Capitolul X

Constituţia lui Sulla

În perioada în care se dădu prima bătălie între romani, în noaptea de 6 iulie 671 (83), venerabilul templu pe care-l ridicaseră regii, consacrat de către tînăra republică, ocolit de furtunile unei jumătăţi de mileniu, templul roman al lui Iupiter de pe Capitoliu, se mistui în flăcări. Nu era un semn prevestitor, ci o imagine a stării constituţiei romane. Şi ea căzuse în ruină şi avea nevoie să fie reedificată. Revoluţia era într-adevăr înfrîntă, însă lipsea încă foarte mult pînă la restaurarea vechii guvernări. Sigur, aristocraţia era convinsă că, acum, după moartea celor doi consuli revoluţionari, ar fi suficient să se organizeze obişnuitele alegeri complementare şi să se încredinţeze senatului grija de a hotărî asupra măsurilor necesare pentru recompensarea armatei victorioase, pedepsirea revoluţionarilor celor mai vinovaţi, poate şi pentru prevenirea unor asemenea tulburări. Însă Sulla, în ale cărui mîini victoria depusese pentru moment întreaga putere, judeca mai profund relaţiile şi persoanele. În epoca ei de glorie, aristocraţia Romei nu depăşise conservarea, pe jumătate măreaţă, pe jumătate obtuză, a formelor tradiţionale; cum ar fi putut greoaia guvernare colegială a acestor timpuri să impună cu energie şi consecvenţă o cuprinzătoare reformă de stat? Şi tocmai acum, după ce ultima criză eliminase aproape toate personalităţile senatului, energia şi inteligenţa necesare pentru o asemenea întreprindere lipseau mai mult ca oricînd. Cît de nefolositor era sîngele aristocratic şi în ce măsură Sulla aprecia cu justeţe inutilitatea acestuia o dovedeşte faptul că, exceptîndu-l pe Quintus Metellus, ruda sa prin căsătorie, el îşi alesese uneltele exclusiv din rîndurile fostului partid de mijloc şi ale dezertorilor din tabăra democraţilor, de exemplu, pe Lucius Flaccus, Lucius Philippus, Quintus Ofella, Gnaeus Pompeius. Sulla dorea restaurarea vechii constituţii cu aceeaşi ardoare ca şi cel mai înflăcărat dintre emigranţii aristocraţi; însă el înţelegea, poate nu în întreaga lor complexitate – cum ar fi putut altfel să îndrăznească iniţierea unei asemenea opere? –, dar oricum mai profund decît partidul lui, ce dificultăţi incomensurabile va ridica această muncă de restauraţie. El considera inevitabile atît o serie de largi concesii, în măsura în care acestea erau posibile fără a leza esenţa oligarhiei, cît şi constituirea unui energic sistem de represiune şi de prevenire; întrevăzu foarte clar că senatul, prin structura sa, va respinge sau va mutila orice concesie, va ruina, din punct de vedere parlamentar, orice nou edificiu politic. Dacă, încă după revoluţia lui Sulpicius, Sulla impusese măsurile, dintr-un domeniu sau altul, pe care le considerase necesare, acum, în împrejurări mult mai critice şi mai încordate, era decis să restaureze din proprie iniţiativă oligarhia, dar nu cu oligarhii, ci în ciuda lor. Sulla însă nu mai era consul, ci dispunea numai de puteri proconsulare, deci de natură pur militară; el avea nevoie de o autoritate cît mai apropiată de formele constituţionale, dar extraordinară, pentru a-şi impune reformele atît prietenilor, cît şi duşmanilor săi. Într-o scrisoare către senat, declară că predarea ordinii statului în mîinile unui singur bărbat, înzestrat cu puteri nelimitate, i se părea inevitabilă şi că se considera pe sine însuşi capabil de a duce această dificilă sarcină la bun sfîrşit. Această propunere, oricît de supărătoare a fost pentru mulţi, reprezenta, în condiţiile, date un ordin. În urma hotărîrii senatului, şeful acestuia, regele interimar Lucius Valerius Flaccus Tatăl, prezentă cetăţenilor, ca deţinător provizoriu al puterii supreme, propunerea ca proconsulului Lucius Cornelius Sulla să-i fie recunoscute toate acţiunile oficiale pe care consulul şi proconsulul le săvîrşise în trecut, iar ca pe viitor să-i fie acordat dreptul de a decide în primă şi în ultimă instanţă asupra vieţii şi proprietăţii cetăţenilor, de a dispune după propria-i apreciere de domeniile statului, de a schimba graniţele Romei, Italiei, ale statului după propria voinţă, de a dizolva sau de a întemeia comunităţi urbane în Italia, de a hotărî asupra provinciilor şi statelor dependente, de a acorda imperium-ul suprem în locul poporului şi de a numi proconsuli şi propretori, în fine, de a organiza viitorul stat prin legi noi; se decise să rămînă la latitudinea acestuia de a stabili momentul cînd îşi va considera misiunea încheiată şi cînd va depune această magistratură extraordinară şi ca, pe durata acesteia, să hotărască singur dacă magistratura supremă ordinară poate să coexiste sau nu cu cea extraordinară. Se înţelege că propunerea a fost acceptată fără crîcnire (noiembrie 672, 82) ; abia acum, noul stăpîn al statului, care evitase pînă atunci să păşească pe pămîntul capitalei ca proconsul, intră între zidurile Romei. Această nouă magistratură îşi împrumută numele de la dictatura suspendată de fapt după războaiele cu Hannibal (I, pp. 568-569); însă, aşa cum, în afara suitei sale înarmate, el era precedat de un număr dublu de lictori faţă de cel al dictatorului din timpurile apuse, această dictatură era, conform titulaturii oficiale şi de fapt, o „dictatură pentru promulgarea de noi legi şi pentru menţinerea ordinii republicii”, o funcţie cu totul diferită de cea de odinioară, limitată prin durată şi prin competenţă, care excludea dreptul de apel al cetăţenilor şi care nu anula magistratura ordinară. Ea se asemăna mai degrabă cu magistratura „celor zece bărbaţi numiţi pentru a stabili legile”, care, de asemenea, apăruseră ca un guvern extraordinar cu puteri plenipotenţiare şi în urma înlăturării magistraturii ordinare şi-şi administraseră magistratura cel puţin ca una nelimitată prin durată. Sau mai mult, această nouă magistratură, cu puterea sa absolută, bazată pe un decret al poporului, nelimitată prin nici o condiţie şi nici prin colegialitate, nu era nimic altceva decît vechea regalitate, care se întemeiase doar pe angajamentul voluntar al cetăţenilor de a se supune unui singur bărbat ales ca stăpîn absolut din mijlocul lor. Pentru dezvinovăţirea lui Sulla, chiar contemporanii săi considerau că un rege valora mai mult decît o constituţie nepotrivită şi se poate presupune că titlul de dictator fusese ales numai pentru a arăta că, aşa cum vechea dictatură implica o restabilire a vechii puteri regale cu diverse limitări (I, pp. 182, 205, 222), aceasta ar însemna o restaurare completă a puterii regale. Astfel, într-un mod ciudat, calea aleasă de Sulla coincidea şi în această privinţă cu cea străbătută de către Gaius Gracchus în scopuri cu totul diferite. Şi în această privinţă, partidul conservator a trebuit să împrumute de la adversarii săi; protectorul constituţiei oligarhice trebuia să se prezinte drept tiran, pentru a preveni tirania veşnic ameninţătoare. Această ultimă victorie a oligarhilor se asemăna din multe puncte de vedere cu o înfrîngere.

Sulla nu căutase şi nu-şi dorise dificila şi înfricoşătoarea muncă legată de opera de restauraţie; însă, întrucît nu-i rămase altă soluţie decît să o încredinţeze unor mîini cu totul incapabile sau să o preia el însuşi, o abordă cu energie nestăvilită. În primul rînd, trebuia luată o hotărîre privitoare la soarta vinovaţilor. În ceea ce-l privea, Sulla înclina spre iertare. Temperament coleric, el putea într-adevăr să-şi iasă din fire, iar cel care vedea că îi scapără ochii şi i se înroşesc obrajii trebuia să se păzească; dar setea de răzbunare cronică, proprie lui Marius în îndîrjirea sa de bătrîneţe, era cu totul străină caracterului său senin. Acţionase cu o moderaţie relativ considerabilă nu numai în urma revoluţiei din 666 (88, p. 177), dar nici a doua, care săvîrşise grozăvii atît de teribile şi-l lovise în mod personal atît de profund, nu-l dezechilibrase. În aceeaşi perioadă în care călăul tîrîse trupurile prietenilor săi pe străzile capitalei, el încercase să salveze viaţa lui Fimbria, care avea mîinile pătate de sînge, iar întrucît acesta alesese moartea voluntară, dăduse ordin ca decedatul să fie înmormîntat cu demnitate. În momentul debarcării în Italia, se oferise să ierte şi să uite şi nici unul dintre cei veniţi să încheie pacea nu fusese respins. Chiar şi după prima victorie tratase în acest spirit cu Lucius Scipio; partidul revoluţiei fusese acela care nu numai că a întrerupt tratativele, ci, în urma acestora, cu puţin înaintea prăbuşirii sale, reluase crimele într-o manieră mai îngrozitoare ca oricînd, ba chiar conspirase cu străvechiul inamic al ţării pentru nimicirea oraşului Roma. În virtutea noii sale autorităţi oficiale, imediat după preluarea regenţei, Sulla declară ca inamici ai ţării pe toţi acei magistraţi civili şi militari care, în urma tratatului cu Scipio, încheiat, după aprecierea lui Sulla, în forme legale, mai activaseră în interesul revoluţiei, iar din rîndul celorlalţi cetăţeni, pe aceia care o încurajaseră făţiş. Cel care ucidea un asemenea proscris nu numai că era ferit de orice pedeapsă, precum călăul care-şi îndeplineşte oficiul conform legii, dar primea pentru execuţie o compensaţie de 12.000 de denari (3.600 de taleri); dimpotrivă, cel care oferea ajutor unui proscris, chiar şi ruda cea mai apropiată, era pasibil de pedeapsa cea mai gravă. Averea proscrişilor revenea statului, ca şi prada din partea inamicului; copiii şi nepoţii lor erau excluşi de la cariera politică; însă, cu toate acestea, dacă erau de rang senatorial, erau obligaţi să se achite de datoriile senatoriale care le reveneau. Ultimele stipulaţii îşi găseau validitatea în cazul bunurilor şi urmaşilor acelora care căzuseră în luptă pentru revoluţie; aceasta depăşea chiar pedepsele ordonate în dreptul originar în cazul acelora care-şi întorseseră armele împotriva patriei. Caracterul cel mai înfricoşător al regimului de teroare era elasticitatea acestor categorii, împotriva căruia senatul se plînse imediat şi căruia Sulla însuşi încercă să-i găsească un remediu, publicînd numele proscrişilor şi stabilind drept ultim termen pentru închiderea listei de proscriere ziua de 1 iunie 673 (81). Această tablă sîngeroasă care creştea pe zi ce trecea, cuprinzînd pînă la urmă 4.700 de nume, provocă groaza justificată a cetăţenilor; cu toate acestea, se curmau astfel, într-o oarecare măsură, samavolniciile. Masa victimelor nu se datora resentimentelor personale ale regentului; ura sa arzătoare se îndreptă împotriva partizanilor lui Marius, autorii înfiorătoarelor masacre din anii 667 (87) şi 672 (82). La porunca lui, mormîntul învingătorului de la Aquae Sextiae a fost deschis, iar cenuşa acestuia aruncată în Anio, monumentele victoriilor sale asupra africanilor şi germanilor au fost dărîmate şi, întrucît moartea îi sustrase răzbunării atît pe el, cît şi pe fiul său, nepotul său adoptiv, Marcus Marius Gratidianus, care fusese de două ori pretor, foarte stimat de către cetăţenii romani, a fost executat prin tortura cea mai groaznică lîngă mormîntul lui Catulus, victima cea mai regretabilă a marienilor. De altfel, moartea îi ajunsese deja pe cei mai notabili dintre adversari; dintre conducători, nu mai rămăseseră decît Gaius Norbanus, care se sinucise la Rhodos în timp ce ecclesia delibera extrădarea sa ; Lucius Scipio, care-şi dobîndi iertarea – probabil datorită insignifianţei sale, ca şi datorită obîrşiei nobile – şi permisiunea de a-şi trăi restul zilelor la Massalia, locul său de refugiu; Quintus Sertorius, care rătăcea fără patrie de-a lungul coastei Mauretaniei. Cu toate acestea, la bazinul lui Servilius, acolo unde Vicus Iugarius se deschide spre for, se adunară capetele senatorilor ucişi, a căror expunere publică în acest loc fusese ordonată de către dictator; moartea seceră cumplit mai ales în rîndul bărbaţilor de rangul al doilea şi al treilea. În afara acestora care au fost trecuţi pe listă, fără o selecţie prea atentă, din cauza serviciilor aduse în interesul armatei revoluţionare, cîteodată din cauza unui avans acordat unui ofiţer din cadrul acesteia sau din cauza ospitalităţii oferite unuia dintre ei, răzbunarea îi lovi mai ales pe acei capitalişti care-i judecaseră pe senatori şi speculaseră cu averile confiscate de către Marius, „strîngăreţii” cum fuseseră numiţi; aproximativ 1.600 dintre aşa-numiţii cavaleri au fost trecuţi pe lista proscrişilor. Pedeapsa şi-o ispăşiră şi acuzatorii de profesie, flagelul cel mai crunt al nobililor, care-şi făcuseră o meserie din tîrîrea bărbaţilor de rang senatorial în faţa tribunalelor ecvestre. „Cum se face” – întreba curînd după aceea un avocat – „că ne-au lăsat tribunalele, de vreme ce i-au omorît atît pe acuzatori, cît şi pe judecători?”. Cele mai sălbatice şi cele mai josnice pasiuni bîntuiră dezlănţuite Italia timp de mai multe luni. În capitală, o trupă de celţi era însărcinată cu execuţiile, iar soldaţi şi subofiţeri de-ai lui Sulla străbăteau diferitele districte ale Italiei în acelaşi scop; însă oricare voluntar era, fireşte, bine-venit, iar adunătura nobilă şi umilă se îmbulzea nu numai pentru a încasa premiul asasinatului, ci şi pentru a-şi satisface propria sete de răzbunare la adăpostul persecuţiei politice. Se întîmpla cîteodată ca înscrierea pe listele proscrişilor să nu fie urmată, ci precedată de asasinat. Un exemplu va arăta cum se proceda la aceste execuţii. În Larinum, un oraş filomarian de noi cetăţeni, un anume Statius Albius Oppianicus, care, pentru a se sustrage unei acuzaţii de crimă, se refugiase în cartierul general al lui Sulla, apăru după victorie ca un comisar al regentului, destitui autorităţile oraşului şi se numi pe sine şi pe prietenii săi în locul lor şi-l proscrise şi-l ucise pe acela care-l ameninţase cu judecata, ca şi pe rudele sale cele mai apropiate şi pe prietenii săi. Astfel, nenumăraţi cetăţeni, mulţi dintre ei partizani declaraţi ai oligarhiei, căzură victime duşmăniei personale sau bogăţiei lor; înspăimîntătoarea confuzie şi indulgenţa culpabilă pe care Sulla o dovedi şi aici, ca pretutindeni, faţă de cei de care se simţea strîns legat împiedicară orice pedepsire a crimelor ordinare săvîrşite în această dezordine. Într-un mod asemănător se procedă cu bunurile confiscate. Din motive politice, Sulla încercă să-i determine pe cetăţenii de vază să participe la licitarea acestora; de altfel, o mare parte dintre ei se înghesuiau în mod voluntar, nici unul cu mai multă ardoare decît tînărul Marcus Crassus. În împrejurările date, nu se putea evita o depreciere severă a acestora, care rezulta, de altfel, şi din obiceiul vînzării proprietăţii confiscate de către stat la o sumă dinainte stabilită; la aceasta se adaugă faptul că regentul nu se uitase nici pe sine şi permise îndeosebi soţiei sale Metella, dar şi altor persoane nobile sau nu apropiate lui, chiar şi liberţilor şi tovarăşilor de banchete, fie să cumpere fără concurenţă, fie să nu plătească deloc; astfel, se spune că unul dintre liberţii săi ar fi achiziţionat la licitaţie o proprietate de 6 milioane de sesterţi (457.000 de taleri) pentru suma de 2.000 de sesterţi (152 de taleri), iar unul dintre subofiţerii săi ar fi ajuns prin asemenea speculaţii la o avere de 10 milioane de sesterţi (761.000 de taleri). Indignarea era mare şi legitimă; încă din timpul regenţei lui Sulla un avocat întrebă dacă nobilimea purtase războiul numai pentru a-i îmbogăţi pe liberţii şi sclavii săi. Însă în ciuda acestei risipe, venitul total din proprietăţile confiscate se ridică totuşi la nu mai puţin de 350 de milioane de sesterţi (27 de milioane de taleri), ceea ce ne oferă o imagine aproximativă cu privire la imensa întindere a acestor confiscări care loviseră îndeosebi partea cea mai bogată a cetăţenilor. Era într-adevăr o judecată teribilă. Nu mai exista proces, nu mai exista graţiere; spaima surdă apăsa ca un înveliş de plumb asupra ţării, iar cuvîntul liber amuţise, atît în forul capitalei, cît şi în cel al oraşelor din provincie. Ce-i drept, regimul de teroare avea alt caracter decît cel revoluţionar; în timp ce Marius îşi satisfăcea setea de răzbunare personală prin vărsarea sîngelui duşmanilor săi, se pare că Sulla considera terorismul într-un mod abstract, ca necesar pentru introducerea noului despotism, şi aplica masacrul cu o oarecare indiferenţă sau îi lăsa pe alţii să-l aplice. Însă pornind din partea unui partid conservator şi lipsit de orice urmă de pasiune, regimul de teroare apărea astfel şi mai respingător; republica părea cu atît mai mult irevocabil pierdută, cu cît nebunia şi fărădelegea îşi ţineau cumpăna de ambele părţi.

