Capitolul VIII

Orientul şi regele Mithridates

Tensiunea permanentă în care revoluţia, cu veşnicele ei strigăte de alarmă şi îndemnuri la linişte, ţinuse guvernul era cauza principală pentru care acesta pierduse perspectiva de ansamblu asupra relaţiilor cu provinciile, mai ales cu Orientul asiatic, ale cărui naţiuni îndepărtate şi nerăzboinice nu s-au impus atît de direct atenţiei guvernului precum Africa, Spania şi vecinii transalpini. După anexarea regatului Attalizilor, care coincide cu izbucnirea revoluţiei, nu se poate dovedi, timp de o întreagă generaţie, vreo participare serioasă a Romei la afacerile orientale, cu excepţia instituirii provinciei Cilicia în anul 652 (102, p. 94), impusă de insolenţa nemăsurată a piraţilor din zonă, măsură care nu fusese practic nimic altceva decît statornicirea unei baze permanente în apele orientale pentru o mică divizie a armatei şi a flotei romane. Abia după ce catastrofa lui Marius, din anul 654 (100), consolidase întrucîtva guvernul restauraţiei, romanii reîncepuseră să acorde evenimentelor din Orient o oarecare atenţie.

Din multe puncte de vedere, relaţiile erau asemenea celor pe care le-am întîlnit cu o generaţie înainte. Regatul Egiptului, cu cele două teritorii anexate, Cyrene şi Cipru, se dizolvă, în parte de drept, în parte de fapt, după moartea lui Euergetes al II-lea (637, 117). Cyrene ajunse în mîinile fiului natural al acestuia, Ptolemaios Apion, şi se despărţi pentru totdeauna de metropolă. Pentru stăpînirea acesteia se războiau văduva ultimului rege, Cleopatra (moartă în 665, 89), şi cei doi fii ai săi, Soter al II-lea Lathyros (mort în 673, 81) şi Alexandru I (mort în 666, 88), ceea ce a constituit cauza separării Ciprului de Egipt pe o perioadă mai îndelungată. Romanii nu interveniră în aceste disensiuni; mai mult, cînd, în anul 658 (96), regatul cirenian le reveni lor prin testamentul regelui Apion, rămas fără moştenitori, ei nu respinseră în mod direct această achiziţie, ci abandonară ţinutul în voia soartei, declarînd cetăţile greceşti ale regatului, Cyrene, Ptolemais, Berenike, drept oraşe libere, acordîndu-le chiar şi dreptul de folosinţă asupra domeniilor regale. Supravegherea pe care guvernatorul Africii o exercita asupra acestui teritoriu, avînd în vedere depărtarea lui, era şi mai nominală decît cea a guvernatorului Macedoniei asupra oraşelor libere ale Greciei. Urmările acestei măsuri, care a decurs neîndoielnic nu atît din filoelenismul, cît mai ales din slăbiciunea şi delăsarea guvernului roman, erau în principal aceleaşi cu cele ivite în Grecia în circumstanţe similare: războaie civile şi uzurpări zbuciumaseră regatul în asemenea măsură încît, cînd, în anul 668 (86), un ofiţer roman superior îşi făcu întîmplător apariţia acolo, locuitorii îl rugară insistent să le reglementeze relaţiile şi să întemeieze în ţara lor un regim durabil. Nici în Siria lucrurile nu evoluaseră altfel; cel puţin nu la fel de rău. În cursul războiului pentru succesiune, de 20 de ani, dintre cei doi fraţi vitregi Antiochos Grypos (mort în 658, 96) şi Antiochos din Kyzikos (mort în 659, 95), care a continuat, după moartea acestora, şi între fiii lor, regatul disputat deveni o noţiune fără conţinut în care regii mării din Cilicia, şeicii arabi din deşertul Siriei, prinţii evreilor şi magistraţii oraşelor mai mari avură de obicei un cuvînt mai greu de spus decît purtătorii diademei. Între timp, romanii se stabiliseră în Cilicia apuseană şi importanta Mesopotamie trecu definitiv în mîinile parţilor. În timpul Gracchilor, mai ales în urma invadării ţării de către triburi turanice, monarhia Arsacizilor trecuse printr-o criză periculoasă. Ce-i drept, al nouălea Arsacid, Mithridates al II-lea, sau cel Mare (630-667, 124-87), redase statului poziţia dominantă în interiorul Asiei, îi respinsese pe sciţi şi împinsese graniţele regatului spre Siria şi Armenia; dar spre sfîrşitul vieţii, noi tulburări îi slăbiră guvernarea şi, în timp ce mai marii regatului, chiar şi propriul frate, Orodes, se răzvrătiră împotriva lui, acest frate ordonînd chiar ca Mithridates să fie ucis, se ridică Armenia, neînsemnată pînă atunci. Această ţară, care, pînă la declaraţia sa de independenţă (I, p. 514), fusese împărţită în partea nord-estică sau Armenia propriu-zisă, regatul Artaxizilor, şi cea sud-vestică sau Sophene, regatul Zariadrizilor, a fost unificată într-un singur regat pentru prima dată de către artaxidul Tigranes (la începutul guvernării sale 660, 94). Această dublare a puterii şi slăbiciunea regatului part îi dădură noului rege al întregii Armenii nu numai posibilitatea de a se desprinde de sub clientela parţilor şi de a redobîndi ţinuturile cedate anterior, ci îi dăruiră Armeniei chiar supremaţia asupra Asiei, aşa cum aceasta trecuse de la Ahemenizi asupra Seleucizilor şi de la ei asupra Arsacizilor. În Asia Mică, în fine, împărţirea teritorială înfăptuită după destrămarea regatului atalid sub influenţa romanilor (p. 40) rămase în esenţă aceeaşi; cu cîteva modificări totuşi. Astfel, Frigia Mare îi fusese din nou luată regelui Pontului în urma dezvăluirii, de către Gaius Gracchus, a înţelegerilor dintre Mithridates Euergetes şi consulul Aquillius (p. 83), fiind unită ca teritoriu liber cu provincia romană Asia, aşa cum Elada era unită cu Macedonia (în jurul anului 634, 120). În ceea ce priveşte statele clientelare, regatele Bitiniei, Cappadociei, Pontului, principatele Paflagoniei şi Galatiei, numeroasele federaţii urbane şi oraşele libere, nu se poate constata o modificare exterioară. Însă în interior, caracterul stăpînirii romane suferise pretutindeni modificări profunde; atît din cauza asupririi mereu crescînde, firească la orice guvernare tiranică, cît şi a influenţei indirecte a revoluţiei romane – să ne amintim de confiscarea proprietăţilor funciare în provincia Asia realizată de către Gaius Gracchus, de impozitele şi vămile romane şi de vînătorile de oameni organizate chiar de arendaşii impozitelor –, dominaţia romană, de la bun început aproape intolerabilă, apăsa cu greutate asupra Asiei, aşa încît nici coroana regală şi nici coliba ţăranului nu mai erau sigure în faţa confiscării, încît se părea că fiecare spic rodeşte pentru suveranul roman, că fiecare copil al unor părinţi liberi se naşte pentru vînătorii de sclavi romani. Ce-i drept, în pasivitatea sa inepuizabilă, asiaticul suportă şi acest chin; însă nu răbdarea şi meditaţia îl determinau la aceasta, ci strania lipsă de iniţiativă, tipic orientală; iar în aceste ţinuturi paşnice, în rîndul acestor naţiuni molatice, se puteau întîmpla lucruri teribile dacă ar fi apărut un bărbat care să ştie să dea semnalul de luptă.

În regatul Pontului guverna pe atunci regele Mithridates al VI-lea, numit Eupator (născut în jurul anului 624, 130, mort în anul 691, 63), care se considera, din partea tatălui, descendent, într-a şaisprezecea generaţie, al regelui Darius, fiul lui Histaspes, într-a opta al fondatorului regatului Pontului, Mithridates I, iar din partea mamei, urmaşul Alexandrizilor şi Seleucizilor. După moartea prematură a tatălui său, Mithridates Euergetes, care fusese răpus la Sinope de un asasin, fusese numit rege în jurul anului 634 (120), la vîrsta de 11 ani; diadema îi aduse însă numai griji şi primejdii. Tutorii, ba, se pare, şi propria mamă, desemnată la coregenţă prin testamentul tatălui, conspirară împotriva vieţii pupilului regal; se spune că, pentru a se sustrage pumnalelor protectorilor săi legali, el ar fi ales voluntar o viaţă rătăcitoare şi, schimbînd noapte de noapte locul de odihnă, un refugiat în propria-i ţară, el ar fi dus timp de şapte ani o existenţă de vînător lipsit de patrie. Astfel, băiatul deveni un bărbat viguros. Cu toate că relatările pe care le deţinem despre el provin în majoritatea lor din însemnările contemporanilor, legenda, atît de prolifică în Orient, l-a împodobit de timpuriu pe măreţul rege cu numeroase trăsături ale lui Samson şi Rustem; dar şi acestea aparţin caracterului, aşa cum coroana de nori aparţine celor mai înalte psicuri; liniile principale ale tabloului apar în amîndouă cazurile doar mai colorate şi mai fantastice, fără a fi în esenţă tulburate sau modificate. Piesele armurii care se potriveau cu trupul uriaş al regelui Mithridates stîrniră mirarea asiaticilor şi, încă mai mult, pe cea a italicilor. El întrecea vînatul cel mai iute, strunea calul cel mai sălbatic şi, avînd cai de schimb, putea străbate într-o zi o distanţă de 25 de mile germane; de la vîrsta de 16 ani, a participat la cursele de care şi a cîştigat în întreceri mai multe premii – fireşte, era periculos să-l înfrîngi pe rege într-un asemenea exerciţiu. La vînătoare el lovea vînatul fără greş din fuga calului; dar nici la masă nu avea egal – organiza întreceri gastronomice şi cîştiga pariurile stabilite pentru mîncăul cel mai zdravăn şi pentru băutorul cel mai rezistent – şi cu atît mai puţin în plăcerile haremului, aşa cum o dovedesc biletele licenţioase ale metreselor grecoaice, găsite printre hîrtiile sale. Îşi satisfăcea necesităţile intelectuale prin superstiţiile cele mai absurde – interpretarea viselor şi ştiinţa misterelor greceşti ocupau mai multe ore din ziua regelui –, însuşirea cea mai grobiană a civilizaţiei elene. Iubea arta şi muzica greacă; aduna obiecte preţioase, veselă scumpă, capodopere ale vechii arte persane şi greceşti – camera sa cu inele era celebră –, avea mereu în preajma sa istoriografi, filozofi şi poeţi greci şi oferea în timpul serbărilor sale de curte, pe lîngă premiile pentru mîncat şi băut, şi unele pentru glumeţul cel mai nostim şi pentru cîntăreţul cel mai bun. Acesta era omul; sultanul corespundea acestei imagini. În orient, unde relaţia dintre stăpîn şi cel stăpînit poartă mai mult caracterul legii naturale decît al celei morale, supusul este credincios sau prefăcut ca un cîine, iar stăpînul, nemilos şi suspicios. În ambele privinţe, Mithridates n-a fost întrecut poate niciodată. La porunca sa au murit sau au fost condamnaţi la temniţă pe viaţă, din cauza unei trădări reale sau presupuse, mama sa, fratele său, sora cu care se căsătorise, trei dintre fii şi tot atîtea dintre fiicele sale. Şi mai revoltător poate este faptul că printre documentele sale secrete s-au găsit condamnări la moarte gata scrise împotriva mai multora dintre slujitorii săi cei mai devotaţi. De asemenea, este caracteristic pentru un sultan faptul că, mai tîrziu, a dat ordin ca întregul harem să fie ucis, numai pentru a-i priva pe inamicii săi de trofeele victoriei – favoritei sale, o frumoasă efesiană, îi îngădui doar libertatea de a-şi alege singură moartea. Studiul experimental al otrăvurilor şi al antidoturilor a constituit unul dintre compartimentele importante ale afacerilor sale guvernamentale şi a încercat să-şi obişnuiască corpul cu unele dintre otrăvuri. Se obişnuise de mic cu trădarea şi asasinatul din partea oricui, înainte de toate din partea celor mai apropiaţi, şi învăţase să le folosească împotriva oricui, în cele mai multe cazuri împotriva celor mai apropiaţi; urmarea firească, dovedită de întregul curs al vieţii, a fost că toate întreprinderile sale au eşuat pînă la urmă ca urmare a trădării prietenilor. Ce-i drept, întîlnim şi la el unele trăsături ale unui caracter mărinimos; dacă pedepsea trădătorii, el îi proteja de obicei pe aceia care deveniseră culpabili numai din cauza unei legături personale cu criminalul; însă asemenea accidente de clemenţă nu lipsesc la nici unul dintre cruzii tirani. Trăsătura particulară a lui Mithridates, caracteristică majorităţii sultanilor, o constituie activitatea sa neobosită. Într-o dimineaţă, a dispărut din palatul său şi, timp de luni de zile, a fost de negăsit, astfel încît a fost dat dispărut; cînd se întoarse, străbătuse deja, travestit, întreaga Asie superioară şi cercetase pretutindeni oamenii şi locurile din punct de vedere militar. Aceleiaşi caracteristici i se datorează şi talentul său oratoric, el putînd să ţină judecată în limba fiecăreia dintre cele 22 de naţiuni pe care le guverna, fără să apeleze la tălmaci – trăsătură esenţială pentru energicul stăpîn al orientului cu o mie de limbi. Întreaga sa conduită guvernamentală poartă acelaşi caracter. În măsura în care o cunoaştem, întrucît, din nefericire, tradiţia nu ne spune nimic despre administraţia internă, ea se rezumă, asemenea celei a oricărui alt sultan, la strîngerea de tezaure, la adunarea armatelor pe care, cel puţin în primii ani, nu le conducea regele însuşi împotriva inamicului, ci, de obicei, un oarecare condotier grec, la tendinţa de a adăuga noi satrapii celor vechi; elemente superioare, precum dorinţa de a contribui la progresul civilizaţiei, conducerea serioasă a unei opoziţii naţionale, o genialitate particulară, nu le vom întîlni în trăsăturile esenţiale ale lui Mithridates, cel puţin după cîte rezultă din relatările transmise, şi nu avem nici un temei de a-l pune pe picior de egalitate cu unul dintre marii cuceritori ai otomanilor, precum Mahomed al II-lea sau Soliman. În ciuda culturii sale elene, care nu-i şedea cu mult mai bine decît armura romană soldaţilor săi capadocieni, era un oriental obişnuit, crud, stăpînit de pofte senzuale, superstiţios, perfid şi lipsit de scrupule, dar cu o organizare atît de riguroasă, cu o asemenea forţă fizică, încît loviturile sale tumultoase, nezdruncinatul său curaj, rezistenţa sa apăreau deseori în lumina talentului, ba cîteodată şi în cea a genialităţii. Chiar dacă se ia în considerare faptul că în timpul agoniei republicii era mai uşor să se facă opoziţie Romei decît în timpurile lui Scipio sau ale lui Traian şi că numai împletirea evenimentelor asiatice cu mişcările interne din Italia i-au creat lui Mithridates posibilitatea de a rezista de două ori mai mult decît Iugurtha, nu se poate totuşi nega că, pînă la războaiele partice, el a fost unicul inamic care a creat romanilor probleme serioase în Orient şi că s-a apărat împotriva lor precum leul împotriva vînătorului. Însă după mărturiile existente, nu putem să-i recunoaştem alte calităţi în afara unei asemenea opoziţii, viguroase prin natura ei. Însă oricare ar fi judecata despre individualitatea regelui, poziţia sa istorică rămîne deosebit de importantă. Războaiele lui Mithridates constituie în acelaşi timp ultimul efort al opoziţiei politice a Eladei împotriva Romei şi începutul ridicării împotriva supremaţiei Romei, întemeiată pe contradicţiile mult diferite şi mult mai profunde ale reacţiei naţionale a asiaticilor împotriva occidentalilor. Asemenea lui Mithridates, şi regatul său era de esenţă orientală; poligamia şi sistemul haremurilor dominau la curte şi, în general, în rîndul aristocraţilor ; religia locuitorilor ţării, ca şi cea oficială de curte se baza, în majoritatea ei, pe vechiul cult naţional; elenismul de aici se deosebea puţin de elenismul Tigranizilor Armeniei şi Arsacizilor regatului part. Grecii Asiei Mici puteau să-şi lege pentru moment visurile lor politice de acest rege; însă în bătălii, el lupta de fapt pentru lucruri cu totul diferite de cele pentru care se luptase la Pydna şi la Magnesia. După o lungă perioadă de linişte, aceasta era o nouă etapă în grandioasa confruntare dintre Occident şi Orient, care, începînd cu bătălia de la Marathon, a fost moştenită de generaţiile actuale şi care îşi va socoti viitorul, poate la fel ca şi trecutul, în milenii.

