîteva luni după moartea lui Drusus, începu lupta dintre taurul sabelic şi lupoaica romană, aşa cum o reprezintă o monedă a insurgenţilor. De ambele părţi se făcură pregătiri serioase; la Italia se adunară mari provizii de arme, alimente şi bani; la Roma, proviziile necesare erau aduse din provincii, mai ales din Sicilia şi, pentru orice eventualitate, zidurile de mult timp neglijate au fost puse din nou în stare de defensivă. Forţele armate erau aproximativ egale. Romanii supliniră golurile lăsate de absenţa contingentelor italice fie printr-o recrutare mai severă din rîndul cetăţenilor şi locuitorilor, aproape în întregime romanizaţi, din ţinuturile celtice de dincoace de Alpi, dintre care 10.000 serveau numai în armata din Campania, fie prin contingentele numizilor şi ale altor naţiuni de peste mare şi înjghebară, cu ajutorul oraşelor libere din Grecia şi Asia Mică, o flota de război. De ambele părţi se mobilizară pînă la 100.000 de soldaţi, fără a socoti garnizoanele, iar în privinţa destoiniciei trupelor, tacticii de război şi înarmării italicii nu erau cu nimic mai prejos decît romanii. Conducerea războiului era atît pentru insurgenţi, cît şi pentru romani foarte dificilă, întrucît teritoriul răzvrătit era foarte extins, iar în interiorul acestuia erau răspîndite o mulţime de fortăreţe rămase fidele Romei; astfel încît, pe de o parte, insurgenţii se văzură nevoiţi să conjuge un foarte fărîmiţat şi îndelungat război de asediu cu o acoperire întinsă a graniţelor, iar pe de alta, romanii nu aveau altă posibilitate decît să lupte simultan împotriva insurecţiei în toate ţinuturile răzvrătite, lipsite de un centru propriu-zis. Teritoriul răzvrătit se diviza în două părţi: în cea nordică, ce se întindea de la Picenum şi Abruzzi pînă la limita de nord a Campaniei şi care cuprindea districtele în care se vorbea latina, comanda supremă a fost preluată, de partea italicilor, de marsul Quintus Silo, iar de partea romană, de Publius Rutilius Lupus, amîndoi consuli; în cea sudică, ce cuprindea Campania, Samnium şi, în general, toate ţinuturile unde se vorbea limba sabelică, comanda pentru insurgenţi a fost preluată de consulul samnit Gaius Papius Mutilus, iar pentru romani, de consulul Lucius Iulius Caesar. Fiecăruia dintre comandanţii supremi li se adăugau, în partea italică, şase, în partea romană, cinci comandanţi subalterni, astfel încît fiecare dintre aceştia conducea ofensiva şi defensiva într-un anumit district, armatelor consulare revenindu-le însă sarcina de a acţiona pe un cîmp mai larg şi de a da lovitura decisivă. Cei mai distinşi ofiţeri romani, printre ei Gaius Marius, Quintus Catulus şi cei doi foşti consuli Titus Didius şi Publius Crassus, încercaţi în războaie, s-au pus la dispoziţia consulilor pentru îndeplinirea acestor funcţii, iar dacă italicii nu putură opune nume la fel de celebre, succesul dovedi că ofiţerii lor nu erau cu nimic mai prejos din punct de vedere militar. În acest război, prin excelenţă de hărţuială, ofensiva era în general de partea romanilor, însă nici aici ea n-a fost dusă de nimeni cu hotărîre. Este surprinzător că nici romanii nu-şi strînseră trupele pentru a executa un atac cu forţe superioare împotriva insurgenţilor şi nici insurgenţii nu întreprinseră tentativa de a pătrunde în Latium şi de a se arunca împotriva capitalei inamice; sîntem însă prea puţin informaţi despre situaţia din cele două tabere pentru a putea judeca dacă şi cum s-ar fi putut acţiona altfel şi în ce măsură lipsa de energie a guvernului roman sau lipsa de coeziune a comunităţilor federale au contribuit la aceste deficienţe în conducerea războiului. E uşor de înţeles că acest sistem trebuia să antreneze atît victorii, cît şi înfrîngeri, însă încheierea războiului nu putea fi aproape; de asemenea, că nu se poate contura o imagine precisă a unui astfel de război, care se reducea la o serie de lupte ale unor detaşamente care operau cînd concomitent, cînd separat, cînd combinate, avînd în vedere şi documentele cît se poate de fragmentare care ne-au parvenit.

Primul atac a vizat, fireşte, fortăreţele rămase fidele Romei şi situate în ţinuturile răzvrătite; ele îşi strînseră toate bunurile mobile de la ţară şi închiseră porţile în cea mai mare grabă. Silo se aruncă împotriva fortăreţei Alba, menită să-i ţină în frîu pe marsi, Mutilus împotriva oraşului latin Aesernia, situat în inima Samniumului; în ambele cazuri, ei întîlniră rezistenţa cea mai îndîrjită. Lupte asemănătoare trebuie să fi fost purtate înaintea sau în cursul deplasării armatelor romane la graniţele teritoriului răsculat : în nord, în jurul oraşelor Firmum, Hatria, Pinna ; în sud, în jurul Luceriei, Beneventumului, Nolei şi Paestumului. După ce armata de sud, comandată de Caesar, se adunase în primăvara anului 664 (90) în Campania, care rămăsese în cea mai mare parte fidelă romanilor, şi înzestrase Capua, cu teritoriul său atît de important pentru romani, ca şi oraşele aliate mai importante cu garnizoane, ea încercă să treacă la ofensivă şi să vină în ajutorul detaşamentelor mai mici trimise în Samnium şi Lucania sub comanda lui Marcus Marcellus şi Publius Crassus. Suferind pierderi neînsemnate, Caesar a fost respins de samniţi şi marsi, conduşi de Publius Vettius Scato; importantul oraş Venafrum trecu de partea insurgenţilor, cărora le-a predat garnizoana romană. Prin pierderea acestui oraş, situat pe drumul dintre Campania şi Samnium, Aesernia era izolată, iar fortăreaţa, atacată deja cu forţe considerabile, depindea acum numai de curajul şi rezistenţa garnizoanei şi ale comandantului ei Marcellus. Ce-i drept, o incursiune, pe care Sulla o încheie cu aceeaşi viclenie temerară ca şi pe cea desfăşurată cu ani în urmă împotriva lui Bocchus, despresură pentru scurt timp pe aesernienii foarte strîmtoraţi; însă, în ciuda unei rezistenţe încăpăţînate, ei au fost siliţi să capituleze către sfîrşitul anului din cauza foametei. De asemenea, în Lucania, Publius Crassus a fost înfrînt de către Marcus Lamponius şi silit să se închidă la Grumentum, care căzu după un asediu îndelungat şi foarte dificil. Apulia şi ţinuturile meridionale trebuiră să se mulţumească din capul locului cu propriile forţe. Insurecţia luă proporţii; cînd Mutilus înaintă în Campania în fruntea armatei samnite, cetăţenii Nolei îi predară oraşul şi garnizoana romană, al cărei comandant a fost executat la porunca lui Mutilus, iar soldaţii au fost repartizaţi în rîndurile armatei victorioase. Cu o singură excepţie, oraşul Nuceria, care nu se clinti de lîngă Roma, romanii pierdură toată Campania pînă la Vezuviu; Salernum, Stabiae, Pompeii, Herculaneum se declarară de partea insurgenţilor; Mutilus a putut să înainteze în ţinutul din nordul Vezuviului şi să înceapă asediul cetăţii Acerrae cu armata samnito-lucaniană. Numizii, înrolaţi în mare număr în armata lui Caesar, începură să treacă în masă de partea lui Mutilus sau, mai degrabă, a lui Oxyntas, fiul lui Iugurtha, care căzuse în mîinile samniţilor la predarea Venusiei şi apăru acum în purpură regală în rîndurile lor; astfel, Caesar se văzu nevoit să trimită întregul corp african în patrie. Mutilus îndrăzni să atace tabăra romană, însă a fost respins, iar samniţii, atacaţi de cavaleria romană în cursul retragerii lor, pierdură aproximativ 6.000 de soldaţi. Aceasta era prima victorie notabilă pe care romanii o obţinură în acest război; armata îl proclamă pe general imperator, iar în capitală speranţele năruite începură să renască. Este adevărat că, puţin timp după aceea, armata victorioasă a fost atacată la traversarea unui rîu de către Marius Egnatius, suferind o înfrîngere atît de gravă, încît trebui să se retragă pînă la Teanum şi să fie reorganizată aici; însă în urma eforturilor abilului consul, armata romană reuşi pînă la începutul iernii să fie din nou aptă de luptă şi să-şi reocupe vechile poziţii sub zidurile Acerraei, care continua să fie asediată de principala armată samnită comandată de către Mutilus. Concomitent, operaţiunile începuseră şi în Italia Centrală, unde răscoala din Abruzzi şi din regiunea Lacului Fucin ameninţa capitala de foarte aproape. Un corp independent, condus de către Gnaeus Pompeius Strabo, a fost trimis în Picenum pentru a ameninţa Asculum, sprijinindu-se pe Firmum şi Falerio; însă masa principală a armatei romane de nord, aflată sub comanda consulului Lupus, se aşeză la graniţa dintre teritoriul latin şi cel mars, unde inamicul, rînduit de-a lungul căilor Valeria şi Salaria, se afla cel mai aproape de capitală. Micul rîu Tolenus (Turano), care întretaie Via Valeria între Tibru şi Alba şi îşi revarsă la Rieti apele în Velino, separa cele două armate. Nerăbdător, consulul Lupus voia o acţiune decisivă şi nu a ascultat de sfatul incomod al lui Marius de a exersa armata, încă neinstruită, mai întîi în războiul de hărţuială. La primul atac a fost nimicită diviziunea lui Gaius Perpenna, care număra 10.000 de soldaţi. Comandantul suprem îl destitui pe generalul învins şi uni rămăşiţele diviziei cu cea aflată sub comanda lui Marius, însă nu se lăsă convins să renunţe la ofensivă