În reglementarea relaţiilor dintre Italia şi capitală, Sulla respectă principiul, proclamat de el însuşi, conform căruia fiecare cetăţean al unei comunităţi italice era din capul locului şi un cetăţean al Romei, deşi, în general, considera drept inexistente nu numai afacerile curente rezolvate în timpul revoluţiei, ci toate acţiunile de stat întreprinse în perioada aceasta. Deosebirile dintre cetăţeni şi aliaţii italici, dintre vechii cetăţeni de drept superior şi noii cetăţeni de drept inferior fuseseră şi rămîneau înlăturate. Dreptul deplin de vot a fost suspendat numai pentru liberţi, ei revenind la starea de dinainte. Pentru aristocraţii extremei, acest lucru putea fi considerat ca o concesie semnificativă; Sulla însă întrevăzuse necesitatea de a smulge conducătorilor revoluţionari această puternică pîrghie şi constatase că dominaţia oligarhiei nu putea fi ameninţată în mod serios de înmulţirea numărului cetăţenilor. Însă această indulgenţă de principiu era legată de judecarea cea mai cruntă a unor comunităţi de pe întregul cuprins al Italiei, fiind executată de comisari speciali, ajutaţi de garnizoanele distribuite pe întreaga suprafaţă a peninsulei. Unele dintre cetăţi au fost recompensate – de exemplu, prima comunitate care trecuse de partea lui Sulla, Brundisium, obţinu scutirea de impozit pentru vamă, atît de importantă pentru un port maritim –, multe însă au fost pedepsite. Celor mai puţin vinovate li s-au impus amenzi în bani, dărîmarea zidurilor şi distrugerea acropolelor; celor care opuseseră o rezistenţă mai îndîrjită, regentul le confiscă o parte din teritoriul lor, uneori chiar teritoriul întreg, acesta de altfel putînd fi considerat drept pierdut din punct de vedere legal, atît în cazul în care erau privite drept comunităţi de cetăţeni care-şi purtaseră armele împotriva patriei lor, cît şi în cel în care erau considerate state aliate, care purtaseră război cu Roma în ciuda tratatului de pace perpetuă. Concomitent cu aceasta, li se abrogă tuturor cetăţenilor expropriaţi, dar numai acestora, dreptul municipal şi cel de cetăţenie romană, ei primind în schimb dreptul latin inferior. Sulla evită astfel să ofere opoziţiei un nucleu sub forma comunităţilor italice de drept inferior; expropriaţii lipsiţi de patrie trebuiau să-şi piardă urmele în curînd în masa proletariatului. În Campania, colonia democratică Capua, nu numai că a fost suprimată, cum se înţelege de la sine, domeniul ei fiind retrocedat statului, dar, probabil în această perioadă, comunitatea Neapolis pierdu insula Aenaria (Ischia). În Latium a fost confiscat întregul teritoriu al marelui şi bogatului oraş Praeneste, probabil şi cel al oraşului Norba; de asemenea, în Umbria, cel al oraşului Spoletium. Sulmo din ţinutul pelign a fost chiar ras de pe faţa pămîntului. Însă braţul de fier al regentului apăsă cu cea mai mare asprime asupra celor două ţinuturi care opuseseră o rezistenţă dîrză pînă la sfîrşit, chiar şi după bătălia de la Porta Collina : Etruria şi Samnium. Aici, confiscarea totală lovi o seamă dintre comunităţile cele mai considerabile, ca, de exemplu, Florentia, Faesulae, Arretium, Volaterrae. Despre destinul Samniumului am vorbit mai sus; aici nu se făcură confiscări, ci ţara a fost pustiită pentru totdeauna, oraşele sale înfloritoare, chiar şi fosta colonie latină Aesernia, deveniră în curînd ruină, ţinutul fiind aşezat pe acelaşi plan cu Bruttium şi Lucania. Aceste dispoziţii referitoare la proprietatea solului italic puseră la îndemîna regentului atît acele pămînturi domeniale romane care fuseseră lăsate în folosinţă comunităţilor de aliaţi de odinioară, revenite acum guvernului roman în urma dizolvării lor, cît şi teritoriile confiscate ale comunităţilor pedepsite; iar el le utiliză pentru a stabili pe pămîntul lor soldaţii armatei victorioase. Cele mai multe dintre noile colonii au fost ridicate în Etruria, de exemplu la Faesulae şi Arretium, altele în Latium şi Campania, unde, printre altele, Praeneste şi Pompeii deveniră colonii ale lui Sulla; după cum am menţionat, repopularea Samniumului nu era cuprinsă în planurile regentului. O mare parte dintre aceste distribuiri se desfăşură după modelul lui Gracchus, astfel încît coloniştii erau ataşaţi unei comunităţi urbane deja existente. Numărul loturilor distribuite, estimate la 120.000, arată cît de cuprinzătoare erau aceste colonizări; cu toate acestea, unele suprafeţe de pămînt au fost folosite într-alt fel; de exemplu, templul Dianei de pe colina Tifata a fost dăruit cu unele pămînturi, altele, precum teritoriul cetăţii Volaterrae şi o parte din cel al Arretiumului, n-au fost distribuite, altele, în fine, fiind ocupate de către favoriţii lui Sulla, conform vechiului drept de ocupaţie, interzis de lege (p. 91), însă care, în aceste condiţii de anarhie, intrase din nou în uz. Scopurile pe care Sulla le urmărea cu ocazia acestei colonizări erau multiple. În primul rînd, el îşi respectă prin aceasta cuvîntul dat soldaţilor săi. Apoi, el reluă ideea, comună atît partidului reformei, cît şi conservatorilor moderaţi, în baza căreia întemeiase încă din anul 666 (88) un număr de colonii, guvernul mărind numărul de mici proprietari în Italia prin fărîmiţarea proprietăţilor mai mari; reînnoirea interdicţiei de reunificare a loturilor de pămînt dovedeşte cu cîtă seriozitate a abordat această problemă. În sfîrşit şi înainte de toate, el vedea în aceşti soldaţi colonizaţi garnizoane permanente, care vor apăra atît dreptul lor de proprietate, cît şi noua sa constituţie; din această cauză, acolo unde nu fusese confiscat întregul teritoriu, ca, de exemplu, la Pompeii, coloniştii nu au fost asimilaţi comunităţii urbane a vechilor cetăţeni, ci au fost constituiţi în două corpuri de cetăţeni, unite prin acelaşi zid de incintă. În celelalte privinţe, această fondare de colonii se înfăptui pe aceeaşi bază legală şi în aceeaşi formă militară ca şi cele de pînă acum; faptul că nu se bazase direct, ca în cazul celor mai vechi, ci numai indirect pe o lege, în măsura în care regentul le constituia în virtutea unei clauze din Legea Valeria, nu producea nici o diferenţă legală. Numele de colonii militare, prin care se deosebesc de cele mai vechi, se poate justifica numai prin faptul că opoziţia dintre soldat şi cetăţean, anulată îndeobşte prin colonizarea soldaţilor, urma să rămînă şi rămase în vigoare la coloniştii lui Sulla chiar şi după aşezarea lor, ei trebuind să formeze, într-un fel, armata permanentă a senatului. Înrudită cu această constituire reală a unei armate permanente a senatului este măsura regentului de a alege din rîndul sclavilor proscrişilor peste 10.000 dintre bărbaţii cei mai tineri şi mai viguroşi şi de a-i elibera în masă. Aceşti Cornelii noi, a căror existenţă civilă era legată de validitatea instituţiilor patronului lor, urmau să fie un fel de gardă personală pentru oligarhie şi s-o ajute în stăpînirea plebei urbane; în lipsa unei garnizoane în capitală, de ea depindea totul.