Oricît de mult ar transpare caracterul său straniu şi neelenic în acţiunile sale şi în toată existenţa regelui capadocian, este şi mai greu de stabilit în contextul acesta elementul naţional dominant; cu greu se va ajunge vreodată, dincolo de generalităţi, la o apreciere veridică. În întregul cerc al civilizaţiilor antice nu există nici un loc în care să fi convieţuit şi să se fi amestecat triburi atît de numeroase, atît de diferite şi, din timpuri îndepărtate, atît de eterogene, în care, în consecinţă, relaţiile naţionale să nu poată fi desluşite ca în Asia Mică. Populaţia semitică se întinde ca un lanţ neîntrerupt din Siria pînă în Cipru şi Cilicia şi ei îi putem ataşa şi nucleul populaţiei de pe coasta de est în ţinutul Cariei şi Lidiei, în timp ce extremitatea nord-vestică este ocupată de către bitinieni, rudele tracilor europeni. Dimpotrivă, interiorul ţării şi coasta de nord sînt locuite în general de populaţii indogermanice, strîns înrudite cu iranienii. Este sigur, în cazul limbii armene şi frigiene, şi foarte probabil, în cazul celei capadociene, că ele aveau înainte de toate o afinitate cu zenda, iar dacă ni se spune că mysii vorbesc limba lidienilor şi cea a frigienilor, aceasta constituie dovada existenţei unei populaţii amestecate semito-iraniene, asemănătoare celei a asirienilor. În ciuda bogatelor vestigii ale limbii şi scrierii autohtone, lipsesc pînă în prezent rezultate sigure în ceea ce priveşte ţinuturile aflate între Cilicia şi Caria, însă este foarte probabil că aceste triburi trebuie alăturate mai degrabă indogermanilor decît semiţilor. Modul în care reţeaua oraşelor comerciale greceşti, asemenea elenismului născut din superioritatea războinică şi spirituală a naţiunii greceşti, s-a aşezat deasupra acestui conglomerat de popoare a fost schiţat în linii generale mai sus. În aceste ţinuturi guverna regale Mithridates; mai întîi în Cappadocia, lîngă Marea Neagră, sau aşa-numitul ţinut al Pontului, situat în colţul nord-estic al Asiei Mici, spre Armenia şi într-un contact permanent cu aceasta, încît putem să presupunem că aici naţionalitatea iraniană s-a amestecat mai puţin decît oriunde în Asia Mică. Nici elenismul nu prinsese rădăcini adînci în acest loc. Cu excepţia ţărmului, unde existau mai multe aşezări greceşti la origine, îndeosebi importantele pieţe comerciale Trapezus, Amisos şi, în primul rînd, oraşul natal, reşedinţa lui Mithridates şi cel mai înfloritor al regatului, Sinope, ţara se afla încă într-o stare destul de primitivă. Nu că regiunea ar fi fost pustie; mai degrabă, aşa cum ţinutul pontic este şi astăzi unul dintre cele mai mănoase de pe Pămînt, în care lanurile de grîu se învecinează cu păduri de pomi fructiferi sălbatici, el a fost neîndoielnic bine cultivat şi, prin urmare, populat şi în timpurile lui Mithridates. Însă nu era vorba de oraşe propriu-zise, ci doar de fortăreţe care serveau ţăranilor drept locuri de refugiu, iar regelui, drept locuri da tezaurizare pentru dările strînse, aşa cum numai în întreaga Armenie Mică se număraseră 75 de fortăreţe regale mai mici. Nu putem spune că Mithridates ar fi contribuit în mod substanţial la dezvoltarea urbanistică din regatul său; aceasta se poate lesne înţelege avînd în vedere reacţia efectivă împotriva elenismului, chiar dacă nu a fost întru totul conştient de aceasta. Cu atît mai mult era preocupat, într-un mod foarte oriental, de lărgirea regatului său în toate direcţiile, chiar dacă nu era dintre cele mai mici, deşi o întindere de 500 de mile germane pare exagerată; vedem cum armatele, flotele şi ambasadorii săi acţionează atît în jurul Mării Negre, cît şi împotriva Armeniei şi Asiei Mici. Nicăieri însă nu i se oferea un cîmp de acţiune mai vast ca pe malurile estice şi nordice ale Mării Negre, a căror situaţie trebuie să o descriem succint, cu toate că este foarte dificil, poate chiar imposibil să oferim o imagine cu adevărat exactă asupra acestora. Pe ţărmul oriental al Mării Negre, pînă atunci aproape necunoscut şi deschis cunoaşterii universale chiar de către Mithridates, el îşi însuşi, din partea principilor indigeni, ţinutul Colchidei de pe Phasis (Mingrelia şi Imereti) cu importantul oraş comercial Dioskurias, pe care îl transformă într-o satrapie a Pontului. Acţiunile sale în ţinuturile septentrionale au fost şi mai bogate în consecinţe. Vastele stepe colinare lipsite de păduri, care se întind dinspre Caucaz şi Marea Caspică la nord de Marea Neagră, sînt şi au fost în toate timpurile puţin prielnice pentru agricultură şi, în general, pentru aşezări permanente; mai ales din cauza diferenţei de temperatură care oscilează între clima de la Stockholm şi cea de la Madeira şi a lipsei de ploi şi de ninsori chiar şi cîte 22 de luni consecutiv, cu toate că cu 2000 de ani în urmă situaţia climatică era probabil mai puţin defavorabilă decît cea actuală. Diferitele triburi, purtate aici de pornirile lor migratoare, se supuneau exigenţelor naturii şi duceau, şi în parte mai duc, o viaţă nomadă, de păstori, schimbînd deseori locuinţa şi păşunea împreună cu turmele lor de vite sau, mai frecvent, de cai, transportîndu-şi bunurile în care. Armamentul şi tactica lor de luptă se conformau acestui principiu; locuitorii acestor stepe se luptau în general călare şi fără ordine de bătălie, protejaţi de coiful, de armura de piele şi de scutul acoperit cu piele, înarmaţi cu sabia, lancea şi arcul – întru totul strămoşii cazacilor de astăzi. Sciţilor, aşezaţi iniţial aici, care par să fi fost de rasă mongoloidă şi înrudiţi, prin obiceiuri şi statură, cu locuitorii actuali ai Siberiei, li se alăturaseră, înaintînd dinspre est spre vest, triburi sarmatice, sauromaţi, roxolani, iazigi, considerate, în general, de origine slavă, cu toate că numele proprii care le sînt atribuite dovedesc mai degrabă o afinitate cu cele ale mezilor şi perşilor, aceste populaţii aparţinînd mai curînd marii ramure zend. Din partea opusă veniseră triburi tracice, îndeosebi geţii, care au ajuns pînă la Nistru. Printre ei se aflau, probabil ca o extremitate a marii migraţii germanice a cărei masă principală nu pare să fi atins Marea Neagră, de-a lungul Niprului, aşa-numiţii celţi; tot acolo, bastarnii, iar la gurile Dunării, peucinii. Un stat propriu-zis nu s-a format nicăieri; fiecare trib vieţuia pentru sine sub principele şi bătrînii săi. Într-un contrast izbitor faţă de toţi aceşti barbari se aflau cetăţile greceşti, întemeiate aici, în timpul puternicului avînt al comerţului grecesc, mai ales de către Milet, fie ca emporii, fie ca staţiuni pentru pescuit şi chiar pentru agricultură, ţinutul nord-vestic al Mării Negre oferind în Antichitate condiţii mai prielnice pentru aceasta decît în zilele noastre. Precum fenicienii în Libia, elenii plăteau stăpînilor locului o taxă şi un impozit funciar. Printre cele mai importante colonii se afla oraşul Chersonesos (nu departe de Sevastopol), fondat pe teritoriul sciţilor, în Peninsula Tauridă (Crimeea), care se menţinea, în condiţii nu prea propice, într-o bunăstare modestă datorită bunei lui constituţii şi spiritului civic al cetăţenilor săi; de asemenea, pe partea opusă a peninsulei, lîngă trecătoarea dintre Marea Neagră şi Marea Azov, Pantikapaeon (Kerci), condus după anul 457 al Romei (297) de către magistraţi ereditari, numiţi mai tîrziu regi bosporani, Archaeanactizii, Spartacizii şi Paerisazii. Cultivarea cerealelor şi pescuitul în Marea Azov duseseră la rapida înflorire a oraşului. În timpul lui Mithridates, teritoriul său mai cuprindea partea orientală a Crimeii, mai puţin importantă, incluzînd oraşul Theodosia, şi, pe continentul asiatic opus, oraşul Phanagoria, ca şi ţinutul sindic. În vremuri mai fericite, stăpînii Pantikapaeonului guvernaseră şi asupra populaţiilor de pe coasta orientală a Mării Azov şi din Valea Cubanului, pe uscat, iar cu flota lor asupra Mării Negre; însă Pantikapaeon nu mai era ceea ce fusese. Nicăieri trista decădere a naţiunii elene nu era resimţită cu mai mare profunzime ca în acest avanpost îndepărtat. Atena, în perioada sa de înflorire, fusese unicul stat grecesc care îndeplinise aici menirea supremaţiei, impusă, ce-i drept, de necesităţile ei legate de grîul Pontului. După decăderea puterii maritime attice, ţinuturile au fost abandonate în voia sorţii. Puterile continentale ale Greciei nu reuşiră niciodată să intervină aici în mod serios, cu toate că Philippos, tatăl lui Alexandru, şi Lisimachos au întreprins cîteva tentative. Şi romanii, care preluaseră, odată cu cucerirea Macedoniei şi Asiei Mici, obligaţia politică de a fi scutul puternic al civilizaţiei greceşti aici, unde ea o necesita, erau cu totul indiferenţi atăt faţă de avantaje, cît şi faţă de onoare. Căderea Sinopei, declinul Rhodosului desăvîrşiră izolarea elenilor de pe ţărmurile nordice ale Mării Negre. O imagine vie a situaţiei lor în faţa barbarilor nomazi ne este oferită de o inscripţie din Olbia (în apropiere de revărsarea Niprului, la Oceacov), care pare să dateze din epoca lui Mithridates. Cetăţenii, pe lîngă tributul trimis anual la curtea regelui barbar, trebuiau să-i facă şi cadouri atunci cînd aceştia îşi aşezau tabăra în faţa oraşului sau se aflau doar în trecere; în mod asemănător, şi căpeteniilor inferioare; cîteodată trebuiau să ofere cadouri întregii hoarde a barbarilor, şi vai de ei dacă darurile se dovedeau nesatisfăcătoare. Tezaurul public se golise şi erau nevoiţi să amaneteze obiectele sacre. Între timp, sălbaticii se înghesuiau în faţa porţilor oraşului, teritoriul era pustiit, lucrătorii ogoarelor erau duşi în captivitate în masă; ceea ce era şi mai grav, vecinii mai slabi dintre barbari, sciţii, pentru a se pune la adăpost în faţa puhoiului războinicilor celţi, încercau să ia în stăpînire oraşul fortificat, astfel încît acesta a fost părăsit de numeroşi cetăţeni şi se punea problema abandonării sale definitive. Aceasta era starea de lucruri pe care o întîlni Mithridates cînd falanga sa macedoneană traversă creasta Caucazului şi coborî în văile Cubanului şi Terekului, iar flota sa apăru în apele Crimeii. Nu trebuie să ne mire faptul că şi aici, ca pretutindeni, aşa cum se întîmplase încă la Dioskurias, elenii îl primiră pe regele Pontului cu braţele deschise, recunoscînd în acest semielen şi în capadocienii săi înarmaţi după obiceiul grecilor pe eliberatorii lor. Aici se relevă ceea ce neglijase Roma. Tocmai atunci cererile de tribut din partea stăpînilor Pantikapaeonului crescuseră la o sumă exorbitantă; oraşul Chersonesosul era foarte strîmtorat de regele sciţilor Tauridei, Skiluros, şi de cei 50 de fii ai săi; cei dintîi renunţară cu plăcere la suveranitatea ereditară, iar cei din urmă la libertatea lor atît de îndelung păstrată pentru salvarea ultimului lor bun: elenismul. N-a fost în zadar. Vitejii generali ai lui Mithridates, Diophantos şi Neoptolemos, şi trupele sale disciplinate triumfară cu uşurinţă în faţa popoarelor stepei. Neoptolemos le învinse în timpul iernii, în strîmtoarea de la Pantikapaeon, în parte pe mare, în parte pe gheaţă; Chersonesosul a fost despresurat, fortăreţele taurizilor au fost cucerite şi dominaţia asupra peninsulei a fost asigurată prin cetăţi bine amplasate. Diophantos se îndreptă împotriva roxolanilor (între Nipru şi Don), veniţi în ajutorul taurizilor; 80.000 dintre aceştia fugiră din faţa celor 6.000 de falangişti ai săi, iar armele pontice pătrunseră pînă la Nipru. Astfel, Mithridates îşi cîştigă un al doilea regat – legat de cel al Pontului şi întemeiat, ca şi acesta, în esenţă pe un număr de oraşe comerciale greceşti –, numit al Bosporului, care includea Crimeea de astăzi împreună cu promontoriul asiatic opus şi care furniza anual tezaurelor şi magaziilor regale 200 de talanţi (314.000 de taleri) şi 180.000 de baniţe de grîu. Chiar popoarele stepei, de la versantul septentrional al Caucazului pînă la gurile Dunării, intrară, în majoritatea lor, sub clientela sa sau încheiară tratate cu regele Pontului oferindu-i, dacă nu un alt fel de ajutor, cel puţin un inepuizabil loc de recrutare pentru armatele sale. Aşadar, în timp ce se obţinură succesele cele mai importante împotriva nordului, regele îşi întinse stăpînirea şi spre est, şi vest. Mai importantă decît anexarea Armeniei Mici, care, dintr-un principat dependent, deveni o parte integrantă a regatului pontic, era alianţa strînsă pe care o stabili cu regele Armeniei Mari. Nu numai că i-o dădu de soţie lui Tigranes pe fiica sa, ci l-a ajutat în mod substanţial pe ginerele său să se elibereze de jugul Arsacizilor, preluînd locul lor în Asia. Se pare că între cei doi se încheiase o înţelegere, în sensul că Tigranes se angaja să ocupe Siria şi interiorul Asiei, iar Mithridates Asia Mică şi coastele Asiei Mici, asigurîndu-se de sprijinul reciproc; fără îndoială că mai activul şi mai capabilul Mithridates a fost cel care a avut ideea acordului, pentru a-şi asigura spatele şi un puternic aliat. În sfîrşit, în Asia Mică, regele îşi îndreptă privirile spre Paflagonia şi Cappadocia. Prima era reclamată de către regatul Pontului, ca fiind lăsată prin testament regelui Mithridates Euergetes de către ultimul dintre Pylaemenizi; fireşte că protestară atît pretendenţii legitimi, cît şi cei nelegitimi. În ceea ce priveşte Cappadocia, regii Pontului nu uitau că aceasta formase cîndva o unitate cu Cappadocia de lîngă mare şi invocau în permanenţă ideea reunificării. Paflagonia a fost ocupată de către Mithridates împreună cu regele Nikomedes al Bitiniei, cu care împărţi ţara, atrăgîndu-l astfel în întregime în sfera sa de interese. Pentru a disimula întrucîtva violarea prea evidentă a dreptului, Nikomedes îi conferi unuia dintre fiii săi numele de Pylaemenes, acesta fiind desemnat drept regentul nominal al Paflagoniei. În cazul Cappadociei, politica aliaţilor mergea pe căi şi mai obscure. Regele Ariarathes al VI-lea a fost asasinat de către Gordios, se spunea din însărcinarea sau, în orice caz, în interesul cumnatului lui Ariarathes, Mithridates Eupator; tînărul său fiu, Ariarathes n-a putut rezista uzurpărilor regelui Bitiniei decît cu ajutorul ambiguu al unchiului său, motiv pentru care îi permise ucigaşului tatălui său, fugit din ţară, să se întoarcă în Cappadocia. Acestea determinară ruptura şi războiul; însă cînd ambele armate se aflară faţă în faţă, unchiul dori să aibă o întrevedere cu nepotul său şi, cu această ocazie, îl străpunse pe adolescentul neînarmat cu propria mînă. Gordios, ucigaşul tatălui, preluă guvernarea în interesul lui Mithridates; cu toate că locuitorii indignaţi se revoltară împotriva lui, proclamîndu-l rege pe fiul mai tînăr al ultimului stăpîn, acesta nu putea să se opună, pe o durată mai îndelungată, forţelor armate superioare ale lui Mithridates. Moartea prematură a tînărului, ridicat pe tron de către popor, oferi regelui cu atît mai multă libertate de acţiune, cu cît se stinse astfel dinastia regilor capadocieni. Un pseudo-Ariarathes a fost proclamat ca regent nominal, la fel cum se întîmplase şi în Bitinia, sub al cărui nume ţara a fost administrată de către Gordios, în calitate de guvernator al lui Mithridates.