şi traversă rîul Tolenus pe două poduri, construite la mică distanţă unul de altul, cu două divizii, una comandată de el însuşi, cealaltă de către Marius. În faţa lor, în fruntea marsilor se afla Publius Scato. El îşi ridicase tabăra pe locul unde Marius traversa rîul, însă înainte de începerea traversării, se retrase, lăsînd aici numai posturile de pază, şi ocupă o poziţie camuflată mai în amonte, de unde atacă prin surprindere celălalt corp roman, condus de Lupus, în timpul traversării, în parte măcelărindu-l, în parte aruncîndu-l în rîu (11 iunie 664, 90). Consulul însuşi şi 8.000 de romani căzură pe cîmpul de bătălie. Trecerea peste rîu a lui Marius, care sesizase pînă la urmă plecarea inamicului şi-i ocupase tabăra provocîndu-i pierderi însemnate, nu poate fi considerată o compensaţie. Această faptă şi o victorie cîştigată de către generalul Servius Sulpicius în acelaşi timp împotriva pelignilor îi sili pe marsi să-şi retragă totuşi linia de apărare, iar Marius, care preluă comanda supremă în locul lui Lupus în urma unui decret al senatului, cel puţin îl împiedică pe inamic să obţină alte succese. Însă Quintus Caepio, care îi fusese asociat la comandă cu drepturi egale puţin timp după aceste evenimente – nu în urma unei bătălii norocos terminate, ci datorită simpatiilor pe care le cîştigase în rîndurile cavalerilor, pe atunci factorii decisivi la Roma, prin opoziţia sa îndărătnică împotriva lui Drusus –, se lăsă atras într-o ambuscadă de către Silo, care îi dăduse de înţeles că doreşte să-şi trădeze armata, şi a fost măcelărit împreună cu cea mai mare parte dintre soldaţii săi de către marsi şi vestini. După căderea lui Caepio, Marius, din nou unicul comandant suprem, printr-o rezistenţă dîrză îl împiedică pe inamic să fructifice avantajele cîştigate şi, treptat, pătrunse adînc în teritoriul marsilor. Timp îndelungat el refuză bătălia; cînd, în fine, o acceptă, el înfrînse impetuosul adversar, care, printre alţi morţi, lăsă pe cîmpul de bătălie pe Herius Asinius, comandantul marucinilor. Într-o a doua bătălie, armata lui Marius şi divizia lui Sulla, componentă a armatei de sud, contribuiră împreună la o înfrîngere şi mai gravă a marsilor, care pierdură 6.000 de soldaţi; gloria acestei zile reveni însă ofiţerului mai tînăr, întrucît, în timp ce Marius angajase şi cîştigase într-adevăr bătălia, Sulla blocase calea de retragere a celor ce fugeau şi îi măcelărise. În timp ce la Lacul Fucin se desfăşurau lupte cu sorţi schimbători, corpul picentin al lui Strabo luptase şi el cu succese nesigure. Căpeteniile insurgenţilor, Gaius Iudacilius din Asculum, Publius Vettius Scato şi Titus Lafrenius, îl atacaseră cu forţe unite, îl învinseseră şi-l siliseră să se închidă la Firmum, unde Lafrenius începu asedierea lui Strabo, în timp ce Iudacilius pătrunse în Apulia şi constrînse Canusium, Venusia şi celelalte oraşe rămase fidele Romei să treacă de partea insurgenţilor. Însă, de partea romană, printr-o victorie asupra pelignilor, Servius Sulpicius dobîndi posibilitatea de a pătrunde în Picenum şi de a-l ajuta pe Strabo. Lafrenius, atacat din faţă de către Strabo, a fost luat prin surprindere de către Sulpicius, care-l atacă din spate, iar tabăra sa a fost incendiată; el însuşi căzu în luptă, iar restul trupelor s-au năpustit într-o fugă dezordonată pînă la Asculum. Situaţia se schimbase atît de mult în Picenum, încît, aşa cum înainte romanii se văzură limitaţi la Firmum, italicii rămaseră acum cu Asculum, iar războiul se transformă din nou într-un asediu. În sfîrşit, în cursul anului, la dificilele şi fragmentatele războaie din Italia meridională şi Centrală se mai adăugă un al treilea război în ţinuturile nordice. Situaţia atît de periculoasă pentru Roma după primele luni de război determinase un mare număr de comunităţi umbriene şi cîteva dintre cele etrusce să se declare de partea insurgenţilor, astfel încît devenise necesară trimiterea lui Aulus Plotius împotriva umbrilor şi a lui Lucius Porcius Cato împotriva etruscilor. Aici, romanii întîlniră o rezistenţă cu mult mai puţin energică decît cea din ţara marsilor şi samniţilor şi păstrară supremaţia netăgăduită pe cîmpul de bătălie.

În felul acesta se încheie primul an al războiului, foarte greu, lăsînd în urmă, atît din punct de vedere politic, cît şi militar, amintirile cele mai sumbre şi perspectivele cele mai îndoielnice. Din punct de vedere militar, ambele armate ale romanilor, cea marsică şi cea campaniană, erau slăbite şi descurajate în urma înfrîngerilor grave, armata de nord fiind silită să-şi concentreze atenţia mai ales asupra apărării capitalei, cea de sud, de lîngă Neapolis, fiind ameninţată în mod serios în comunicaţiile sale, întrucît insurgenţii ar fi putut oricînd să se năpustească din ţinutul mars sau samnit şi să se stabilească între Neapolis şi Roma; din această cauză, romanii au considerat oportună instituirea unui lanţ de posturi între Cumae şi Roma. Din punct de vedere politic, în cursul acestui prim an de ostilităţi, insurecţia cîştigase adepţi din toate direcţiile; desprinderea Nolei, capitularea subită a puternicei şi marii colonii latine Venusia, răscoala umbro-etruscă erau semne destul de ameninţătoare că alianţa romană se clătina în structurile sale cele mai intime şi nu va reuşi să reziste la această încercare teribilă. De la cetăţeni se ceruseră deja sacrificiile cele mai însemnate, iar pentru a forma acel lanţ de comunicaţii de-a lungul coastei latino-campaniene au fost înrolaţi în miliţiile cetăţeneşti aproximativ 6.000 de liberţi; aliaţilor fideli li se ceruseră sacrificii nu mai puţin considerabile; coarda nu mai putea fi întinsă fără a pune totul în pericol. Spiritul public scăzuse într-un mod incredibil. Nu puţini fuseseră aceia care se lăsaseră pradă disperării şi consideraseră totul pierdut atunci cînd, după bătălia de la Tolenus, consulul împreună cu numeroşii cetăţeni distinşi care căzuseră cu el fuseseră aduşi în capitală de pe apropiatul cîmp de bătălie pentru a fi înmormîntaţi, atunci cînd magistraţii depuseseră, în semn de doliu public, purpura şi însemnele onorifice, cînd guvernul adresase locuitorilor capitalei îndemnul de a se înarma în masă. Ce-i drept, exasperarea profundă se mai estompase după victoriile dobîndite de Caesar la Acerrae şi de Strabo în Picenum; la Roma, la vestea celei dintîi dintre aceste victorii se schimbase din nou haina militară cu cea civilă, la vestea celei de-a doua se renunţase la semnele doliului public; dar, cu toate acestea, nu era de tăgăduit că romanii fuseseră inferiori în această confruntare armată şi că, înainte de toate, spiritul care odinioară îi purtase pe romani la victorie, în ciuda tuturor crizelor războiului cu Hannibal, părăsise atît senatul, cît şi corpul cetăţenilor. Într-adevăr, ei începuseră războiul cu aceeaşi aroganţă ca mai înainte, dar nu ştiuseră să-l încheie ca atunci; obstinaţia rigidă, perseverenţa tenace făcuseră loc unei purtări laşe. După primul an de război, atît politica externă, cît şi cea internă se schimbaseră deja radical şi compromisul nu mai era respins. Fără îndoială, se făcu astfel lucrul cel mai înţelept cu putinţă, şi aceasta nu pentru că, forţat de presiunea nemijlocită a armelor, guvernul n-ar fi putut acţiona altfel decît consimţind la nişte condiţii dezavantajoase, ci pentru că obiectul disputei, perpetuarea veşnică a întîietăţii politice a romanilor în faţa celorlalţi italici, era mai degrabă dăunător decît folositor comunităţii. În viaţa publică se întîmplă deseori ca o greşeală s-o compenseze pe cealaltă; în cazul acesta, laşitatea compensă într-o oarecare măsură răul produs de îndărătnicie. Anul 664 (90) debutase cu respingerea cea mai categorică a compromisului oferit de către insurgenţi şi cu declanşarea unui război de procese, în care capitaliştii, apărătorii cei mai pasionaţi ai egoismului patriotic, se răzbunaseră pe toţi cei bănuiţi de a fi partizani ai moderaţiei şi ai concesiilor oportune. Dimpotrivă, tribunul Marcus Plautus Silvanus, care-şi începuse magistratura pe 10 decembrie în acelaşi an, impuse o lege care sustrăgea comisia de înaltă trădare puterii juraţilor capitalişti şi o încredinţa altor juraţi, aleşi liber dintre tribuni, indiferent de clasă; urmarea acestei legi a fost transformarea comisiei dintr-un flagel al moderaţilor într-un flagel al extremiştilor, ea trimiţîndu-l, de exemplu, în exil pe propriul ei autor, Quintus Varius, acuzat public de fărădelegile cele mai abominabile ale democraţiei: otrăvirea lui Quintus Metellus şi asasinarea lui Drusus. Mai importantă decît această candidă palinodie politică era schimbarea atitudinii politice faţă de italici. Se scurseseră exact 300 de ani de cînd Roma trebuise să accepte o pace dictată; acum era din nou înfrîntă şi, întrucît rîvnea pacea, dobîndirea acesteia nu era posibilă decît cu acceptarea, cel puţin parţială, a condiţiilor adversarilor. În ceea ce priveşte comunităţile care ridicaseră deja armele pentru supunerea şi distrugerea Romei, conflictul devenise prea necruţător pentru ca Roma să mai fi acceptat concesiile cerute; şi chiar