Aceşti stîlpi extraordinari, pe care regentul aşeză mai întîi oligarhia, slabi şi efemeri cum au apărut poate şi autorului lor, erau totuşi unicele mijloace posibile, dacă se dorea evitarea unor măsuri, ca, de exemplu, instituirea definitivă a unei armate permanente la Roma şi altele asemănătoare, care ar fi pus capăt oligarhiei mai repede decît atacurile demagogice. Fundamentul permanent al puterii statale ordinare a oligarhiei trebuia să fie, fireşte, senatul, cu o autoritate atît de mult potenţată şi concentrată, încît, pentru adversarii săi neorganizaţi, să rămînă inatacabil în toate punctele vulnerabile. Se terminase cu sistemul de tranzacţii, respectat vreme de 40 de ani. Constituţia lui Gracchus, încă protejată în timpul primei reforme a lui Sulla din anul 666 (88), a fost abolită acum cu desăvîrşire. După Gaius Gracchus, guvernul acordase practic proletariatului capitalei dreptul de răzmeriţă şi-l răscumpărase prin distribuţii de grîu regulate de care beneficiau cetăţenii domiciliaţi la Roma; Sulla îl desfiinţă. Prin arendarea la Roma a dijmei şi vămilor provinciei Asia, Gaius Gracchus organizase şi consolidase ordinul capitaliştilor. Sulla anulă sistemul intermediarilor şi transformă vechile contribuţii ale asiaticilor în dări fixe, care erau distribuite diferitelor districte, după modelul listelor de evaluare concepute pentru plătirea restanţelor. Prin acordarea funcţiilor de juraţi unor bărbaţi din ordinul ecvestru, Gaius Gracchus obţinuse pentru ordinul capitaliştilor o participare indirectă la administraţie şi la guvernare, care se dovedi adeseori mai puternică decît administraţia şi guvernarea oficială; Sulla desfiinţă tribunalele ecvestre şi le restabili pe cele senatoriale. Gaius Gracchus sau epoca sa acordaseră cavalerilor un loc special la serbările populare, aşa cum aveau de mai multă vreme senatorii (I, p. 545); Sulla suspendă acest privilegiu şi îi surghiuni pe cavaleri din nou pe băncile plebeilor. Ordinul ecvestru, constituit ca atare de către Gaius Gracchus, îşi pierdu existenţa politică datorită lui Sulla. În legislaţie, administraţie şi justiţie senatul urma să exercite autoritatea supremă necondiţionat, fără împărţirea funcţiilor, şi pentru totdeauna şi să se distingă prin semne exterioare nu numai ca ordin privilegiat, ci şi ca unicul ordin privilegiat.

În scopul acesta, trebuia ca, înainte de toate, autoritatea guvernamentală să fie completată şi plasată într-o stare de independenţă. În urma ultimelor crize, numărul senatorilor fusese redus drastic. Sulla oferi celor exilaţi de către tribunalele ecvestre posibilitatea de întoarcere – fostului consul Publius Rutilius Rufus (p. 144), care, de altfel, nu făcu uz de această permisiune, şi prietenului lui Drusus, Gaius Cotta (p. 157) –, însă aceasta nu era decît o compensaţie minoră pentru golurile produse în rîndurile senatului de terorismul revoluţionar ca şi de cel reacţionar. Din această cauză, la ordinul lui Sulla, senatul a fost completat printr-o procedură extraordinară cu aproximativ 300 de noi senatori pe care adunarea triburilor trebuia să-i aleagă cu predilecţie, cum este de înţeles, atît din rîndul bărbaţilor mai tineri ai familiilor senatoriale, cît şi din cel al ofiţerilor lui Sulla şi al altor parveniţi în urma ultimei revoluţii. Însă primirea în senat era reglementată într-alt fel şi pentru viitor, fiind aşezată pe baze fundamental diferite. Conform constituţiei de pînă acum, accesul în senat se realizase fie prin numirea de către cenzor, care era, de fapt, calea ordinară şi propriu-zisă, fie prin ocuparea uneia dintre cele trei magistraturi curule, consulatul, pretura sau edilitatea, de care, în urma Legii Ovinia (I, p. 545), locul şi votul în senat erau legate de drept. Ocuparea unei magistraturi inferioare, a tribunatului sau a cvesturii, oferea, ce-i drept, în măsura în care selecţia cenzorilor se îndrepta mai ales spre aceşti bărbaţi, posibilitatea reclamării unui loc în senat, însă nicidecum o candidatură statornicită prin lege. Dintre aceste două moduri de admitere, Sulla îl anulă pe cel dintîi prin suprimarea, cel puţin în practică, a cenzurii şi-l modifică pe al doilea în sensul că admiterea legală în senat urma să fie legată de edilitate, şi nu de cvestură, mărind totodată la 20 numărul cvestorilor aleşi în fiecare an. Odată cu această măsură se anulă şi prerogativa, care pînă atunci aparţinuse de drept cvestorilor, deşi nu mai era practicată de mult în sensul ei originar, de a elimina senatorii sub diferite pretexte, cu ocazia revizuirilor listelor efectuate din cinci în cinci ani (I, p. 546); inamovibilitatea, pînă atunci nominală, a senatorilor era astfel definitiv statornicită de către Sulla. Numărul total al senatorilor, care pînă atunci nu depăşise cu mult vechiul număr ordinar de 300 şi, probabil, deseori nici nu-l atinsese, a fost mărit considerabil, poate chiar dublat, creştere justificată, de altfel, prin atribuţiile senatului, sporite în urma preluării funcţiilor de juraţi. Mai mult, întrucît senatorii admişi în mod extraordinar, ca şi cvestorii, erau numiţi de către comiţiile triburilor, senatul, ales pînă atunci numai indirect de către popor (I, p. 225), se baza acum în exclusivitate pe o alegere populară directă, apropiindu-se în felul acesta de regimul reprezentativ în măsura în care corespundea structurii oligarhiei şi concepţiilor Antichităţii în general. Senatul, destinat la început numai consultării magistraţilor, evoluă cu timpul spre un colegiu de conducere care ordona magistraţilor şi care preluase efectiv guvernarea; nu era altceva decît o evoluţie firească faptul că li s-a sustras magistraţilor dreptul lor iniţial de a desemna şi de a destitui senatorii, senatul fiind aşezat pe aceleaşi temelii juridice pe care se întemeia puterea magistraţilor înşişi. Prerogativa colosală a cenzorilor de a revizui lista senatorilor şi de a şterge sau adăuga nume după propria apreciere era într-adevăr incompatibilă cu o constituţie oligarhică bine rînduită. Deoarece prin alegerea cvestorilor se avea grijă de completarea regulată a senatului, revizuirile cenzoriale deveniseră inutile, iar prin suprimarea lor se consolidase principiul fundamental al oricărei oligarhii, acela al inamovibilităţii şi duratei pe viaţă a membrilor ordinului guvernant ajuns la putere.

În ceea ce priveşte legislaţia, Sulla se mulţumi să reia măsurile din anul 666 (88) şi să garanteze senatului, prin lege, iniţiativa legislativă, care îi revenea de fapt de mult timp, cel puţin în faţa tribunilor. Corpul cetăţenilor rămînea suveranul formal; însă în privinţa adunărilor sale originare, regentul crezu de cuviinţă să le păstreze cu grijă numele şi să prevină cu şi mai mare grijă orice activitate reală a acestora. Însuşi dreptul de cetăţenie era tratat de către Sulla cu cea mai mare desconsideraţie; el nu-şi impuse nici o stavilă în acordarea lui atît comunităţilor de noi cetăţeni, cît şi multor spanioli şi celţi; mai mult, probabil nu fără intenţie, nu întreprinse nici o măsură pentru stabilirea listei de cetăţeni, care ar fi necesitat doar o revizuire urgentă în urma unor asemenea transformări colosale, dacă guvernul se mai preocupa cu seriozitate de privilegiile legate de acest drept. Competenţa legislativă a comiţiilor nu a fost restrînsă în mod direct; nici nu era necesar, întrucît, ca o consecinţă a iniţiativei senatului, mai bine ancorată acum, poporul nu mai putea interveni cu uşurinţă în administraţie, finanţe sau jurisdicţie penală împotriva guvernului, iar participarea lui legislativă era readusă la dreptul de a aproba schimbările intervenite în constituţie. Mai importantă era participarea cetăţenilor la alegeri, care, se pare, nu putea fi suprimată fără a tulbura spiritele mai mult decît dorea sau putea să le tulbure restauraţia lui Sulla, înfăptuită în interesul aristocraţilor. Intervenţiile partidului mişcării în alegerile sacerdotale au fost înlăturate; Sulla a casat nu numai Legea Domitia din anul 650 (104), care transferase alegerile pentru sacerdoţiul suprem în întregime poporului (p. 135), ci şi alte dispoziţii asemănătoare mai vechi referitoare la pontifex maximus şi la curio maximus (I, p. 569), colegiile sacerdotale fiind reînvestite cu dreptul de a se completa singure, aşa cum îl avuseseră la origine. În ceea ce priveşte alegerile în magistraturi, în general s-a respectat modalitatea urmată şi pînă acum, cu excepţia reglementării comandamentului militar, despre care vom vorbi imediat şi care prevedea o limitare substanţială a puterii cetăţenilor care, într-o anumită măsură, transferă dreptul de numire a generalilor de la corpul cetăţenesc la senat. Se pare că Sulla nici nu a reluat cu această ocazie tentativa, întreprinsă anterior, a unei restauraţii a sistemului de vot instituit de către Servius (p. 176), fie că socotea constituirea ordinii de vot mai mult sau mai puţin indiferentă, fie că i se părea că această ordine mai veche contribuie la creşterea periculoasă a influenţei capitaliştilor. Numai calificările necesare au fost restabilite şi, în parte, sporite. A început să se respecte din nou cu severitate limita de vîrstă necesară pentru ocuparea magistraturilor; de asemenea, reglementarea conform căreia fiecare candidat pentru consulat trebuia să fi deţinut anterior pretura, iar fiecare candidat pentru pretură să fi deţinut anterior cvestura, în timp ce edilitatea putea fi evitată. Diferitele încercări, întreprinse cu puţină vreme în urmă, de a institui tirania sub forma consulatului deţinut timp de mai mulţi ani antrenaseră măsuri de o rigurozitate extremă; se stabili ca între deţinerea a două magistraturi diferite să se scurgă cel puţin doi ani, însă între deţinerea a două magistraturi egale, cel puţin 10 ani. Cu această ultimă reglementare a fost preluată mai vechea ordine din anul 412 (342) (I, p. 223), în locul interdicţiei absolute a realegerii în consulat, preferată de recenta epocă ultraoligarhică. În general însă, Sulla acceptă ca alegerile să-şi urmeze cursul şi încercă numai să încătuşeze autoritatea magistraţilor, astfel încît, chiar dacă ar fi fost desemnat de către capriciile imprevizibile ale comiţiilor, alesul să fie incapabil să se răzvrătească împotriva oligarhiei.

Magistraţii supremi ai statului erau în această perioadă cele trei colegii – al tribunilor poporului, al consulilor şi al pretorilor şi cenzorilor. Toate trei părăsiră restauraţia lui Sulla cu drepturi substanţial limitate, îndeosebi magistratura tribuniciană, care, ce-i drept, îi apărea regentului ca o unealtă indispensabilă chiar şi pentru guvernarea senatului, însă, cu toate acestea, susceptibilă de constrîngeri mai severe şi mai durabile, fiind creată de revoluţie şi, din această cauză, predispusă să dea naştere la noi revoluţii. Puterea tribuniciană se născuse din dreptul de a casa prin veto acţiunile oficiale ale magistraţilor, de a condamna eventual pe contravenient la plata unei amenzi şi de a cere pedepsirea lui în alt mod; tribunii păstrau aceste prerogative şi acum, numai că, de data aceasta, se impuse o amendă pecuniară substanţială în cazul abuzului de acest drept, care distrugea necondiţionat existenţa civilă a celui în cauză. Cealaltă prerogativă a tribunului, de a trata cu poporul după bunul plac, fie pentru a-i transmite noutăţi, fie pentru a-i propune legi spre votare, fusese pîrghia cu ajutorul căreia Gracchii, Saturninus şi Sulpicius, revoluţionaseră statul; fără a fi suspendată, a fost totuşi condiţionată de permisiunea prealabilă a senatului. În sfîrşit, deţinerea tribunatului îi aducea celui în cauză imposibilitatea preluării unei magistraturi superioare; o reglementare care se baza, ca atîtea altele din restauraţia lui Sulla, pe vechile maxime patriciene şi, la fel ca în epoca anterioară admiterii plebeilor în magistraturile civile, declara drept incompatibile tribunatul, pe de o parte, magistraturile curule, pe de alta. Pe această cale, legiuitorul oligarhiei spera să se opună demagogiei tribuniciene şi să-i îndepărteze de la tribunat pe toţi bărbaţii ambiţioşi şi dornici de carieră, menţinînd tribunatul, dimpotrivă, ca pe o unealtă a senatului, atît pentru medierea între acesta şi cetăţeni, cît şi, la nevoie, pentru neutralizarea magistraţilor; şi cum autoritatea regală şi, mai tîrziu, cea a magistraţilor republicani asupra cetăţenilor nu apare cu mai multă claritate ca în maxima „ei deţin dreptul exclusiv de a se adresa poporului”, supremaţia senatului, reglementată pentru prima dată din punct de vedere legal, se dovedi frapantă în permisiunea pe care tribunul poporului trebuia s-o ceară cu ocazia oricărei afaceri cu cetăţenii.