Mai puternic decît oricare monarh din ultimul timp, regele Mithridates guverna pe ţărmul nordic, ca şi pe cel sudic al Mării Negre şi pînă în inima Asiei Mici. Resursele regelui pentru războiul pe uscat şi pe mare păreau a fi imense. Spaţiul său de recrutare se întindea de la gurile Dunării pînă la Caucaz şi Marea Caspică; traci, sciţi, sauromaţi, bastarni, colchidieni, iberi (în Georgia actuală) se îmbulzeau sub steagurile sale; el îşi alcătuia armatele înainte de toate din vitejii bastarni. Satrapia Colchida îi oferea pentru flotă, în afară de in, cînepă, smoală şi ceară, cel mai bun lemn de construcţie adus cu plutele din Caucaz; cîrmaci şi ofiţeri se recrutară din Fenicia şi Siria. Se spune că regele ar fi intrat în Cappadocia cu 600 de care cu seceri, 10.000 de cai şi 80.000 de pedestraşi, fiind departe de a fi mobilizat toate resursele sale pentru acest război. În lipsa unei supremaţii maritime romane sau a unei puteri vrednice de luat în seamă, flota pontică, bazată pe Sinope şi porturile Crimeii, stăpînea Marea Neagră în exclusivitate.

În faţa tuturor acestor agresiuni multiple şi a acestei impozante formări a unei puteri, a cărei desăvîrşire a necesitat poate un răstimp de 20 de ani, senatul roman a asistat cu mîinile în sîn. El a permis ca unul dintre statele sale clientelare să se dezvolte pînă la rangul unei mari puteri militare, care dispunea de 100.000 de oameni înarmaţi, ca acesta să intre în relaţii foarte strînse cu noul Mare Rege al Orientului, care fusese pus în fruntea statelor din interiorul Asiei, în parte cu ajutorul lui; îi îngădui să anexeze regatele şi principatele asiatice învecinate sub nişte pretexte care par aproape o batjocură la adresa prost informatei şi îndepărtatei puteri protectoare, ba chiar să se stabilească pînă la urmă şi în Europa şi să guverneze, ca stăpîn protector, din Peninsula Tauridă pînă aproape de graniţa traco-macedoneană. Ce-i drept, aceste evenimente erau dezbătute în senat; însă augustul colegiu se linişti în problema succesiunii Paflagoniei aflînd că Mithridates îşi întemeia pretenţiile pe un testament, iar Nikomedes pe un pseudo-Pylaemenes, nefiind atît înşelat, cît mai ales recunoscător pentru oricare pretext care îl scutea de o intervenţie. Între timp, plîngerile deveniseră tot mai numeroase şi tot mai insistente. Căpeteniile sciţilor Tauridei, alungaţi de către Mithridates din Crimeea, cerură ajutorul Romei; senatorul care mai reflecta asupra maximelor tradiţionale ale politicii romane trebuia să-şi aducă aminte că, odinioară, în împrejurări cu totul diferite, trecerea regelui Antiochos în Europa şi ocuparea Chersonesului Tracic de către trupele sale au dat semnalul pentru declanşarea războiului asiatic (I, p. 421) şi trebuia să înţeleagă că ocuparea teritoriului taurid de către regele Pontului putea fi cu atît mai puţin tolerată. Imboldul a fost dat în fine de reunirea efectivă a regatului Cappadociei, din a cărei cauză Nikomedes al Bitiniei, care păruse, la rîndul său, să pună stăpînire pe Cappadocia printr-un alt pseudo-Ariarathes şi-şi văzuse pretendentul exclus de către cel al Pontului, nu va fi întîrziat să solicite o grabnică intervenţie romană. Senatul hotărî ca Mithridates să-i reinstaureze pe principii sciţi în drepturile lor – atît de mult se deviase, din cauza delăsătoarei guvernări, de la căile politicii rezonabile, încît romanii îi sprijineau acum împotriva barbarilor pe sciţi în locul elenilor care le erau pe jumătate înrudiţi. Paflagonia a fost declarată independentă şi atît pseudo-Pylaemenes al lui Nikomedes, cît şi Mithridates au fost îndrumaţi să părăsească regiunile ţării ocupate. Într-un mod asemănător, Cappadocia urma să fie părăsită şi de pseudo-Ariarathes şi, întrucît reprezentanţii ţării refuzară libertatea care le fusese oferită, urma să fie ales din nou un rege prin alegeri populare libere. Decretele păreau destul de energice; însă a constituit o greşeală faptul că, în loc de a trimite o armată, guvernatorul Ciliciei, Lucius Sulla, care comanda o mînă de oameni împotriva hoţilor şi piraţilor, primi ordinul de a interveni în Cappadocia. Spre norocul lui, amintirea energiei de odinioară a romanilor le-a apărat interesele mai bine decît guvernul în funcţie şi a completat energia şi abilitatea guvernatorului, amîndouă absente în rîndurile senatului. Mithridates nu se angajă şi se mulţumi să-l determine pe Marele Rege al Armeniei, Tigranes, care deţinea o poziţie mai liberă faţă de romani, să trimită trupe de sprijin în Cappadocia. Sulla îşi adună repede propriile forţe şi contingentele aliaţilor asiatici, trecu Taurusul şi-l alungă din Cappadocia pe guvernatorul Gordios împreună cu trupele sale armene. Acţiunea produse efectul scontat. Mithridates cedă în toate privinţele; Gordios trebui să-şi asume responsabilitatea în legătură cu tulburările capadociene, iar falsul Ariarathes dispăru; alegerea regelui, pe care facţiunea devotată regelui Pontului dorise să o orienteze în van spre Gordios, căzu asupra distinsului capadocian Ariobarzanes. Cînd Sulla, în continuarea expediţiei sale, ajunse în regiunea Eufratului, în ale cărui unde stindardele romane se oglindiră atunci pentru prima dată, avu loc şi primul contact între romani şi parţi, care aveau motive să se apropie de romani din cauza tensiunilor existente între ei şi Tigranes. De ambele părţi se simţi că era de o oarecare importanţă ca, la această primă întîlnire dintre marile puteri ale Occidentului şi Orientului, nici una, nici cealaltă să nu renunţe la pretenţiile sale asupra stăpînirii lumii. Sulla însă, mai îndrăzneţ decît ambasadorul part, ocupă şi păstră la întîlnire locul de onoare, între regele Cappadociei şi solul part. Faima lui Sulla spori în urma acestei celebrate conferinţe de pe Eufrat mai mult decît datorită victoriilor sale în Orient; mai tîrziu, solul part îi plăti stăpînului său această ruşine cu capul. Pentru moment însă, întîlnirea nu avu nici o urmare. Decretele senatoriale pronunţate împotriva lui Mithridates au fost puse în practică, Paflagonia a fost eliberată, restauraţia căpeteniilor scite, cel puţin promisă de către rege, iar vechiul status-quo al Orientului păru restabilit (662, 92).

