Capitolul IX
Cinna şi Sulla
Relaţiile încordate şi tulburi pe care Sulla le lăsase în Italia la plecarea sa în Grecia la începutul anului 667 (87) au fost descrise mai sus: insurecţia pe jumătate reprimată, armata principală condusă de un general cu vederi politice foarte dubioase, care-şi uzurpase comanda mai mult decît pe jumătate, confuzia şi intriga ce acţionau pe felurite căi în capitală. În ciuda sau tocmai datorită moderaţiei ei, victoria oligarhiei prin forţa armelor adusese nemulţumirea în rîndul multor categorii. Capitaliştii, grav afectaţi de loviturile celei mai severe crize financiare prin care trecuse Roma, erau revoltaţi împotriva guvernului din cauza legii referitoare la dobînzi, pe care o promulgase, şi din cauza războiului italic şi asiatic, pe care nu-l prevenise. Insurgenţii, în măsura în care depuseră armele, deplîngeau nu numai năruirea speranţelor lor orgolioase legate de dobîndirea de drepturi egale cu cetăţenii dominanţi, ci şi pierderea străvechilor lor tratate şi noua lor poziţie de supuşi lipsiţi cu desăvîrşire de drepturi. Comunităţile dintre Alpi şi Pad erau, de asemenea, nemulţumite de concesiile acordate cu jumătate de gură, iar noii cetăţeni şi liberţii erau contrariaţi de casarea legilor lui Sulpicius. Plebea urbană suferea de pe urma strîmtorării generale şi considera intolerabilă realitatea că guvernul sabiei nu fusese dispus să accepte în continuare constituţionala dominare a bîtei. Partizanii celor proscrişi în urma revoluţiei sulpiciene, care rămăseseră foarte numeroşi datorită moderaţiei exagerate a lui Sulla, făceau toate eforturile pentru a obţine permisiunea de întoarcere a celor exilaţi; în acest scop, mai ales cîteva matroane bogate şi distinse nu se zgîrciră nici cu strădaniile şi nici cu banii. Nici unul dintre aceste motive de nemulţumire nu era de fapt de asemenea natură încît să fi dus la o nouă ciocnire violentă între partide; în cea mai mare parte erau nedeterminante şi trecătoare, dar hrăneau nemulţumirea generală şi contribuiseră deja, mai mult sau mai puţin, la asasinarea lui Rufus, la repetatele tentative de asasinat îndreptate împotriva lui Sulla, la rezultatele alegerilor de consuli şi tribuni pentru anul 687 (87), care fuseseră în parte avantajoase opoziţiei. Abia dacă se rostise pînă atunci numele lui Lucius Cornelius Cinna, bărbat pe care nemulţumiţii îl chemaseră în fruntea statului; se ştie numai că acesta se evidenţiase ca ofiţer în cursul războiului aliaţilor; cunoaştem foarte puţin despre personalitatea şi despre intenţiile sale originare, poate mai puţin decît despre oricare alt conducător de partid al revoluţiei romane. Cauza rezidă, după toate aparenţele, în faptul că, de la început, acest individ, atît de vulgar şi condus de egoismul cel mai denaturat, nici măcar n-a avut un plan politic de perspectivă. Se spunea că s-ar fi vîndut imediat noilor cetăţeni şi coteriei lui Marius pentru o frumuşică sumă de bani. Acuzaţia pare foarte plauzibilă, însă chiar dacă ar fi falsă, nu e mai puţin semnificativ faptul că o asemenea presupunere nu îi vizase niciodată pe Saturninus sau pe Sulpicius, ci se referea la Cinna. Într-adevăr, mişcarea în fruntea căreia se situase are, din toate punctele de vedere, aparenţa neseriozităţii, atît în privinţa motivelor, cît şi a scopurilor. Ea nu pornise atît din partea unui partid, cît din partea unui număr de nemulţumiţi, fără scopuri politice propriu-zise şi fără sprijin suficient, care-şi propuseseră în principal rechemarea exilaţilor într-o formă legală sau ilegală. Cinna pare să fi fost atras mai tîrziu în conspiraţie şi numai întrucît intriganţii, care, în urma limitării puterii tribuniciene, aveau nevoie de un consul pentru a-şi prezenta propunerile, îl aleseseră drept unealta cea mai propice din rîndul candidaţilor pentru consulatul anului 657 (87), favorizîndu-l în consecinţă. În sînul conducătorilor din linia a doua ai mişcării se găseau cîteva capete mai capabile; astfel, tribunul poporului Gnaeus Papirius Carbo, care-şi făcuse un nume prin impetuozitatea elocinţei sale populare, şi, în primul rînd, Quintus Sertorius, unul dintre ofiţerii romani cei mai talentaţi şi un bărbat excelent în toate privinţele, care nutrea faţă de Sulla o duşmănie personală din cauza candidaturii sale pentru tribunatul poporului şi ajunsese, datorită acestei vrajbe, în rîndul nemulţumiţilor, cărora nu le aparţinea nicidecum prin natura sa. Proconsulul Strabo, deşi aflat în relaţii încordate cu guvernul, era totuşi foarte departe de o aderare la această facţiune. Atîta timp cît Sulla staţiona în Italia, conjuraţii aveau motive temeinice să rămînă liniştiţi. Însă după ce temutul proconsul, cedînd nu avertismentelor consulului Cinna, ci urgenţei situaţiei din Orient, se îmbarcase, Cinna, susţinut de majoritatea colegiului tribunilor, prezentă imediat proiectele legilor prin care urma să se acţioneze, în parte, împotriva restauraţiei lui Sulla din anul 666 (88). Ele conţineau egalizarea politică a noilor cetăţeni şi a liberţilor, ceea ce ceruse deja Sulpicius, şi reaşezarea în vechile lor drepturi a celor care fuseseră proscrişi în urma revoluţiei lui Sulpicius. Noii cetăţeni se îndreptară în masă spre capitală, pentru ca aici, împreună cu liberţii, să intimideze şi, la nevoie, să-şi constrîngă adversarii. Însă partidul de guvernămînt era hotărît să nu cedeze; consulul se opunea consulului, Gnaeus Octavius lui Lucius Cinna, şi tribunul se opunea tribunului. În ziua votului, ambele părţi sosiră pe locul consacrat, în majoritatea lor înarmaţi. Tribunii partidului senatorial rostiră vetoul lor; cînd se traseră săbiile împotriva acestora în faţa tribunei rostrelor, Octavius folosi forţa împotriva celor care ameninţau cu forţa. Cetele sale compacte de bărbaţi înarmaţi eliberară nu numai Via Sacra şi forul, dar, fără a respecta ordinele conducătorului, mai uman, ele se năpustiră cu ferocitate împotriva maselor adunate acolo. Niciodată pînă atunci sau după aceea forul nu fusese scăldat în sînge ca în acea „zi a lui Octavius” : numărul cadavrelor a fost estimat la 10.000. Cinna chemă sclavii să-şi răscumpere libertatea prin participarea la luptă; însă chemarea sa rămase la fel de lipsită de ecou ca şi cea a lui Marius cu un an înainte, iar conducătorii mişcării nu avură altă salvare decît fuga. Constituţia nu oferea nici un mijloc de a acţiona mai departe împotriva căpeteniilor conjuraţiei atîta timp cît anul lor de magistratură nu se sfîrşise. Însă un profet, probabil mai mult loial decît pios, prezise că exilarea consulului Cinna şi a celor şase tribuni ai poporului, partizani ai acestuia, ar readuce ţării pacea şi liniştea. Ce-i drept, nu în spiritul constituţiei, ci în cel al acestui sfat divin înţeles în mod fericit de către păstrătorii oracolelor, consulul Cinna a fost destituit din funcţie printr-un decret al senatului, în locul său fiind ales Lucius Cornelius Merula, şi se pronunţă exilul pentru căpeteniile care fugiseră. Se părea că întreaga criză se va încheia cu sporirea numărului de proscrişi din Numidia.