Deşi erau privite de către restauratorul aristocraţiei la Roma cu ochi mai buni decît tribunatul, suspect prin structura sa, consulatul şi pretura nu scăpară totuşi de neîncrederea pe care oligarhia a nutrit-o întotdeauna faţă de propriile sale unelte. Ele au fost limitate simţitor, însă cu mai multe menajamente. Sulla porni în acest caz de la divizarea atribuţiilor. La începutul acestei perioade, exista următoarea organizare. Ca şi odinioară, cei doi consuli deţineau şi acum afacerile magistraturii supreme, pentru care legea nu statornicise competenţe speciale. Acesta era cazul jurisdicţiei din capitală, căreia, conform unei reguli neîncălcate vreodată, consulii nu i se puteau dedica, şi al magistraturilor transmarine existente pe atunci, Sicilia, Sardinia şi cele două Spanii, unde consulul putea, ce-i drept, să deţină comanda, însă o exercita numai în mod excepţional. În cursul obişnuit al lucrurilor, celor şase pretori li se acordau aşadar şase competenţe speciale: cele două funcţii judiciare din capitală şi cele patru magistraturi transmarine, consulilor rămînîndu-le, în virtutea competenţei lor generale, conducerea afacerilor nejudiciare din capitală şi comanda militară în teritoriile continentale. Întrucît această competenţă generală era ocupată de două ori, un consul rămînea de fapt la dispoziţia guvernului şi, în consecinţă, aceşti opt magistraţi supremi erau suficienţi. În cazuri extraordinare, rămînea posibilitatea fie de a cumula mai multe competenţe civile în cazul unei singure persoane, fie de a le prelungi pe cele militare dincolo de termenul lor (prorogare). Nu era un lucru neobişnuit să i se încredinţeze cele două funcţii judiciare aceluiaşi pretor şi să i se atribuie pretorului urban sarcinile din capitală pe care le rezolva de obicei consulul; dimpotrivă, se evita, după cum se poate lesne înţelege, concentrarea mai multor comenzi în aceeaşi mînă. Acest inconvenient era înlăturat prin faptul că deşi în imperium-ul militar nu exista interregnul, acesta, deşi limitat prin lege, se perpetua totuşi, din punct de vedere legal, şi după depăşirea termenului, pînă cînd se înfăţişa succesorul şi-l elibera pe predecesor de comandamentul său; sau, ceea ce este acelaşi lucru, consulul sau pretorul comandant putea şi trebuia să rămînă în locul noului consul sau pretor, dacă succesorul nu apăruse, chiar şi după scurgerea duratei magistraturii sale. Influenţa senatului asupra acestei distribuiri a funcţiilor consta, conform obişnuinţei, în puterea sa fie de a respecta mersul ordinar al lucrurilor, aşadar de a permite celor şase pretori să-şi tragă la sorţi cele şase competenţe speciale, iar consulilor să se ocupe de afacerile nejudiciare de pe continent, fie de a ordona o abatere de la această regulă – ca, de exemplu, aceea de a-i încredinţa consulului o comandă transmarină deosebit de importantă pentru momentul acela sau o comisie militară sau judiciară extraordinară, cum ar fi comanda asupra flotei, sau o anchetă penală importantă. Încadrîndu-le astfel şi pe acestea în rîndul competenţelor ce trebuiau să fie împărţite, el dispunea în continuare de cumulările şi prelungirile devenite necesare prin aceste măsuri. Totuşi, în această eventualitate, senatul avea numai dreptul de stabilire a competenţelor pretoriene şi consulare pentru fiecare caz în parte, şi nu pe cel al desemnării persoanelor care urmau să acopere magistratura; aceasta se realiza întotdeauna fie printr-un acord al magistraţilor din colegiu, fie prin tragere la sorţi. Cetăţenii nu interveneau în mersul acestor afaceri decît în cazul în care erau chemaţi, în epocile mai vechi, să legalizeze printr-un decret special al poporului prelungirea de fapt a comandamentului, dacă succesorul nu sosise (p. 230); acest lucru era însă necesar mai mult în spiritul decît în litera legii şi a fost dat uitării destul de repede. În cursul secolului al VII-lea, treptat, se adăugară şase competenţe noi pe lîngă cele existente: cele cinci guvernări noi din Macedonia, Africa, Asia, Narbo şi Cilicia, ca şi preşedinţia în comisia de judecată permanentă pentru delapidări (pp. 50-51). Odată cu lărgirea continuă a sferei de acţiune a guvernului roman, interveniră tot mai frecvent cazurile în care magistraţii supremi erau aşezaţi în fruntea unor comisii militare sau judiciare extraordinare. Cu toate acestea, nu se mărise numărul magistraţilor supremi; astfel, pentru opt magistraţi, desemnaţi anual, reveneau cel puţin 12 competenţe speciale pentru fiecare an, fără a le considera şi pe cele neprevăzute. Aşadar, nu este deloc întîmplător că acest deficit a fost acoperit, o dată pentru totdeauna, prin crearea de noi preturi. Potrivit cu litera constituţiei, toţi magistraţii supremi ar fi trebuit să fie aleşi an de an de către corpul cetăţenesc; conform noii ordini sau, mai degrabă, dezordini – din cauza căreia vacanţele erau acoperite în principal prin prelungirea termenului magistraturii, senatul acordînd, de regulă, un al doilea an magistraţilor, care, legal, trebuiau să activeze numai un singur an, acesta putînd însă, după plac, să fie şi refuzat –, corpul de cetăţeni nu mai ocupa posturile cele mai bănoase şi mai importante din stat, ci acestea reveneau senatului prin intermediul unei liste de concurenţi oferite de alegerile cetăţeneşti. Întrucît printre aceste competenţe cele mai căutate deveniră comandamentele transmarine, ele aducînd cîştigurile cele mai mari, se statornici obiceiul de a acorda acelor magistraţi, legaţi, fie de drept, fie de fapt, de capitală, aşadar celor doi pretori care administrau justiţia şi adeseori chiar consulilor, un comandament de dincolo de mare după încheierea anului lor de magistratură; faptul concorda cu natura prerogării, întrucît autoritatea oficială a magistratului, activînd la Roma sau în provincie, se acorda, ce-i drept pe căi diferite, nediferenţiindu-se totuşi din punct de vedere constituţional. Aceasta era starea lucrurilor pe care Sulla o găsi în vigoare şi care va constitui temelia noii sale ordini. Ideea de bază era o separare completă între autoritatea politică, ce guverna în districtele de cetăţeni, şi cea militară, care guverna în cele ale necetăţenilor, şi extinderea necondiţionată a duratei magistraturii supreme de la unul la doi ani, dintre care primul urma să fie consacrat afacerilor civile, cel de-al doilea, celor militare. În privinţa spaţiului, autoritatea civilă şi cea militară fuseseră într-adevăr de mult despărţite prin constituţie; prima se terminase la pomerium, acolo unde începea a doua; cu toate acestea, acelaşi bărbat deţinea, concomitent, puterea politică supremă şi cea militară supremă. În viitor, consulul şi pretorul urmau să trateze cu senatul şi cu cetăţenii, proconsulul şi pretorul să comande armata, însă primului să-i fie interzisă prin lege orice activitate militară, iar celui de-al doilea, orice activitate politică. Aceasta conduse mai întîi la separarea politică a ţinutului nord-italic de Italia propriu-zisă. Pînă acum, cele două regiuni se aflaseră poate într-o opoziţie naţională, în măsura în care în Italia de Nord predominau ligurii şi celţii, Italia Centrală şi de Sud fiind locuite de italici; însă, din punct de vedere politic şi administrativ, întregul ţinut continental al statului roman, de la strîmtoarea maritimă pînă la Alpi, cu includerea posesiunilor ilirice, a comunităţilor cetăţeneşti, latine şi nelatine fără deosebire, se afla în timpuri ordinare sub administraţia magistraţilor supremi de la Roma, oricine s-ar fi aflat la conducere, aşa cum şi fondările de colonii vizau întregul cuprins al acestui teritoriu. Conform organizării lui Sulla, Italia propriu-zisă, a cărei graniţă deveni Rubiconul în locul Aesisului, a fost subordonată autorităţilor romane ordinare ca un teritoriu locuit acum în exclusivitate de către cetăţeni romani, iar faptul ca nici o armată şi nici un comandant să nu staţioneze în acest district deveni un principiu de stat fundamental al dreptului public roman; dimpotrivă, ţara celţilor de dincoace de Alpi, în care nu putea lipsi un comandant militar din cauza incursiunilor permanente ale populaţiilor Alpilor, a fost constituită într-o guvernare specială conform modelului vechilor comandamente transmarine. În sfîrşit, prin mărirea de la şase la opt a numărului de pretori desemnaţi în fiecare an, noua organizare a conducerii se prezentă astfel: cei 10 magistraţi supremi numiţi în fiecare an se dedicau, pe durata primului an al magistraturii lor, fiind consuli sau pretori, afacerilor capitalei – cei doi consuli, guvernării şi administraţiei; doi dintre pretori, jurisdicţiei civile; ceilalţi şase, administraţiei jurisdicţiei penale reorganizate –, în timp ce în al doilea an al magistraturii ei preluau, ca proconsuli sau propretori, comanda într-una dintre cele zece provincii: Sicilia, Sardinia, cele două Spanii, Macedonia, Asia, Africa, Narbo, Cilicia şi Galia italică. Sporirea, menţionată mai sus, de către Sulla a numărului cvestorilor la 20 aparţine tot acestui context. Prin aceasta se institui înainte de toate o regulă distinctă şi stabilă în locul distribuirii magistraturii de pînă acum, haotică şi pasibilă de felurite maşinaţii şi intrigi răuvoitoare; însă, pînă la urmă, se puse şi o stavilă exceselor puterii magistraţilor, sporindu-se substanţial influenţa autorităţii guvernamentale supreme. Conform ordinii de pînă atunci, singura distincţie legală în cadrul imperiului era cea dintre oraş, înconjurat de inelul zidurilor, şi ţinutul situat în afara pomerium-ului; noua ordine puse în locul cetăţii Italia, sustrasă autorităţii militare, fiind considerată de acum înainte într-o stare de pace perpetuă, în opoziţie cu ţinutul continental şi transmarin, care se afla, dimpotrivă, cu necesitate, sub comandanţi militari, aşa-numitele provinciae. Conform ordinii de pînă atunci, acelaşi bărbat rămăsese adesea doi, cîteodată şi mai mulţi ani în aceeaşi magistratură; noua ordine limita magistraturile din capitală, ca şi funcţiile de guvernatori, fără excepţie, la o durată de un an, iar dispoziţia specială, potrivit căreia fiecare guvernator trebuia să părăsească provincia, necondiţionat, în termen de 30 de zile de la sosirea succesorului său, arată foarte limpede tendinţa acestei reglementări, îndeosebi dacă i se adaugă interdicţia, amintită mai sus, a realegerii nemijlocite a fostului magistrat în aceeaşi sau într-o altă magistratură. Aceasta era mult încercata maximă prin care senatul îşi supusese odinioară regalitatea, potrivit căreia limitarea magistraturii în competenţă era favorabilă democraţiei, iar în durată, oligarhiei. Conform ordinii de pînă atunci, Gaius Marius putuse acţiona concomitent ca şef al senatului şi comandant suprem al statului; dacă i se atribuie propriei stîngăcii nereuşita răsturnării oligarhiei prin intermediul acestei duble puteri oficiale, se pare că acum s-au luat toate măsurile ca nu cumva un urmaş mai dibaci să folosească cu pricepere aceeaşi pîrghie. Conform ordinii de pînă atunci, chiar şi magistratul numit nemijlocit de popor putuse să deţină o poziţie militară; cea a lui Sulla însă o rezervă pe aceasta în exclusivitate acelor magistraţi pe care senatul îi confirmă în autoritatea lor prin prelungirea termenului puterii lor oficiale. Ce-i drept, prelungirea magistraturii deveni acum o practică permanentă; în ceea ce priveşte auspiciile şi denumirea, formalităţile constituţionale în general, ea a fost tratată şi în continuare ca o extindere extraordinară a duratei ei. Faptul nu era de neglijat. Consulul şi pretorul nu puteau fi destituiţi de nimeni, exceptîndu-i, poate, pe cetăţeni; proconsulul şi propretorul erau numiţi şi concediaţi de către senat, astfel încît, prin această stipulaţie, întreaga putere militară de care, la urma urmei, depindea totul ajunse, cel puţin formal, în subordinea senatului.