Cel puţin aşa se afirma; de fapt, se resimţea oarecum reîntoarcerea efectivă la vechea situaţie. Sulla abia părăsise Asia cînd regele Tigranes al Armeniei Mari se năpusti asupra noului rege al Cappadociei, Ariobarzanes, îl alungă şi-l reinstaură pe pretendentul pontic, Ariarathes. În Bitinia, unde după moartea bătrînului rege Nikomedes al II-lea (în jurul anului 663, 91), fiul său Nikomedes al II-lea Philopator fusese recunoscut de popor şi de senatul roman drept rege legitim, apăru mai tîrziu fratele acestuia, Sokrates, ca pretendent la coroană şi preluă guvernarea. Era evident că adevăratul autor al tulburărilor capadociene, ca şi al celor bitiniene nu era nimeni altul decît Mithridates, cu toate că se abţinu de la orice participare făţişă. Oricine ştia că Tigranes nu acţiona decît la îndemnul lui; Sokrates pătrunse în Bitinia cu trupe pontice, iar viaţa regelui legitim era ameninţată de asasinii lui Mithridates. În Paflagonia, principii se menţinură, ce-i drept, în interiorul ţării; în schimb, Mithridates stăpînea întreaga coastă pînă la graniţa cu Bitinia, fie că reocupase aceste ţinuturi cu ocazia sprijinirii lui Sokrates, fie că nu le evacuase niciodată cu adevărat. În Crimeea şi chiar în ţinuturile învecinate, regele Pontului nici nu se gîndea la retragere ci, dimpotrivă, îşi purta armele tot mai departe. Guvernul roman, invocat personal de către regii Ariobarzanes şi Nikomedes, îl trimise în Asia Mică, pentru a-l ajuta pe guvernatorul Lucius Cassius, pe fostul consul Manius Aquillius, un ofiţer încercat în războaiele împotriva cimbrilor în cele din Sicilia, nu însă ca general în fruntea unei armate, ci ca ambasador, şi îndemna statele asiatice şi îndeosebi pe Mithridates să-i acorde ajutor armat în caz de nevoie. Rezultatul fu asemănător cu cel obţinut cu doi ani în urmă. Ofiţerul roman execută ordinul primit cu ajutorul micului corp de armată roman de care dispunea guvernatorul provinciei Asia, al contingentului frigienilor liberi şi galaţilor. Regele Nikomedes şi regele Ariobarzanes urcară din nou pe tronurile lor şubrede; Mithridates se sustrase, sub diferite pretexte, somaţiei de a furniza contingente, însă nu numai că nu opuse rezistenţă armată, ci, la îndemnul său, pretendentul bitinian Sokrates a fost ucis.

Situaţia era mai complicată ca niciodată. Mithridates era pe deplin convins că în luptă deschisă va fi neputincios în faţa romanilor şi, din această cauză, era decis să nu permită ca lucrurile să înainteze pînă la ruptura deschisă şi la război. Dacă n-ar fi fost hotărît în acest sens, el n-ar fi avut alt moment mai favorabil pentru declanşarea ostilităţilor decît cel de faţă; tocmai atunci cînd Aquillius înaintase în Bitinia şi Cappadocia, insurecţia italică se afla la apogeu, încurajînd chiar şi pe cei slabi să se declare împotriva Romei; cu toate acestea, Mithridates lăsă să treacă anul 664 (90) fără a profita de ocazie. Însă în ciuda acestei situaţii, el urmări cu aceeaşi tenacitate şi energie planul său de extindere în Asia Mică. Bineînţeles, combinarea ciudată a politicii de pace cu orice preţ cu aceea a cuceririi era în sine condamnată la insucces şi dovedeşte încă o dată că Mithridates nu aparţinea categoriei de oameni de stat veritabili şi că nu ştia nici să se pregătească pentru luptă ca regele Filip, nici să se supună precum regele Attalos, ci, ca un adevărat sultan, oscila permanent între arzătoarea poftă de cucerire şi sentimentul propriei slăbiciuni. Însă chiar şi aşa, tot n-am putea înţelege atitudinea sa, dacă n-am şti că Mithridates a putut să cunoască în decursul a 20 de ani politica romană a vremii. El ştia foarte bine că guvernul roman dorea cu totul altceva decît război, ba mai mult, că, avînd în vedere pericolul real pe care-l constituia oricare general faimos pentru autoritatea sa şi amintirea încă vie a războiului cimbric şi a lui Marius, se temea de război poate chiar mai mult decît el însuşi. Astfel, a acţionat în consecinţă: nu a ezitat să procedeze într-un mod care ar fi oferit oricărui guvern energic şi neinfluenţat de interese egoiste o sută de motive pentru o declaraţie de război; însă a evitat atent orice ruptură deschisă care ar fi constrîns senatul să-l declare. Din momentul în care lucrurile deveniră serioase, regele s-a retras atît din faţa lui Sulla, cît şi din faţa lui Aquillius; spera că nu va fi confruntat întotdeauna cu generali energici, că, la fel ca Iugurtha, va întîlni pe un Scaurus sau un Albinus. Trebuie să recunoaştem că speranţa lui era nechibzuită, cu toate că, pe de altă parte, tocmai experienţa lui Iugurtha dovedise cît de greşită era confundarea mituirii unui general roman şi coruperea unei armate romane cu înfrîngerea poporului. Lucrurile rămaseră astfel în cumpănă între război şi pace şi păreau a rămîne în situaţia aceasta încă multă vreme. Dar această stare de lucruri nu concorda cu intenţiile lui Aquillius; şi întrucît nu putea să-şi determine guvernul să declare război lui Mithridates, el se folosi în acest scop de regele Nikomedes. Acesta, oricum în mîna generalului şi, pe deasupra, debitorul său pentru cheltuielile de război cumulate şi pentru sumele promise generalului personal, nu se putu sustrage intenţiilor acestuia de a începe războiul cu Mithridates. Urmă declaraţia de război a Bitiniei; însă chiar după ce corăbiile lui Nikomedes închiseră Bosforul pentru corăbiile pontice, chiar după ce trupele acestuia înaintară în districtele de graniţă ale Pontului şi incendiară regiunea de la Amastris, Mithridates rămase neclintit, fidel politicii sale de pace; în loc să-i alunge pe bitinieni, el înaintă o plîngere delegaţilor romani şi îi rugă pe aceştia să fie mediatori sau să-i permită apărarea. Aquillius îl informă însă că trebuie să se abţină oricum de la declaraţia de război împotriva lui Nikomedes. Intenţia era evidentă. Aceeaşi politică fusese folosită şi în cazul Cartaginei; victima era maltratată de către haita romană şi i se interzicea să se apere împotriva ei. Asemenea cartaginezilor, Mithridates se consideră pierdut; însă dacă fenicienii se predaseră din exasperare, regele de la Sinope făcu tocmai contrariul şi-şi adună trupele şi corăbiile: „Oare nu se apără împotriva hoţilor” – ar fi spus – „şi cel care trebuie să fie înfrînt?”. Fiul său, Ariobarzanes, primi ordinul de a pătrunde în Cappadocia; el trimise încă o solie delegaţilor romani pentru a le explica necesitatea autoapărării şi a cere din partea lor o ultimă declaraţie. Ea veni, după cum era de aşteptat. Cu toate că nici senatul, nici regele Mithridates şi nici regele Nikomedes nu doriseră ruptura, ea fusese dorită de către Aquillius: războiul începu (sfîrşitul anului 665, 89).

Mithridates urmări cu toată energia ce-l caracteriza pregătirile politice şi militare cerute de războiul ce-i fusese impus. Mai întîi, strînse alianţa cu regele Tigranes al Armeniei şi dobîndi din partea acestuia promisiunea intervenţiei unei armate auxiliare în Asia inferioară, care să ia în stăpînire pămîntul pentru Mithridates, iar bunurile mobile pentru Tigranes. Regele parţilor, jignit de comportarea arogantă a lui Sulla, fără a se declara inamic al romanilor, nu acţionă totuşi ca aliat al lor. În faţa grecilor, regele încercă să se prezinte în rolul lui Filip şi al lui Perseus, ca reprezentant al naţiunii greceşti împotriva dominaţiei străine a romanilor. Ambasadori pontici plecară la regele Egiptului şi la confederaţia oraşelor cretane – ultimele resturi ale Greciei libere – şi îi conjurară pe aceştia, pentru care Roma forja deja lanţurile, să se ridice măcar acum, în ultimul moment, pentru salvarea naţiunii greceşti; cel puţin în Grecia, acest lucru n-a fost cu totul zadarnic, mulţi cretani înrolîndu-se în armata pontică. Mithridates spera în insurecţia succesivă a statelor clientelare mai mici şi a celor şi mai mici, a Numidiei, Siriei, a republicilor elene, în răzvrătirea provinciilor, îndeosebi a Asiei inferioare, victima unei opresiuni nemărginite. El acţionă în sensul provocării unei răscoale a tracilor, chiar a unei insurecţii în Macedonia. Pirateria, înfloritoare şi înainte, a fost declanşată acum pretutindeni ca o aliată bine-venită; cu o rapiditate înfricoşătoare, Marea Mediterană a fost luată în stăpînire de escadre de corsari, care se proclamau mesageri ai Pontului. El ascultă cu pasiune şi bucurie veştile despre frămîntările din rîndurile cetăţenilor romani şi despre insurecţia italică, ce-i drept, învinsă, dar încă neoprimată în întregime. Însă nu stabili relaţii nemijlocite cu nemulţumiţii şi insurgenţii Italiei; în Asia se constitui numai un corp de armată, înarmat şi organizat după modelul roman, al cărui nucleu era format din refugiaţi romani şi italici. De la războaiele persane încoace, nu se mai văzuseră forţe armate similare celor ale lui Mithridates. Relatările care vorbesc de un număr de 250.000 de pedestraşi, 40.000 de călăreţi, 300 de corăbii cu punţi şi 100 de corăbii deschise, în afară de armata auxiliară armeană, nu par a fi prea exagerate la un suveran războinic care dispunea de nenumăratele populaţii ale stepei. Generalii, îndeosebi fraţii Neoptolemos şi Archelaos, erau căpitani greci experimentaţi şi prevăzători, iar din rîndul soldaţilor regelui nu lipseau bărbaţi viteji care sfidau moartea; armurile strălucitoare bătute în aur şi argint şi bogatele veşminte ale sciţilor şi mezilor contrastau fericit cu bronzul şi oţelul mercenarilor greci. Fireşte că această masă pestriţă nu era unită printr-o organizare militară unitară; armata lui Mithridates nu era nimic altceva decît una dintre acele monstruoase maşini de război asiatice care, de atîtea ori, ultima dată cu exact un secol înainte, la Magnesia, se năruiseră în faţa superiorităţii organizării militare a adversarilor; în ciuda acestei situaţii, Orientul se afla sub arme împotriva romanilor, în timp ce nici în partea occidentală a imperiului situaţia nu era paşnică. Oricît de necesară, din punct de vedere politic, ar fi fost pentru romani o declaraţie de război, momentul era totuşi cît se poate de nepotrivit şi, în această privinţă, este foarte probabil ca Manius Aquillius să fi determinat ruptura dintre Roma şi Mithridates tocmai acum, mai ales din cauza unor considerente egoiste, legate de propriul avantaj. Pentru moment, romanii nu dispuneau în Asia decît de o singură divizie romană condusă de Lucius Cassius şi de miliţiile Asiei occidentale; apoi, luînd în considerare criza militară şi financiară în care se găsea patria din cauza războiului insurecţional, o armată romană nu putea să debarce în Asia decît, în cazul cel mai fericit, în vara anului 666 (88). Pînă atunci, magistraţii romani se aflau într-o poziţie dificilă, dar ei sperau că vor putea proteja provincia romană şi menţine poziţiile deţinute: armata bitiniană, condusă de către regele Nikomedes în ţinuturile ocupate cu un an înainte din teritoriul Paflagoniei, se afla între Amastris şi Sinope ; mai la sud, se aflau diviziile conduse de către Lucius Cassius, Manius Aquillius, Quintus Oppius, pe teritoriul Bitiniei, Galatiei şi Cappadociei, în timp ce flota romano-bitiniană continua să blocheze Bosforul.