Mişcarea s-ar fi oprit neîndoielnic aici dacă senatul, prin moliciunea sa cunoscută, n-ar fi neglijat să-i silească pe fugari cel puţin să părăsească Italia cît mai repede şi nu le-ar fi permis astfel să reînnoiască întrucîtva insurecţia italicilor, apărînd ca promotorii emancipării noilor cetăţeni. Ei apărură, fără a întîmpina rezistenţă, la Tibur, la Praeneste, în toate comunităţile mai însemnate de noi cetăţeni din Latium şi din Campania şi cerură şi primiră pretutindeni bani şi soldaţi pentru înfăptuirea cauzei comune. Astfel întăriţi, ei se înfăţişară la armata de asediu de la Nola. Armatele acestor timpuri aveau vederi democratice şi revoluţionare, iar generalul trebuia să şi le ataşeze printr-o personalitate impunătoare; cuvîntărilor magistraţilor fugari, dintre care unii, mai ales Cinna şi Sertorius, erau bine cunoscuţi de către soldaţi din ultimele campanii, produseră un efect profund; destituirea anticonstituţională a consulului popular, intervenţia senatului în drepturile poporului suveran stîrniră o impresie vie în rîndurile oamenilor simpli, iar ofiţerii au fost convinşi de încălcarea constituţiei prin aurul consulului sau mai degrabă al noilor cetăţeni. Armata din Campania îl recunoscu pe Cinna drept consul, iar soldaţii rostiră fără excepţie jurămîntul; aceasta deveni nucleul pentru bandele care se precipitau din partea comunităţilor de cetăţeni noi şi chiar şi a celor aliate. În curînd, cete impunătoare, chiar dacă erau compuse numai din recruţi, se îndreptară din Campania spre capitală. Alte cete veneau din nord, iar la invitaţia lui Cinna cei care fuseseră exilaţi cu un an înainte debarcară pe coasta Etruriei, la Telamon. Nu erau mai mult de 500 de persoane înarmate, în majoritatea lor sclavi ai celor fugiţi şi călăreţi numizi luaţi în soldă; însă cum Gaius Marius dorise, cu un an înainte, să facă cu mulţimea capitalei cauză comună, el dădu acum ordinul ca închisorile, în care proprietarii acestor ţinuturi îşi închideau lucrătorii în timpul nopţii, să fie deschise, iar armele pe care le dădu acestora pentru a-şi cuceri libertatea nu au fost refuzate. Întărit cu aceşti oameni şi contingentele noilor cetăţeni, precum şi cu exilaţii care veneau să i se alăture din toate părţile cu partizanii lor, el numără în curînd sub stindardele sale 6.000 de soldaţi şi putea echipa 40 de vase, care staţionau la gura Tibrului şi pîndeau corăbiile care duceau grîul la Roma. Cu acestea, el se puse la dispoziţia „consulului” Cinna. Conducătorii armatei din Campania ezitară; cei clarvăzători, îndeosebi Sertorius, avertizară în mod serios asupra conlucrării prea strînse cu un bărbat care urma să ajungă în fruntea mişcării datorită numelui său, dar care, în acelaşi timp, era incapabil ca om de stat şi chinuit de o nebunească sete de răzbunare. Însă Cinna nu luă în seamă aceste obiecţii şi îi confirmă lui Marius comanda supremă cu puteri proconsulare în Etruria şi pe mare. Astfel, norii furtunii se ridicară în jurul capitalei, iar guvernul nu mai putea amîna chemarea trupelor guvernamentale în ajutorul ei. Însă forţele militare ale lui Metellus erau reţinute de către italici în Samnium şi în faţa Nolei; numai Strabo putea să vină în sprijinul capitalei. El nu întîrzie şi-şi ridică tabăra la Porta Colina; cu puternica şi experimentata sa armată, el ar fi fost capabil să nimicească rapid şi complet cetele de insurgenţi încă slabe; însă aceasta nu părea a fi intenţia lui. Dimpotrivă, el permise ca Roma să fie într-adevăr încercuită de către insurgenţi. Cinna, cu corpul său şi cu cel al lui Carbo, se aşeză pe malul drept al Tibrului, în faţa colinei Ianiculumului ; Sertorius, pe cel stîng, în faţa lui Pompeius, înspre valul servian. Marius, cu cetele sale care atinseră treptat proporţiile a trei legiuni şi aflat în posesia unui număr de corăbii de război, ocupă pe rînd porturile, pînă cînd cuceri, prin trădare, chiar şi Ostia, care, ca preludiu al apropiatei dominaţii a terorii, a fost abandonată de către general cetelor sale sălbatice care au masacrat şi jefuit. Chiar numai prin simpla întrerupere a comunicaţiilor, capitala se afla într-un mare pericol; din ordinul senatului, zidurile şi porţile au fost pregătite pentru apărare şi miliţia cetăţenească se adună pe Ianiculum. Inactivitatea lui Strabo stîrni surpriza şi indignarea atît a nobililor, cît şi a oamenilor de rînd. Acuzaţia că ar duce tratative cu Cinna era firească, însă foarte probabil a fost lipsită de temei; o luptă serioasă în care angajă o bandă a lui Sertorius şi sprijinul pe care-l acordă consulului Octavius cînd Marius, în înţelegere cu unul dintre ofiţerii garnizoanei, pătrunse pe Ianiculum, izbutind să-i respingă pe insurgenţi cu pierderi grele, dovedi că nu intenţiona nicidecum să se alăture conducătorilor insurecţiei sau, mai rău, să li se subordoneze. Mai degrabă dădu impresia că doreşte să-şi vîndă ajutorul împotriva insurecţiei timoratului guvern al capitalei şi cetăţenilor cu preţul consulatului pentru anul următor şi să-şi asigure astfel exerciţiul guvernării. Senatul nu era însă dispus să se arunce în braţele unui uzurpator pentru a-l evita pe celălalt şi încercă să găsească sprijin în altă parte. În urma unui decret al senatului, li se acordă ulterior dreptul de cetăţenie tuturor acelor comunităţi italice care participaseră la insurecţia aliaţilor şi care depuseseră armele; în consecinţă, aceştia îşi pierdură vechiul drept de aliaţi. Se părea că se doreşte să se demonstreze oficial că, în cursul războiului împotriva italicilor, Roma îşi pusese în joc existenţa, nu în vederea unui ideal măreţ, ci dintr-un exces de vanitate; în momentul primei încurcături, a fost sacrificat la un preţ atît de ridicat tot ceea ce fusese dobîndit în urma războiului aliaţilor, pentru a putea arunca în luptă cîteva mii de soldaţi în plus. Ce-i drept, sosiră trupe şi din partea comunităţilor care beneficiau de pe urma acestor concesii; însă în locul numărului mare de legiuni promise, contingentele nu însumară pînă la urmă mai mult de 10.000 de soldaţi. Mai important ar fi fost să se ajungă la o înţelegere cu samniţii şi nolanii, pentru a putea folosi trupele onestului Metellus la apărarea capitalei. Samniţii însă avansară o serie de condiţii care aminteau de jugul caudin: predarea prăzii luate de la ei, a prizonierilor şi a dezertorilor lor; renunţarea la prada pe care samniţii o făcuseră pe seama romanilor; acordarea dreptului de cetăţenie samniţilor înşişi şi romanilor trecuţi de partea lor. Senatul respinse, chiar şi în aceste împrejurări grave, asemenea dezonorante condiţii de pace, însă îi ordonă totuşi lui Metellus să lase o mică divizie la faţa locului şi să aducă cît mai repede toate trupele disponibile din Italia meridională. Acesta se conformă, însă urmarea a fost că samniţii îl atacară pe Plautius, locţiitorul lui Metellus, cu slaba sa divizie şi-l învinseră ; că garnizoana din Nola făcu o ieşire şi incendie oraşul învecinat Abella, aliat cu Roma ; că, în fine, Cinna şi Marius acordară samniţilor tot ceea ce solicitaseră – ce conta pentru ei onoarea romană! –, iar contingente samnite întăriră rîndurile insurgenţilor. O pierdere gravă, după o luptă nefericită pentru trupele guvernamentale, însemna şi ocuparea de către insurgenţi a oraşului Ariminum, întrerupîndu-se astfel importanta legătură dintre Roma şi Valea Padului, de unde se aşteptau contingente şi provizii. Mizeria şi foametea se instalară. Marele oraş, foarte populat, aglomerat cu numeroase trupe, dispunea de provizii foarte puţine; îndeosebi Marius îşi propuse drept ţel de căpătîi să blocheze treptat toate căile de aprovizionare. Chiar de mai înainte, el blocase Tibrul printr-un pod de vase, apoi a interceptat comunicaţiile pe uscat încă libere prin cucerirea localităţilor Antium, Lanuvium, Aricia şi a altora şi-şi astîmpără totodată, cel puţin pentru moment, setea de răzbunare, dînd ordin ca pretutindeni acolo unde i se opunea rezistenţă toţi cetăţenii să fie ucişi, poate cu excepţia acelora care-şi trădaseră oraşul. Consecinţa penuriei a fost izbucnirea epidemiilor şi acestea făcură ravagii înspăimîntătoare în rîndul maselor militare înghesuite în jurul capitalei; se spune că din armata de veterani a lui Strabo ar fi pierit 11.000, iar din trupele lui Octavius, 6.000 de soldaţi. Cu toate acestea, guvernul nu-şi pierdea speranţa şi moartea subită a lui Strabo constitui pentru el un eveniment fericit. El nu muri de ciumă, ci – aşa se afirmă cel puţin – în urma unui fulger care ar fi lovit cortul său de general; masele, îndîrjite împotriva lui din mai multe motive, smulseră cadavrul de pe catafalc şi-l tîrîră pe străzile oraşului. Consulul Octavius încorporă în armata sa ceea ce mai rămăsese din trupele acestuia. În urma sosirii lui Metellus şi după moartea lui Strabo, armata guvernamentală era cel puţin capabilă să se opună adversarilor cu forţe egale şi să înceapă bătălia împotriva insurgenţilor la Muntele Alban. Însă spiritele soldaţilor guvernului erau profund zdruncinate; cînd Cinna apăru în faţa lor, ei îl primiră cu ovaţii, ca şi cum ar mai fi fost generalul şi consulul lor; Metellus consideră prudent să nu declanşeze bătălia, ci să-şi conducă trupele înapoi în tabără. Optimaţii înşişi deveniră nesiguri şi se dezbinară. În timp ce o facţiune, în frunte cu venerabilul, dar încăpăţînatul şi neprevăzătorul consul Octavius, se opuse cu îndărătnicie oricărei concesii, Metellus, mai experimentat şi mai înţelegător, încercă să ajungă la un compromis; însă întrevederea sa cu Cinna dezlănţui mînia extremiştilor din ambele partide: Marius îl acuză pe Cinna de neputinţă, Octavius, pe Metellus de trădare. Soldaţii, oricum dezorientaţi şi neîncrezîndu-se, pe bună dreptate, în conducerea neexperimentatului Octavius, intenţionau să-i încredinţeze lui Metellus comanda supremă şi începură, întrucît acesta refuză, să depună armele în masă, ba chiar să treacă de partea duşmanului. Starea de spirit a cetăţenilor deveni cu fiecare zi mai abătută şi mai îngrijorătoare. La chemarea crainicilor lui Cinna, care vesteau că sclavilor dezertori li se va asigura libertatea, aceştia se îndreptară în cete din capitală spre tabăra inamică. Octavius se opuse însă cu obstinaţie propunerii ca senatul să asigure libertatea sclavilor care s-ar fi înrolat în armată. Guvernul nu putu să-şi disimuleze înfrîngerea şi nu rămînea nimic altceva de făcut decît încheierea unui tratat cu şefii insurgenţilor, în felul înţelegerii pe care o stabileşte drumeţul învins cu şeful hoţilor. Au fost trimişi soli în tabăra lui Cinna, însă întrucît, în mod absurd, nu se înjosiră să-l recunoască drept consul, iar Cinna îşi aşeză, în cursul acestor tergiversări, tabăra în imediata vecinătate a porţilor oraşului, dezertarea luă asemenea proporţii încît nu mai era posibil să se revendice vreo condiţie. Senatul se supuse pur şi simplu consulului proscris, adăugînd numai rugămintea de a se evita vărsarea de sînge. Cinna promise, dar refuză să întărească această promisiune cu un jurămînt; Marius, asistînd la tratative alături de acesta, păstrase o tăcere sumbră.