În sfîrşit, am remarcat mai sus că cea mai înaltă dintre magistraturi, cenzura, deşi nu a fost propriu-zis suprimată, a fost totuşi limitată, aşa cum se limitase odinioară dictatura. În practică, ea devenise într-adevăr de prisos. Pentru completarea senatului, se luaseră acum alte măsuri; de cînd Italia devenise, în realitate, degrevată de impozite, iar armata se forma în principal prin înrolare, lista celor supuşi la contribuţii şi obligaţi la serviciul militar îşi pierduse practic importanţa primordială, iar senatului nu-i displăcea dacă haosul se instituia în registrul celor îndreptăţiţi la vot. Aşadar, rămîneau numai afacerile financiare curente, pe care consulii le administraseră şi pînă acum dacă nu avuseseră loc alegerile pentru cenzură, ceea ce se întîmpla destul de frecvent, şi pe care le preluară drept o parte a activităţii lor oficiale ordinare. În comparaţie cu cîştigul real prin care i se suspendase magistraturii, prin cenzură, demnitatea sa supremă, mărirea numărului de pontifi de la opt (I, p. 213), de auguri, de la nouă (I, p. 213), de păstrători ai oracolelor, de la zece (I, p. 211) la cîte 15, de epuloni, de la trei (I, p. 595) la şapte, era o măsură de importanţă scăzută şi nu prejudicia supremaţia colegiului guvernamental conducător; ea avea drept scop principal satisfacerea ambiţiilor senatorilor, atît de numeroşi acum.

Chiar şi sub vechea constituţie votul decisiv aparţinea, în sistemul financiar, senatului; aici nu era vorba aşadar de nimic altceva decît de restaurarea unei administraţii ordonate. Sulla traversase la început o criză pecuniară destul de periculoasă; sumele aduse din Asia Mică fuseseră cheltuite rapid pentru plătirea soldei numeroasei armate care-şi sporise zilnic rîndurile. În urma victoriei de la Porta Collina, senatul a trebuit să adopte măsuri extraordinare, întrucît tezaurul public fusese dus la Praeneste. El a pus în vînzare diferite terenuri de construcţie din capitală şi mai multe părţi din domeniul Campaniei; regii clientelari, comunităţile eliberate şi aliate au fost supuse la contribuţii extraordinare; în parte, li s-a confiscat proprietatea funciară şi vămile, în parte, li s-au acordat noi privilegii în schimbul unor sume de bani. Restul tezaurului public, de aproximativ patru milioane de taleri, găsit la predarea Praenestei, licitaţiile publice care începură în curînd şi alte măsuri extraordinare au contribuit însă la depăşirea crizei de conjunctură. Pentru viitor, s-au luat însă măsuri de precauţie nu atît prin reforma administraţiei financiare a Asiei Mici, de care beneficiaseră în primul rînd contribuabilii, tezaurul public fiind aproape în pierdere, cît mai ales prin reînnoita confiscare a domeniului Campaniei, la care se adăuga acum şi Aenaria (p. 234), şi îndeosebi prin abolirea distribuirilor de grîu, care, din timpul lui Gaius Gracchus, secătuiseră finanţele romane.

Pe de altă parte, sistemul judiciar a fost modificat esenţial, atît din considerente politice, cît şi pentru a conferi mai multă unitate şi utilitate legislaţiei de procedură, insuficientă şi incoerentă pînă atunci. În afară de tribunalele în care ansamblul de cetăţeni decidea asupra apelului care urma sentinţei magistratului, existau în această perioadă două modalităţi procedurale în faţa juraţilor. Cea ordinară, aplicabilă, în conformitate cu concepţiile noastre, tuturor cazurilor de proces penal sau civil, cu excepţia crimelor îndreptate nemijlocit împotriva statului, consta în aceea că unul dintre cei doi pretori ai capitalei ancheta cazul, iar un jurat numit de acesta formula sentinţa pe baza acestei instrucţii. Procesul extraordinar al juraţilor intervenea în importantele cazuri civile sau penale pentru care, în locul unui singur jurat, se convoca o curte de juraţi propriu-zisă. În această categorie intrau fie tribunalele speciale constituite pentru fiecare caz în parte (de exemplu, pp. 102, 124), fie comisiile juridice permanente, ca, de exemplu, cea pentru exacţiuni (p. 51), pentru otrăviri şi omucideri (p. 77), poate şi pentru corupţia electorală şi alte crime (ele fuseseră înfiinţate în secolul al VII-lea), fie, în sfîrşit, curtea centumvirilor sau, simplu, a celor 100, numită, datorită lăncii folosite la procesele referitoare la proprietate, şi „tribunalul lăncii” (hasta). Perioada şi cauzele întemeierii acestui „tribunal al lăncii”, competent în procesele referitoare la moşteniri, sînt învăluite în obscuritate, însă nu vor fi fost în esenţă aceleaşi ca în cazul comisiilor juridice menţionate mai sus. În legătură cu conducerea acestor curţi de judecată existau dispoziţii diferite în conformitate cu ordonanţele lor specifice: astfel, în fruntea tribunalului pentru exacţiuni se găsea un pretor, a celui pentru crime, un preşedinte desemnat în mod special din rîndul foştilor edili, la conducerea celui „al lăncii”, mai mulţi directori aleşi din numărul foştilor cvestori. Conform organizării Gracchilor, juraţii erau aleşi, atît pentru procedura ordinară, cît şi pentru cea extraordinară, din rîndul bărbaţilor din censul ecvestru, neaparţinînd senatului; numai pentru „tribunalul lăncii” erau numiţi trei juraţi din fiecare dintre cele 35 de triburi în urma unor alegeri libere, curtea fiind formată din aceşti 105 bărbaţi. Reformele lui Sulla aveau în esenţă un caracter triplu. Mai întîi, el mări considerabil numărul tribunalelor de juraţi. De acum înainte, vor exista comisii speciale de juraţi pentru exacţiuni, pentru crimă, cu includerea cazurilor de incendiu şi de mărturie falsă, pentru corupţie electorală; apoi, pentru înaltă trădare şi orice dezonorare a numelui de roman; pentru adulter; pentru cele mai grave cazuri de fraudă; pentru falsificarea de testamente şi de monede; pentru cele mai grave violări ale onoarei: injurii aduse persoanei şi tulburarea ordinii publice; poate şi pentru sustragerea banilor publici, pentru uzură şi alte încălcări ale legii. Pentru fiecare dintre aceste tribunale vechi sau noi, Sulla institui o ordonanţă specială referitoare la crimă şi la forma procedurală penală. De altfel, autorităţile aveau posibilitatea de a crea, la nevoie, tribunale speciale pentru categorii speciale de delicte. În consecinţă, tribunalele populare, pe de o parte, şi procedura judiciară, pe de alta, erau substanţial limitate, celor dintîi fiindu-le luate procesele de înaltă trădare, celor din urmă, procesele de falsificări grave şi de injurii; dincolo de aceste excepţii, instituţiile n-au suferit alte modificări. În al doilea rînd, în ceea ce priveşte preşedinţia tribunalelor, existau acum, aşa cum am menţionat mai sus, şase pretori pentru conducerea diferitelor curţi de juraţi, numindu-se, în afară de aceştia, diriginţi speciali pentru fiecare curte în parte. În al treilea rînd, locul cavalerilor lui Gracchus în funcţiile de juraţi a fost luat acum din nou de către senatori; după cîte sîntem informaţi, doar în „tribunalul lăncii” rămînea în vigoare vechea ordine. Nu se poate nega scopul politic al acestei măsuri, acela de a pune capăt participării, de pînă acum, a cavalerilor la guvernare; însă cu atît mai puţin putem pune la îndoială că acestea nu erau simple măsuri politice tendenţioase, ci alcătuiau prima încercare de a contribui la o reformare a dreptului şi a procedurii penale romane, decăzute tot mai mult odată cu începutul luptelor dintre stări. De la legislaţia lui Sulla datează despărţirea, practic necunoscută dreptului mai vechi, dintre cauze penale şi cauze civile, în sensul pe care-l atribuim noi acestor expresii; cauză penală este considerată, de atunci încoace, cea care este judecată de o curte de juraţi, iar cauză civilă, cea judecată de un judecător. Totalitatea ordonanţelor lui Sulla referitoare la quaestiones poate fi caracterizată drept primul cod roman de legi de după Legea Celor Douăsprezece Table şi totodată primul cod penal de legi editat vreodată în mod special. Însă şi în detalii apare un spirit lăudabil şi liberal. Oricît de ciudat ar părea în cazul autorului proscripţiilor, rămîne totuşi adevărat că el a abrogat pedeapsa cu moartea pentru crimele politice; întrucît, în conformitate cu obiceiul roman, neschimbat nici de Sulla, numai poporul, nu şi comisia de juraţi, putea condamna la moarte sau la întemniţare (p. 77); trecerea proceselor de înaltă trădare de la corpul de cetăţeni la o comisie permanentă echivala cu abolirea pedepsei cu moartea pentru asemenea crime. Pe de altă parte, limitarea comisiilor speciale instituite în cazuri particulare de înaltă trădare, ca, de exemplu, cea a lui Varius din timpul războiului aliaţilor (p. 157), implica totodată un progres. Întreaga reformă constituie o autentică şi durabilă binefacere şi un monument peren al spiritului practic, moderat, al unui om de stat, care oferă autorului ei dreptul de a se erija cu sulul de legi, precum decemvirii de odinioară, în suveran mediator între partide. Ca apendice la aceste legi penale se pot considera ordonanţele poliţieneşti, prin care Sulla, aşezînd legea în locul cenzorului, introduse din nou ordine şi disciplină şi încercă să înfrîneze luxul exhibat la banchete, funeralii şi alte manifestări, prin stabilirea unor cote maxime noi în locul celor vechi, de mult date uitării.