Odată cu începutul primăverii anului 666 (83), Mithridates declanşă ofensiva. Pe un afluent al lui Halys, pe Amnias (lîngă Tesch köpri de astăzi), avangarda pontică, constituită din călăreţi şi soldaţi uşor înarmaţi, întîlni armata bitiniană şi, în ciuda forţei net superioare a acesteia, o risipi de la primul atac în asemenea mod, încît armata învinsă intră în panică, tabăra şi tezaurul de război căzînd în mîinile învingătorilor. Regele datora această victorie strălucită în principal lui Neoptolemos şi Archelaos. Miliţiile asiatice, încă şi mai slabe şi aşezate mai în spate, se declarară învinse fără a se angaja în luptă cu inamicul; oriunde se apropiau generalii lui Mithridates, ele se dispersau. Un detaşament roman a fost învins în Cappadocia; Cassius încercă să se menţină în Frigia prin intermediul miliţiilor, însă el le concedie din nou, fără a îndrăzni să le angajeze într-o bătălie şi se fortifică cu puţinii săi oameni credincioşi în localităţile de pe Meandrul superior, mai ales la Apameia; într-un mod asemănător, Oppius evacuă Pamfilia şi se refugie în Laodiceea frigiană; în cursul retragerii, Aquillius a fost ajuns din urmă pe Sangarios, în teritoriul bitinian, şi învins atît de cumplit, încît îşi pierdu tabăra, fiind nevoit să se salveze la Pergam, în provincia romană; însă şi aceasta a fost în curînd atacată, Pergamul aungînd în mîinile regelui, ca şi Bosforul împreună cu corăbiile ancorate aici. În urma fiecărei victorii, Mithridates eliberase toţi prizonierii miliţiilor din Asia Mică şi nu neglijase nici un amănunt pentru sporirea simpatiei naţionale cîştigate de la bun început. Acum, întregul teritoriu pînă la Meandru, cu excepţia cîtorva fortăreţe, se afla sub stăpînirea sa; în acelaşi timp, se auzi că la Roma ar fi izbucnit o nouă revoluţie, că, în loc de a se îmbarca spre Asia, noul consul Sulla, destinat să acţioneze împotriva lui Mithridates, ar fi înaintat împotriva Romei, că generalii cei mai celebraţi ai romanilor se luptau între ei pentru comanda în Asia. Roma părea a fi ocupată în modul cel mai sîrguincios cu autodistrugerea; astfel, nu este de mirare că, deşi existau şi acum minorităţile rămase fidele Romei, marea masă a locuitorilor Asiei Mici trecu de partea ponticilor. Elenii şi asiaticii se întrecură în frenezia care îl sărbătoreau pe eliberator; deveni un obicei ca regele, în persoana căruia, ca şi în aceea a divinului învingător al Indiei, se reuniră din nou Asia şi Elada, să fie celebrat sub numele noului Dionysos. Oriunde sosea, oraşele şi insulele îi trimiteau în întîmpinare mesageri, pentru a invita „zeul salvator”, iar cetăţenii ieşeau în veşminte de sărbătoare înaintea porţilor pentru a-l primi. Unele localităţi îi predară regelui ofiţerii romani refugiaţi în spatele zidurilor lor; astfel Laodiceea l-a predat pe Quintus Oppius, comandantul oraşului, iar Mytilene din Lesbos pe fostul consul Manius Aquillius. Întreaga furie a barbarului care l-a capturat pe acela în faţa căruia tremurase se revărsă împotriva nefericitului provocator al războiului. Cînd pe jos, legat de un uriaş bastarn călare, cînd legat pe un măgar şi strigîndu-şi propriul nume, venerabilul bărbat a fost purtat prin toată Asia Mică, iar cînd, pînă la urmă, jalnicul cortegiu ajunse din nou la curtea regală din Pergam, la porunca regelui i se turnă nefericitului aur topit pe gît, pentru a-i astîmpăra setea de înavuţire care ar fi declanşat războiul, pînă cînd acesta îşi dădu duhul în chinuri. Însă regele nu se mulţumi numai cu această sălbatică batjocură, care singură ar fi fost suficientă pentru a şterge numele autorului ei de pe lista bărbaţilor nobili; de la Efes, regele Mithridates ordonă tuturor guvernatorilor săi şi oraşelor dependente ca într-o anumită zi să-i ucidă pe toţi italicii care s-ar fi aflat în districtul lor, liberi şi neliberi, fără deosebire de sex şi de vîrstă, şi să nu permită scăparea, sub ameninţarea cu pedeapsa cea mai grea, a nici unuia dinte cei proscrişi; cadavrele să fie lăsate pradă păsărilor, bunurile să fie pe jumătate confiscate şi însuşite de ucigaşi, pe jumătate să fie predate regelui. Cu excepţia cîtorva districte, ca, de exemplu, insula Cos, teribilul ordin a fost executat cu punctualitate şi 80.000 (după alte relatări 150.000) de bărbaţi, femei şi copii, dacă nu nevinovaţi, cel puţin lipsiţi de apărare, au fost măcelăriţi în Asia Mică, cu sînge rece, într-o singură zi; o execuţie înspăimîntătoare la care au contribuit în egală măsură buna ocazie de a scăpa de datorii şi condamnabila dispoziţie a asiaticilor de a îndeplini pentru sultan orice serviciu de călău, ca şi sentimentul răzbunării. Din punct de vedere politic, această măsură nu numai că era lipsită de orice finalitate efectivă – întrucît cea financiară ar fi putut fi atinsă şi fără ordinul sîngeros, iar asiaticii nu puteau fi stimulaţi la o atitudine belicoasă printr-o atît de oribilă crimă –, ci şi contrară intereselor regelui întrucît, pe de o parte, sili senatul roman la o conducere mai energică a războiului, în măsura în care mai era capabil de aceasta, pe de altă parte, nu-i lovi numai pe romani, ci şi pe aliaţii fireşti ai regelui, pe italicii neromani. Acest edict sîngeros de la Efes nu este nimic altceva decît un act lipsit de sens al unei răzbunări oarbe şi animalice, care dobîndeşte o falsă aparenţă de măreţie numai datorită proporţiilor colosale în care puterea regală s-a manifestat de data aceasta. În general, planurile regelui se amplificară; el începuse războiul din exasperare, însă victoria nesperat de uşoară şi întîrzierea temutului Sulla îl conduseră la speranţele cele mai vanitoase. El îşi stabili reşedinţa în Asia occidentală; sediul guvernatorului roman al Pergamului deveni noua sa capitală; vechiul regat de la Sinope a fost încredinţat fiului său Mithridates, pentru a fi guvernat ca un viceregat; Cappadocia, Frigia, Bitinia au fost organizate ca satrapii pontice. Mai-marii regatului şi favoriţii regelui au primit bogate daruri şi proprietăţi, iar tuturor comunităţilor nu numai că li s-au anulat impozitele restante, ci li s-a asigurat şi suspendarea impozitelor pe o durată de cinci ani – o măsură la fel de eronată ca şi măcelărirea romanilor, dacă regele credea că-şi va asigura astfel fidelitatea locuitorilor din Asia Mică. Tezaurul regal se umplu, fireşte, datorită sumelor enorme provenite din averile italicilor şi alte confiscări; astfel, numai din insula Cos Mithridates luă 800 de talanţi (1.250.000 de taleri), depuşi acolo de către evrei. Partea nordică a Asiei Mici şi cele mai multe dintre insulele ce-i aparţineau se aflau sub stăpînirea regelui; cu excepţia micilor dinastii din Paflagonia, abia dacă mai exista aici un district care să fi rămas fidel Romei, întreaga Mare Egee fiind stăpînită de flotele sale. Doar sud-vestul, confederaţiile urbane ale Cariei şi ale Liciei şi oraşul Rhodos rezistau în faţa lui. În Caria, Stratoniceia a fost, ce-i drept, cucerită, însă Magnesia de pe Meandru susţinea cu succes un îndelungat asediu, în cursul căruia Archelaos, ofiţerul cel mai destoinic al lui Mithridates, a fost înfrînt şi rănit. Rhodos, locul de refugiu al romanilor scăpaţi din Asia, printre ei fiind şi guvernatorul Lucius Cassius, a fost atacat de către Mithridates pe uscat şi de pe apă cu o uriaşă superioritate de forţe. Însă corăbierii săi, oricît de vitejeşte se luptau sub privirile regelui, erau nişte novici neîndemînatici şi s-a întîmplat ca escadrele rhodiene să le înfrîngă pe cele pontice, de patru ori mai puternice, şi să se întoarcă în patrie cu corăbii capturate. Asediul nu făcu progrese nici pe uscat; după ce o parte dintre lucrările de asediu au fost distruse, Mithridates renunţă la această întreprindere şi importanta insulă, ca şi continentul din faţa acesteia, rămaseră în mîinile romanilor.

Însă nu numai provincia Asia a fost ocupată de către Mithridates aproape fără a întîmpina rezistenţă, în principal datorită revoluţiei sulpiciene izbucnite în momentul cel mai nepotrivit: el îşi îndreptă atacurile şi împotriva Europei. Încă din anul 662 (92), vecinii septentrionali şi orientali ai Macedoniei porniseră incursiuni cu o violenţă şi o perseverenţă remarcabile; în anii 664 şi 665 (90-89), tracii invadaseră Macedonia şi întregul Epir, jefuind templul de la Dodona. O trăsătură şi mai singulară este aceea că lor li s-a asociat încă o dată tentativa de a ridica pe tronul macedonean un pretendent, în persoana unui anumit Euphenes. Mithridates, care întreţinea legături cu tracii din Crimeea, nu putea fi străin de toate aceste evenimente. Pretorul Gaius Sentius se apără, ce-i drept, în faţa acestor invadatori cu ajutorul tracilor denteleţi; însă nu după mult timp, au apărut adversari mai redutabili. Mithridates, ameţit de succesele sale, luase hotărîrea temerară de a muta în Grecia războiul decisiv asupra stăpînirii Asiei, aşa cum procedase şi Antiochos, şi-şi îndreptase nucleul trupelor sale, pe mare şi pe uscat, în această direcţie. Fiul său Ariarathes pătrunse dinspre Tracia în Macedonia slab apărată, supunînd ţinuturile pe măsură ce înainta şi împărţindu-le în satrapii pontice. Abdera şi Philippi deveniră baze principale ale armelor pontice în Europa. Flota pontică, condusă de generalul cel mai bun al lui Mithridates, Archelaos, apăru în Marea Egee, unde abia dacă se putea găsi o corabie romană. Delos, antrepozitul comerţului roman din aceste ape, a fost ocupat şi aproximativ 20.000 de oameni, în majoritatea lor italici, au fost măcelăriţi aici; Eubeea suferi o soartă asemănătoare; în curînd toate insulele situate la est de promontoriul Malea se aflară în mîinile inamicului; el putea trece la atacarea continentului însuşi. Ce-i drept, atacul pe care flota pontică îl declanşă dinspre Eubeea împotriva importantei localităţi Demetrias a fost respins de către Bruttius Sura, bravul locţiitor al guvernatorului Macedoniei, cu o mînă de oameni şi cu cîteva corăbii adunate în grabă, el ocupînd chiar şi insula Skiathos, însă nu reuşi să împiedice prin aceasta stabilirea inamicului în Grecia propriu-zisă. Mithridates acţionă şi aici nu numai cu armele, ci şi prin propagandă naţională. Principalul său sprijin pentru Atena era un anumit Aristion, după naştere un sclav attic, de profesie magistru de filozofie epicureică; acum era favorit al lui Mithridates, un excelent Peisthetaeros care, datorită carierei pe care o făcuse la curte, ştia să convingă mulţimea şi s-o asigure că ajutorul pentru Mithridates promis de Cartagina, transformată în ţărînă de aproape 60 de ani, urma să sosească în curînd. Prin asemenea discursuri ale acestui nou Pericle şi prin promisiunea lui Mithridates că va ceda atenienilor insula Delos, pe care o stăpîniseră odinioară, se reuşi ca puţinii înţelepţi să părăsească oraşul Atena, iar plebea şi cîţiva literaţi nesocotiţi să se dezică de romani în mod formal. Astfel, fostul filozof se metamorfoză într-un tiran care, bazat pe ceata sa de mercenari pontici, a pus în aplicare o guvernare despotică infamă şi sîngeroasă şi a preschimbat Pireul într-un port al Pontului. Din clipa în care trupele lui Mithridates se aflară pe continentul grec, pînă în Tesalia majoritatea statelor libere mici trecură de partea sa: aheenii, laconienii, beoţienii. După ce primise din Macedonia cîteva întăriri, Sura pătrunse în Beoţia pentru a despresura asediata Thespiae şi se bătu la Scheroneea timp de trei zile cu Archelaos şi cu Aristion; aceste lupte nu aduseră însă nici un rezultat decisiv, iar Sura trebui să se retragă cînd se apropiară întăririle pontice din Pelopones (sfîrşitul anului 666, 88, începutul anului 667, 87). Poziţia lui Mithridates, mai ales cea pe mare, era atît de dominantă, încît o delegaţie a insurgenţilor italici îl îndemnă să întreprindă o tentativă de debarcare în Italia; însă cauza lor era deja pierdută atunci, iar regele respinse invitaţia.