dacă ar fi făcut-o, este probabil că partea adversă le-ar fi respins acum. Însă dacă cererile iniţiale erau acordate, cu anumite restricţii, comunităţilor care rămăseseră fidele, se salva aparenţa unei concesii voite şi se împiedica consolidarea, altfel de neînlăturat, a confederaţiei, creîndu-se astfel calea spre înfrîngerea ei. Aşadar, porţile cetăţeniei romane, rămase atît de mult timp închise tuturor intervenţiilor, se deschiseră deodată atunci cînd săbiile bătură la ele; dar nici măcar acum în întregime, ci într-un mod jignitor şi cu rezerve chiar şi pentru cei favorizaţi. O lege impusă de către consulul Lucius Caesar acordă dreptul de cetăţenie romană tuturor comunităţilor aliate din Italia care nu se deziseseră încă în mod public de Roma; o a doua, a tribunilor poporului Marcus Plautius Silvanus şi Gaius Papirius Carbo, acorda fiecărui bărbat încetăţenit şi domiciliat în Italia un răgaz de două luni, în cursul căruia el putea să dobîndească dreptul la cetăţenie romană dacă se prezenta în faţa unui magistrat roman. Însă aceşti noi cetăţeni, asemenea liberţilor, urmau să aibă un drept de vot limitat; aşa cum liberţii se puteau înscrie numai în patru dintre cele 35 de triburi, ei se puteau înscrie numai în opt; nu se poate stabili cu certitudine dacă această restricţie era personală sau, cum este foarte probabil, ereditară. Această măsură se referea mai întîi la Italia propriu-zisă, care nu se întindea pe atunci spre nord mai departe de Ancona şi de Florenţa. În Galia Cisalpină, potrivit legii un ţinut străin, dar care, prin administraţie şi prin colonizare, devenise de mult o parte a Italiei, toate coloniile latine au fost tratate asemenea comunităţilor italice. Dintre celelalte localităţi pînă atunci aliate, cele cispadane, puţin numeroase, obţinură dreptul de cetăţenie; însă ţinutul dintre Pad şi Alpi a fost tratat, în urma unei legi impuse de către consulul Strabo în anul 665 (89), altfel. El a fost organizat conform constituţiei civice italice, astfel încît comunităţile care nu se pretară acesteia, îndeosebi aşezările din văile Alpilor, au fost ataşate unor oraşe ca sate dependente şi tributare. Aceste oraşe noi nu primiră însă dreptul de cetăţenie romană, ci, prin ficţiunea juridică în virtutea căreia ar fi colonii latine, erau înzestrate numai cu acele drepturi care reveniseră pînă atunci oraşelor latine cu privilegii inferioare. Italia se termina aşadar, pe atunci, la Pad, iar ţinutul transpadan era tratat ca o dependinţă exterioară; aceasta neîndoielnic din cauză că regiunea dintre Pad şi Apenini era de mult organizată conform modelului italic, pe cînd în cea din nord, unde, în afară de Eporedia şi Aquileia, nu existau colonii de cetăţeni sau de latini : triburile autohtone nu fuseseră alungate, cum se întîmplase în sud, şi persistau încă în mare parte obiceiurile celtice şi constituţia cantonală celtică. Oricît de considerabile ar fi fost, comparîndu-le cu exclusivismul rigid pa care corpul de cetăţeni romani îl păstrase timp de peste 150 de ani, aceste concesii erau departe de a include o capitulare în faţa veritabililor insurgenţi; menirea lor era, pe de o parte, menţinerea comunităţilor oscilante care ameninţau să treacă de partea adversă, iar pe de altă parte, de a determina cît mai mulţi dezertori să părăsească rîndurile inamice. În ce măsură au fost aplicate aceste legi, mai ales cea mai importantă dintre ele, cea a lui Caesar, nu se poate constata cu precizie, întrucît nu putem stabili proporţia insurecţiei în momentul decretării legii decît în linii generale. Rezultatul principal a fost, în orice caz, intrarea în corpul de cetăţeni romani a comunităţilor pînă atunci latine, atît a rămăşiţelor vechii confederaţii latine, precum Tibur şi Praeneste, cît şi, îndeosebi, a coloniilor latine, cu excepţia celor care trecuseră de partea insurgenţilor. De asemenea, legea a fost aplicată unor oraşe aliate situate între Pad şi Apenini, ca, de exemplu, Ravenna, unui număr de oraşe etrusce şi oraşelor aliate din Italia de Sud, ca Nuceria şi Neapolis. Este lesne de înţeles că unele dintre comunităţi, pînă acum privilegiate în mod deosebit, au oscilat în acceptarea dreptului de cetăţenie; Neapolis, de exemplu, ezita să renunţe la tratatul de pînă acum cu Roma, care garanta cetăţenilor scutirea de serviciul militar pe uscat şi constituţia lor greacă, poate şi folosirea pămînturilor domeniale, în favoarea privilegiilor foarte restrînse ale noii cetăţenii. În virtutea unor convenţii încheiate din cauza acestor scrupule, este probabil ca acest oraş, la fel ca şi Region sau, poate, şi alte comunităţi greceşti din Italia, să-şi fi păstrat fără alterări constituţia sa comunală consacrată şi limba greacă ca limbă oficială, chiar şi după intrarea lor în comunitatea de cetăţeni romani. Oricum, în urma acestor legi, corpul de cetăţeni romani a fost extins într-un mod extraordinar, prin contopirea numeroaselor comunităţi urbane importante risipite între strîmtoarea siciliană şi Valea Padului; mai mult, prin acordarea privilegiilor aliaţilor celor mai favorizaţi, ţinutul situat între Pad şi Alpi a fost asociat într-un fel cu posibilitatea de a pretinde legal dreptul de cetăţenie deplină.

Bazaţi pe aceste concesii acordate comunităţilor oscilante, romanii reluară lupta împotriva districtelor răzvrătite cu o energie înnoită. Din instituţiile politice existente ei renunţaseră la atîta cît păruse necesar pentru împiedicarea extinderii conflagraţiei; cel puţin insurecţia nu mai făcu progrese de acum încolo. În Etruria şi, îndeosebi, în Umbria, unde se afla abia în faşă, ea a fost curînd reprimată mai degrabă datorită Legii Iulia decît graţie succesului armelor romane. În fostele colonii latine şi în ţinutul dens populat al Padului se deschideau bogate şi acum sigure mijloace de subzistenţă; cu acestea şi cu cele ale cetăţenilor înşişi se putea trece la reprimarea insurecţiei izolate. Cei doi comandanţi supremi de pînă acum s-au întors la Roma: Caesar, în calitate de cenzor ales, Marius, deoarece modalitatea sa de conducere a războiului fusese criticată ca nesigură şi lentă, el fiind atunci în vîrstă de 66 de ani şi considerat senil. Această acuzaţie era foarte probabil neîntemeiată; Marius îşi dovedi cel puţin vigoarea trupească, apărînd zilnic la Roma pe cîmpul de exerciţii; ca general suprem, el pare să-şi fi arătat cunoscuta-i destoinice, însă nu obţinuse succese strălucitoare, singurele cu care ar fi putut să se reabiliteze în faţa opiniei publice în urma eşecului său politic. Astfel, celebrul campion, spre regretul lui amar, a fost trecut în rezervă şi din punct de vedere militar. Locul lui Marius în armata marsică a fost ocupat de către consulul din acel an, Lucius Porcius Cato, care se distinsese în luptele din Etruria, iar cel al lui Caesar în armata campaniană, de către locotenentul Lucius Sulla, căruia i se datoraseră cîteva victorii substanţiale în cursul campaniei precedente; Gnaeus Strabo, acum consul, păstră comanda, în care dovedise atîta măiestrie, din Picenum. Astfel, în anul 665 (89), începu a doua campanie declanşată de către insurgenţi încă din cursul iernii printr-o tentativă temerară, care aminteşte de extraordinarul marş din războaiele samnite; ei au trimis o diviziune de 15.000 de soldaţi a armatei marsice în Etruria pentru a sprijini insurecţia care mocnea în Italia de Nord. Însă Strabo, al cărui district trebuia să-l străbată, o interceptă şi o învinse complet; puţini au fost cei care ajunseră în patria îndepărtată. Atunci cînd anotimpul a permis armatelor romane să treacă la ofensivă, Cato pătrunse pe teritoriul mars şi înaintă, în urma unor bătălii norocoase, însă căzu în zona Lacului Fucin în cursul unui atac împotriva taberei inamice; după aceasta comanda supremă a operaţiilor din Italia Centrală trecu în exclusivitate în seama lui Strabo. El continuă, pe de o parte, asediul oraşului Asculum, pe de alta, supunerea ţinuturilor marse, sabelice şi apulice. Iudacilius apăru în faţa Asculumului cu contingentul din Picenum pentru despresurarea oraşului său natal strîmtorat şi atacă armata asediatoare, în timp ce garnizoana se arunca împotriva liniilor inamice. Se spune că în această zi ar fi luptat 75.000 de romani împotriva a 60.000 de italici. Victoria a revenit romanilor; Iudacilius reuşi totuşi să pătrundă cu o parte a armatei de despresurare în oraş. Asediul a continuat, fiind prelungit din cauza fortificaţiilor puternice ale oraşului şi apărării disperate a locuitorilor săi, care, cu conştiinţa teribilei declaraţii de război, se luptară din interiorul zidurilor lor. Cînd, în sfîrşit, după o apărare vitează de cîteva luni, Iudacilius văzu apropiindu-se capitularea, dădu ordin ca şefii facţiunii favorabile romanilor să fie ucişi sub tortură şi apoi se sinucise el însuşi. Astfel se deschiseră porţile şi execuţiile romane le înlocuiră pe cele italice; toţi ofiţerii şi toţi cetăţenii de vază au fost executaţi, ceilalţi au fost aduşi la sapă de lemn, toate bunurile mobile şi imobile fiind confiscate în interesul statului. În timpul asediului şi după căderea