În sfîrşit, chiar dacă nu este opera lui Sulla, dezvoltarea unui sistem municipal roman independent este totuşi opera epocii sale. Ideea încorporării organice a comunităţii ca o unitate politică subordonată unităţii superioare a statului este, la origine, străină Antichităţii; în întreaga lume eleno-italică, oraşul şi statul se confundă şi numai în despotismul Oriental întîlnim altă situaţie. Din acest punct de vedere, atît în Grecia, cît şi în Italia, nu există, la origine, un sistem municipal propriu-zis. Politica romană îndeosebi a rămas fidelă acestui sistem cu tenacitatea ce-i este caracteristică; încă din secolul al VI-lea, comunităţile Italiei fie au fost constituite ca state de necetăţeni formal suverane, pentru a le conserva constituţia lor municipală, fie au obţinut dreptul de cetăţenie romană, nefiind, în cazul acesta, împiedicate să se constituie în republici, însă fiind totuşi lipsite de drepturile municipale propriu-zise, astfel că în toate coloniile şi municipiile de cetăţeni pînă şi jurisdicţia şi supravegherea se găseau sub administraţia pretorilor şi cenzorilor romani. Cea mai mare concesie era numirea de către Roma a unui locţiitor (praefectus) al pretorului care rezolva la faţa locului cel puţin procesele cele mai urgente (I, p. 294). Provinciile erau tratate după acelaşi sistem, numai că aici, locul autorităţilor capitalei era luat de către guvernator. În oraşele libere, altfel spus, în cele cu o suveranitate formală, jurisdicţia civilă şi penală era administrată de către magistraţii municipali în conformitate cu statutele locale; numai că, în măsura în care nu se opuneau privilegii speciale, fiecare roman putea solicita, atît în calitate de acuzat, cît şi în cea de acuzator, ca procesul său să fie judecat în faţa unor judecători italici şi conform dreptului italic. Pentru comunităţile provinciale, guvernatorul roman era unica instituţie judiciară legală, căreia îi revenea instrucţia tuturor proceselor. Era deja un lucru mare, dacă – precum în Sicilia, atunci cînd acuzatul era un sicul – guvernatorul era obligat prin statutul provincial să-şi decline competenţa unui jurat autohton şi să permită adaptarea sentinţei la obiceiul pămîntului; în cele mai multe provincii, chiar şi această concesie pare să fi depins de libera voinţă a magistratului care conducea ancheta. În secolul al VII-lea, această centralizare necondiţionată a vieţii publice a comunităţii romane într-un singur centru – Roma – pare să fi fost abandonată cel puţin în ceea ce priveşte Italia. De cînd Italia devenise o comunitate urbană unitară, teritoriul urban extinzîndu-se de la Arnus şi Rubicon pînă la strîmtoarea siciliană (p. 241), se impusese necesitatea de a consimţi la formarea unor comunităţi urbane mai mici în cadrul celei mari. Italia a fost organizată în comunităţi de cetăţeni cu drepturi depline, astfel încît districtele mai mari, periculoase din cauza întinderii lor, au fost dizolvate, în măsura în care aceasta nu se făcuse mai devreme, în comunităţi urbane mai mici (p. 154). Situaţia acestor noi comunităţi de cetăţeni cu drepturi depline constituia un compromis între ceea ce le revenise pînă atunci ca state aliate şi ceea ce, după dreptul mai vechi, le-ar fi revenit ca nişte părţi integrante ale comunităţii romane. La baza lor se afla în general constituţia comunităţilor latine, pînă atunci suverane în mod formal sau, în măsura în care aceasta este egală cu cea romană în punctele sale esenţiale, cea a vechii comunităţi romane patriciene şi consulare. Numai că se avu grijă ca, pentru aceleaşi instituţii, să fie utilizate nume diferite şi inferioare celor din capitală, altfel spus, din stat. În frunte se situa o adunare a cetăţenilor cu competenţa de a emite statute şi de a numi magistraţii comunităţii. Un consiliu municipal format din 100 de membri prelua rolul senatului roman. Sistemul justiţiei era administrat de patru magistraţi, doi judecători ordinari, care corespundeau celor doi consuli, şi doi judecători ai forului, care corespundeau edililor curuli. Funcţiile cenzurii, care, precum la Roma, se reînnoiau din cinci în cinci ani şi vizau, după toate aparenţele, în principal supravegherea edificiilor publice, au fost preluate de magistraţii supremi ai comunităţii, deci de cei doi judecători ordinari, care, în cazul acesta, adoptau titlul distinctiv de „judecători cu putere cenzorială sau cvincvenală”. Tezaurul municipal era administrat de doi cvestori. Funcţiile religioase erau exercitate mai întîi de cele două colegii de preoţi, al pontifilor şi al augurilor municipali, singurele cunoscute de constituţia latină originară. În ceea ce priveşte relaţiile acestui organism politic secundar faţă de cel primar, al statului, trebuie spus că toate prerogativele politice aparţineau în general atît unuia, cît şi celuilalt, cetăţeanul municipal fiind astfel legat de decretul municipal şi de imperium-ul magistraţilor municipali la fel de mult ca romanul de decretul poporului şi de imperium-ul consular. Acest fapt determina, în ansamblu, o anumită concurenţă între autorităţile de stat şi cele municipale; amîndouă aveau, de exemplu, dreptul de evaluare şi de taxare, astfel încît evaluările şi taxările realizate de către municipiu nu le luau în calcul pe cele impuse de Roma, şi invers; edificiile publice puteau fi ridicate atît de către magistraţii romani în întreaga Italie, cît şi de cei municipali în propriul lor district – şi exemplele ar putea continua. În cazul neînţelegerii, comunitatea ceda, fireşte, în faţa statului, iar decretul poporului anula decretul municipal. O diviziune formală a competenţelor n-a avut loc decît în administrarea justiţiei, unde sistemul clasic al concurenţei ar fi dus la confuziile cele mai grave; în acest domeniu, toate cazurile capitale din procedura penală şi cele dificile din procedura civilă, care necesitau o acţiune independentă din partea magistratului conducător, erau rezervate autorităţilor şi juraţilor din capitală, tribunalele municipale fiind limitate la rezolvarea proceselor mai puţin complicate sau a celor urgente. Originea sistemului municipal al Italiei se pierde în negura veacurilor. Este probabil ca începuturile sale să dateze de la dispoziţiile extraordinare aplicate marilor colonii cetăţeneşti, fondate la sfîrşitul secolului al VI-lea (I, p. 552); cel puţin unele deosebiri, în sine lipsite de importanţă, între coloniile şi municipiile de cetăţeni arată că noua colonie de cetăţeni, înlocuind-o, atunci, de fapt, pe cea latină, a avut la origine o poziţie constituţională mai bună decît municipiul de cetăţeni mult mai vechi; iar acest privilegiu n-a putut consta în nimic altceva decît într-o constituţie comunală apropiată de cea latină, aşa cum, mai tîrziu, ea a fost acordată tuturor coloniilor şi municipiilor de cetăţeni. Pentru prima dată, noua ordine se poate dovedi cu certitudine în cazul coloniei revoluţionare Capua (p. 214) şi nu ne putem îndoi că ea a fost aplicată în întreaga ei cuprindere, abia atunci cînd toate oraşele Italiei, pînă atunci suverane, au trebuit să fie organizate, în urma războiului aliaţilor, ca nişte comunităţi de cetăţeni. Nu se poate stabili dacă amănuntele au fost reglementate deja prin Legea Iulia, de cenzorii anului 668 (86) sau abia de către Sulla; transferarea competenţelor cenzoriale asupra decemvirilor pare să fi fost introdusă prin analogie cu legea lui Sulla care abrogase cenzura, însă poate să fi existat la fel de bine în cea mai veche constituţie latină, căreia cenzura îi era, de asemenea, străină. În orice caz, constituţia urbană care se integra şi se subordona statului propriu-zis este una dintre izbînzile cele mai remarcabile şi bogate în consecinţe ale epocii lui Sulla şi ale vieţii de stat romane în general. Ce-i drept, Antichitatea nu a reuşit să unifice statul şi oraşul, aşa cum n-a izbutit să dezvolte guvernul reprezentativ şi alte mari idei de bază ale vieţii noastre de stat, însă în dezvoltarea ei politică a ajuns pînă la acele limite la care măsura este depăşită şi sfărîmată; aceasta s-a întîmplat în primul rînd la Roma, care se găseşte din toate punctele de vedere la cumpănă şi constituie legătura dintre vechea şi noua lume spirituală. În constituţia lui Sulla, adunarea poporului şi caracterul urban al comunităţii romane au decăzut, ajungînd aproape la o formă lipsită de sens, pe de o parte, iar pe de alta, comunitatea care se afla în interiorul statului se dezvolta deja în întregime prin cea italică; exceptînd denumirea, care, în asemenea cazuri, constituie într-adevăr jumătatea lucrului, această ultimă constituţie a republicii libere a introdus sistemul reprezentativ şi statul întemeiat pe baza municipalităţii. Sistemul municipal din provincii nu s-a schimbat prin această modificare; dimpotrivă, activităţile municipale ale oraşelor nelibere au rămas, cu anumite excepţii, limitate la administraţie şi poliţie, de care nu se putea despărţi, ce-i drept, o anumită jurisdicţie, ca, de exemplu, cea asupra sclavilor criminali.

Aceasta era constituţia pe care Lucius Cornelius Sulla o dăduse comunităţii din Roma. Senatul şi ordinul ecvestru, cetăţenii şi proletariatul, italicii şi provincialii o acceptară aşa cum le fusese dictată de către regent, nu fără vociferări, dar fără să se răzvrătească. Nu la fel s-a întîmplat cu ofiţerii lui Sulla. Armata romană îşi modificase structura cu desăvîrşire. Prin reforma lui Marius, ea redevenise mai manevrabilă şi mai utilă din punct de vedere militar decît atunci cînd refuzase să se lupte sub zidurile Numantiei; însă, concomitent, ea se transformase dintr-o miliţie civilă într-o trupă de mercenari, care nu încercau nici o umbră de fidelitate faţă de stat şi faţă de ofiţeri, decît dacă aceştia erau destul de abili pentru a le cîştiga afecţiunea. Această transformare completă a spiritului armatei a fost dovedită în modul cel mai îngrozitor de războiul civil; şase generali: Albinus (p. 170), Cato (p. 170), Rufus (p. 178), Flaccus (p. 203), Cinna (p. 216) şi Gaius Carbo (p. 226) pieriseră în cursul acestuia de mîinile propriilor lor soldaţi; doar Sulla reuşise pînă atunci să rămînă stăpînul acestei mulţimi periculoase, bineînţeles lăsînd frîu liber, ca nici un general roman pînă atunci, celor mai sălbatice porniri ale lor. Dacă, din această cauză, i se pune în seamă distrugerea vechii discipline militare, acest lucru nu este cu totul neadevărat, însă e totuşi nedrept; el a fost pur şi simplu primul magistrat roman care şi-a putut îndeplini îndatoririle militare şi civile numai purtîndu-se ca un condotier. El însă nu preluase dictatura pentru a subordona statul soldaţilor, ci mai degrabă pentru a readuce întregul stat, înainte de toate armata şi ofiţerii, sub autoritatea ordinii civile. Din momentul în care acest scop devenise evident, opoziţia împotriva sa se manifestă în propriul stat-major. Oligarhia ar fi putut să se complacă oricît ar fi dorit în rolul ei de tiran în faţa celorlalţi cetăţeni; însă părea insuportabil ca şi generalii, care reînălţaseră scaunele senatoriale cu sabia lor puternică, să fie invitaţi acum să se supună fără crîcnire tocmai acestui senat. Chiar cei doi ofiţeri cărora Sulla le acordase cea mai mare încredere se opuseră noii stări de lucruri. Cînd Gnaeus Pompeius, căruia Sulla îi încredinţase cucerirea Siciliei şi Africii şi pe care şi-l alesese drept ginere, primi, după îndeplinirea misiunii sale, din partea senatului ordinul de a-şi concedia armata, el refuză să dea ascultare şi puţin a lipsit să nu se ajungă la o răzmeriţă deschisă. Quintus Ofella, a cărui perseverenţă neclintită în faţa Praenestei contribuise esenţial la succesul ultimei şi celei mai dificile campanii, candidă pentru consulat fără a fi ocupat magistraturile inferioare, în totală contradicţie cu reglementările tocmai instituite. Cu Pompeius se ajunse, dacă nu la o reconciliere cordială, măcar la un compromis. Sulla, care-şi cunoştea omul destul de bine pentru a nu se teme de el, nu reacţionă la remarca impertinentă pe care Pompeius i-o aruncă în faţă, acum că oamenii se preocupau mai mult de soarele aflat la răsărit decît de cel aflat la apus, şi-i acordă orgoliosului tînăr onorurile nesemnificative după care tînjea (p. 227). Dacă se dovedi docil în cazul acesta, în faţa lui Ofella demonstră, dimpotrivă, că nu este bărbatul care să se lăse intimidat de mareşalii săi; în clipa cînd acesta se înfăţişă drept candidat, împotriva prevederilor constituţionale, Sulla dădu ordin să fie străpuns în mijlocul forului şi explică ulterior cetăţenilor că acţiunea fusese comisă din porunca sa şi de ce anume fusese săvîrşită. Astfel amuţi, cel puţin pentru moment, această redutabilă opoziţie a cartierului general faţă de noua ordine a lucrurilor; însă ea continuă se subziste şi oferi comentariul practic la cuvintele lui Sulla, potrivit cărora ceea ce făcea acum nu mai putea fi făcut a doua oară.

Un lucru, poate cel mai greu dintre toate, mai rămînea de făcut: readucerea stărilor extraordinare la stările legale prescrise de legile vechi şi noi. El a fost înlesnit de faptul că Sulla nu pierduse niciodată din vedere acest ţel final. Cu toate că Legea Valeria îi oferise supremaţia absolută şi conferise fiecăreia dintre ordonanţele sale putere de lege, nu se folosise de această prerogativă excepţională decît în cazul măsurilor de o importanţă secundară, unde participarea senatului şi a cetăţenilor le-ar fi compromis numai – îndeosebi în cazul prescripţiilor. În mod obişnuit, el însuşi a respectat dispoziţiile pe care le statornicise pentru viitor. Poporul era consultat; aceasta o putem deduce din legea cu privire la cvestori, care ni s-a păstrat în parte, şi din alte legi, ca, de exemplu, legea cu privire la luxul şi cele referitoare la confiscările domeniilor, unde faptul acesta este atestat. De asemenea, senatul era consultat în prealabil în legătură cu actele administrative mai importante, ca, de exemplu, trimiterea şi rechemarea armatei africane şi acordarea de carte municipale. În acelaşi spirit, Sulla lăsă să fie aleşi consuli pentru anul 673 (81), acţiune prin care se evită cel puţin detestata datare oficială după regenţă; totuşi, puterea rămase în exclusivitate în mîinile regentului, iar alegerea a fost astfel dirijată încît să fie cîştigată de două persoane nesemnificative. Însă în anul următor (674, 80), Sulla restabili constituţia ordinară în deplinătatea atribuţiilor sale şi, fiind consul, administră statul împreună cu prietenul său de arme Quintus Metellus, nerenunţînd la regenţă, dar nici recurgînd, deocamdată, la autoritatea ei. El înţelegea prea bine cît de periculoasă ar fi fost perpetuarea dictaturii militare pentru propriile sale instituţii. Întrucît noua stare de lucruri părea durabilă, iar cea mai mare şi cea mai importantă parte dintre noile instituţii fusese reglementată, deşi unele, ca, de exemplu, colonizarea, se găseau încă în urmă, el permise ca alegerile din anul 675 (79) să se desfăşoare fără constrîngeri, refuză realegerea pentru consulat ca fiind incompatibilă cu propriile sale ordonanţe şi depuse regenţa la începutul anului 675 (79), curînd după ce noii consuli, Publius Servilius şi Appius Claudius, preluaseră magistraturile. Chiar şi sufletele cele mai insensibile se înfiorară atunci cînd bărbatul acesta – care dispusese pînă atunci după bunul-plac de viaţa şi proprietăţile a milioane de oameni, la al cărui semnal căzuseră atîtea capete, pentru care existau duşmani de moarte în fiecare străduţă a Romei, în fiecare oraş al Italiei, şi care îşi dusese la bun sfîrşit opera reorganizării statului, care lezase mii de interese şi concepţii, fără un aliat egal, ba, de fapt, chiar fără sprijinul unui partid propriu-zis – păşi în forul capitalei, se dezise în mod voluntar de puterea sa suverană, îşi concedie însoţitorii înarmaţi şi lictorii şi îi invită pe cetăţenii adunaţi în masă să vorbească, dacă vreunul doreşte să-i ceară socoteală. Toată lumea tăcea; Sulla coborî de pe tribuna rostrelor şi, pe jos, însoţit numai de ai săi, se îndreptă spre locuinţa sa prin mijlocul acelei mulţimi care, cu opt ani în urmă, îi dărîmase casa.