Situaţia guvernului roman începu să devină critică. Asia Mică şi Elada erau în întregime – Macedonia în cea mai mare parte – în mîinile inamicului; pe mare, stindardele Pontului dominau fără concurenţă. La aceasta se adăuga insurecţia italică, suprimată ce-i drept, în mare parte, însă care continua să domine ţinuturi întinse ale Italiei; se adăuga apoi revoluţia abia domolită care ameninţa să reizbucnească în orice moment în proporţii şi mai teribile şi, în fine, înspăimîntătoarea criză comercială şi financiară (p. 170), provocată de tulburările interne din Italia şi de pierderile imense produse capitaliştilor asiatici, ca şi lipsa de trupe redutabile. Guvernul ar fi avut nevoie de trei armate pentru a preveni revoluţia la Roma, pentru a suprima definitiv insurecţia din Italia şi pentru a purta război în Asia; însă dispunea de una singură – cea a lui Sulla, întrucît armata din nord, aflată sub comanda oscilantului Gnaeus Strabo, nu era decît o primejdie în plus. Sulla putea să aleagă una dintre aceste trei variante şi se decise, după cum am văzut, pentru războiul asiatic. Nu era un lucru mărunt; a fost poate o mare dovadă de patriotism faptul că, în acest conflict dintre interesul general al patriei şi cel particular al partidului, primul ieşise biruitor şi Sulla debarcă totuşi, în primăvara anului 667 (87), pe coasta Epirului, în ciuda pericolului pe care îl reprezenta absenţa sa din Italia. Însă el nu veni pentru constituţia şi partidul său, aşa cum comandanţii supremi în afacerile Orientului obişnuiseră să sosească pînă acum. Faptul că armata sa de cinci legiuni sau de cel mult 30.000 de soldaţi era mai puţin numeroasă decît o armată consulară ordinară constituia o diferenţă minoră. Pînă acum, în războaiele orientale nu lipsise niciodată o flotă romană; mai mult, ea stăpînise marea fără excepţie; Sulla, trimis pentru cucerirea a două continente şi a insulelor Mării Egee, veni fără nici o corabie de război. Pînă acum, generalul avusese cu el un adevărat tezaur şi îşi adusese de la Roma majoritatea celor necesare pe calea mării; Sulla veni cu mîinile goale, întrucît sumele adunate cu dificultate pentru campania din anul 666 (88) fuseseră cheltuite în Italia, iar el se văzu constrîns în exclusivitate la rechiziţii. Pînă acum, generalul îşi găsise unicul inamic în tabăra adversă, iar după terminarea luptei între stări, facţiunile politice adoptaseră o atitudine unitară faţă de inamicul comun; sub stindardul lui Mithridates luptară remarcabil bărbaţi romani, iar întinse ţinuturi ale Italiei doreau să intre în alianţă cu acesta şi era cel puţin îndoielnic dacă partidul democrat va urma exemplul lăudabil al lui Sulla şi va păstra armistiţiul, în timp ce el lupta împotriva regelui asiatic. Însă abilul general, confruntat cu toate aceste dificultăţi, nu era obişnuit să se ocupe de pericolele mai îndepărtate, ci avu grijă mai întîi de rezolvarea sarcinilor imediate. Întrucît propunerile sale de pace adresate regelui, care echivalau în esenţă cu restabilirea status-quo-ului de dinaintea războiului, nu au fost primite, el înaintă, din momentul debarcării în porturile Epirului, pînă în Beoţia, îi învinse aici la muntele Tilphossos pe generalii duşmani, Archelaos şi Aristion, şi, în urma acestei victorii, puse stăpînire, aproape fără a întîmpina rezistenţă, pe întregul continent grec, cu excepţia Atenei şi Pireului – unde se fortificaseră Aristion şi Archelaos – care nu puteau fi cucerite printr-un atac surprinzător. O divizie romană, condusă de către Lucius Hortensius, ocupă Tesalia şi întreprinse incursiuni pînă în Macedonia; alta, sub comanda lui Munatius, luă poziţii în faţa Chalcisului, pentru a preîntîmpina un atac din partea corpului inamic din Eubeea, condus de către Neoptolemos; Sulla însuşi ridică o tabără la Eleusis şi Megara, de unde stăpînea Grecia şi Peloponesul şi conducea asediul oraşului şi portului Atenei. Oraşele elene, dominate, ca de obicei, de teamă, se supuseră romanilor fără condiţii, bucuroase de a scăpa de pedeapsa mai severă care consta în furnizarea de provizii, de contingente şi în amenzi. Asediul din Attica avansa mai lent. Sulla se văzu nevoit să construiască, după toate regulile, complicatele maşini de asediu, lemnul trebuind să fie obţinut din copacii Academiei şi ai Liceului. Archelaos conduse apărarea pe cît de riguros pe atît de înţelept; el înarmă echipajul corăbiilor sale şi, astfel întărit, respinse atacurile romanilor cu forţe superioare, întreprizînd deseori ieşiri, nu arareori încununate de succes. Armata pontică, condusă de Dromichaetes, venită pentru despresurarea oraşului a fost, ce-i drept, învinsă de către romani sub zidurile Atenei în urma unei bătălii crîncene, în cursul căreia se evidenţie îndeosebi Lucius Licinius Murena, viteazul locotenent al lui Sulla; însă prin aceasta asediul nu înaintă cîtuşi de puţin. Din Macedonia, unde capadocienii se stabiliseră între timp definitiv, soseau pe mare în mod regulat provizii abundente, pe care Sulla nu le putea intercepta în faţa fortăreţei portului; ce-i drept, în Atena proviziile se apropiau de sfîrşit dar, avînd în vedere apropierea celor două fortăreţe, Archelaos a putut întreprinde mai multe tentative, care nu eşuară toate, de a duce transporturi de grîu la Atena. Astfel, iarna dintre 667 şi 668 (87/86) trecu într-o inactivitate blamabilă. Din clipa în care anotimpul îi îngădui, Sulla se aruncă impetuos împotriva Pireului; el reuşi cu ajutorul catapultelor şi minelor să dărîme o parte din grandioasele ziduri înălţate de Pericle şi romanii trecură imediat la atac; a fost însă respins, iar cînd s-a reluat atacul, în spatele zidurilor dărîmate apărură întărituri în formă de semilună, de pe care invadatorii se văzură loviţi din trei părţi, fiind siliţi să bată în retragere. Sulla abandonă, în consecinţă, asediul şi se mulţumi cu o blocadă. Între timp, la Atena proviziile se epuizaseră cu totul; garnizoana încercă să obţină o capitulare, însă Sulla îi expedie pe solii ei elocvenţi cu mesajul că el nu se prezintă atenienilor ca student, ci ca general şi nu acceptă din partea lor altceva decît supunerea necondiţionată. Cînd Aristion, cunoscîndu-şi prea bine soarta, ezită să se conformeze, scările au fost ridicate şi oraşul, aproape lipsit de apărare, a fost luat cu asalt (1 martie 668, 86). Aristion s-a retras pe acropolă, de unde s-a predat foarte curînd. Generalul roman le permise soldaţilor să masacreze populaţia şi să-i jefuiască bunurile şi dădu ordin ca principalii conducători ai rebeliunii să fie executaţi; oraşul primi însă din partea lui libertatea şi posesiunile sale, chiar şi Delosul care le fusese dăruit de curînd de către Mithridates, fiind astfel salvat încă o dată datorită memoriei bărbaţilor săi iluştri. Magistrul epicureu fusese înfrînt aşadar, însă situaţia lui Sulla rămase extrem de penibilă, chiar exasperantă. El se afla în campanie de peste un an fără să fi înaintat practic cu un singur pas semnificativ; cucerirea unui simplu port îi angaja toate forţele, în timp ce Asia era lăsată în voia sorţii, iar cucerirea Macedoniei fusese de curînd desăvîrşită prin ocuparea Amphipolisului de către guvernatorii lui Mithridates. Lipsa flotei apărea tot mai evidentă; nu numai că îi era imposibil să asigure comunicaţiile şi aprovizionarea în faţa corăbiilor inamice şi a nenumăratelor corăbii de piraţi, ci şi să cucerească Pireul, fără a vorbi de Asia şi de insule; cu toate acestea, nu se întrevedea nici o posibilitate de a procura corăbiile de război. Încă din iarna lui 667/668 (87/86), Sulla trimisese în apele orientale pe unul dintre ofiţerii săi cei mai capabili şi mai abili, pe Lucius Licinius Lucullus, pentru a aduce, pe cît posibil, corăbii. Lucullus se aventură pe mare cu şase bărci deschise, pe care le împrumutase de la rhodieni şi de la alte comunităţi mai mici; el însuşi scăpă numai datorită unui accident al unei escadre de piraţi care captură majoritatea corăbiilor sale şi, înşelîndu-şi inamicul, după ce schimbă corăbiile, ajunse, ancorînd în Creta şi la Cyrene, la Alexandria. Curtea egipteană respinse însă, pe cît de politicos pe atît de decis, rugămintea vizînd sprijinul cu corăbii de război. Poate nicăieri nu se constată cu mai multă evidenţă decăderea profundă a statului roman, care odinioară putuse să refuze cu recunoştinţă oferta regilor Egiptului de a veni cu întreaga lor putere maritimă în sprijinul romanilor, dar care părea acum falimentar chiar şi oamenilor de stat alexandrini. La toate acestea se adăugară dificultăţile financiare; Sulla trebuise deja să golească tezaurele lui Zeus din Olimpia, lui Apollo din Delphi, lui Asklepios din Epidaur, zeii fiind despăgubiţi cu jumătatea teritoriului teban confiscat drept pedeapsă. Însă mult mai gravă decît toate aceste complicaţii militare şi financiare a fost reacţia determinată de transformările politice din Roma, a căror desăvîrşire rapidă, pătrunzătoare şi violentă depăşise cu mult temerile cele mai sumbre. Revoluţia pusese stăpînire asupra conducerii capitalei; Sulla fusese destituit, comandamentul său asiatic fusese încredinţat consulului democratic Marius Valerius Flaccus, care putea sosi din clipă în clipă în Grecia. Soldaţii rămăseră într-adevăr ataşaţi de Sulla, care făcuse totul pentru a le menţine buna dispoziţie; însă la ce se putea aştepta, dacă banii şi proviziile lipseau, dacă generalul fusese destituit şi proscris, dacă succesorul său se afla pe drum şi, pe lîngă toate acestea, dacă războiul împotriva dîrzului adversar care stăpînea mările se prelungea fără sorţi de izbîndă?