Porţile capitalei se deschiseră. Consulul intră împreună cu legiunile sale; însă Marius, amintind în batjocură de legea proscrierii, refuză să calce pe pămîntul oraşului înainte ca legea să i-o permită, iar cetăţenii se adunară în grabă în for pentru a adopta un decret de anulare. Astfel, Marius sosi, iar odată cu el se instaura şi regimul de teroare. Se luă hotărîrea de a nu alege doar cîteva victime, ci de a măcelări toţi bărbaţii distinşi ai partidului optimaţilor şi de a le confisca bunurile. Porţile au fost închise; cinci zile şi cinci nopţi măcelul se dezlănţui necontenit – puţinii fugiţi sau uitaţi au fost ucişi după aceea –, iar persecuţiile sîngeroase se întinseră în întreaga Italie timp de mai multe luni. Consulul Gnaeus Octavius a fost prima victimă. Rămas fidel principiului său rostit de atîtea ori, potrivit căruia mai degrabă va primi moartea decît să facă cea mai neînsemnată concesie unor oameni aflaţi în afara legii, el refuză şi acum să fugă şi, cu însemnele consulare, îl aşteptă pe Ianiculum pe ucigaş, care nu întîrzie mult timp. Muriră Lucius Caesar (consul în anul 664, 90), ilustrul învingător de la Acerrae (p. 160); fratele său Gaius, a cărui ambiţie inoportună provocase tumultul lui Sulpicius (p. 171), cunoscut ca orator, poet şi comesean agreabil; Marcus Antonius (consul în anul 655, 99), după moartea lui Lucius Crassus, incontestabil primul avocat al timpurilor sale; Publius Crassus (consul în anul 657, 97), care comandase deja cu strălucire în războiul spaniol şi în cel al aliaţilor, ca şi în timpul asediului Romei; în general, un mare număr dintre bărbaţii cei mai distinşi ai partidului de guvernămînt, dintre care călăii nesătui îi urmăriră, cu un zel deosebit, mai ales pe cei bogaţi. Tragică păru, înainte de toate, moartea lui Lucius Merula, care, contrar dorinţelor sale, îi succedase lui Cinna şi care, urmărit în proces din această cauză şi citat în faţa comiţiilor, îşi deschise venele pentru a evita condamnarea şi-şi dădu duhul în faţa altarului lui Iupiter Maximus, al cărui preot era, nu înainte de a-şi fi depus panglica sacră, aşa cum o cerea cutuma religioasă a flamenului care se pregătea să moară; şi mai tragică a fost însă moartea lui Quintus Catulus (consul în anul 652, 102), cîndva, în zile mai fericite, asociat strălucitei victorii şi măreţului triumf al aceluiaşi Marius, care acum nu avu pentru rudele suplicante ale bătrînului său coleg un alt răspuns decît cuvintele: „Trebuie să moară”. Autorul tuturor acestor violenţe era Gaius Marius. El desemna victimele şi călăii; foarte rar se respectă o procedură cît de cît legală, ca în cazul lui Merula şi Catulus; nu arareori, o privire sau tăcerea cu care îi primea pe cei care-l salutau însemna condamnarea la moarte, care era executată întotdeauna imediat. Dar setea de răzbunare nu se astîmpăra nici cu moartea victimelor sale; el interzise ca morţii să fie înmormîntaţi; dădu ordin – şi aici a fost precedat, ce-i drept, de către Sulla – să fie expuse capetele senatorilor ucişi pe tribuna rostrelor, în for; să fie tîrîte prin for unele cadavre, cel al lui Gaius Caesar să fie străpuns încă o dată la mormîntul lui Quintus Varius (p. 163), acuzat probabil cîndva de către Caesar; l-a îmbrăţişat în public pe individul care i-a predat, în timp ce se afla la masă, capul lui Antonius, pe care l-ar fi căutat, dacă n-ar fi fost împiedicat, el însuşi în ascunzătoarea sa şi l-ar fi ucis cu propria mînă. Drept călăi îşi folosi îndeosebi legiunile de sclavi, înainte de toate un detaşament de ardieni care, în toiul acestor saturnalii ale noii lor libertăţi, nu scăpară prilejul de a jefui locuinţele foştilor lor stăpîni şi de a pîngări şi ucide tot ceea ce întîlneau în cale. Propriii partizani erau exasperaţi din cauza acestei turbări ieşite din comun ; Sertorius îl imploră pe consul să pună capăt cu orice preţ acesteia şi însuşi Cinna se înspăimîntă. Dar, în timpuri ca acestea, nebunia însăşi devine o forţă; el se aruncă în abis pentru a se salva de ameţeală. Bătrînul furios şi adunătura sa nu puteau fi opriţi atît de uşor, iar Cinna nu era nicidecum omul indicat pentru aceasta; dimpotrivă, el îl alese pe Marius drept coleg pentru consulatul anului următor. Guvernarea de teroare se exercită atît asupra partidului învins, cît şi asupra învingătorilor mai moderaţi; numai capitaliştii nu erau supăraţi, întrucît vedeau că o altă mînă îi doboară fără scrupule pe orgolioşii oligarhi, cea mai mare şi mai substanţială parte din pradă revenindu-le lor în urma cuprinzătoarelor confiscări şi licitaţii; în aceste timpuri de groază, ei cîştigară din partea poporului porecla de „strîngăreţi”. Destinul acordase astfel promotorului acestui terorism, bătrînului Gaius Marius, împlinirea celor două dorinţe mai arzătoare ale sale. El se răzbunase pe întreaga adunătură de nobili care-i înveninase victoriile şi îi otrăvise înfrîngerile, răsplătind fiecare înţepătură de ac cu o lovitură de pumnal. Mai mult, el începu noul an încă o dată în funcţia de consul; al şaptelea consulat, care-i fusese prezis de oracol şi după care tînjise 13 ani, devenise acum realitate. Zeii îi acordaseră ceea ce-şi dorise; însă şi acum, ca şi în străvechile timpuri mitologice, ei îşi exercitară nefasta ironie de a-l distruge pe om prin împlinirea dorinţelor sale. Înălţat de mîndrie în timpul primelor sale consulate, ajuns, în cel de-al şaselea, o batjocură pentru concetăţeni, el se afla acum, în al şaptelea consulat, împovărat cu blestemul tuturor partidelor, cu ura întregii naţiuni: el, bărbat onest, destoinic şi curajos, stigmatizat ca şeful nebun al unei cete de hoţi. El însuşi părea să înţeleagă lucrul acesta. Zilele se scurgeau în delir, iar în timpul nopţii nu-şi găsea odihna, astfel încît recurse la pahar pentru a se buimăci. O febră acută îl cuprinse; după şapte zile de agonie, în ale cărei fantasmagorii dezlănţuite cîştigă în Asia Mică bătăliile ai căror lauri erau destinaţi lui Sulla, se stinse în ziua de 13 ianuarie 668 (86), în patul său, la vîrsta de 70 de ani împliniţi, în deplina stăpînire a ceea ce el considera putere şi onoare. Dar Nemesis îmbracă forme diferite şi nu răzbună întotdeauna sîngele prin sînge. Şi n-a fost cumva un fel de răzbunare cînd, după anunţarea morţii celebratului salvator al poporului, Roma şi Italia respirară mai uşurate decît după vestea bătăliei din Cîmpia Raudiană? Chiar şi după moartea sa mai interveniră diferite incidente care amintiră de timpurile de groază; astfel, Gaius Fimbria, care îşi mînjise ca nimeni altul mîna cu sînge în timpul măcelurilor lui Marius, încercă chiar şi la funeraliile acestuia să-l ucidă pe pontiful suprem Quintus Scaevola (consul în anul 659, 95), venerat de toată lumea şi cruţat chiar şi de Marius. După ce pontiful se însănătoşi de pe urma rănii primite, el îl acuză pentru crima, aşa cum se exprimă Fimbria în mod grotesc, că n-ar fi vrut să se lase omorît. Însă orgiile sîngelui trecuseră. Sertorius adună bandiţii marieni sub pretextul de a le plăti solda, îi înconjură cu trupele sale celtice credincioase şi îi ucise pe toţi; după cele mai modeste estimări, 4.000 de indivizi.
Odată cu teroarea se instaurase şi tirania. Nu numai că Cinna, fiind consul, rămase patru ani de-a rîndul (667-670; 87-84) în fruntea statului, ci se desemna întotdeauna pe sine însuşi, ca şi pe colegul său, fără a mai consulta poporul; se părea că aceşti democraţi ar înlătura suverana adunare a poporului cu o desconsideraţie intenţionată. Nici un alt conducător al partidului popular, de dinaintea sa sau de după el, n-a deţinut aproape nestingherit o putere absolută atît de mult timp în Italia, ca şi în majoritatea provinciilor, precum Cinna; însă, de asemenea, nu se poate găsi altul a cărui guvernare să fi fost atît de ignorantă şi de lipsită de perspectivă. Fireşte, se reluă legea cu privire la egalizarea dreptului de vot al noilor cetăţeni şi liberţilor cu cel al vechilor cetăţeni, care fusese prezentată odinioară de către Sulpicius şi, mai tîrziu, de Cinna însuşi; printr-un decret al senatului ea a fost confirmată în mod formal ca lege (670, 84). Se numiseră cenzori (668, 86) pentru a distribui, în conformitate cu această lege, pe toţi italicii în cele 35 de triburi ale cetăţenilor. Printr-un joc singular al destinului, din cauza lipsei de candidaţi pentru cenzură, acelaşi Philippus, care, fiind consul, contribuise în anul 663 (91) cel mai mult la eşecul planului lui Drusus de a acorda italicilor dreptul de vot (p. 147), a fost desemnat acum pentru a-i trece, ca cenzor, în listele de cetăţeni. Fireşte că au fost abolite instituţiile reacţionare întemeiate de către Sulla în anul 666 (88). Se luară cîteva măsuri pentru a cîştiga simpatiile proletariatului: astfel, se înlăturară acum limitările asupra distribuirii grîului, impuse probabil cu cîţiva ani înainte (p. 157); în urma propunerii tribunului poporului Marcus Iunius Brutus, se înfăptui întemeierea primei colonii la Capua, plănuită încă de către Gaius Gracchus (primăvara anului 671, 83); Lucius Valerius Flaccus Iunior impuse o lege cu privire la datoriile care au redus toate cererile particulare la a patra parte din suma nominală, celelalte trei pătrimi revenind debitorului. Însă aceste măsuri, unicele constituţionale din întregul răstimp al guvernării lui Cinna, sînt dictate, fără excepţie, de necesitatea momentului; ele – şi poate tocmai aceasta constituie trăsătura îngrozitoare a catastrofei – nu au la bază un plan politic absurd, ci planul lipseşte cu desăvîşire. Plebea era linguşită şi, în acelaşi timp, jignită într-un mod cu totul deplasat prin desconsiderarea totală a ordinii constituţionale de vot. Partidul capitaliştilor nu oferea nici un sprijin, iar prin legea asupra datoriilor fusese păgubit în modul cel mai sensibil. Veritabilii stîlpi ai guvernului erau, fără vreun sprijin din partea sa, noii cetăţeni; el acceptă ajutorul lor, însă nu întreprinse nimic pentru a reglementa bizara poziţie a samniţilor care deveniseră acum, nominal, cetăţeni romani, dar care, evident, priveau independenţa lor teritorială drept adevăratul scop şi preţ al luptei şi rămaseră sub arme pentru apărarea ei împotriva oricui. Cei mai distinşi senatori au fost ucişi ca nişte cîini turbaţi, însă nu se luă nici o măsură pentru a reorganiza senatul în interesul guvernului sau cel puţin pentru a-l teroriza în permanenţă; astfel încît guvernul nu se putea încrede nici în acesta. Gaius Gracchus nu a înţeles răsturnarea oligarhiei în sensul că noul stăpîn trebuia să se comporte pe tronul pe care singur şi-l ridicase aşa cum obişnuiesc s-o facă neisprăviţii regi legitimi. Însă acest Cinna nu fusese ridicat la putere de voinţa sa, ci de întîmplare; trebuie să ne mirăm că a rămas acolo unde-l purtase mareea revoluţionară pînă cînd cea de-a doua îl îndepărtă.