Posteritatea n-a apreciat cu justeţe nici pe Sulla şi nici opera sa de restauraţie, aşa cum, de altfel, e nedreaptă cu acele personalităţi care se opun cursului vremii. De fapt, Sulla este unul dintre caracterele cele mai minunate, s-ar putea afirma chiar, un caracter unic în decursul istoriei. Dotat fizic şi psihic cu un temperament sanguin, cu ochi albaştri, blond, cu faţa de o albeaţă izbitoare, care se întuneca la cea mai mică emoţie, de altfel un bărbat frumos, cu privirea arzătoare, el nu părea destinat să deţină în stat o importanţă mai mare decît cea a strămoşilor săi, care, în timpul bunicului său Publius Cornelius Rufinus (consul în anii 464, 290 şi 477, 277), unul dintre generalii cei mai distinşi şi, totodată, bărbatul cel mai orgolios al timpurilor lui Pyrrhos, rămăseseră pe poziţii de rang secund. El nu mai cerea de la viaţă decît desfătarea senină. Crescut în rafinamentul luxului cultivat, răspîndit în acea vreme şi în familiile senatoriale mai puţin înstărite ale Romei, el se lăsă în curînd în voia întregii game de plăceri senzuale şi intelectuale pe care le putea oferi combinarea sensibilităţii elene cu opulenţa romană. În salonul aristocratic, ca şi în cortul din tabără era la fel de binevenit ca un partener agreabil şi ca un bun camarad; cunoscuţii, nobili şi umili, găseau în persoana lui un prieten deschis şi, la nevoie, un ajutor generos, care-şi oferea mai bucuros banii unui prieten strîmtorat decît creditorului său bogat. Era un împătimit al paharului şi, mai mult, al femeilor; chiar şi în ultimii săi ani, înceta să mai fie regent în momentul în care mergea la masă după încheierea afacerilor zilei. O tendinţă spre ironie, s-ar putea spune spre bufonerie, străbătea întreaga sa fiinţă. Încă din perioada regenţei, în cursul supravegherii licitării bunurilor celor proscrişi, el ordonă să i se acorde o gratificaţie din pradă autorului unui panegiric deplorabil, adresat lui, cu condiţia ca acesta să jure că nu-l va mai recita niciodată. Cînd a trebuit să justifice execuţia lui Ofella în faţa cetăţenilor, a povestit fabula despre ţăran şi păduchi. Îşi alegea deseori prietenii de petrecere din rîndul actorilor şi îi plăcea să se consacre vinului nu numai împreună cu Quintus Roscius, un Talma al romanilor, ci şi cu actori mult mai modeşti; de altfel, el însuşi cînta destul de bine şi compunea şi farse pentru a fi jucate în cercul său intim. În mijlocul acestor bacanale, Sulla nu-şi pierdu însă nici vigoarea trupească, nici pe cea spirituală; în singurătatea bucolică a ultimilor săi ani, se dedică cu ardoare vînătorii, iar aducerea la Roma a scrierilor aristotelice din Atena cucerită dovedeşte cel puţin interesul său pentru o lectură mai serioasă. Trăsăturile particulare ale romanului îi repugnau. Sulla nu avea nimic din greoaia reţinere pe care persoanele sus-puse ale Romei o arătau cu predilecţie faţă de greci şi nimic din solemnitatea marilor bărbaţi înguşti la minte; dimpotrivă, el se arăta deseori degajat, apărea cîteodată în oraşele greceşti, spre indignarea unora dintre concetăţenii săi, în veşminte greceşti sau îi îndemna pe tovarăşii săi nobili să conducă ei înşişi carul cu ocazia jocurilor. Cu atît mai puţin era înflăcărat de acele speranţe, pe jumătate patriotice, pe jumătate egoiste, care, în ţările cu constituţie liberă, ademenesc tinerele talente în arena politică şi care l-au însufleţit probabil şi pe el odată, ca şi pe oricare altul. În cursul unei vieţi ca a sa, care oscila între frămîntarea pasionată şi dezmeticirea mai mult decît lucidă, iluziile se năruie destul de repede. Dorinţa şi aspiraţia îi apăreau probabil drept nebunii într-o lume guvernată necondiţionat de accidente şi în care se puteau aştepta, dacă se putea aştepta ceva, numai aceste accidente. Urmă şi el tendinţa generală a epocii sale spre necredinţă şi superstiţie. Credulitatea sa bizară nu este de natura superstiţiei plebeiene a lui Marius, care luase un profet în soldă şi-şi orienta acţiunile în conformitate cu prezicerile acestuia; cu atît mai puţin nu e acea sumbră convingere fatalistă a fanaticului, cu acea credinţă în absurd, care se formează cu necesitate la oricare om ce a trebuit să renunţe la încrederea în ordinea logică a lucrurilor, sau superstiţia jucătorului norocos, care se socoteşte privilegiat de destin dacă aruncă întotdeauna şi pretutindeni numărul corect. În problemele practice, Sulla ştia prea bine să răspundă cu ironie exigenţelor religiei. Cînd goli tezaurul templelor greceşti, el spuse că acela căruia zeii înşişi îi îndestulează cămara nu poate duce lipsă niciodată. Cînd preoţii de la Delphi îi relatară că se tem să-i trimită tezaurele cerute, întrucît harpa zeului sunase limpede atunci cînd fusese atinsă, el le răspunse că cu atît mai mult trebuiau să fie trimise cu cît zeul însuşi aprobase intenţia sa. Însă aceasta nu-l împiedică să se complacă în ideea că ar fi favoritul zeilor, îndeosebi al zeiţei căreia i-a adus prinosul pînă la o vîrstă înaintată, Aphrodita. În conversaţiile sale, ca şi în autobiografia sa, el se lăuda frecvent cu legăturile pe care nemuritorii le întreţineau cu el prin intermediul viselor şi arătărilor. Deşi mai îndreptăţit decît alţii să fie mîndru de faptele sale, nu se lăuda totuşi; dar era mîndru de norocul său care nu-i trăda încrederea. Obişnuia să spună că orice acţiune improvizată îi reuşise mai bine decît una organizată din timp, iar una dintre maniile sale – de a declara întotdeauna că, în cursul bătăliei, nu căzuse nici un singur om dintre ai săi – nu era de fapt nimic altceva decît atitudinea copilărească a unui răsfăţat al sorţii. Este o simplă dovadă a pornirii sale fireşti faptul că, ajuns la apogeul carierei, văzîndu-şi, de la o înălţime ameţitoare, toţi contemporanii la picioarele sale, adoptă titlul de „Fericitul”, Sulla Felix, drept cognomen, atribuind şi copiilor săi nume corespunzătoare. Nimic nu era mai străin de spiritul lui Sulla decît ambiţia sistematică. Era prea inteligent pentru a considera drept ţel suprem al vieţii, asemenea aristocratului de duzină al epocii sale, trecerea numelui său în fastele consulare, era prea indiferent şi prea puţin ideolog pentru a se ocupa în mod voluntar de reforma putredului edificiu politic. El rămase acolo unde-l aşezaseră naşterea şi educaţia, în cercul societăţii nobile, şi parcurse cariera oficială conform obiceiului; nu avu ocazia să depună eforturi, pe care le lăsa în seama albinelor muncitoare, de care nu se ducea lipsă. Astfel, în anul 647 (107), la tragerea la sorţi a funcţiilor de cvestori, întîmplarea îl purtă în Africa, în cartierul general al lui Gaius Marius. Bărbatul de lume din capitală, neexperimentat, nu a fost primit prea prietenos de către asprul şi neciolitul general şi de către statul său major. Jignit de această primire, Sulla, neînfricat şi abil cum era, îşi însuşi cu repeziciune meşteşugul armelor şi vădi, în timpul acelei temerare incursiuni în Mauritania, pentru prima dată acea combinaţie stranie între îndrăzneală şi viclenie, din care cauză contemporanii spuneau despre el că ar fi pe jumătate leu, pe jumătate vulpe, iar vulpea ar fi mai periculoasă decît leul. Pentru tînărul nobil şi strălucitul ofiţer, recunoscut ca adevăratul învingător al penibilului război numidian, se deschidea acum cea mai strălucită carieră; el participă şi la războiul împotriva cimbrilor şi-şi dovedi nemaipomenitul său talent organizatoric în conducerea dificilei afaceri a aprovizionării; cu toate acestea, desfătările vieţii din capitală îl atrăgeau şi acum mai mult decît războiul sau chiar decît politica însăşi. În timpul preturii, magistratură pe care o preluă în anul 661 (93) după ce eşuase într-o primă candidatură, i se oferi din nou şansa ca, în provincia sa, cea mai nesemnificativă dintre toate, să obţină prima victorie împotriva regelui Mithridates, să încheie primul tratat cu puternicii Arsacizi, umilindu-i pentru prima dată. Veni apoi războiul civil. Sulla a fost acela care a decis primul act, insurecţia Italiei, în favoarea Romei şi care şi-a cucerit, cu această ocazie, consulatul cu sabia; el a fost acela care a suprimat cu rapiditate energică răscoala lui Sulpicius. Se părea că Fortuna hotărîse să-l eclipseze pe bătrînul erou Marius prin intermediul acestui ofiţer mai tînăr. Capturarea lui Iugurtha, înfrîngerea lui Mithridates, ţelurile supreme ale eforturilor lui Marius au fost realizate de către Sulla din poziţii de subordonat; în cursul războiului aliaţilor, în care Marius îşi pierdu faima de general fiind destituit, Sulla îşi consolidă reputaţia militară şi urcă la consulat; revoluţia din 666 (88), care era în primul rînd un conflict personal între cei doi generali, se termină cu proscrierea şi fuga lui Marius. Aproape împotriva dorinţei, Sulla devenise generalul cel mai renumit al timpurilor sale şi scutul oligarhiei. Urmară noi crize, chiar mai teribile, războiul lui Mithridates şi revoluţia lui Cinna, dar steaua lui Sulla continua să urce constant. Asemenea căpitanului care nu se repede să stingă incendiul de pe corabie, ci continuă să tragă asupra inamicului, Sulla rezistă neclintit în Asia pînă ce inamicul de stat a fost înfrînt, în timp ce revoluţia mistuia Italia. Această problemă fiind rezolvată, zdrobi apoi anarhia şi salvă capitala de torţa incendiară a disperaţilor samniţi şi a revoluţionarilor. Clipa întoarcerii în patrie a fost pentru Sulla covîrşitoare atît în bucurie, cît şi în durere; el însuşi relatează în memoriile sale că, în prima noapte petrecută la Roma, n-a putut închide ochii, ceea ce, de bună seamă, e credibil. Cu toate acestea, misiunea sa încă nu se terminase; steaua sa urca în continuare. Autocrat absolut, cum nici un rege nu fusese înaintea lui, însă întotdeauna atent să nu depăşească sfera dreptului formal, el domoli partidul ultrareacţionar, distruse constituţia lui Gracchus care limitase oligarhia timp de 40 de ani şi îi readuse sub ascultarea legii nou-consolidate mai întîi pe capitalişti şi apoi proletariatul urban – puteri care intraseră în rivalitate cu oligarhia –, domolind în cele din urmă aroganţa sabiei, care se născuse în sînul propriului său stat-major. El restaură oligarhia mai independentă decît fusese vreodată înainte, depuse în mîinile magistraţilor puterea ca pe un instrument docil, îi încredinţă legislaţia, tribunalele, supremaţia militară şi financiară şi îi acordă un fel de gardă personală, prin sclavii eliberaţi, şi un fel de armată, prin coloniştii militari stabiliţi. În sfîrşit, după ce opera fusese terminată, creatorul se retrase din faţa creaţiei sale, autocratul absolut devenind din nou de bună-voie un simplu senator. Pe parcursul acestei îndelungate cariere militare şi politice, Sulla n-a pierdut nici o singură bătălie, n-a fost niciodată nevoit să facă un pas înapoi şi, netulburat de inamici şi de amici, şi-a condus opera pînă la ţelul pe care şi-l propusese el însuşi. Avea toate motivele să-şi venereze steaua. Capricioasa zeiţă a norocului