Regele Mithridates îl eliberă pe adversarul său din situaţia primejdioasă. După toate probabilităţile, el dezaproba sistemul defensiv al generalilor săi şi le-a trimis ordin ca, înainte de toate, să-l învingă pe inamic. Încă din anul 667 (87), fiul său Ariarathes părăsise Macedonia pentru a-l ataca pe Sulla în Grecia propriu-zisă; numai moartea subită, care-l ajunse pe prinţ în timpul marşului, la promontoriul Tisaeum, în Tesalia, a dus atunci la abandonarea expediţiei. Succesorul său, Taxiles, apăru acum la Termopile (668, 86), împingînd înaintea lui corpul roman staţionat în Tesalia, cu o armată, se spune, de 100.000 de pedestraşi şi 10.000 de călăreţi. Dromichaetes i se alătură. Mai mult, Archelaos evacuă – se pare că nu atît din cauza constrîngerii armelor lui Sulla cît mai ales a poruncilor stăpînului său – Pireul mai întîi parţial, apoi în întregime, pentru a se uni în Beoţia cu armata pontică principală. Sulla, după ce din ordinul său fusese distrus Pireul cu toate fortificaţiile sale mult admirate, porni pe urmele armatei Pontului, în speranţa că va putea angaja o bătălie înainte de sosirea lui Flaccus. În van Archelaos insistă ca lupta să nu fie acceptată, ci să se continue ocuparea ţărmurilor şi a mării, ţinîndu-l pe inamic în aşteptare; aşa cum odinioară, sub Dareios şi Antiochos, masele de orientali, ca nişte animale înfricoşate de incendiu, se năpustiră grabnic şi nechibzuit în luptă, şi acum ei depăşiră orice măsură, întrucît asiaticii ar fi trebuit să aştepte numai la cîteva luni pentru a asista ca spectatori la o luptă între Sulla şi Flaccus. În cîmpia de la Kephissos, în apropiere de Scheroneea, cele două armate se întîlniră în luna martie a anului 668 (86). Chiar şi cu includerea diviziei alungate din Tesalia, care reuşise să facă joncţiunea cu armata romană principală şi contingentele greceşti, armata romană se găsi în faţa unui inamic de trei ori mai puternic şi, mai ales, în faţa unei cavalerii cu mult superioare şi foarte periculoase, în special din cauza naturii cîmpului de bătălie. Sulla găsi de cuviinţă să-şi apere flancurile împotriva acesteia cu valuri şi şanţuri; de asemena, dăduse ordin ca între linia întîi şi a doua să fie ridicată o fortificaţie de palisade pentru apărarea frontului împotriva carelor de luptă inamice. Cînd acestea se apropiară pentru a începe lupta, prima linie a romanilor se retrase în spatele acestui rînd de palisade; carele au fost astfel oprite şi, alungate de prăştierii şi arcaşii romani, se întoarseră împotriva propriilor rînduri, producînd confuzie atît în mijlocul falangei macedonene, cît şi în corpul refugiaţilor italici. Archelaos îşi concentră repede cavaleria de pe cele două flancuri şi o trimise împotriva inamicului, pentru a cîştiga timpul necesar reorganizării infanteriei; aceasta atacă cu înflăcărare şi străpunse rîndurile romanilor; însă pedestraşii romani se strînseră în grabă în mase compacte şi rezistară curajos în faţa inamicului care ataca din toate părţile. Între timp, Sulla îşi duse cavaleria de pe aripa dreaptă în flancul descoperit al inamicului; infanteria asiatică se retrase practic fără să fi fost angajată în luptă şi replierea ei aduse nesiguranţă şi în rîndurile de călăreţi. Un atac general al pedestrimii romane, care a putut să respire din nou în urma nehotărîrii călăreţilor inamici, decise victoria. Închiderea porţilor taberei, pe care Archelaos o ordonă pentru a stăvili fuga, nu determină nimic altceva decît amplificarea măcelului, iar cînd acestea, în fine, se deschiseră, romanii pătrunseră în tabără împreună cu asiaticii. Se spune că Archelaos n-ar fi salvat la Chalcis nici a douăsprezecea parte din trupele sale. Sulla îl urmări pînă la Euripos, însă n-a reuşit să traverseze acest îngust braţ de mare. Aceasta a fost o mare victorie, cu rezultate de mică importanţă, atît din cauza lipsei unei flote, cît şi deoarece învingătorul roman, în loc să-l urmărească pe învins, se văzu nevoit să se apere mai întîi împotriva propriilor concetăţeni. Marea era încă ocupată în întregime de escadre pontice, care apăreau acum chiar şi la vest de promontoriul Malea; chiar după bătălia de la Scheroneea, Archelaos debarcase trupe la Zakynthos şi încercase să se stabilească pe această insulă. Mai mult, între timp, Lucius Flaccus debarcase într-adevăr cu două legiuni în Epir, nu fără a fi suferit pierderi însemnate din pricina furtunilor şi a corăbiilor de război inamice care cutreierau Marea Adriatică; trupele sale se aflau deja în Tesalia; Sulla trebuia să se îndrepte mai întîi într-acolo. Cele două armate romane se aşezară faţă în faţă la Melitaea, pe versantul nordic al muntelui Othrys; ciocnirea părea inevitabilă. Flaccus însă, după ce avusese ocazia să se convingă că soldaţii lui Sulla nu sînt nicidecum dispuşi să-şi trădeze generalul victorios pentru un comandant suprem democratic pe care nu-l cunoşteau, mai mult, că propria sa avangardă începea să dezerteze în tabăra lui Sulla, evită lupta inegală şi se îndreptă spre nord, pentru a ajunge prin Macedonia şi Tracia în Asia, şi pentru a-şi crea aici noi posibilităţi de izbîndă prin supunerea lui Mithridates. Sulla nu-i împiedică adversarului mai slab plecarea şi, în loc să-l urmărească, se retrase la Atena unde se pare că a petrecut iarna dintre 668 şi 669 (86/85); acesta este un lucru straniu din punct de vedere militar; îndrăznim să credem că el a fost condus şi aici de raţiuni politice şi că raţiona cu suficientă moderaţie şi patriotism pentru a evita o victorie împotriva concetăţenilor, cel puţin atîta timp cît problema asiatică nu era rezolvată, găsind soluţia cea mai acceptabilă în acea situaţie, armata revoluţiei urmînd să combată inamicul comun în Asia, iar cea a oligarhiei, în Europa. Odată cu primăvara anului 669 (85) se iviră noi dificultăţi şi în Europa. Mithridates, care-şi continuă neobosit înarmările în Asia Mică, trimisese la Eubeea, sub comanda lui Dorylaos, o armată cu nimic inferioară celei nimicite la Scheroneea; de aici, aceasta traversă Euriposul, înaintînd în Beoţia, împreună cu rămăşiţele armatei lui Archelaos. Regele Pontului, care găsi termenii de comparaţie pentru capacitatea armatei sale în victoriile asupra miliţiilor din Bitinia şi Cappadocia, nu înţelese întorsătura nefavorabilă pe care o luară evenimentele în Europa. Curtenii care-l înconjurau şuşoteau deja despre trădarea lui Archelaos. Se dădură ordine precise de a angaja imediat o a doua luptă cu noua armată şi de a-i nimici pe romani, de data aceasta cu hotărîre. Dorinţa stăpînului se împlini, dacă nu printr-o victorie, cel puţin printr-o bătălie. Romanii şi asiaticii se întîlniră din nou în cîmpia Kephissosului, lîngă Orchomenos. Numeroasa şi excelenta cavalerie a asiaticilor se aruncă impetuos împotriva pedestrimii romane, care începu să se clatine şi să se replieze; pericolul deveni atît de iminent, încît Sulla smulse un stindard şi, îndreptîndu-se împreună cu statul său major împotriva inamicului, strigă soldaţilor săi că, dacă vor fi întrebaţi în patrie unde-şi abandonaseră generalul, să răspundă: la Orchomenos. Efectul nu a întîrziat; legiunile se opriră şi respinseră cavaleria inamică; apoi fu dispersată, cu mai puţin efort, şi infanteria. În ziua următoare, tabăra asiaticilor a fost încercuită şi cucerită; cei mai mulţi dintre aceştia căzură în luptă sau sucombară în mlaştinile lacului Copais; cîţiva numai, printre care şi Archelaos, reuşiră să se retragă în Eubeea. Comunităţile beoţiene plătiră foarte scump noua lor răzvrătire împotriva Romei; unele dintre ele au fost chiar distruse. Nimic nu se mai opunea intrării în Macedonia şi în Tracia; Philippi a fost ocupat, Abdera evacuată de bunăvoie de către garnizoana pontică, continentul european, în general, era eliberat de inamici. La sfîrşitul celui de-al treilea an de război (669, 85), Sulla putea ocupa taberele de iarnă în Tesalia, pentru a începe expediţia asiatică în primăvara anului 670 (84); în acest scop, el dădu ordin să fie construite corăbii în porturile Tesaliei.

Între timp, relaţiile asiatice căpătaseră o cu totul altă înfăţişare. Dacă regele Mithridates apăruse cîndva ca eliberator al elenilor, dacă-şi inaugurase stăpînirea cu recunoaşterea independenţei urbane şi cu scutiri de impozite, această scurtă năucire fusese urmată mult prea repede şi prea amar de dezamăgire. Foarte curînd, el îşi arătă adevăratul său caracter şi începu să exercite un despotism care depăşea cu mult tirania guvernatorilor romani şi care îi împingea chiar şi pe răbdătorii locuitori ai Asiei Mici la revoltă deschisă. Sultanul a recurs aşadar din nou la expedientele cele mai violente. Dispoziţiile sale acordară independenţa deplină localităţilor care trecuseră de partea lui, dreptul de cetăţenie peregrinilor, abolirea completă a datoriilor pentru debitori, ogoare celor care nu le aveau, libertate sclavilor; astfel, în jur de 15.000 de sclavi eliberaţi luptară în armata lui Archelaos. Cele mai teribile scene au fost consecinţa acestei revoluţionări a ordinii existente, dictată de sus. Cele mai însemnate oraşe comerciale, Smyrna, Kolophon, Ephesos, Tralleis, Sardeis, închiseră porţile în faţa guvernatorilor regelui sau îi uciseră, declarîndu-se în favoarea Romei. Pe de altă parte, guvernatorul regal Diodoros, un remarcabil filozof, precum Aristion – de altă şcoală, e drept, dar la fel de util pentru cea mai odioasă linguşeală –, dădu, din însărcinarea stăpînului său, ordinul să fie măcelărit întregul senat de la Adramyttion. Locuitorii Chiosului, suspectaţi că nutresc simpatii faţă de Roma, au fost amendaţi mai întîi cu 2.000 de talanţi (3.150.000 de taleri) şi, întrucît suma era considerată insuficientă, au fost deportaţi sub supravegherea propriilor lor sclavi pe ţărmul Colchidei, în timp ce insula le-a fost ocupată de colonişti pontici. Regele porunci ca într-o singură zi să fie ucise toate căpeteniile celţilor din Asia Mică împreună cu soţiile şi cu copiii lor, iar Galatia să fie transformată într-o satrapie pontică. Cele mai multe dintre aceste edicte sîngeroase au fost executate fie la propria curte a lui Mithridates, fie în ţara galatilor, însă puţinii care reuşiseră să scape se aşezară în fruntea viguroaselor lor triburi şi-l alungară din fruntariile lor pe Eumachos, guvernatorul regelui. Era firesc ca un asemenea rege să fie urmărit de pumnalele asasinilor; 1.600 de oameni au fost condamnaţi la moarte de către tribunalele regale de instrucţie, fiind consideraţi implicaţi în asemenea comploturi. În timp ce regele îşi împingea, prin această pornire criminală, supuşii temporari să ridice armele împotriva lui, el era atacat concomitent şi de romani, pe mare şi pe uscat. Lucullus, după ce tentativa de a aduce flota egipteană împotriva lui Mithridates eşuase, îşi reluase eforturile pentru procurarea de vase de război, cu mai mare succes în oraşele maritime ale Siriei, şi-şi întărise flota aflată în creştere în porturile din Cipru, Pamfilia şi Rhodos, pînă cînd se simţi destul de puternic pentru a trece la atac. El evită cu abilitate ciocnirile cu forţele navale superioare şi obţinu succese deloc neglijabile; ocupă insula şi peninsula Cnidos, atacă Samos, le luă inamicilor Kolophon şi Chios. Între timp, şi Flaccus, străbătînd cu armata sa Macedonia şi Tracia, traversînd strîmtoarea pe la Byzantion, ajunse în Chalcedonia (sfîrşitul anului 668, 86). Aici izbucni o răzmeriţă militară împotriva generalului, aparent pentru că ar fi confiscat prada soldaţilor; sufletul acesteia era unul dintre ofiţerii cei mai înalţi în rang ai armatei, un bărbat al cărui nume devenise celebru la Roma, Gaius Flavius Fimbria, un veritabil orator al mulţimii, care, după ce intrase în conflict cu generalul său, transpuse în tabăra militară practicile demagogice pe care le iniţiase în for. Flaccus a fost destituit de armată şi, curînd după aceea, ucis la Nikomedeia, în apropiere de Chalcedon; soldaţii îl numiră pe Fimbria în locul lui. Fireşte că el nu aplica pedepse disciplinare; în oraşul prieten Kyzikos, de exemplu, sub ameninţarea cu moartea, cetăţenii primiră ordinul de a preda soldaţilor întreg avutul lor, iar ca avertisment au fost executaţi, pentru moment, doi dintre cetăţenii cei mai de vază. Din punct de vedere militar, schimbarea comandei prezenta un anumit cîştig; Fimbria nu era, precum Flaccus, un general incapabil, ci energic şi dotat cu talent. La Miletopolis (pe Rhyndakos, la vest de Brussa), el îl înfrînse decisiv pe Mithridates cel Tînăr, care i se împotrivise ca guvernator al satrapiei pontice, în cursul unui atac nocturn şi-şi deschise prin această victorie calea spre capitala, cîndva a provinciei romane, acum a regelui Pontului, Pergam, de unde-l alungă pe rege, silindu-l să se salveze în apropiatul port Pitane, unde se îmbarcă. Tocmai acum, Lucullus apăru cu flota sa în apele acestea; Fimbria îl imploră să-l ajute pentru a-l captura pe rege. Însă în sufletul lui Lucullus optimatul era mai puternic decît patriotul; el navigă mai departe, iar regele scăpă la Mytilene. Situaţia lui Mithridates era oricum destul de dificilă. La sfîrşitul anului 669 (85), Europa era pierdută, Asia Mică fie se răzvrătea împotriva lui, fie era ocupată de o armată romană, el însuşi fiind ameninţat de apropierea acesteia. Flota romană condusă de către Lucullus îşi consolidase poziţia lîngă ţărmul Troadei în urma unor bătălii navale norocoase, una la promontoriul Lekton şi alta lîngă insula Tenedos; ea incluse corăbiile construite între timp în Tesalia la porunca lui Sulla şi garantă generalului armatei senatoriale o traversare sigură şi lesnicioasă în Asia, în primăvara anului următor, datorită poziţiei ei dominante asupra Helespontului.