Aceeaşi combinare a plenitudinii puterii cu desăvîrşita impotenţă şi incapacitatea absolută o dovedi guvernul revoluţionar în conducerea războiului împotriva oligarhiei, război de care, la urma urmei, depindea totuşi existenţa sa. În Italia el domina neîngrădit. Din rîndul vechilor cetăţeni, majoritatea erau, în principiu, înclinaţi spre acceptarea concepţiilor democratice; masa şi mai mare a oamenilor liniştiţi dezaproba, ce-i drept, grozăviile săvîrşite de către Marius, însă nu vedea în restauraţia oligarhiei altceva decît debutul unui al doilea regim de teroare din partea partidului advers. Impresia crimelor din anul 667 (87) asupra naţiunii fusese relativ lipsită de profunzime, întrucît ele se îndreptaseră totuşi în majoritate împotriva aristocraţiei capitalei şi ea fusese într-o oarecare măsură disimulată de relativ liniştita guvernare de trei ani care urmase. În fine, întreaga masă a noilor cetăţeni, poate trei cincimi din numărul italicilor, ocupă o poziţie fermă, dacă nu favorabilă guvernului, cel puţin contrară oligarhiei. Asemenea Italiei, majoritatea provinciilor se aflau în tabăra guvernului: Sicilia, Sardinia, ambele Galii, ambele Spanii. Quintus Metellus, care scăpase cu succes de ucigaşi, întreprinse în Africa tentativa de a menţine această provincie pentru optimaţi; lui i se alăturase din Spania şi Marcus Crassus, fiul cel mai mic al lui Publius Crassus, care pierise în timpul masacrului lui Marius, şi-l întări cu un detaşament recrutat în Spania. Însă întrucît se dezbinară, ei trebuiră să se retragă în faţa conducătorului guvernului revoluţionar, Gaius Fabius Hadrianus. Asia se afla în mîinile lui Mithridates; astfel, provincia Macedonia rămase unicul loc de exil al oligarhiei proscrise, în măsura în care era stăpînită de către Sulla. Într-acolo alergară să se salveze soţia şi copiii lui Sulla, care abia scăpaseră de moarte, şi un număr apreciabil de senatori refugiaţi, astfel încît în cartierul său general se formă în curînd un fel de senat. Guvernul nu întîrzie, fireşte, să pronunţe decrete împotriva proconsulului oligarhic. Sulla a fost destituit de către comiţii de la comanda sa şi privat de celelalte onoruri şi demnităţi, apoi proscris, aşa cum s-a procedat şi cu Metellus, Appius Claudius şi alţi refugiaţi iluştri; casa sa din Roma a fost dărîmată, proprietăţile pustiite. Însă prin aceasta problema nu era nicidecum soluţionată. Dacă Gaius Marius ar fi trăit încă, el ar fi mers împotriva lui Sulla neîndoielnic în acel loc unde-l purtaseră viziunile delirante de pe patul de moarte; măsurile luate de către guvern după moartea lui au fost relatate mai sus. Lucius Valerius Flaccus Iunior, care, după moartea lui Marius, preluase consulatul şi comanda în Orient (668, 86), nu era nici soldat, nici ofiţer; însoţitorul său Fimbria nu era incapabil, ci îndărătnic, iar armata care li se încredinţase, de trei ori mai mică decît cea a lui Sulla. La Roma se auzi de mai multe ori că Flaccus, pentru a nu fi strivit de Sulla, trecuse în Asia, ocolindu-l pe acesta (668, 86), că Fimbria l-ar fi înlăturat şi s-ar fi instalat în locul lui (la începutul anului 669, 85), că Sulla ar fi încheiat pacea cu Mithridates (669/670; 85/84). Pînă atunci, Sulla nu se adresase autorităţilor guvernante din capitală. Acum, senatului îi parveni o scrisoare din partea lui, în care se anunţa terminarea războiului şi întoarcerea sa în Italia; el declară că va respecta legile acordate noilor cetăţeni; execuţiile vor fi inevitabile, însă ele nu vor lovi masele, ci pe autorii crimelor. Această înştiinţare îl trezi pe Cinna din inactivitate; dacă pînă acum nu întreprinsese nimic altceva împotriva lui Sulla decît să înarmeze cîteva contingente şi să adune cîteva corăbii în Marea Adriatică, el hotărî să treacă în cea mai mare grabă în Grecia. Pe de altă parte, scrisoarea lui Sulla, care, avînd în vedere împrejurările, putea fi calificată drept foarte moderată, trezi în sînul partidului de centru speranţele unui compromis paşnic. Majoritatea senatului hotărî, în urma propunerii lui Flaccus Senior, să încerce o tentativă de reconciliere, îndemnîndu-l în acest scop pe Sulla să vină în Italia sub garanţia unui salvconduct şi sugerînd consulilor Cinna şi Carbo să înceteze înarmările pînă la sosirea răspunsului lui Sulla. Sulla nu respinse categoric propunerile; fireşte, el nu veni în persoană, dar declară prin solii săi că nu cerea nimic mai mult decît reaşezarea exilaţilor în vechile lor drepturi şi pedepsirea crimelor făptuite; a adăugat că nu rîvneşte siguranţa oferită, ci intenţionează să o aducă el însuşi celor din patrie. Solii săi găsiră starea de lucruri din Italia cu totul schimbată. Cinna, nesinchisindu-se prea mult de acel decret al senatului, se deplasase imediat după terminarea acelei şedinţe la armata sa şi grăbise îmbarcarea acesteia. Ordinul de a se încredinţa mării în sezonul nefavorabil provocă în rîndul trupelor din cartierul general de la Ancona o răzmeriţă a cărei victimă a fost Cinna însuşi (la începutul anului 670, 84); apoi, colegul său Carbo se văzu nevoit să readucă în patrie diviziile care traversaseră deja marea şi să ocupe tabere de iarnă la Ariminum, renunţînd la declanşarea războiului în Grecia. Însă din cauza aceasta ofertele lui Sulla nu au fost primite cu mai mare bunăvoinţă; senatul respinse propunerile fără a permite solilor nici măcar să intre în Roma şi-i ordonă să depună armele. Însă nu coteria mariană provoca, înainte de toate, această atitudine hotărîtă. Această facţiune trebui să abandoneze magistratura supremă uzurpată tocmai acum cînd deveni importantă şi să organizeze noi alegeri de consuli pentru dicisivul an 671 (83). Sufragiile nu se întruniră cu această ocazie în privinţa consulului în magistratură, Carbo, şi nici în privinţa unuia dintre ofiţerii mai capabili ai conjuraţiei dominante, precum Quintus Sertorius sau Gaius Marius cel Tînăr, ci asupra lui Lucius Scipio şi Gaius Norbanus, doi incapabili, ambii nepricepuţi în arta războiului – Scipio nu ştia nici să vorbească – şi dintre care primul se recomanda mulţimii numai ca strănepotul învingătorului lui Antiochos, iar cel de-al doilea doar ca adversarul politic al oligarhiei (p. 143). Marienii nu erau atît detestaţi din cauza fărădelegilor, cît mai ales dispreţuiţi din pricina incapacităţii lor; însă dacă naţiunea nu dorea să ştie nimic despre ei, atunci cu atît mai puţin despre Sulla şi despre o restauraţie oligarhică. Pregătirile militare au fost luate în serios. În timp ce Sulla trecu în Asia determinînd armata lui Fimbria să-şi abandoneze conducătorul, acesta murind de propria mînă, guvernul din Italia folosi acest răstimp de un an pentru a întreprinde pregătiri militare serioase; se spune că, la debarcarea sa, Sulla ar fi întîlnit 100.000 de soldaţi, număr care s-ar fi dublat mai tîrziu. Sulla nu putea opune acestei forţe italice mai mult decît cele cinci legiuni ale sale, care, chiar şi cu includerea unor contingente recrutate în Macedonia şi Pelopones, nu depăşeau 40.000 de soldaţi. Ce-i drept, în cursul celor şapte ani de război în Italia, Grecia şi Asia, această armată se dezobişnuise să facă politică şi se ataşase generalului, care ierta soldaţilor totul – dezmăţul, cruzimea, chiar şi răzvrătirea împotriva ofiţerilor –, care nu cerea altceva decît vitejie şi fidelitate faţă de comandant şi care promitea cele mai ispititoare recompense în cazul victoriei, cu acel entuziasm al soldaţilor, care este cu atît mai puternic cu cît în acelaşi suflet se întîlnesc deseori cele mai nobile şi cele mai josnice pasiuni. După obiceiul roman, soldaţii lui Sulla jurară de bunăvoie să rămînă uniţi şi fiecare aduse generalului economiile sale drept contribuţie la cheltuielile de război. Însă oricît de considerabilă ar fi fost importanţa acestui nucleu înarmat mai unit decît masele inamice, Sulla ştia prea bine că Italia nu va putea fi înfrîntă cu cinci legiuni, dacă i-ar fi opus o rezistenţă hotărîtă şi unitară. Înfrîngerea partidului poporului şi a incapabililor săi autocraţi n-ar fi fost dificilă, însă el se văzu în faţa întregii mase a celor care nu doreau o restauraţie de teroare oligarhică şi, împreună cu aceştia, în faţa tuturor noilor cetăţeni, atît a acelora care fuseseră determinaţi de Legea Iulia să se abţină de la participarea la insurecţie, cît şi a acelora a căror revoltă adusese Roma, cu cîţiva ani în urmă, pe marginea prăpastiei. Sulla înţelegea pe deplin starea de lucruri şi era foarte departe de oarba îndîrjire şi de încăpăţînata rigiditate specifice majorităţii celor din partidul său. În timp ce edificiul politic se afla în flăcări, în timp ce prietenii săi erau omorîţi, casele sale distruse, familia sa alungată în exil, el rămăsese neclintit pe postul său pînă cînd inamicul ţării fusese învins şi graniţa romană pacificată. El trată acum relaţiile din Italia în acelaşi spirit de moderaţie judicioasă şi patriotică şi făcu tot posibilul pentru a-i linişti pe moderaţi şi pe noii cetăţeni şi pentru a împiedica să reizbucnească, sub denumirea de război civil, mult mai periculosul război dintre vechii cetăţeni şi aliaţii italici. Încă din prima scrisoare pe care Sulla o adresase senatului, el nu ceruse nici mai mult, nici mai puţin decît dreptate şi justiţie şi respinsese categoric ideea unui regim de teroare; în concordanţă cu acestea, el oferi graţierea necondiţionată tuturor celor care s-ar dezice, chiar şi acum, de guvernul revoluţionar şi îi obligă pe soldaţii săi, unul cîte unul, să jure că-i vor trata pe italici numai ca pe prieteni şi concetăţeni. Declaraţiile cele mai concise asigurară noilor cetăţeni drepturile politice pe care le cîştigaseră; astfel încît Carbo intenţiona să determine fiecare comunitate urbană din Italia să-i trimită, din această cauză, ostatici, propunere care se spulberă însă în faţa indignării publice şi a opoziţiei senatului. Dificultatea majoră a lui Sulla rezida într-adevăr în faptul că, din cauza deselor nerespectări de jurăminte şi infidelităţi, noii cetăţeni aveau toate motivele de a se îndoi, dacă nu de intenţiile sale, măcar de posibilitatea determinării majorităţii senatului de a-şi respecta cuvîntul după victorie.