Asculumului, numeroase corpuri de oaste romane străbătuseră ţinuturile vecine răsculate şi le constrînseră, pe rînd, să se supună. Marucinii cedară după ce Servius Sulpicius îi înfrînse categoric la Teate (Chieti). Pretorul Gaius Cosconius pătrunse în Apulia, cuceri Salapia şi Cannae şi asedie Canusium. Un corp de armată samnit, care venise sub comanda lui Marius Egnatius în sprijinul ţinutului nerăzboinic şi îi respinsese într-adevăr pe romani, a fost înfrînt de generalul roman la traversarea rîului Aufidus; Egnatius căzu în luptă, iar restul armatei trebui să se refugieze în interiorul zidurilor de la Canusium. Romanii înaintară din nou pînă la Venusia şi Rubi şi deveniră stăpînii întregii Apulii. În jurul Lacului Fucin şi în munţii Majella, sediile principale ale insurecţiei, romanii îşi restabiliră dominaţia; marsii se predară locotenenţilor lui Strabo, Quintus Metellus Pius şi Gaius Cinna, iar vestinii şi pelignii, în anul următor (666, 88), lui Strabo însuşi; capitala insurgenţilor, Italia, deveni din nou modestul ţinut pelign Corfinium; rămăşiţele senatului italic se refugiară pe teritoriul samnit. Armata romană din sud, aflată acum sub comanda lui Lucius Sulla, trecuse în acelaşi timp la ofensivă şi pătrunsese pînă în Campania meridională, ocupată de către inamic. Cetatea Stabiae a fost cucerită şi distrusă de Sulla însuşi (30 aprilie 665, 89), Herculanum, de către Titus Didius, care însă căzu, se pare, în cursul acestui asalt (11 iunie). Pompeii rezistă mai mult timp. Generalul samnit Lucius Cluentius sosi în ajutorul oraşului, însă el a fost respins de către Sulla şi, cînd îşi reluă tentativa, întărit cu hoarde celtice, a fost înfrînt atît de grav, mai ales din cauza nestatorniciei acestor aliaţi, încît pierdu tabăra, iar el împreună cu majoritatea alor săi au fos măcelăriţi în cursul fugii către Nola. Armata romană recunoscătoare oferi generalului ei corona graminea – însemn modest care, conform obiceiului taberei, era decernat acelui soldat care salvase prin abilitatea lui un detaşament al camarazilor săi. Fără a mai pierde timp cu asediul Nolei şi al celorlalte oraşe din Campania ocupate încă de către samniţi, Sulla pătrunse imediat în interiorul ţinutului, unde se găsea cartierul general al insurecţiei. Cucerirea rapidă şi pedepsirea groaznică a cetăţii Aeclanum răspîndi panica în întregul ţinut al hirpinilor; aceştia se supuseră fără a aştepta contingentul lucanian care se pusese în mişcare pentru a-i ajuta, iar Sulla putu să pătrundă nestingherit pînă în ţinutul confederaţiei samnite. Trecătoarea în care miliţiile samnite, sub comanda lui Mutilus, îl aşteptau, a fost ocolită, armata samnită fiind apoi atacată din spate şi înfrîntă; tabăra a fost cucerită, generalul rănit se salvă la Aesernia. Sulla înaintă pînă în faţa capitalei teritoriului samnit, Bovianum, şi o obligă să capituleze în urma unei a doua victorii cîştigate sub zidurile ei. Numai anotimpul înaintat puse capăt acestei campanii.

Situaţia se schimbase total. Pe cît de măreaţă şi victorioasă începuse campania insurgenţilor din anul 665 (89), pe atît de distrusă, înfrîntă pe toate fronturile şi lipsită de orice speranţă se termină. Întreaga Italie de Nord era pe deplin pacificată. În Italia Centrală, ambele ţărmuri se găseau în întregime sub stăpînirea romană, Abruzzii aproape în întregime, Apulia, cu excepţia Venusiei, Campania, cu excepţia Nolei, iar prin ocuparea ţinutului hirpin fuseseră întrerupte comunicaţiile dintre meleagurile samnite şi lucano-brutiene, singurele regiuni care mai opuneau o rezistenţă deschisă. Ţinutul răsculat se asemăna cu scena unei imense conflagraţii potolite; pretutindeni privirea întîlnea cenuşă, ruine şi incendii pe jumătate stinse ; ici-colo flacăra mai răbufnea printre ruine, însă focul era localizat din toate părţile şi de nicăieri nu mai ameninţa vreun pericol. Este regretabil că nu putem discerne în sumarele date transmise de tradiţie cauzele acestei schimbări subite. Neîndoielnic, conducerea abilă a lui Strabo şi, mai ales, a lui Sulla şi îndeosebi concentrarea mai energică a forţelor armate romane, dar şi ofensiva mai rapidă au contribuit substanţial la acest deznodămînt, însă eforturilor militare trebuie să li se fi alăturat cauze politice pentru a se ajunge la căderea atît de rapidă a puterii insurgenţilor; legea lui Silvanus şi a lui Carbo trebuie să-şi fi îndeplinit menirea de a genera trădare şi infidelitate faţă de cauza comună în rîndurile inamicilor şi, ca de atîtea alte ori, neşansa trebuie să fi jucat rolul de măr al discordiei în sînul comunităţilor răsculate şi unite numai provizoriu. Constatăm numai, fapt ce indică disoluţia din interior a „Italiei” petrecută în convulsiile cele mai violente, că samniţii, conduşi poate de marsul Quintus Silo, la început sufletul insurecţiei, dar care fugise apoi, în urma capitulării marsilor, la poporul vecin, adoptară acum o organizare limitată doar la ţinutul lor şi, după ce „Italia” fusese învinsă, continuară lupta ca „safini” sau samniţi. Puternica Aesernia, care fusese fortăreaţa asupritorilor, deveni ultimul refugiu al libertăţii samnite; aici s-a adunat o armată, se spune, de 30.000 de pedestraşi şi de 1.000 de călăreţi, întărită prin eliberarea şi înrolarea a 20.000 de sclavi; în fruntea ei erau cinci generali, printre care în primul rînd Silo, care-l avea alături pe Mutilus. Cu mirare se văzu cum, după 200 de ani, războaiele samnite reîncepeau şi cum acest dîrz popor de ţărani, exact ca în secolul al V-lea, cînd confederaţia italică eşuase, făcea o nouă tentativă de a impune Romei independenţa sa. Această hotărîre a celei mai curajoase disperări nu modifică însă situaţia de fapt; războiul din munţii Samniumului şi Lucaniei mai putea să-şi ceară victimele cîtva timp, dar insurecţia era deja aproape înăbuşită. Între timp, intervenise o nouă complicaţie, întrucît evenimentele din Asia impuseseră necesitatea de a declara război regelui Mithridates al Pontului şi de a desemna pentru anul următor (666, 88) un consul şi o armată consulară pentru Asia Mică. Dacă acest război ar fi izbucnit cu un an în urmă, răzvrătirea simultană a unei jumătăţi a Italiei şi a celei mai importante provincii ar fi împins statul roman într-un pericol imens. Acum, după ce uimitorul noroc al Romei se manifestase din nou prin prăbuşirea rapidă a insurecţiei italice, acest război asiatic, cu toate că se suprapunea cu cel italic aflat în declin, nu era de fapt de natură alarmantă, cu atît mai mult cu cît Mithridates, în aroganţa sa, respinsese cererea italicilor de a-i ajuta în mod nemijlocit; cu toate acestea, el era cît se poate de incomod. Trecuseră timpurile în care Roma putea face faţă fără ezitare unui război italic şi unuia dincolo de mare; după doi ani de război, tezaurul public era epuizat, formarea unei a doua armate, pe lîngă cea aflată pe cîmpul de bătălie, era aproape o imposibilitate. Romanii se folosiră de resursele existente. Vînzarea terenurilor de lîngă şi de pe citadelă, terenuri rămase neocupate din timpuri străvechi (I, p. 89), celor dornici să construiască aici a furnizat mijloacele financiare necesare, aducînd 9.000 de pfunzi în aur (2,5 milioane de taleri). Nu a fost formată o armată nouă; cea comandată de Sulla în Campania a fost destinată să se îmbarce pentru Asia din momentul în care starea lucrurilor din sudul Italiei i-ar fi permis plecarea – ceea ce trebuia să se întîmple în curînd, avînd în vedere progresele armatei din nord, care opera sub comanda lui Strabo. Astfel, a treia campanie (666, 88) începu sub auspiciile cele mai favorabile Romei. Strabo anihilă ultima rezistenţă din Abruzzi. În Apulia, succesorul lui Cosconius, Quintus Metellus Pius, fiul învingătorului Numidiei, cu nimic mai prejos decît tatăl său atît în ce priveşte concepţia conservatoare, cît şi talentul militar, puse capăt rezistenţei prin cucerirea Venusiei, din care au fost luaţi prizonieri 3.000 de bărbaţi înarmaţi. În Samnium, Silo reuşi, ce-i drept, să recucerească Bovianum, însă în bătălia cu generalul roman Mamercus Aemilius învingători au fost romanii şi, ceea ce era mai important decît victoria în sine, Silo se găsea printre cei 6.000 de morţi pe care samniţii îi lăsară pe cîmpul de bătălie. În Campania, localităţile mai mici ocupate încă de samniţi au fost cucerite de către Sulla, iar Nola încercuită. Generalul Aulus Gabinius a pătruns şi în Lucania, dobîndind cîteva succese semnificative; dar el căzu în cursul unui atac împotriva taberei inamice, iar conducătorul insurgenţilor, Lamponius, împreună cu ai săi, domină din nou fără opoziţie în vastul şi pustiul ţinut lucano-brutian. El întreprinse chiar şi o tentativă de a lua în stăpînire Regionul, încercare zădărnicită de către guvernatorul sicilian Gaius Norbanus. În ciuda unor accidente izolate, romanii se apropiau necontenit de ţelul lor: căderea Nolei. Supunerea Samniumului şi posibilitatea de a crea disponibilităţi pentru forţele armate considerabile destinate Asiei păreau a fi foarte apropiate, cînd o întorsătură a evenimentelor din capitală reaprinse insurecţia aproape înăbuşită.