Mitharadates încercă să negocieze. În alte împrejurări, neîndoielnic, autorul edictului masacrului de la Efes n-ar fi putut spera nici măcar să ajungă la tratative cu Roma, însă avînd în vedere convulsiile interne ale republicii romane, în care guvernul îl proscrisese pe generalul trimis împotriva lui Mithridates, iar în patrie îi supuse pe partizanii săi de partid la cele mai teribile persecuţii, în care un general roman lupta împotriva altuia şi, cu toate acestea, amîndoi împotriva aceluiaşi inamic, el spera nu numai să obţină pacea, dar chiar o pace favorabilă. Avînd posibilitatea să se adreseze lui Sulla sau lui Fimbria, el purtă negocieri cu amîndoi, dar se pare că de la bun început a dorit să se înţeleagă cu Sulla, care, cel puţin din punctul de vedere al regelui, era net superior rivalului său. În conformitate cu instrucţiunile stăpînului său, generalul Archelaos îi propuse lui Sulla să-i cedeze Asia regelui, care îi va acorda, la rîndul său, sprijin împotriva partidului democratic din Roma. Dar Sulla, calm şi calculat ca întotdeauna, deşi dorea să încheie cît mai grabnic afacerile asiatice din cauza situaţiei celor din Italia, considera totuşi alianţa capadociană drept foarte puţin avantajoasă pentru viitorul război din Italia şi era, în general, prea roman pentru a accepta o cedare atît de dezonorantă şi atît de oneroasă. În cadrul conferinţelor de pace care avură loc în cursul iernii dintre 669 şi 670 (85/84) la Delion, pe coasta Beoţiei, în faţa Eubeii, el refuză categoric să cedeze fie şi o palmă de pămînt şi nu depăşi, conform străvechiului obicei roman de a nu mări după victorie pretenţiile ridicate înaintea războiului, condiţiile stabilite anterior. El ceru retrocedarea tuturor cuceririlor înfăptuite de către rege şi care nu-i fuseseră luate, a Cappadociei, Paflagoniei, Galatiei, Bitiniei, Asiei Mici şi a insulelor, predarea prizonierilor şi a dezertorilor, a celor 80 de corăbii de război ale lui Archelaos pentru întărirea flotei romane, încă destul de slabă, în fine, solda şi aprovizionarea armatei şi despăgubirea cheltuielilor de război cu suma, foarte moderată, de 3.000 de talanţi (4,75 milioane de taleri). Locuitorii Chiosului deportaţi în Marea Neagră urmau să fie readuşi în patria lor, macedonenii, ataşaţi Romei, care trebuiseră să-şi părăsească ţara urmau să-şi reîntregească familiile, iar oraşele aliate Romei să fie înzestrate cu un număr de corăbii de război. Referitor la Tigranes, care, judecînd bine lucrurile, ar fi trebuit să fie, de asemenea, inclus în tratatul de pace, nu se aminti nimic nici de-o parte, nici de cealaltă, întrucît nici unul dintre contractanţi nu era interesat în complicaţiile interminabile stîrnite de introducerea lui. Aşadar, regele ar fi rămas cu posesiunile pe care le stăpînise înaintea războiului şi nu i se impusese nici o înjosire care ar fi putut să-i lezeze orgoliul. Archelaos, recunoscînd cu clarviziune că se obţinuse mult în comparaţie cu ce se putuse spera şi că nu se va putea obţine mai mult, încheie în aceste condiţii preliminariile şi armistiţiul şi retrase trupele din punctele pe care asiaticii le mai deţineau în Europa. Însă Mithridates respinse pacea şi ceru ca romanii să renunţe la predarea corăbiilor de război şi să-i cedeze Paflagonia, pretextînd că Fimbria îi prezentase condiţii mult mai avantajoase. Sulla, jignit prin această echivalare a propunerilor sale cu cele ale unui aventurier lipsit de magistratură şi considerînd că ajunsese la limita extremă a concesiilor, întrerupse tratativele. El folosise răgazul pentru a reglementa din nou situaţia Macedoniei şi pentru a-i pedepsi pe dardani, sintii, maedii, procurînd în acelaşi timp armatei sale pradă şi apropiindu-se de Asia, întrucît era decis oricum să ajungă acolo pentru a încheia socotelile cu Fimbria. Astfel, el îşi îndreptă imediat legiunile staţionate în Tracia şi flota spre Helespont. Atunci, Archelaos reuşi în sfîrşit să obţină de la încăpăţînatul său stăpîn consimţămîntul pentru tratat, dat mai mult împotriva voinţei acestuia. Mai tîrziu, el va fi bănuit la curtea regală ca fiind autorul unei păci dezavantajoase, ba chiar va fi acuzat şi de trădare, astfel încît, curînd după aceea, se va vedea nevoit să părăsească ţara şi să se refugieze la romani, care-l vor primi cu bunăvoinţă şi-l vor încărca cu onoruri. Soldaţii romani vociferară şi ei. Este sigur că la aceasta a contribuit mai mult renunţarea la prada de război sperată, decît indignarea, de altfel foarte justificată, generată de faptul că principele barbarilor, care a ucis 80.000 de concetăţeni de-ai lor şi a adus nenorociri nesfîrşite asupra Italiei şi Asiei, a putut să se retragă în patria sa nepedepsit şi cu majoritatea tezaurelor prădate în Asia. Sulla însuşi trebuie să fi văzut cu profund regret cum complicaţiile politice îi anulară, în modul cel mai jignitor, sarcina atît de uşoară din punct de vedere militar şi-l siliră să se mulţumească, după o răsunătoare victorie, cu o asemenea pace. Însă renunţarea la interesele proprii şi clarviziunea cu care a purtat acest război pe toată durata lui se vădesc încă o dată prin acest tratat de pace; căci războiul împotriva unui principe care stăpînea aproape toate ţărmurile Mării Negre şi a cărui îndărătnicie devenise evidentă chiar la ultimele tratative ar fi durat ani de zile chiar în împrejurările cele mai prielnice; iar situaţia din Italia era de asemenea natură, încît chiar şi lui Sulla i se păru aproape prea tîrziu pentru a se opune partidului guvernator de acolo cu puţinele legiuni de care dispunea. Însă înainte de a înfăptui aceasta, el era nevoit să-l lichideze pe temerarul ofiţer care se afla în fruntea armatei democratice din Asia, ca nu cumva acesta, întrucît Sulla spera acum să suprime revoluţia italică plecînd din Asia, să vina, tot din Asia, cîndva în ajutorul ei. Sulla află ştirea despre ratificarea păcii de către Mithridates la Kypsela, pe Hebros, dar îşi continuă marşul spre Asia. Se spunea că regele ar dori să-l întîlnească pe generalul roman în persoană şi să întărească pacea cu acesta; este probabil ca argumentul să nu fi fost altceva decît un pretext veridic pentru a-şi transfera armata în Asia şi a-l extermina pe Fimbria acolo. Astfel, Sulla, însoţit de legiunile sale şi de Archelaos, traversă Helespontul; după ce se întîlni cu Mithridates pe ţărmul asiatic, la Dardanos, şi încheie verbal tratatul, dădu ordin de continuare a marşului pînă cînd întîlni tabăra lui Fimbria la Thyateira, în apropiere de Pergam; în imediata vecinătate şi-o stabili pe a sa. Soldaţii lui Sulla, mult superiori celor ai lui Fimbria prin numărul, disciplina, conducerea şi destoinicia lor, se uitară cu dispreţ la aceste trupe timorate şi demoralizate şi la comandantul lor improvizat. Dezertările din rîndurile fimbrienilor deveniră tot mai numeroase. Cînd Fimbria dădu ordinul de atac, soldaţii refuzară să lupte împotriva concetăţenilor lor, ba chiar să depună jurămîntul că vor rămîne uniţi în cursul bătăliei. O tentativă de asasinare a lui Sulla dădu greş; Sulla nu apăru la întîlnirea cerută de către Fimbria şi se mulţumi să-i arate, printr-un ofiţer, posibilitatea de a se salva. Fimbria avea un suflet nelegiuit, însă nu era un laş; în loc să accepte corabia oferită de Sulla şi să fugă la barbari, el merse la Pergam şi se aruncă în propria-i sabie în templul lui Asklepios. Cei mai compromişi din armata sa se îndreptară spre Mithridates sau spre piraţi, unde au fost primiţi cu braţele deschise; grosul trupelor se puse sub ordinele lui Sulla, care hotărî ca aceste două legiuni, în care nu avea totuşi încredere deplină pentru viitorul război, să rămînă în Asia, unde teribila criză se prelungi încă timp îndelungat în diferitele oraşe şi regiuni. Comanda acestui corp şi guvernarea Asiei romane le-a încredinţat celui mai bun ofiţer al său, Lucius Licinius Murena. Măsurile revoluţionare ale lui Mithridates, precum eliberarea sclavilor şi anularea datoriilor, au fost, fireşte, abolite – o restaurare care, în multe locuri, nu s-a putut impune fără forţa armelor. De altfel, justiţia a fost aplicată aşa cum o înţelegeau învingătorii. Adepţii cei mai cunoscuţi ai lui Mithridates şi autorii crimelor înfăptuite împotriva italicilor au fost pedepsiţi cu moartea. În urma evaluării, persoanele care trebuiau să plătească impozite urmau să achite imediat în monedă toate restanţele din zeciuiala şi din taxele ultimilor cinci ani; în plus, ei trebuiau să plătească o despăgubire de război de 20.000 de talanţi (32 milioane de taleri), care urma să fie strînsă de către Lucius Lucullus. Acestea erau măsuri de o severitate exemplară şi cu urmări înspăimîntătoare, însă dacă ne aducem aminte de decretul de la Efes şi de traducerea lui în faptă, ne simţim înclinaţi să le calificăm ca pe o răzbunare relativ moderată. Celelalte exacţiuni nu par să fi fost extrem de apăsătoare, întrucît suma prăzii purtată mai tîrziu în triumf nu totaliza mai mult de 8 milioane de taleri în metal preţios. Dimpotrivă, puţinele comunităţi rămase fidele, îndeosebi insula Rhodos, ţinutul Liciei, Magnesia de pe Meandru, au fost recompensate din belşug; Rhodos reprimi cel puţin o parte din posesiunile care îi fuseseră sustrase în urma războiului împotriva lui Perseus). De asemenea, au fost despăgubiţi, după posibilităţi, prin carte de libertate şi alte înlesniri, locuitorii Chiosului, pentru încercările la care fuseseră supuşi, şi cei ai Ilionului, pentru tratamentul deosebit de crud aplicat de către Fimbria din cauza legăturilor pe care le întreţineau cu Sulla. Mai înainte, Sulla îi confruntase pe regii Bitiniei şi Cappadociei cu Mithridates la Dardanos şi toţi trebuiseră să jure pace şi bună vecinătate; cu această ocazie, orgoliosul Mithridates refuzase, fireşte, să-l admită în prezenţa sa pe Ariobarzanes, sclavul, cum îl numea, care nu era de sînge regesc. Gaius Scribonius Curio primi sarcina de a supraveghea reinstaurarea ordinii legale în cele două regate evacuate de către Mithridates. Astfel, ţelul fusese atins. După patru ani de război, regele Pontului era din nou un client al romanilor, iar în Grecia, Macedonia şi Asia Mică se reinstaurase o conducere unitară şi ordonată: avantajul şi exigenţele onoarei fuseseră satisfăcute, dacă nu în întregime, măcar în măsura posibilităţilor. Sulla se evidenţiase într-un mod strălucit nu numai ca soldat şi general, dar, pe un traseu brăzdat de mii de obstacole, el ştiuse să păstreze dificila cale de mijloc, situată între răbdarea temerară şi concesia prudentă. El se războise şi învinsese, aproape ca Hannibal, pentru a porni în curînd, cu forţele armate pe care i le dăduse prima sa victorie, într-o a doua luptă, mult mai anevoioasă. După ce-i recompensase oarecum pe soldaţii săi pentru greutăţile pe care le suportaseră în opulentele tabere de iarnă ale bogatei Asii occidentale, în primăvara anului 671 (83) el se îndreptă cu 1.600 de corăbii spre Pireu, înaintînd de aici pe uscat pînă la Patrae, unde corăbiile îl aşteaptau din nou pentru a transporta trupele la Brundisium. Sosirea sa a fost precedată de un raport, adresat senatului, cu privire la campaniile sale din Grecia şi Asia, din care reieşea că Sulla nu părea să fi luat cunoştinţă de destituirea lui; aceasta era prevestirea tăcută a apropiatei restauraţii.