În primăvara anului 671 (83) Sulla debarcă cu legiunile sale în portul de la Brundisium. Senatul, primind vestea, declară patria în pericol şi oferi consulilor puteri nelimitate; însă aceşti conducători incapabili nu pare măsurile necesare şi au fost surprinşi de debarcarea anticipată de ani de zile. Armata staţiona încă la Ariminum, porturile nu erau ocupate şi, ceea ce pare aproape incredibil, pe întregul litoral sud-estic nu se afla nici un singur bărbat sub arme. Consecinţele se văzură curînd. Brundisium însuşi, o înfloritoare comunitate de cetăţeni noi, deschise generalului oligarhic porţile fără a opune rezistenţă, iar exemplul a fost urmat de Messapia şi Apulia. Armata străbătu aceste ţinuturi ca pe o ţară prietenă şi respectă, în conformitate cu jurămîntul depus, disciplina cea mai severă pe tot parcursul drumului. Resturile risipite ale partidului optimaţilor se îndreptară din toate părţile spre tabăra lui Sulla. Quintus Metellus sosi din văile prăpăstioase ale Liguriei, unde se salvase venind din Africa şi preluă din nou, în calitate de coleg al lui Sulla, comanda proconsulară, care-i fusese acordată în anul 667 (87) (p. 179) şi îi fusese anulată în urma revoluţiei; din Africa veni Marcus Crassus cu o mică ceată de înarmaţi. Cei mai mulţi dintre optimaţi se înfăţişară, fireşte, ca nobili emigranţi, cu pretenţii mari şi cu un zel războinic scăzut, astfel încît trebuiră să audă din partea lui Sulla însuşi reproşuri amare cu privire la marii domni care doresc să se lase salvaţi pentru binele public şi nici nu acceptă să-şi înarmeze sclavii. De o importanţă mai mare era sosirea primilor dezertori din tabăra democratică; astfel, sosi distinsul şi renumitul Lucius Philippus, fiind, alături de alţi indivizi de o incapacitate notorie, unicul fost consul care conlucrase cu guvernul revoluţionar şi acceptase magistraturi din partea acestuia; Sulla îl primi cu cea mai mare atenţie şi obţinu onorabila şi comoda misiune de a ocupa în numele lui provincia Sardinia. În acelaşi mod au fost primiţi Quintus Lucretius Ofella şi alţi ofiţeri destoinici, cărora li s-au atribuit imediat funcţii; chiar şi Publius Cethegus, unul dintre senatorii proscrişi de Sulla în urma răzmeriţei lui Sulpicius, obţinu iertarea şi o poziţie în armată. Mai importantă decît aceste adeziuni individuale era cea a ţinutului Picenum, care se datora în principal fiului lui Strabo, tînărul Gnaeus Pompeius. Acesta, asemenea tatălui său, nu fusese la început un partizan al oligarhiei şi recunoscuse guvernul revoluţionar acceptînd chiar şi servicii în armata lui Cinna; însă nu se dăduse uitării faptul că tatăl său purtase armele împotriva revoluţiei. El se văzu atacat din diferite părţi, ba chiar ameninţat cu pierderea averii sale considerabile în urma unei acuzaţii care viza predarea prăzii luată după cucerirea Asculumului, într-adevăr sau numai presupus sustrasă de către tatăl său. Ce-i drept, protecţia consulului Carbo, amicul său personal, a fost aceea care îl salvă de la ruina financiară şi nu elocinţa fostului consul Lucius Philippus sau cea a tînărului Lucius Hortensius; însă mîhnirea rămase. La vestea debarcării lui Sulla, el merse în Picenum, unde deţinea proprietăţi întinse şi foarte bune relaţii municipale moştenite din partea tatălui său şi din timpul războiului aliaţilor, şi plantă stindardele partidului optimat la Auximum (Osmo). Ţinutul, locuit în majoritate de cetăţeni vechi, trecu de partea lui; contingentul tînăr, care servise în cea mai mare parte sub ordinele sale şi ale tatălui său, se subordonă cu bucurie inimosului conducător, care, neavînd încă 23 de ani, era în acelaşi timp soldat şi general şi se avînta în faţa alor săi în lupta de cavalerie şi lovea inamicul împreună cu ei. Corpul de voluntari din Picenum crescu în curînd la trei legiuni; generalul improvizat, ştiind să se folosească cu abilitate de neînţelegerile ivite între Cloelius, Gaius Albius Carrinas, Lucius Iunius Brutus Damasippus, conducătorii diviziilor trimise din capitală pentru reprimarea insurecţiei din Picenum, se retrase din faţa lor sau îi înfrînse separat, reuşind stabilirea joncţiunii cu armata principală a lui Sulla, după toate probabilităţile, în Apulia. Sulla îl salută ca imperator, altfel spus ca pe un ofiţer care comandă pe cont propriu, şi nu subordonat, ci egal lui, şi-l evidenţie pe tînăr cu onoruri pe care nu le acordase nici unuia dintre clienţii săi – probabil cu gîndul ascuns de a blama astfel, în mod indirect, slăbiciunea degradantă a propriilor partizani. Întăriţi astfel, în mod considerabil, din punct de vedere moral şi material, Sulla şi Matellus ajunseră, traversînd ţinuturile samnite încă răzvrătite, din Apulia în Campania. Într-acolo se îndreptă şi armata principală inamică şi se părea că conflictul se va decide aici. Armata consulului Gaius Norbanus se afla deja la Capua, unde tocmai se constituise noua colonie cu întreaga pompă democratică; a doua armată consulară se apropie, de asemenea, pe Via Appia. Însă înainte ca ea să fi ajuns, Sulla se confrunta deja cu Norbanus. O ultimă tentativă de mediere întreprinsă de către Sulla nu conduse decît la maltratarea solilor săi. Astfel îndîrjite, trupele sale, deprinse cu războiul, se năpustiră împotriva inamicului; lovitura lor vehementă de pe colina Tifata risipi de la primul asalt rîndurile inamice aşezate în cîmpie; cu rămăşiţele contingentelor sale, Norbanus se repezi în colonia revoluţionară Capua şi în oraşul de noi cetăţeni Neapolis, lăsîndu-se blocate aici. Trupele lui Sulla, care comparase pînă acum, nu fără îngrijorare, numărul lor redus cu masele inamice, cîştigaseră prin această victorie încrederea deplină în supremaţia lor militară; în loc să întîrzie cu asedierea resturilor armatei înfrînte, Sulla dădu ordin ca oraşele în care se retrăseseră să fie înconjurate şi înaintă pe Via Appia spre Teanum, unde se aşezase Scipio. Înainte de a începe bătălia, îi oferi şi acestuia încă o dată pacea, se pare bine intenţionat. Scipio, în slăbiciunea sa, o acceptă şi se încheie un armistiţiu; între Cales şi Teanum, cei doi generali, amîndoi membri ai aceleiaşi familii nobile, amîndoi cultivaţi, cu moravuri rafinate şi, timp de mulţi ani, colegi în senat, se întîlniră personal; începură să fie tratate diferitele probleme; se ajunse atît de departe, încît Scipio trimise un sol la Capua, pentru a cunoaşte opinia colegului său. Între timp, soldaţii ambelor tabere se amestecară; cei ai lui Sulla, înzestraţi de către generalul lor din abundenţă cu bani, le explicară recruţilor nu prea dornici de război, la un pahar de vin, că este mai bine să se aibă ca amici decît ca inamici; în van îl avertiză Sertorius pe general să pună capăt acestor legături periculoase. Compromisul, care părea aproape încheiat, nu se realiză; Scipio a fost cel care a denunţat armistiţiul. Sulla afirmă însă că ar fi fost prea tîrziu şi că tratatul fusese deja încheiat, iar soldaţii lui Scipio trecură în masă în rîndurile inamice sub pretextul că generalul lor ar fi denunţat armistiţiul în mod ilegal. Scena se încheie cu o îmbrăţişare generală, în faţa căreia ofiţerii comandanţi ai armatei revoluţionare trebuiră să asiste ca spectatori. Sulla ordonă consulului să-şi depună magistratura şi împreună cu statul său major să fie escortaţi de către călăreţii săi oriunde ar dori; însă abia ajuns în libertate, Scipio reluă însemnele demnităţii sale şi începu să reunifice trupele, fără a mai înfăptui însă ceva de seamă. Sulla şi Metellus ocupară tabăra de iarnă din Campania şi, după ce o a doua tentativă de înţelegere cu Norbanus eşuase, blocară Capua pe tot timpul iernii.