Roma se găsea într-o frămîntare cumplită. Atacul lui Drusus împotriva tribunalelor ecvestre şi prăbuşirea lui subită provocată de partidul cavalerilor, urmată de războiul de persecuţii dirijat de către Varius semănaseră cea mai îndîrjită vrajbă între aristocraţie şi burghezie, dar şi între moderaţi şi extremişti. Evenimentele confirmaseră pe deplin justeţea atitudinii partidului adept al concesiilor; Roma fusese aproape silită să acorde ceea ce el propusese să fie dăruit de bunăvoie; însă felul în care se dăduse curs acestei concesii vădea, ca şi refuzul anterior, o invidie obstinată şi neprevăzătoare. În loc să se acorde acelaşi drept tuturor comunităţilor italice, inferioritatea fusese doar altfel formulată. Un mare număr de comunităţi italice fuseseră primite în corpul de cetăţeni romani, dar acestei concesii îi fusese imprimat un stigmat injurios, cetăţenii noi fiind situaţi, faţă de cei vechi, într-o poziţie analoagă celei a liberţilor faţă de oamenii născuţi liberi. Prin această concesie, comunităţile dintre Pad şi Alpi fuseseră mai mult iritate decît mulţumite. În sfîrşit, o parte însemnată, şi nu cea mai nesemnificativă, a italicilor, toate comunităţile răzvrătite şi supuse din nou, nu numai că fuseseră private de dreptul de cetăţenie, ci chiar unele dintre tratatele lor, devenite nule în urma insurecţiei, nici nu mai fuseseră legiferate, ele fiind, în cazul cel mai fericit, reînnoite ca o favoare, putînd fi revocate oricînd. Nedreptăţirea în privinţa votului a jignit cu atît mai profund cu cît ea era, sub aspect politic, absurdă, avînd în vedere componenţa de atunci a comiţiilor, şi cu cît grija ipocrită a guvernului pentru puritatea nepătată a corpului electiv apărea ca ridicolă oricărei persoane lipsite de prejudecăţi. Toate aceste restricţii erau însă periculoase, în sensul că permiteau oricărui demagog să utilizeze în scopuri personale atît cererile mai mult sau mai puţin îndreptăţite ale noilor cetăţeni, cît şi pe cele ale italicilor excluşi de la dreptul de cetăţenie. Aşadar, dacă aristocraţia mai clarvăzătoare considera aceste înjumătăţite şi invidioase concesii tot atît de insuficiente ca şi cetăţenii noi şi cei excluşi, ea resimţea în acelaşi timp vidul creat de comisia de înaltă trădare a lui Varius, care trimisese în exil numeroşii bărbaţi capabili din rîndurile ei şi care puteau fi rechemaţi cu atît mai greu cu cît nu fuseseră condamnaţi de tribunale ale poporului, ci de tribunalele juraţilor; însă dacă ea n-ar fi avut obiecţii în legătură cu anularea unui decret al poporului, chiar şi de natură judiciară, printr-un alt decret al poporului, casarea unui verdict al juraţilor de către popor i se părea facţiunii mai rezonabile a aristocraţiei un precedent foarte periculos. În felul acesta, nici extremiştii şi nici moderaţii nu erau mulţumiţi de deznodămîntul crizei italice. O indignare şi mai amară se cuibări însă în inima bătrînului care plecase cu speranţe reînnoite în războiul italic şi care-l încheiase cu regrete, cu conştiinţa de a fi adus noi servicii, în schimbul cărora a primit numai jigniri dintre cele mai grave, cu sentimentul dureros de a nu mai fi temut, ci desconsiderat de duşmani, dînd astfel naştere acelei dorinţe de răzbunare care se hrăneşte cu propriul său venin. Despre el se pot afirma aceleaşi lucruri ca şi despre noii cetăţeni sau despre cei excluşi; oricît de incapabil şi de neajutorat se dovedise în mîna unui demagog, numele său, devenit popular, era încă o armă năprasnică. Acestor elemente de convulsie politică li se adăuga decăderea rapidă a vechiului spirit militar şi a disciplinei militare. Germenii pe care înrolarea proletarilor în armată îi purta cu sine se dezvoltară cu o rapiditate uluitoare în cursul demoralizantului război cu insurgenţii, care sili orice bărbat capabil să poarte armele să intre în armată şi care, înainte de toate, aducea pasiunile politice atît în cartierul general, cît şi în cortul soldatului. În cursul asediului oraşului Pompeii, comandantul corpului de asediu al lui Sulla, fostul consul Aulus Postumius Albinus, a fost ucis cu bîte şi cu pietre de soldaţii săi, care se crezură predaţi inamicului de către generalul lor; iar comandantul suprem, Sulla, se mulţumi să ceară trupelor să şteargă amintirea acestui eveniment printr-o comportare curajoasă în faţa inamicului. Autorii acestei fapte erau soldaţii flotei, dintotdeauna partea cea mai puţin respectabilă a armatei; în curînd, exemplul a fost urmat de o divizie de legionari, recrutaţi în special din rîndul plebei urbane. Instigaţi de către Gaius Titius, un erou al forului, ei îl atacară pe consulul Cato. Acesta a scăpat de moarte numai printr-o întîmplare; ce-i drept, Titius a fost arestat, însă a rămas nepedepsit. Cînd Cato muri, în curînd, în timpul unei încăierări, propriii ofiţeri, îndeosebi Gaius Marius cel Tînăr, au fost acuzaţi de asasinarea lui; nu se poate stabili dacă această acuză era justificată. Crizei politice şi militare incipiente trebuie să i se adauge cea economică, poate şi mai teribilă, care se declanşase, pentru capitaliştii romani, ca urmare a războiului aliaţilor şi a tulburărilor asiatice. Debitorii, incapabili să plătească cel puţin dobînzile, dar presaţi fără milă de către creditorii lor, ceruseră, pe de o parte, pretorului urban Asellio autoritatea judiciară propriu-zisă, un răgaz pentru a-şi putea vinde proprietăţile; pe de altă parte, cercetaseră vechile legi, căzute în desuetudine, cu privire la dobînzi (I, p. 216) şi, în conformitate cu vechile prevederi, ei reclamaseră din partea creditorilor lor de patru ori suma dobînzilor plătite contrar legii. Asellio consimţi să facă abstracţie de legea existentă, aplicînd-o pe cea veche ad litteram, şi să sancţioneze conform obiceiului cererile, revendicînd dobînzile; ca urmare, creditorii lezaţi se adunară în for sub conducerea tribunului poporului Lucius Cassius, îl atacară şi-l omorîră pe pretor în faţa templului Concordiei tocmai cînd, în veşminte sacerdotale, el oferea un sacrificiu – o crimă în urma căreia nici măcar nu se făcură cercetări (665, 89). Pe de altă parte, în rîndurile debitorilor circula zvonul că pentru ajutorarea mulţimii suferinde nu exista alt remediu decît reînnoirea „cărţilor de socoteli”, altfel spus, anularea legală a tuturor cererilor creditorilor. Se instaură din nou situaţia din timpul luptelor dintre stări; din nou capitaliştii, uniţi cu aristocraţia obstinată, atacară şi urmăriră masa oprimată şi partidul de centru care îndemna la o moderare a dreptului rigid; din nou romanii se aflară în faţa acelui abis în care debitorul exasperat îl antrenează şi pe creditor. Însă de atunci, ordinea civică şi morală simplă a unui mare oraş agrar fusese înlocuită cu antagonismul social specific unei capitale a mai multor naţiuni şi cu acea demoralizare în care prinţul se întîlneşte cu cerşetorul; acum, toate problemele se puneau pe o scară mai largă, mai abruptă şi mai înfiorătoare. Războiul aliaţilor a provocat coliziunea tuturor elementelor politice şi sociale care se confruntau în rîndul cetăţenilor, punîndu-se bazele unei noi revoluţii. Ea izbucni accidental.

Tribunul poporului Publius Sulpicius Rufus a fost acela care, în anul 666 (88), propuse cetăţenilor ca fiecare senator cu datorii mai mari de 2.000 de denari (600 de taleri) să-şi piardă locul în senat; să se permită cetăţenilor condamnaţi de tribunalele de juraţi dependente de senat să se întoarcă în patrie; noii cetăţeni să fie distribuiţi în toate triburile, iar liberţii să se bucure, de asemenea, de dreptul de vot în toate districtele. Erau propuneri care, rostite de către acest bărbat, erau cel puţin surprinzătoare. Publius Sulpicius Rufus (născut în anul 630, 124) îşi datora importanţa politică nu atît obîrşiei aristocratice, relaţiilor importante şi bogăţiei moştenite, cît mai ales remarcabilului său talent oratoric, în care nu-l egala nici unul dintre contemporani. Vocea sa puternică, gesticulaţia animată, uneori teatrală, abundenţa luxuriantă a cuvîntărilor sale îi captau pe auditori chiar dacă nu îi puteau convinge. Ca om de partid, el s-a aflat de la început de partea senatului, iar prima sa acţiune publică (659, 95) fusese acuzarea lui Norbanus, urît de moarte de către partidul de guvernămînt (p. 143). În rîndul conservatorilor, el se ataşase facţiunii lui Crassus şi a lui Drusus. Nu ştim ce l-a determinat să candideze pentru tribunatul poporului din anul 666 (88) şi să renunţe, din această cauză, la nobleţea sa patriciană; însă urmărit ca revoluţionar, asemenea întregului partid de centru, de către conservatori, el nu pare să fi devenit prin aceasta un revoluţionar şi nicidecum să fi vizat o răsturnare a constituţiei, în sensul în care o încercase Gaius Gracchus. Mai degrabă e de presupus că, fiind unicul bărbat însemnat al partidului lui Crassus şi al lui Drusus care a scăpat nevătămat din furtuna proceselor lui Varius, s-a simţit chemat să desăvîrşească opera lui Drusus şi să înlăture în sfîrşit inferioritatea noilor cetăţeni, scop în care avea nevoie de tribunat. Mai multe acţiuni care datează din timpul tribunatului său dovedesc tocmai contrariul unor intenţii demagogice; astfel, prin intervenţia sa, îl împiedică pe un coleg să caseze printr-un decret al poporului sentinţele juraţilor pronunţate pe baza legii lui Varius; iar cînd fostul edil Gaius Caesar candidă, în contradicţie cu constituţia, pentru consulatul din anul 667 (87), trecînd peste pretură cu intenţia, după cum se spune, de a obţine mai tîrziu conducerea războiului asiatic, Sulpicius i se opuse mai hotărît şi mai bătăios ca oricare altul. În strictă conformitate cu ideile lui Drusus, el cerea de la sine, ca şi de la ceilalţi, înainte de toate respectarea constituţiei. Însă, ca şi Drusus, el nu putea să împace lucrurile incompatibile şi să realizeze legal modificarea constituţională, foarte înţeleaptă în sine, dar care nu putea fi impusă pe calea înţelegerii majorităţii copleşitoare a vechilor cetăţeni. Ruptura cu puternica familie a Iuliilor, din sînul căreia îndeosebi Lucius Caesar, fratele lui Gaius, era foarte influent în senat, şi cu facţiunea aristocratică legată de aceasta contribui, fără îndoială, la antrenarea acestui bărbat irascibil, datorită îndîrjirii personale, pe o cale ce depăşea intenţiile sale iniţiale. Dar propunerile pe care le-a prezentat erau de asemenea natură, încît nu negau cu nimic personalitatea şi atitudinea de partid cunoscute ale autorului lor. Stabilirea egalităţii între noii şi vechii cetăţeni nu era nimic altceva decît reluarea parţială a propunerilor concepute de către Drusus în favoarea italicilor şi, ca şi acestea, era numai împlinirea unor cerinţe ale unei politici sănătoase. Rechemarea celor condamnaţi de către juraţii lui Varius sacrifica, ce-i drept, principiul inviolabilităţii sentinţei juraţilor, pentru care Sulpicius însuşi luptase de curînd, însă ea venea în primul rînd în sprijinul prietenilor de partid, al conservatorilor moderaţi; putem lesne înţelege că un asemenea bărbat impetuos a combătut o asemenea măsură în modul cel mai decis la prima sa intervenţie, pentru ca, apoi, îndîrjit din cauza rezistenţei întîlnite, s-o propună el însuşi. Măsura împotriva insolvabilităţii senatorilor fusese determinată, fără îndoială, de dezvăluirea situaţiei financiare profund zdruncinate, în ciuda strălucirii exterioare, a familiilor guvernante, după ultima criză financiară. Era într-adevăr dureros, dar în adevăratul interes al aristocraţiei ca, drept urmare a efectului inevitabil al propunerii lui Sulpicius, toţi cei incapabili să-şi achite imediat datoriile să părăsească senatul şi ca sistemul de coterie, care-şi găsea principalul sprijin în insolvabilitatea multor senatori şi în dependenţa, determinată de aceasta, faţă de colegii bogaţi, să fie lovit prin îndepărtarea părţii notoriu venale a senatului. Însă prin aceasta nu vrem să negăm că o asemenea purificare a senatului, tot atît de injurioasă prin brutalitatea, cît şi prin răsunetul ei, n-ar fi fost propusă niciodată fără neînţelegerile sale personale cu căpeteniile coteriei dominante. În sfîrşit, dispoziţia în favoarea liberţilor avea, neîndoielnic, scopul imediat de a face din autorul ei stăpînul străzii; considerată în sine, ea nu era nici nemotivată şi nici incompatibilă cu constituţia aristocratică. De cînd liberţii erau chemaţi în serviciul militar, revendicarea dreptului de vot era justificată, avînd în vedere că dreptul de vot şi obligaţia serviciului militar merseseră dintotdeauna mînă în mînă. Mai mult, dată fiind nulitatea comiţiilor, din punct de vedere politic conta foarte puţin dacă se mai revărsa încă o cloacă în această mlaştină. Prin acceptarea nelimitată a liberţilor, care în majoritatea lor erau dependenţi personal şi economic de familiile guvernante şi, utilizaţi cu pricepere, puteau furniza guvernului tocmai instrumentul de dominare mai eficientă decît înainte a alegerilor, dificultatea de a guverna cu comiţiile era mai degrabă diminuată decît amplificată pentru oligarhie. Această măsură, ca orice altă favoare politică acordată proletariatului, contravenea însă tendinţelor aristocratice reformiste; însă pentru Rufus ea nu era probabil nimic altceva decît ceea ce fusese legea grîului pentru Drusus: un mijloc de a atrage proletariatul de partea sa şi de a sfărîma cu ajutorul lui opoziţia faţă de reformele cu adevărat utile comunităţii. Era uşor de prevăzut că acest lucru nu va fi neglijat, că, în obstinaţia lor, şi aristocraţia, şi burghezia vor acţiona acum, după înfrîngerea insurecţiei, cu aceeaşi invidie stupidă ca şi înaintea izbucnirii ei, că majoritatea partidelor considerau în secret şi chiar afirmau public că toate înlesnirile acordate în timpul acestei mari primejdii erau concesii neavenite şi că se vor opune cu cea mai mare hotărîre oricărei extinderi a lor. Exemplul lui Drusus arătase ce se putea întîmpla dacă conservatorii încercau impunerea unor reforme doar cu sprijinul majorităţii senatului; este deci uşor de înţeles de ce prietenul şi tovarăşul său întru credinţă a încercat să realizeze măsuri similare în opoziţie cu această majoritate şi în formele demagogiei. În consecinţă, Rufus nu se strădui să cîştige senatul de partea sa prin momeala tribunalelor de juraţi. Un sprijin mai eficient îl găsi în rîndul liberţilor şi mai ales într-o suită înarmată – după relatarea adversarilor săi, aceasta se alcătuia din 3.000 de oameni plătiţi şi dintr-un „contra-senat” compus din 600 de bărbaţi tineri, selectaţi din clasa superioară – cu care apărea pe străzi şi în for. Propunerile sale întîlniră într-adevăr opoziţia cea mai dîrză din partea majorităţii senatului care, pentru a cîştiga timp, însărcina mai întîi pe consulii Lucius Cornelius Sulla şi Quintus Pompeius Rufus, amîndoi adversari declaraţi ai demagogiei, să organizeze serbări religioase extraordinare, în timpul cărora adunările populare erau suspendate. Sulpicius răspunse printr-un tumult violent, în cursul căruia, printre alte victime, îşi găsi moartea Quintus Pompeius, fiul unuia dintre consuli şi ginerele celuilalt, viaţa celor doi consuli înşişi fiind în mare pericol; se spune că Sulla s-a putut salva numai datorită lui Marius, care i-a deschis poarta casei sale. Ei trebuiră să cedeze; Sulla consimţi să anuleze serbările anunţate şi propunerile sulpiciene au fost votate fără dificultate. Însă prin aceasta soarta lor nu era în nici un fel asigurată. Chiar dacă aristocraţia capitalei trebuise să se declare învinsă, acum, pentru prima dată de la începutul revoluţiei, exista o a doua putere în Italia care nu putea fi trecută cu vederea: cele două puternice şi victorioase armate ale proconsulului Strabo şi ale consulului Sulla. Situaţia politică a lui Strabo putea fi îndoielnică, dar Sulla, deşi trebuise să se supună pentru moment violenţei deschise, nu numai că se înţelegea foarte bine cu majoritatea senatorială, ci, imediat după ce contramandase solemnităţile, plecase la armata sa în Campania. A-l teroriza pe consulul neînarmat cu ciomăgari sau a teroriza capitala lipsită de apărare cu săbiile legionarilor era, în esenţă, acelaşi lucru; Sulpicius presupuse că, acum cînd avea posibilitatea, adversarul va răspunde violenţei cu violenţă şi că se va întoarce în capitală în fruntea legiunilor sale pentru a-l distruge pe demagogul conservator împreună cu legile sale. Poate se înşela. Pe cît de nerăbdător să poarte războiul împotriva lui Mithridates, pe atît de puţin dornic era Sulla să revină la frămîntările politice din capitală; avînd în vedere indiferenţa şi inegalabila sa dezinvoltură politică, este foarte probabil că nu intenţiona în nici un fel să înfăptuiască lovitura de stat aşteptată de către Sulpicius şi că, dacă ar fi fost după el, s-ar fi îmbarcat fără întîrziere cu trupele către Asia, imediat după ce ar fi cucerit Nola, al cărei asediu îl preocupa încă. Oricum ar fi fost, Sulpicius concepuse, pentru anticiparea loviturii intuite, planul de a-i lua lui Sulla comanda supremă şi s-a înţeles în scopul acesta cu Marius, al cărui nume era încă destul de popular pentru a i se putea transfera comanda supremă în războiul asiatic şi a cărui poziţie şi capacitate militară puteau deveni un sprijin în cazul unei rupturi cu Sulla. Poate că Sulpicius înţelegea pericolul instalării bătrînului, pe cît de incapabil, pe atît de dornic de răzbunare şi de mărire, în fruntea armatei campaniene şi, la fel, poate ilegitimitatea scandaloasă care consta în a-i acorda unui simplu particular o comandă supremă extraordinară printr-un decret al poporului; însă tocmai incapacitatea politică notorie a lui Marius oferea un fel de garanţie că nu va putea atenta la constituţie; de altfel, poziţia lui Sulpicius, dacă apreciase corect intenţiile lui Sulla, era atît de ameninţată, încît nu mai putea ţine seama de astfel de reflecţii. Se putea conta pe faptul că eroul vizat se va supune cu plăcere celui dornic să-l utilizeze drept condotier; sufletul său năzuia de mult timp la comanda supremă, acum chiar şi într-un război din Asia, şi, nu mai puţin poate, la încheierea, o dată pentru totdeauna, a socotelilor cu majoritatea senatorială. În consecinţă, la propunerea lui Sulpicius, Gaius Marius a fost învestit printr-un decret al poporului cu puteri extraordinare sau proconsulare şi a obţinut comanda supremă a armatei din Campania şi conducerea războiului împotriva lui Mithridates; doi tribuni ai poporului au fost trimişi în tabăra de la Nola pentru a prelua armata lui Sulla.