Rezultatele primei campanii a lui Sulla au fost supunerea Apuliei, Picenumului şi Campaniei, dizolvarea uneia dintre armatele consulare, înfrîngerea şi imobilizarea celeilalte. Comunităţile italice, obligate să-l aleagă pe unul dintre cei doi stăpîni, intrară deja în număr mare în tratative cu el, pentru ca, prin tratate separate, să le fie garantate drepturile politice dobîndite din partea partidului advers. Sulla nutri speranţa certă, şi a făcut-o în mod intenţionat publică, că va înfrînge guvernul revoluţionar în campania următoare şi va ocupa din nou Roma. Dar se părea că exasperarea conferă şi revoluţiei forţe noi. Consulatul a fost preluat de doi dintre conducătorii lui cei mai decişi: Carbo, pentru a treia oară, şi Gaius Marius cel Tînăr; faptul că acest bărbat, care abia împlinea 20 de ani, nu putea să ocupe consulatul din punct de vedere legal a fost respectat tot atît de puţin ca oricare altă prevedere a constituţiei. Quintus Sertorius, care, în această problemă, ca şi în altele, îşi permitea o critică incomodă, a fost îndemnat să se deplaseze în Etruria, pentru a întreprinde noi recrutări, şi, de aici, în provincia sa, Hispania Citerior. Senatul trebui să ordone topirea obiectelor de aur şi de argint din templele capitalei pentru a umple tezaurul; semnificaţia rezultatului acestei acţiuni este dovedită de suma de patru milioane de taleri (14.000 pfunzi de aur şi 6.000 pfunzi de argint) care a putut fi agonisită după mai multe luni de război. În întinsa parte a Italiei, care, vrînd nevrînd, se afla încă de partea revoluţiei, înarmările erau impulsionate cu vigoare. Din Etruria, unde comunităţile de noi cetăţeni erau foarte numeroase, şi din Valea Padului soseau redutabile contingente nou-formate. La chemarea fiului, veteranii lui Marius se adunară în număr mare sub stindardele sale. Însă nicăieri pregătirile de luptă împotriva lui Sulla nu erau mai intense ca în răzvrătitul Samnium şi în unele părţi ale Lucaniei. Nu se datora nicidecum devotamentului faţă de guvernul revoluţionar roman faptul că numeroase contingente din ţinuturile osce întăreau armatele sale; dar se înţelese aici prea bine că o oligarhie restaurată de către Sulla nu va consimţi nicidecum la independenţa de fapt a acestor ţinuturi, aşa cum consimţise neputinciosul guvern al lui Cinna. Şi din această cauză, străvechea adversitate a sabelilor împotriva latinilor renăscu încă o dată în lupta împotriva lui Sulla. Pentru Samnium şi pentru Latium, acesta constituia un război naţional, ca şi războaiele secolului al V-lea; nu se lupta pentru o parte mai mare sau mai mică din drepturile politice, ci pentru a satisface, prin nimicirea adversarului, o ură îndelung reţinută. De aceea, nu trebuie să ne mirăm dacă acest război îmbrăcă un caracter cu totul diferit de celelalte lupte, dacă aici nu se încercă realizarea unei înţelegeri, nu se oferi sau nu se acceptă graţierea, dacă persecuţia a fost continuată pînă la ultimele ei limite. Astfel, campania din anul 672 (82) a fost reluată de ambele părţi cu forţe şi cu o animozitate sporite. Revoluţia se desfăşură fără nici o reţinere; la propunerea lui Carbo, comiţiile romane proscriseră pe toţi senatorii adăpostiţi în tabăra lui Sulla. Sulla tăcu, gîndindu-se poate că-şi rostiseră propria sentinţă înainte de vreme.
Armata optimaţilor se împărţi. Proconsulul Metellus, bazîndu-se pe insurecţia din Picenum, începu să înainteze spre Italia septentrională, în timp ce Sulla se îndreptă din Campania direct către capitală. Primul întîmpină rezistenţă din partea lui Carbo, Marius căută să întîlnească armata inamică principală în Latium. Apropiindu-se pe Via Latina, Sulla întîlni inamicul în apropiere de Signia; acesta se retrase din faţa lui pînă la aşa-numitul „Port al lui Sacer”, situat între Signia şi fortăreaţa principală a marienilor, întărita Praeneste. Aici, Marius se pregăti pentru bătălie. Armata sa număra aproximativ 40.000 de soldaţi şi, prin sălbatica îndîrjire şi curajul personal, se dovedi vrednicul urmaş al tatălui său; însă acestea nu erau experimentatele trupe pe care le purtase în luptă învingătorul cimbrilor şi cu atît mai puţin tînărul bărbat neîncercat se putea compara cu bătrînul meşter într-ale războiului. În curînd, trupele sale începură să cedeze teren; trădarea unei divizii în cursul bătăliei grăbi înfrîngerea. Mai mult de jumătate dintre marieni au fost capturaţi sau ucişi; ceilalţi, neputînd nici să se menţină în luptă, nici să treacă pe malul celălalt al Tibrului, a fost siliţi să se refugieze în fortăreţele învecinate; capitala, a cărei aprovizionare fusese neglijată, era pierdută. În consecinţă, Marius îi ordonă lui Lucius Brutus Damasippus, pretorul comandant al acesteia, s-o evacueze, nu înainte de a-i măcelări pe toţi bărbaţii distinşi ai partidului advers, care fuseseră cruţaţi pînă atunci. Ordinul, prin care fiul depăşi chiar şi proscripţiile tatălui său, a fost executat. Damasippus convocă senatul invocînd un pretext oarecare, iar senatorii desemnaţi au fost ucişi, în parte în sala de şedinţe, în parte în timpul fugii, în faţa curiei. În ciuda amploarei persecuţiilor anterioare, se mai găsiră cîteva victime de seamă; astfel, fostul edil Publius Antistius, socrul lui Gnaeus Pompeius, fostul pretor Gaius Carbo, fiul cunoscutului prieten şi apoi adversar al Gracchilor; aceştia erau, după dispariţia atîtor talente extraordinare, cei mai iluştri oratori ai forului, atît de pustiu acum; de asemenea, fostul consul Lucius Domitius şi în primul rînd venerabilul pontifex maximus Quintus Scaevola, care scăpase de pumnalul lui Fimbria pentru a pieri în ultimele convulsii ale revoluţiei în vestibulul templului Vestei care-i fusese încredinţat. Mulţimea asistă cu groază reţinută la tîrîrea pe străzi şi aruncarea în Tibru a acestor ultime victime ale teroarei. Trupele dispersate ale lui Marius se năpustiră în redutabilele oraşe de noi cetăţeni din apropiere, Norba şi Praeneste; el însuşi, împreună cu tezaurul şi majoritatea refugiaţilor se retrase în cele din urmă. La fel ca în anul precedent înaintea Capuei, Sulla lăsă în faţa Praenestei un ofiţer capabil, pe Quintus Ofella, cu îndemnul de a nu-şi irosi forţele asediind puternicul oraş, ci de a-l înconjura printr-o largă linie de blocadă şi de a-l înfometa. El însuşi se îndreptă din direcţii diferite spre capitală, pe care o găsi, aşa cum, de altfel, erau toate împrejurimile, părăsită de inamic, şi o ocupă fără a întîmpina vreo rezistenţă. Abia dacă au timp pentru a linişti poporul printr-o cuvîntare, întrucît imediat continuă marşul spre Etruria, pentru a alunga, împreună cu Metellus, adversarii din Italia de Nord. Între timp, Metellus îl întîlnise pe rîul Aesis (Esino, între Ancona şi Sinigaglia), care separă ţinutul Picenum de provincia galică, pe locţiitorul lui Carbo, Carrinas, şi-l înfrînse; cînd Carbo sosi cu armata sa superioară numeric, Metellus a fost obligat să renunţe pentru moment la ofensivă. La vestea bătăliei de la Portul Sacer, Carbo, îngrijorat în privinţa comunicaţiilor sale, se retrăsese pînă pe Via Flaminia, pentru a-şi stabili cartierul general în locul de răscruce al acesteia, la Ariminum, în scopul de a apăra atît trecătorile din Apenini, cît şi Valea Padului. În timpul acestei mişcări de repliere nu numai că au fost capturate de către inamic cîteva detaşamente, ci Pompeius luă cu asalt Sena Gallica, iar ariergarda lui Carbo a fost risipită în urma unei strălucite lupte de cavalerie; Carbo însă îşi atinsese în general scopul propus. Consularul Norbanus preluă comanda în valea Padului; Carbo însuşi se îndreptă spre Etruria. Însă marşul lui Sulla în fruntea legiunilor sale victorioase schimbă starea de lucruri din Etruria; venind dinspre Galia, Umbria şi Roma, se întîlniră în curînd trei dintre armatele lui Sulla. Metellus ocoli cu flota sa Ariminum, ajunse la Ravenna şi blocă comunicaţiile dintre Ariminum şi Valea Padului la Faventia, unde trimise de-a lungul importantului drum spre Placentia o divizie condusă de către Marcus Lucullus, cvestorul lui Sulla şi fratele comandantului său de flotă din timpul războiului împotriva lui Mithridates. Pe căi muntoase, tînărul Pompeius şi contemporanul şi rivalul său Crassus pătrunseră din Picenum în Umbria şi ocupară Via Flaminia pe la Spoletium, unde-l învinseră pe locotenentul lui Carbo, Carrinas, şi-l blocară în oraş; însă acesta reuşi, în cursul unei nopţi ploioase, să scape şi să ajungă, chiar dacă nu fără pierderi, la armata lui Carbo. Sulla însuşi intrase în Etruria dinspre Roma cu două corpuri de armată, dintre care unul, înaintînd de-a lungul coastei, învinse corpul care i se opusese la Saturnia (între rîurile Ombrone şi Albegna), iar al doilea, sub comanda lui Sulla însuşi, întîlni armata lui Carbo în valea lui Clanis şi dădu o luptă norocoasă cu cavaleria spaniolă a acestuia. Însă bătălia principală, în care Carbo şi Sulla se înfruntară în apropiere de Chiusi, sfîrşi, ce-i drept, fără un rezultat decisiv, dar, cu toate acestea, întrucîtva în favoarea lui Carbo, deoarece marşul triumfal al lui Sulla fusese astfel oprit. Mai mult, în împrejurimile Romei evenimentele păreau să ia o întorsătură favorabilă partidului revoluţionar şi se părea că războiul se va deplasa din nou în principal în această regiune, întrucît, în timp ce partidul oligarhic îşi concentra forţele în Etruria, democraţia din toate regiunile îşi intensifica eforturile pentru a străpunge blocada din jurul Praenestei. Însuşi guvernatorul Siciliei, Marcus Perpenna, porni în această misiune; se pare totuşi că nu a ajuns la Praeneste. Cu nimic mai norocos a fost şi considerabilul corp detaşat de către Carbo sub comanda lui Marcius; fiind atacat prin surprindere de trupele inamice staţionate la Spoletium, a fost înfrînt; o parte, demoralizată prin indisciplină, lipsă de provizii şi răzmeriţe se reuni cu Carbo, altă parte ajunse la Ariminum, iar restul se împrăştie. Dimpotrivă, din Italia meridională sosi un ajutor serios. De aici porniră samniţii sub conducerea lui Pontius din Telesia, lucanienii, sub experimentatul lor general Marcus Lamponius, fără ca cineva să le fi stingherit plecarea; în Campania, unde