Acesta nu era însă omul care să se supună unei asemenea solii. Dacă era cineva destinat să deţină comanda supremă în războiul asiatic, acesta era Sulla. Cu cîţiva ani în urmă, el comandase cu cel mai mare succes pe acelaşi teatru de război; contribuise, ca nimeni altul, la suprimarea periculoasei insurecţii italice; fiind consul în anul în care izbucnise războiul asiatic, comanda îi fusese acordată conform obiceiului şi cu acordul deplin al colegului său care-i era prieten şi rudă. Era greu de presupus că o comandă supremă preluată în asemenea circumstanţe ar fi putut fi predată, în urma decretului cetăţenilor suverani ai Romei, unui vechi oponent militar şi politic, în ale cărui mîini armata ar fi putut fi folosită în cine ştie ce scopuri violente şi extraordinare. Sulla nu era nici destul de blajin pentru a da de bunăvoie curs unui asemenea ordin şi nici destul de dependent pentru a fi obligat s-o facă. Armata sa era, în parte ca o urmare a modificărilor sistemului militar făcute de Marius, în parte datorită disciplinei impuse de către el însuşi – revigorare morală, severitate militară – un fel de trupă de mercenari supusă necondiţionat conducătorului ei şi indiferentă la problemele politice. Sulla însuşi era de o inteligenţă blazată, rece şi calculată; în ochii săi, cetăţenii suverani ai Romei erau o adunătură de netrebnici, eroul de la Aquae Sextiae, un impostor vlăguit, legalitatea formelor, o frază, Roma însăşi, un oraş fără garnizoană şi cu ziduri părăginite, care puteau fi cucerite poate mai uşor decît cele ale Nolei. El acţionă în consecinţă; îşi adună soldaţii – în total şase legiuni, adică aproximativ 35.000 de oameni – şi le prezentă solia sosită de la Roma, neuitînd să le dea de înţeles că noul comandant suprem nu va conduce în Asia Mică aceste trupe, ci, fără îndoială, o armată nou-formată. Ofiţerii superiori, care erau mai mult cetăţeni decît militari, s-au retras şi numai unul singur îl urmă pe general în marşul său împotriva capitalei; dar soldaţii, care, în virtutea unor experienţe anterioare (I, pp. 561-562), sperau acum într-un război comod în Asia şi într-o pradă imensă, se revoltară; într-o clipă, amîndoi tribunii veniţi de la Roma au fost linşaţi şi din toate părţile generalul era îndemnat să-i conducă la Roma. El porni fără întîrziere şi, atrăgîndu-l pe parcurs şi pe colegul său, animat de aceleaşi sentimente, ajunse, fără a se sinchisi de delegaţiile care veniră din Roma pentru a-l reţine, în marşuri rapide pînă sub zidurile capitalei. Pe neaşteptate, coloanele armate ale lui Sulla au fost văzute rînduite la podul de peste Tibru şi la porţile Collina şi Esquilina; apoi, două legiuni, cu stindardele în frunte, au trecut în ordine de luptă dincolo de ziduri, în spaţiul în care legea interzicea purtarea războiului. Atîtea vrajbe distrugătoare, atîtea încăierări însemnate fuseseră disputate în interiorul acestor ziduri, fără ca vreo armată romană să fi încălcat graniţa sacră a oraşului; acum însă, doar din cauza unei mizerabile probleme de ambiţie între doi ofiţeri ce-şi disputau comanda în Orient, traversarea ei se făcea fără ezitare. Legiunile avansară pînă la Esquilin; cînd ploaia de săgeţi şi pietre aruncate de pe acoperişurile caselor le făcură să şovăie şi să dea înapoi, Sulla înălţă torţa aprinsă şi ameninţă cu incendierea caselor, iar legiunile îşi croiră drum pînă la forul Esquilin (în apropiere de S. Maria Maggiore). Aici ele erau aşteptate de detaşamentele adunate în grabă de către Marius şi Sulpicius, care, datorită superiorităţii lor numerice, reuşiră să oprească înaintarea primelor coloane. Însă acestea primiră întăriri de la porţi; o a doua divizie a lui Sulla se pregăti să-i împresoare pe apărători prin Subura, astfel încît aceştia au fost nevoiţi să se retragă. La templul lui Tellus, unde Esquilinul începe să se încline spre marele for, Marius încercă încă o dată să ocupe poziţii; el imploră senatul şi cavalerii şi pe toţi cetăţenii să facă zid comun în faţa legiunilor, însă în van. Sclavii, promiţîndu-li-se în schimb libertatea, au fost chemaţi la arme, însă nu s-au prezentat decît trei. Conducătorilor nu le rămînea decît să fugă cît mai grabnic prin porţile încă neocupate; după cîteva ore, Sulla deveni stăpîn absolut la Roma. În acea noapte, focurile de pază ale legiunilor au fost aprinse în marele for al capitalei.

Prima intervenţie militară în vrajbele civice demonstrase clar nu numai că luptele politice ajunseseră într-un punct în care decizia putea fi obţinută numai cu ajutorul forţei necamuflate şi brutale, ci şi că puterea bîtei nu însemna nimic în faţa puterii sabiei. Partidul conservator a fost primul care a scos sabia şi în cazul căruia s-a adeverit acel cuvînt profetic al Evangheliei, privitor la cei care recurg la sabie. Pentru moment, el triumfă pe deplin şi putea să-şi folosească victoria după bunul său plac. Fireşte că legile lui Sulpicius au fost declarate nule din punct de vedere constituţional. Autorul lor şi adepţii săi cei mai remarcabili fugiseră; ei au fost proscrişi, 12 la număr, de către senat şi, fiind declaraţi duşmani ai patriei, puteau fi arestaţi şi executaţi. În consecinţă, Publius Sulpicius a fost arestat lîngă Laurentum şi asasinat, iar capul tribunului, trimis lui Sulla, a fost expus, din ordinul acestuia, în for, pe aceeaşi tribună a rostrelor unde urcase, cu cîteva zile înainte, în deplinătatea vigorii tinereţii şi forţei oratorice. Ceilalţi proscrişi au fost urmăriţi; asasinii erau şi pe urmele bătrînului Gaius Marius. Oricît de mult ar fi tulburat generalul amintirea glorioaselor zile printr-un lanţ de acţiuni deplorabile, acum, cînd salvatorul patriei fugea să-şi salveze viaţa, el deveni din nou învingătorul de la Vercellae şi întreaga Italie urmărea cu sufletul la gură evenimentele pribegiei sale. La Ostia, el se îmbarcă pe o corabie îndreptîndu-se spre Africa, însă vînturile potrivnice şi lipsa proviziilor îl siliră să acosteze la promontoriul circeic şi să rătăcească în voia soartei. Însoţit de puţini şi neîncrezîndu-se în nimeni, venerabilul fost consul ajunse, chinuit de foame şi pe jos, în apropierea coloniei romane Minturnae, la revărsarea lui Garigliano. Aici se arătară în depărtare călăreţii urmăritori; cu greu el ajunse la mal, iar o corabie comercială acostată acolo îl sustrase urmăritorilor săi, însă timoraţii corăbieri acostară în curînd din nou şi se îndepărtară în grabă, în timp ce Marius dormea la mal. Cei care îl urmăreau îl găsiră în mlaştina din apropierea ţărmului de lîngă Minturnae, cufundat pînă la brîu în apă şi cu capul ascuns în stuf, şi-l predară autorităţilor din oraş. A fost întemniţat, iar călăul din cetate, un sclav cimbric, a fost trimis pentru a-l executa; însă germanul se sperie de ochii fulgerători ai vechiului său învingător şi securea îi căzu din mînă cînd generalul îl întrebă cu voce puternică dacă el este omul venit să-l ucidă pe Gaius Marius. Cînd acestea deveniră publice, magistraţii din Minturnae au fost cuprinşi de ruşine văzînd că salvatorul Romei întîlneşte mai mult respect la sclavii cărora le adusese robia, decît la concetăţenii săi cărora le adusese libertatea; ei îl eliberară de cătuşe, îi dădură o corabie şi bani de drum şi-l trimiseră la Aenaria (Ischia). Proscrişii, cu excepţia lui Sulpicius, se reuniră curînd în apele acestea; ei acostară lîngă Eryx şi lîngă fosta Cartagină, însă magistraţii romani îi alungară atît din Sicilia, cît şi din Africa. Se îndreptară astfel către Numidia, ale cărei dune pustii le ofereau un loc de refugiu pe timpul iernii. Regele Hiempsal al II-lea, pe care speraseră să-l cîştige de partea lor şi care, o vreme, simulase că ar consimţi, o făcuse însă numai pentru a nu le trezi suspiciunea şi încercă acum să-i prindă. Cu mare dificultate fugarii scăpară de călăreţii săi şi-şi găsiră un adăpost provizoriu pe mica insulă Kerkina (Kerkena), în faţa coastei tunisiene. Nu ştim dacă Sulla i-a mulţumit astrului său norocos şi pentru faptul că a fost scutit de uciderea învingătorului cimbrilor; se pare, cel puţin, că magistraţii din Minturnae n-au fost pedepsiţi. În scopul înlăturării relelor existente şi prevenirii unor viitoare revoluţii, Sulla sugeră o serie de noi măsuri legislative. Se pare că pentru debitorii hărţuiţi nu s-a făcut altceva decît s-au înăsprit prescripţiile asupra dobînzilor maxime; de asemenea, s-a ordonat fondarea unor noi colonii. Senatul, mult redus în cursul bătăliilor şi proceselor din timpul războiului civil, a fost completat prin primirea a 300 de noi senatori, a căror alegere a fost făcută, fireşte, în interesul optimaţilor. În sfîrşit, au fost adoptate cîteva modificări esenţiale în privinţa modalităţii de alegere şi a iniţiativei legislative. Organizarea votului în cadrul comiţiilor centuriate (I, p. 565), introdusă în anul 513 (241), care acorda fiecăreia dintre cele cinci clase de proprietari acelaşi număr de voturi, a fost înlocuită din nou de cea veche, serviană, conform căreia prima clasă, compusă din cei cu o avere de 100.000 de sesterţi1 (7.600 de taleri) sau mai mult, dispunea de aproape jumătate din totalul voturilor. Practic, pentru alegerea consulilor, pretorilor şi cenzorilor, se introducea astfel un cens care îi excludea de fapt pe cei neavuţi de la dreptul de vot activ. Iniţiativa legislativă