Capua rezista încă, ei se întăriră cu o divizie a garnizoanei comandată de către Gutta şi năvăliră, după cîte se spune, în număr de 70.000, spre Praeneste. În consecinţă, Sulla însuşi, lăsînd în urmă un corp de oaste care să i se împotrivească lui Carbo, se întoarse spre Latium şi ocupă în trecătorile din faţa Praenestei o poziţie bine aleasă, prin care intercepta calea de acces a armatei de despresurare. În zadar garnizoana încercă să străpungă rîndurile lui Ofella, în zadar armata de despresurare făcu eforturi de a-l alunga pe Sulla; amîndoi rămaseră neclintiţi pe poziţiile lor fortificate, chiar şi după ce Damasippus, trimis de către Carbo, întărise armata de despresurare cu două legiuni. Însă în timp ce războiul stagna atît în Etruria, cît şi în Latium, lupta se decise în Valea Padului. Aici, generalul democraţilor, Gaius Norbanus, îşi menţinuse pînă acum supremaţia, îl atacase pe locotenentul lui Metellus, Marcus Lucullus, cu forţe superioare şi-l silise să se fortifice la Placentia, întorcîndu-se apoi împotriva lui Metellus însuşi. Îl întîlni la Faventia şi-l atacă imediat într-o după-amiază tîrzie, cu trupele sale obosite de marş; consecinţa a fost o înfrîngere desăvîrşită şi dizolvarea totală a corpului său, dintre care abia 1.000 de soldaţi se întoarseră în Etruria. La aflarea veştii despre această bătălie, Lucullus ieşi din Placentia şi învinse divizia care fusese lăsată în urmă la Fidentia (între Piacenza şi Parma). Trupele lucaniene ale lui Albinovanus dezertau în masă ; căpetenia lor îşi răscumpără ezitările iniţiale invitîndu-i pe ofiţerii cei mai distinşi ai armatei revoluţionare la un banchet, unde au fost masacraţi cu toţii; în general, toţi cei pentru care nu era prea tîrziu încheiau pacea. Ariminum, cu proviziile şi tezaurele sale, ajunse în mîinile lui Metellus; Norbanus se îmbarcă pentru Rhodos; întregul ţinut dintre Alpi şi Apenini recunoştea guvernarea optimaţilor. Trupele ocupate pînă atunci în aceste regiuni puteau fi folosite în Etruria, ultimul ţinut în care adversarii îşi mai păstraseră întîietatea. Cînd Carbo a fost înştiinţat despre această situaţie în tabăra de la Clusium, îşi pierdu cumpătul; deşi comanda încă o considerabilă masă de trupe, fugi totuşi în taină din cartierul său general şi se îmbarcă spre Africa. Trupele abandonate fie au adoptat soluţia pe care le-o sugerase generalul şi se întoarseră acasă, fie au fost nimicite de către Pompeius; ultimele detaşamente au fost preluate de către Carrinas, care le-a condus în Latium, la armata din Praeneste. Aici, între timp, nu se petrecuse nici o schimbare, însă decizia finală se apropia. Trupele lui Carrinas nu erau destul de puternice pentru a ameninţa poziţia lui Sulla; avangarda armatei partidului oligarhic, condusă de către Pompeius, ocupată pînă atunci în Etruria, se apropia deja; în cîteva zile, cercul se strînse în jurul armatei democraţilor şi samniţilor. Atunci, comandanţii hotărîră să abandoneze Praeneste şi să se arunce cu întreaga putere împotriva Romei, situată la o distanţă de numai o zi de marş forţat. Din punct de vedere militar, ei erau pierduţi prin această manevră; linia lor de retragere, Via Latina, ajungea prin acest marş în mîinile lui Sulla şi chiar dacă ar fi ocupat Roma, ar fi fost fără îndoială striviţi în oraşul deloc potrivit pentru apărare de către armatele cu mult mai puternice ale lui Metellus şi Sulla. Însă nimeni nu se mai gîndea la salvare, ci doar la răzbunare, acest marş asupra Romei fiind ultima răbufnire de furie a neostoiţilor revoluţionari şi, în primul rînd, a exasperatei naţiuni sabelice. Cuvintele adresate de Pontius din Telesia alor săi nu exprimau decît adevărul: pentru a scăpa de lupii care răpiseră Italiei libertatea, trebuia să fie distrusă pădurea în care vieţuiau. Niciodată Roma nu a fost ameninţată de un pericol mai mare decît în acel 1 noiembrie al anului 672 (82), cînd Pontius, Lamponius, Carrinas, Damasippus, venind pe Via Latina, îşi ridicară tabăra aproximativ la un sfert de milă de Porta Collina. Roma se văzu înaintea unor zile ca acelea de 20 iulie 365 (389) şi 15 iunie 455 d.Cr., zilele celţilor şi vandalilor. Trecuseră vremurile în care o lovitură surprinzătoare împotriva Romei însemna o faptă necugetată şi, cu siguranţă, atacatorii aveau partizanii lor şi în capitală. Divizia de voluntari care ieşi din oraş, formată în majoritatea ei din tineri nobili, se împrăştie ca pleava în faţa forţelor adverse superioare. Unica speranţă pentru salvare se îndrepta spre Sulla. La vestea plecării armatei samnite în direcţia Romei, acesta se năpustise şi el spre capitală, în ajutorul ei. Apariţia primilor săi călăreţi, conduşi de către Balbus, în cursul dimineţii spori curajul ostoit al cetăţenilor; în jurul amiezii, apăru el însuşi împreună cu grosul armatei şi rîndui imediat trupele pentru bătălie lîngă templul Afroditei Erykine de lîngă Porta Collina (nu departe de Porta Pia). Statul său major îl imploră să nu trimită imediat în bătălie trupele obosite de marşul forţat; dar Sulla se gîndea la evenimentele pe care noaptea trebuia să le aducă Romei şi ordonă atacul chiar în după-amiaza tîrzie. Bătălia a fost extrem de crîncenă şi sîngeroasă. Flancul stîng al lui Sulla, pe care-l comanda el însuşi, se retrase pînă la zidul oraşului, astfel încît deveni necesară închiderea porţilor acestuia; călăreţii răzleţi duceau deja lui Ofella vestea că bătălia ar fi pierdută. Însă Marcus Crassus îl respinse pe inamic pe flancul drept şi-l urmări pînă la Antemnae, succes care degajă şi flancul celălalt, acesta putînd să treacă, la rîndul său, la ofensivă la o oră după apusul soarelui. Încleştarea continuă pe tot cursul nopţii şi în dimineaţa următoare; abia trădarea unei divizii de 3.000 de soldaţi, care întoarseră imediat armele împotriva foştilor camarazi, puse capăt măcelului. Roma era salvată. Armata insurgenţilor, pentru care nu exista nici o posibilitate de retragere, a fost nimicită. Prizonierii, între 3.000 şi 4.000, printre care şi generalii Damasippus, Carrinas şi grav rănitul Pontius, au fost conduşi din ordinul lui Sulla în Villa Publica de pe Cîmpul lui Marte, a treia zi după bătălie, şi omorîţi pînă la ultimul om; în templul Bellonei, unde Sulla prezida o şedinţă a senatului, se auziră desluşit zăngănitul de arme şi gemetele celor care mureau. Aceasta a fost o execuţie oribilă care nu poate fi scuzată; însă n-am proceda corect dacă am tăgădui că aceiaşi oameni care au murit acolo năvăliseră ca o hoardă de tîlhari împotriva capitalei şi cetăţenilor ei şi, dacă ar fi găsit răgazul, l-ar fi nimicit în măsura în care focul şi sabia pot nimici un oraş şi pe locuitorii săi. Cu aceasta, războiul practic se sfîrşise. Garnizoana de la Praeneste s-a predat, după ce, văzînd capetele lui Carrinas şi ale altor ofiţeri aruncate peste zidurile oraşului se convinsese de deznodămîntul bătăliei de la Roma. După ce eşuase o tentativă de evadare, comandanţii, consulul Gaius Marius şi fiul lui Pontius, se aruncară unul în sabia celuilalt. Mulţimea începu să spere, întărită de spusele lui Cethegus, că învingătorul va acorda iertare chiar şi acum. Însă timpurile graţierii trecuseră. Cu cît Sulla acordase mai necondiţionat iertarea deplină celor care trecuseră pînă la urmă de partea lui, cu atît mai neînduplecat se dovedea acum faţă de conducătorii şi comunităţile care i se opuseseră pînă la sfîrşit. Prizonierii din Praeneste, 12.000 la număr, aproape toţi romani şi doar cîţiva prenestini, ca şi femeile şi copiii au fost, ce-i drept, eliberaţi, dar senatorii romani, aproape toţi prenestinii şi toţi samniţii au fost dezarmaţi şi măcelăriţi, iar bogatul oraş prădat. Fireşte că în urma unor asemenea evenimente oraşele noilor cetăţeni, care nu depuseseră încă armele, continuară rezistenţa în modul cel mai îndîrjit. Astfel, cînd Aemilius Lepidus pătrunse prin trădare în Norba, cetăţenii se uciseră între ei şi-şi incendiară propriul oraş, numai pentru a-i priva pe călăii lor de posibilitatea de răzbunare şi de pradă. În Italia meridională, Neapolis fusese luat cu asalt mai de mult, iar Capua se predase, după toate aparenţele, în mod voluntar; Nola a fost evacuată de către samniţi abia în anul 674 (80). Fugind de la Nola, ultimul conducător remarcabil al italicilor, Gaius Papius Mutilus, consulul insurgenţilor din anul speranţei 664 (90), căzu în propria-i sabie în faţa uşii casei sale din Teanum, după ce fusese alungat de către soţia sa, la care ajunsese deghizat crezînd că va putea găsi un loc de refugiu. În ceea ce priveşte teritoriile samniţilor, dictatorul declară că Roma nu-şi va găsi odihna atîta timp cît există Samnium şi că, în consecinţă, numele de samnit ar trebui să dispară de pe faţa pămîntului; aşa cum prin acţiunile împotriva prizonierilor de la Roma şi Praeneste îşi justificase cuvintele într-un mod teribil, el a întreprins, se pare, şi o expediţie de jaf în acest ţinut; a cucerit Aesernia (674, 80), transformînd ţara, pînă atunci înfloritoare şi populată, în pustietatea pe care o vedem şi în zilele noastre. De asemenea, Marcus Crassus cuceri în Umbria oraşul Tuder. O rezistenţă mai îndelungată opuseră, în Etruria, Populonium şi mai ales oraşul inexpugnabil Volaterrae, care formă din resturile partidului învins o armată de patru legiuni şi rezistă unui asediu de doi ani, condus mai întîi de Sulla personal, apoi de fostul pretor Gaius Carbo, fratele consulului democratic, pînă cînd, în fine, în al treilea an de după bătălia de la Porta Collina (675, 79), garnizoana capitulă în schimbul retragerii nestingherite. Însă în aceste timpuri groaznice nu se respectau nici dreptul şi nici disciplina de război; soldaţii strigară că ar fi fost trădaţi şi-l lapidară pe generalul lor prea îngăduitor; o divizie de cavalerie, trimisă de către guvernul roman, masacră garnizoana care se retrăgea în conformitate cu stipulaţiile capitulării. Armata victorioasă a fost distribuită în întreaga Italie şi toate localităţile susceptibile de revoltă primiră garnizoane puternice; sub mîna de fier a ofiţerilor lui Sulla, ultimele zvîcniri ale opoziţiei revoluţionare şi naţionale dispărură treptat cu desăvîrşire.