a tribunilor poporului a fost limitată în sensul că fiecare propunere trebuia să fie prezentată acum mai întîi senatului şi numai după ce acesta o aprobase putea fi adusă în faţa poporului. Aceste reglementări provocate de tentativa de revoluţie a lui Sulpicius şi decretate de omul care se prezentase drept scutul şi sabia partidului constituţional, consulul Sulla, au un caracter foarte ciudat. Sulla a îndrăznit, fără să consulte cetăţenii sau juraţii, să pronunţe sentinţa la moarte pentru 12 dintre cei mai distinşi bărbaţi, printre care se găseau magistraţi în exerciţiul funcţiunii şi chiar generalul cel mai ilustru din vremea sa, şi să recunoască aceste proscripţii în public – o încălcare a vechiului drept sacru al provocării, aspru condamnată chiar şi de cei foarte conservatori, precum Quintus Scaevola. El a îndrăznit să răstoarne un sistem electoral în uz de două secole şi să restaureze censul electoral, nepopular şi dispărut de mult timp. El a îndrăznit să sustragă de facto dreptul de legislaţie celor doi străvechi factori, magistraţii şi comiţiile, şi să-l transfere unei autorităţi care niciodată nu avusese alt privilegiu în privinţa aceasta decît de a fi consultată (I, p. 225). Niciodată un democrat nu judecase în termeni atît de tiranici, nu zguduise şi nu modelase cu o asemenea insolenţă lipsită de scrupule fundamentele constituţiei ca acest reformator conservator. Însă dacă avem în vedere fondul, şi nu forma, ajungem la rezultate cu totul opuse. Nicăieri, şi cu atît mai puţin la Roma, revoluţiile nu se termină fără a cere un anumit număr de victime, care, în forme mai mult sau mai puţin legale, trebuie să ispăşească ca pe o crimă vina de a fi fost învinşi. Cine-şi aduce aminte de consecinţele judiciare suportate de către învinşi după căderea Gracchilor şi a lui Saturninus (pp. 66, 87, 142) este înclinat să acorde învingătorului din piaţa Esquilinului laurii sincerităţii şi ai moderaţiei relative, întrucît, fără prea multe menajamente, tratase ca război ceea ce era într-adevăr război şi îi proscrisese pe învinşi ca pe inamici aflaţi în afara legii; pe de altă parte, el redusese substanţial numărul victimelor sau, cel puţin, nu îngăduise răzbunarea respingătoare asupra oamenilor de rînd. Aceeaşi moderaţie se remarcă şi în organizarea politică. Inovaţiile legislative cele mai importante şi, aparent, cele mai profunde nu făcuseră de fapt decît să restabilească concordanţa dintre litera şi spiritul legii. Legislaţia romană, conform căreia fiecare consul, pretor sau tribun putuse să propună cetăţenilor orice măsură dorită şi putuse s-o voteze fără dezbateri, fusese din capul locului neînţeleaptă şi devenise tot mai stupidă pe măsura creşterii nulităţii comiţiilor; ea nu fusese tolerată decît prin faptul că senatul îşi rezervase de fapt dreptul de deliberare prealabilă şi, printr-un veto politic sau religios, suprimase fără excepţie orice propunere care urma să fie votată fără o asemenea deliberare (I, p. 225). Revoluţia dărîmase aceste bariere; ca urmare, acel sistem absurd se putuse dezvolta pînă la ultimele sale consecinţe permiţînd oricărui individ năstruşnic să răstoarne statul în mod legal. În asemenea circumstanţe, ce putea fi mai firesc, mai necesar, mai real conservator decît a recunoaşte formal şi categoric legislaţia senatului, care fusese realizată pînă acum pe ocolite? Constatări asemănătoare putem face şi în cazul reînnoirii censului electoral. Constituţia primitivă se bazase în întregime pe acesta, iar reforma din anul 513 (241) limitase, ce-i drept, privilegiile celor avuţi, însă veghease totuşi ca acelor cetăţeni cu o avere sub 11.000 de sesterţi (840 de taleri) să nu li se permită nici un fel de influenţă asupra alegerilor. Apoi intervenise profunda schimbare financiară, care ar fi justificat cel puţin o sporire nominală a censului minim. Aşadar, noua timocraţie nu schimbă litera legii decît pentru a rămîne fidelă spiritului ei, încercînd în acelaşi timp, prin forme cît se poate de moderate, să înlăture ruşinoasa corupţie electorală cu toate tarele ei. În sfîrşit, reglementările referitoare la debitori, reluarea planurilor de colonizare dovediră în modul cel mai evident că Sulla, deşi departe de a consimţi la propunerile radicale ale lui Sulpicius, nu era, la fel ca Drusus şi, în general, asemenea tuturor aristocraţilor mai clarvăzători, ostil reformelor materiale în sine; nu trebuie să fie trecut sub tăcere faptul că el propuse aceste reglementări în urma victoriei şi fără constrîngeri. Dacă mai adăugăm aici că Sulla nu se atinse de fundamentele principale ale constituţiei lui Gracchus şi nu aboli nici tribunalele ecvestre şi nici distribuirile de grîu, putem, considera justă aprecierea că măsurile lui din anul 666 (88) păstrează în esenţă status-quo-ul statornicit după prăbuşirea lui Gaius Gracchus, modificînd, conform spiritului timpului, regulile tradiţionale care ameninţau în primul rînd guvernul şi încercînd să remedieze, în limita puterilor sale, relele sociale, în măsura în care se putea, fără a le atinge pe cele mai profunde. Această legislaţie se caracterizează întru totul printr-o desconsiderare energică a formalismului constituţional, alături însă de un sentiment viu pentru valoarea intrinsecă a ordinii existente, prin clarviziune şi intenţii lăudabile, dar, în acelaşi timp, şi printr-o anumită frivolitate şi superficialitate; astfel, de exemplu, numai cu multă naivitate se putea crede că stabilizarea maximum-ului dobînzilor va duce la reglementarea complicatelor relaţii de credit şi că dreptul deliberativ al senatului se va dovedi mai rezistent în faţa demagogiei viitoare decît fuseseră pînă acum dreptul de veto şi religia.

Într-adevăr, pe cerul senin al conservatorilor apărură în curînd alţi nori. Relaţiile cu Asia luau un caracter tot mai ameninţător. Statul suferise deja pagube dintre cele mai grele prin tergiversarea plecării armatei în Asia, din cauza revoluţiei lui Sulpicius; îmbarcarea nu mai putea fi amînată. Sulla spera că va putea lăsa în Italia garanţii la adresa oricărui nou atac împotriva oligarhiei, fie prin consulii aleşi în conformitate cu noile reglementări electorale, fie, mai ales, prin armatele ocupate cu înfrîngerea ultimelor focare ale insurecţiei italice. Cu toate acestea, în comiţiile consulare alegerea nu căzu asupra candidaţilor desemnaţi de către Sulla, ci, pe lîngă Gnaeus Octavius, un bărbat cu vederi într-adevăr foarte conservatoare, a fost ales Lucius Cornelius Cinna, care aparţinea celei mai decise opoziţii. Se poate presupune că îndeosebi partidul capitalist a fost acela care s-a răzbunat cu această alegere pe autorul legii datoriilor. Sulla primi această alegere neplăcută declarînd că este fericit că cetăţenii se folosesc de libertatea electorală constituţională şi se mulţumi să ceară din partea celor doi consuli jurămîntul în privinţa respectării stricte a constituţiei în vigoare. În privinţa armatelor, cea din nord era cea mai importantă, întrucît cea din Campania urma să se îmbarce, aproape în totalitate, pentru a pleca în Asia. Printr-un decret al poporului, Sulla trecu comanda asupra celei dintîi colegului său credincios Quintus Rufus, rechemîndu-l pe generalul în funcţie, Gnaeus Strabo, într-un mod cît se poate de delicat, cu atît mai mult cu cît acesta aparţinea partidului cavalerilor, iar atitudinea sa pasivă în cursul tulburărilor sulpiciene produsese destulă ostilitate în rîndul aristocraţiei. Rufus sosi la armată şi preluă comanda supremă în locul lui Strabo; după cîteva zile a fost ucis de către soldaţi, iar Strabo reluă comanda pe care abia o predase. S-a considerat că el a fost instigatorul crimei; cert este că era un bărbat la care o asemenea acţiune nu putea să surprindă şi care a cules roadele crimei, pedepsindu-i pe asasinii cu banale reproşuri. Înlăturarea lui Rufus şi comanda lui Strabo constituiră pentru Sulla un nou şi grav pericol; el nu întreprinse însă nimic pentru a-l priva pe acesta din urmă de comandă. Curînd după aceea, cînd consulatul său se apropie de sfîrşit, el se văzu, pe de o parte, presat de succesorul său, Cinna, să plece spre Asia, unde prezenţa sa era într-adevăr foarte necesară, pe de altă parte, citat înaintea tribunalului poporului de către unul dintre noii tribuni ; chiar şi cel mai puţin clarvăzător cetăţean putea constata că se pregătea un nou atac împotriva lui şi împotriva partidului său şi că adversarii îi doreau îndepărtarea. Sulla avea de ales între a merge pînă la o ruptură cu Cinna, poate şi cu Strabo, pornind din nou împotriva Romei, şi a lăsa afacerile italice să-şi urmeze cursul firesc, în vreme ce se se îndrepta către un alt continent. El s-a decis – din patriotism sau din indiferenţă, nu se va putea stabili niciodată – pentru ultima alternativă: a predat corpul rămas în Samnium credinciosului şi experimentatului Quintus Metellus Pius, care preluă în locul lui Sulla puterea proconsulară supremă în Italia meridională ; a încredinţat propretorului Appius Claudius conducerea asediului Nolei şi s-a îmbarcat împreună cu legiunile sale, la începutul anului 667 (87), îndreptîndu-se către Orientul elenistic.

 

1. 1 sestertius = 2½ aşi sau 1/4 de denar (denarul este cea mai veche monedă romană de argint, avînd în această perioadă o greutate de 3,90 g) (n.tr.).