În provincii mai exista mult de lucru. Ce-i drept, Sardinia fusese cucerită cu rapiditate de către Lucius Philippus care-l înfrînse pe guvernatorul regimului democratic, Quintus Antonius (672, 82), iar Galia Transalpină opuse o rezistenţă în cel mai rău caz nesemnificativă; însă în Sicilia, Spania şi Africa, cauza partidului înfrînt în Italia nu părea încă pierdută. Sicilia era condusă de fidelul guvernator Marcus Perpenna. Quintus Sertorius ştiuse să-i atragă pe provincialii din Hispania Citerior şi să-şi formeze o armată considerabilă din romanii stabiliţi aici, cu care ocupă mai întîi trecătorile Pirineilor; el dovedise încă o dată că, oriunde ar fi fost trimis, se afla la locul său şi că dintre toţi revoluţionarii incapabili, el era unicul bărbat care putea fi utilizat. În Africa, guvernatorul Hadrianus, care aplica ideile revoluţionare într-un mod exagerat şi începuse să acorde libertate sclavilor, fusese atacat în locuinţa sa oficială în cursul unei răzmeriţe organizate de către negustorii romani din Utica şi ars de viu împreună cu slujitorii săi (672, 82); cu toate acestea, provincia nu se dezise de guvernul revoluţionar, iar ginerele lui Cinna, tînărul şi capabilul Gnaeus Domitius Ahenobarbus, preluă aici comanda supremă. Din această provincie, propaganda se răspîndise chiar pînă în statele clientelare Numidia şi Mauretania. Regenţii lor legitimi, Hiempsal al II-lea, fiul lui Gauda, şi Bogud, fiul lui Bocchus, trecuseră, ce-i drept, de partea lui Sulla; însă cu ajutorul partizanilor lui Cinna, cel dintîi fusese înlăturat de pe tron de către pretendentul democrat Hiarbas, iar vrajbe asemănătoare zguduiau şi regatul mauretan. Consulul Carbo, refugiat din Italia, se oprise în insula Kossyra (Pantellaria), între Africa şi Sicilia, şovăind, după cum se pare, dacă să se deplaseze în Egipt sau să reînnoiască lupta într-una din provinciile rămase fidele. Sulla îi trimise în Spania pe Gaius Annius şi pe Gaius Valerius Flaccus, în calitate de guvernatori ai Hispaniei Ulterior şi ai provinciei Ebrului. Dificila sarcină de a-şi deschide calea prin ocuparea cu forţa a trecătorilor Pirineilor a fost amînată din cauza faptului că generalul însărcinat de către Sertorius cu ocuparea acestora fusese asasinat de unul dintre ofiţerii săi, trupele lui dispersîndu-se în urma acestui eveniment. Sertorius, mult prea slab pentru a se menţine în luptă deschisă, strînse în grabă diviziile cele mai apropiate şi se îmbarcă la Noua Cartagină – nici el nu ştia încotro, poate spre coasta africană sau spre Insulele Canare, oriunde, numai ca braţul lui Sulla să nu-l poată ajunge. În consecinţă, Spania se supuse fără opoziţie magistraţilor lui Sulla (673, 81), iar Flaccus purtă bătălii norocoase cu celţii, al căror teritoriu îl străbătu, şi cu celtiberii (674, 80). Gnaeus Pompeius a fost trimis ca propretor în Sicilia, iar cînd se arătă în faţa ţărmurilor cu 120 de corăbii şi şase legiuni, insula a fost evacuată fără opoziţie de către Perpenna. Pompeius trimise de aici o escadră spre Kossyra care-i captură pe ofiţerii marieni refugiaţi acolo; Marcus Brutus şi ceilalţi au fost executaţi pe loc; însă în cazul consulului Carbo, Pompeius ordonase ca acesta să fie adus în faţa lui la Lilybaeon, pentru a-l deferi personal călăului, uitînd de protecţia pe care acest bărbat i-o acordase în timpuri potrivnice lui (p. 219) (672, 82). Pompeius primise ordinul de a se deplasa din Sicilia în Africa, unde, cu armata sa impresionantă, învinse trupele destul de numeroase adunate de către Ahenobarbas şi Hiarbas şi dădu imediat semnalul pentru atacul împotriva taberei adverse, refuzînd deocamdată să primească ovaţii ca imperator. Astfel, el îi înfrînse pe inamici într-o singură zi; Ahenobarbus se afla printre cei căzuţi; cu ajutorul regelui Bogud, Hiarbas a fost prins la Bulla şi ucis, iar Hiempsal a fost reinstalat în drepturile sale legitime; o amplă incursiune împotriva locuitorilor deşertului, dintre care un număr de triburi din Gaetulia au fost subordonate lui Hiempsal, recunoscute drept independente de către Marius, restabili şi în această regiune respectul decăzut între timp faţă de numele de roman; după 40 de zile de la debarcarea lui Pompeius în Africa, totul luase sfîrşit (674, 80). Senatul îi ordonă să-şi concedieze armata, dîndu-i astfel de înţeles că nu i se va acorda triumful la care, conform legii, nu avea dreptul, el fiind un magistrat extraordinar. Generalul cîrti în sinea lui, iar soldaţii vociferară deschis; pentru o clipă s-a părut că armata africană se va revolta împotriva senatului şi că Sulla va pleca în campanie împotriva ginerelui său. Sulla cedă însă şi-i permise tînărului bărbat să se mîndrească de a fi unicul roman care se bucurase de triumf înainte de a fi devenit consul (12 martie 675, 79); ba mai mult, la întoarcerea lui de la aceste comode fapte măreţe, „Fericitul”, poate nu fără ironie, îl salută pe tînăr drept „cel Mare”.
După îmbarcarea lui Sulla în primăvara anului 671 (83), armele nu tăcuseră nici în Orient. Restabilirea vechilor relaţii şi supunerea diferitelor oraşe necesitau în Asia, ca şi în Italia, mai mult decît o singură bătălie sîngeroasă; după ce toate celelalte metode mai moderate eşuaseră, iar rezistenţa obstinată a cetăţenilor nu luase sfîrşit nici în urma unei victorii în cîmp deschis, Lucius Lucullus trebui să conducă trupe mai ales împotriva oraşului independent Mytilene. Între timp, guvernatorul roman al Asiei, Lucius Murena, întîmpina noi dificultăţi din cauza regelui Mithridates. După încheierea păcii, el se ocupase de consolidarea stăpînirii sale în provinciile din nord, unde aceasta fusese puternic zdruncinată; îi pacificase pe colchidieni, numindu-l pe destoinicul său fiu, Mithridates, drept guvernatorul lor; apoi îl înlăturase şi se pregătea acum pentru o nouă expediţie în regatul său bosporan. Afirmaţia lui Archelaos, care, între timp, fusese nevoit să se refugieze la romani (p. 204), potrivit căreia aceste înarmări ar fi îndreptate împotriva Romei, îl determinară pe Murena să se deplaseze cu trupele sale din Cappadocia înspre Komana, pretextînd că Mithridates ar mai deţine teritorii de graniţă capadociene, şi să încalce graniţa Pontului (671, 83). Mithridates se mulţumi să adreseze o plîngere lui Murena, iar cînd această intervenţie se dovedi zadarnică, adresă o alta guvernului roman. Într-adevăr, au fost trimişi soli ai lui Sulla pentru a-l avertiza pe guvernator să se retragă, însă acesta nu se supuse, ci traversă Halysul, înaintînd pe teritoriul propriu-zis al Pontului. Mithridates se hotărî acum să folosească forţa împotriva forţei. Generalul său Gordias trebui să reţină armata pînă cînd regele sosi cu trupe mult superioare şi-l sili să accepte bătălia; Murena a fost înfrînt şi respins cu pierderi însemnate pînă dincolo de graniţa romană, în Frigia, iar garnizoanele romane au fost alungate din întreaga Cappadocie. În urma acestor evenimente, Murena avu obrăznicia să se declare învingător şi să adopte titlul de imperator (672, 82), însă lecţia dură şi o a doua admonestare din partea lui Sulla îl determinară în cele din urmă să nu forţeze lucrurile; pacea dintre Roma şi Mithridates a fost reînnoită (673, 81). Din cauza acestui conflict ridicol, cucerirea Mytilenei fusese amînată; abia după un lung asediu pe uscat şi de pe mare, în care flota bitiniană a adus servicii remarcabile, succesorul lui Murena reuşi să ia cu asalt oraşul (675, 79).
Revoluţia şi insurecţia de zece ani luase sfîrşit atît în Occident, cît şi în Orient; statul beneficia din nou de un guvern unitar şi de pace atît în interior, cît şi în exterior. În urma teribilelor convulsii din ultimii ani, acest repaus aducea o adevărată uşurare; dar era doar un repaus sau remarcabilul bărbat, căruia îi reuşise dificila operă de înfrîngere a inamicului ţării şi aceea, şi mai dificilă, a încătuşării revoluţiei, va face faţă şi celei mai dificile dintre toate, restabilirea ordinii sociale şi politice care se clătinau din temelii? Viitorul trebuia să decidă.