păru să fi fost de data aceasta prada capriciului statorniciei, ea complăcîndu-se să îngrămădească asupra favoritului ei toate succesele şi onorurile rîvnite şi nerîvnite. Istoria trebuie să fie însă mai obiectivă decît fusese el însuşi faţă de propria persoană şi să-l aşeze într-un rang mai înalt decît cel al simplilor răsfăţaţi ai Fortunei. Nu vrem să afirmăm că această constituţie a lui Sulla ar fi o operă de genialitate politică, ca, de exemplu, cea a lui Gracchus sau cea a lui Caesar. În cuprinsul ei, lucru determinat de altfel de esenţa restauraţiei, nu se întîlneşte nici un singur principiu de stat cu adevărat nou; toate trăsăturile ei esenţiale – intrarea în senat prin ocuparea cvesturii, abolirea dreptului cenzorial de excludere a senatorului din senat, iniţiativa legislativă a senatului, transformarea magistraturii tribuniciene într-un instrument al senatului pentru încătuşarea imperium-ului, extinderea magistraturii pe o durată de doi ani, transferarea comandamentului de la magistratul poporului asupra proconsulului sau propretorului senatorial, chiar şi noua legislaţie penală şi municipală – nu sînt instituţii create de către Sulla, ci, născute din guvernarea oligarhică timpurie, au fost numai reglementate şi legalizate de el. În ceea ce priveşte grozăviile care-i însoţiră restauraţia, sînt ele, în raport cu faptele lui Nasica, Popillius, Opimius, Caepio etc., altceva decît consacrarea juridică a consacratei metode oligarhice de a se debarasa de adversari? În fine, în cazul oligarhiei romane a acestor timpuri nu există alt verdict decît condamnarea inexorabilă şi completă; şi cum tot ce-i aparţine este inclus în aceasta, constituţia lui Sulla nu face excepţie. Însă, cu toate acestea, nu violăm spiritul sacru al istoriei printr-o laudă mituită de genialitatea răului dacă reamintim că Sulla a fost mai puţin responsabil de restauraţia lui decît întreaga aristocraţie romană, care guverna de secole în coterie, adîncindu-se cu fiecare an mai mult în abisul neputinţei şi obstinaţiei senile şi că, la urma urmei, tot ceea ce este absurd şi hain în ea trebuie să-i fie în principal pus pe seama ei. Sulla a reorganizat statul, dar nu ca un proprietar de casă, care-şi rînduieşte avutul şi slugile după cum crede de cuviinţă, ci asemenea unui administrator temporar, care se supune cu stricteţe instrucţiunilor primite; este insipid şi fals în cazul acesta să transferăm răspunderea finală şi capitală de la proprietar asupra administratorului. Importanţa lui Sulla este cu mult supraestimată sau poate nu judecăm în profunzime acele proscripţii, exproprieri şi restauraţii îngrozitoare, care nu pot fi şi nu au fost niciodată compensate, dacă le considerăm drept opera unui tiran setos de sînge, ajuns în mod întîmplător în fruntea statului. Acestea au fost fapte ale aristocraţiei şi ale terorii restauraţiei, iar Sulla, pentru a folosi cuvîntul poetului, n-a fost nimic altceva decît securea călăului, care, inconştient, urmează gîndul conştient. Sulla îndeplini acest rol cu o perfecţiune fantastică, chiar demonică; însă în cadrul graniţelor care i-au fost fixate, el nu a activat numai grandios, ci şi util. Niciodată o aristocraţie, precum cea romană de atunci, într-atît de decăzută şi decăzînd şi mai mult pe zi ce trecea, n-a găsit un tutore precum Sulla, dornic şi capabil să poarte pentru ea, cu o indiferenţă deplină faţă de propriul cîştig, atît sabia generalului, cît şi condeiul legislatorului. Fireşte că nu e acelaşi lucru dacă un ofiţer refuză sceptrul datorită spiritului său civic sau dacă îl aruncă din blazare; însă în absenţa totală a egoismului politic – şi, bineînţeles, numai sub acest raport – Sulla merită să fie alăturat lui Washington. Însă nu numai aristocraţia, ci ţara întreagă îi datora mai mult decît posteritatea era dispusă să-i acorde. Sulla a terminat definitiv cu revoluţia italică, în măsura în care aceasta se baza pe prejudicierea unor districte mai puţin privilegiate în faţa altor districte mai privilegiate şi a devenit, constrîngîndu-se pe sine însuşi şi silindu-şi partidul să recunoască egalitatea în faţa legii a tuturor italicilor, adevăratul şi unicul autor al deplinei unităţi statale a Italiei; un cîştig care, în ciuda mizeriei nesfîrşite şi a şiroaielor de sînge, nu este totuşi plătit prea scump. Dar Sulla a făcut şi mai mult. De mai bine de o jumătate de secol, puterea Romei era în declin, iar anarhia devenise o permanenţă; aceasta deoarece guvernarea senatului în baza constituţiei lui Gracchus însemna anarhie ; chiar guvernarea lui Cinna şi a lui Carbo au constituit o evidentă probă a slăbiciunii guvernului, a cărei imagine se reflectă poate cu claritatea cea mai înfiorătoare în alianţa nefirească şi smintită cu samniţii, starea politică cea mai tulbure, cea mai insuportabilă şi cea mai dezastruoasă dintre toate posibile, într-adevăr începutul sfîrşitului. Nu exagerăm dacă afirmăm că republica romană, de multă vreme subminată, era pe punctul de a se prăbuşi dacă Sulla nu i-ar fi salvat existenţa prin intervenţia sa în Asia şi în Italia. Ce-i drept, constituţia lui Sulla n-a durat mai mult decît cea a lui Cromwell şi se putea lesne constata că edificul său nu era prea solid; dar constituie o gravă lipsă de înţelegere dacă se trece cu vederea că, fără Sulla, fundamentul acestui edificiu ar fi fost distrus în întregime, iar Sulla nu este principalul responsabil de această stare de lucruri. Omul de stat poate clădi numai în sfera care-i este delimitată. Ceea ce ar fi putut să realizeze un conservator pentru salvarea vechii constituţii a fost înfăptuit de către Sulla; el însuşi intuise că este capabil să ridice o fortăreaţă, însă una lipsită de garnizoană, şi că nulitatea infinită a oligarhilor va zădărnici orice tentativă de salvare a oligarhiei. Constituţia sa era asemenea unui dig temporar, clădit în marea spumegîndă; nu constituie o acuzaţie la adresa arhitectului dacă, un deceniu mai tîrziu, talazurile vor înghiţi edificiul nefiresc, neapărat nici de cei care se adăposteau îndărătul lui. Omul de stat nu va avea nevoie să ia în considerare utilitatea cît se poate de lăudabilă a unor reforme particulare, ca, de exemplu, cea a sistemului financiar al Asiei şi a jurisdicţiei penale, pentru a nu condamna, în mod sumar, restauraţia efemeră a lui Sulla, ci va admira aici o reorganizare a comunităţii romane, corect proiectată şi, în linii generale, impusă consecvent în dificultăţi extraordinare, şi-l va aşeza pe salvatorul Romei, fondatorul unităţii italice, sub, dar şi alături de Cromwell. Bineînţeles că nu numai omul de stat se pronunţă pentru condamnarea crimelor; pe bună dreptate, sentimentul uman de revoltă nu va aproba niciodată ceea ce făcuse Sulla sau ceea ce îngăduise să fie făcut. Sulla îşi întemeiase puterea tiranică nu numai pe o violenţă fără scrupule, ci, cu o anumită sinceritate cinică, spusese lucrurilor pe nume, ofensînd în mod ireparabil marea masă a celor slabi de înger, care se înspăimîntă mai mult în faţa numelui decît în faţa lucrului însuşi; din cauza sîngelui rece şi gratuităţii crimelor sale, el apare judecăţii morale şi mai respingător decît criminalul pasionat. Exilul, recompensarea călăilor, confiscarea proprietăţilor, procedura sumară împotriva unor ofiţeri indisciplinaţi surveniseră de sute de ori, iar pentru asemenea evenimente moralitatea politică obtuză a civilizaţiei antice n-avea decît o dojană moderată; însă era într-adevăr nemaiauzit ca numele bărbaţilor proscrişi să fie afişate, iar capetele lor să fie expuse în public; să fie stabilită pentru bandiţi o recompensă, care să fie înscrisă după toate regulile în registrele financiare publice; proprietatea confiscată să fie licitată în for, asemenea prăzii luate de la inamic; generalul să dea ordin ca ofiţerul răzvrătit să fie neîntîrziat ucis în for, luînd, în faţa tuturor cetăţenilor, fărădelegea asupra sa. Această batjocorire publică a umanului constituie şi o greşeală politică; ea a contribuit mult la înveninarea anticipată a crizelor revoluţionare ulterioare şi chiar şi acum planează încă, pe merit, o umbră asupra amintirii autorului proscripţiilor. Pe bună dreptate se poate obiecta în continuare că, în timp ce în afacerile importante el acţiona cu o vigoare exemplară, a cedat deseori temperamentului său coleric în probleme secundare; îndeosebi în privinţa oamenilor proceda în baza simpatiei sau antipatiei sale. Cînd resimţea cu adevărat ura, ca, de exemplu, împotriva marienilor, Sulla îi dădea frîu liber şi împotriva unor nevinovaţi, mîndrindu-se că nimeni nu i-a răsplătit pe prieteni şi pe duşmani mai bine decît el. Nu s-a sfiit să adune, cît timp a deţinut poziţia supremă, o avere colosală. Primul monarh absolut al statului roman, Sulla justifică maxima absolutismului, potrivit căreia legea nu-l obligă pe principe, cel puţin nu legile împotriva adulterului şi luxului decretate de el. Dar atitudinea sa delăsătoare faţă de partidul şi cercul său de prieteni era mai dăunătoare statului decît indulgenţa faţă de sine însuşi. În această categorie poate fi inclusă slăbirea disciplinei militare, deşi fusese impusă în parte din necesităţi politice; însă mult mai periculoasă a fost indulgenţa faţă de partizanii săi politici. Abia dacă pot fi crezute compromisurile pe care le-a acceptat uneori; astfel, de exemplu, nu numai că i-a anulat lui Lucius Murena pedeapsa meritată pentru înfrîngerile suferite din cauza celei mai grave incapacităţi şi nesubordonări (p. 228), ci i-a acordat şi triumful; astfel, Gnaeus Pompeius, care săvîrşise o greşeală şi mai gravă, primi din partea lui Sulla onoruri şi mai extravagante (pp. 228, 244). Extinderea proscripţiilor şi a celor mai abominabile cruzimi legate de ele şi de confiscări se datorează probabil nu atît voinţei lui Sulla, cît indiferenţei sale, care, dată fiind poziţia în care se afla, nu poate să-i fie iertată. Avînd în vedere temperamentul său energic şi, totodată, apatic, este de înţeles că se manifesta foarte diferit, uneori extrem de indulgent, alteori extrem de sever. De mii de ori s-a repetat că, înainte de a fi regent, fusese un bărbat bun şi domol, iar ca regent deveni un tiran setos de sînge; această afirmaţie se neagă singură; dacă, fiind regent, arătase contrarul moderaţiei sale de odinioară, atunci trebuie sa afirmăm mai degrabă că pedepsea şi ierta cu aceeaşi dezinvoltură. Această frivolitate pe jumătate ironică străbate, în general, întreaga sa carieră politică. E ca şi cum învingătorului, care atribuie norocului meritul său în dobîndirea victoriei, nu-i pasă deloc de victoria însăşi; ca şi cum ar avea un presentiment asupra vanităţii şi efemerităţii propriei sale opere; ca şi cum ar prefera, asemenea unui intendent, repararea înaintea dărîmării şi reconstruirii şi s-ar mulţumi, la urma urmei, şi cu o cîrpeală de mîntuială pentru a ascunde crăpăturile.

Oricum ar fi fost, acest Don Juan al politicii a fost totuşi un bărbat dintr-o bucată. Viaţa sa atestă echilibrul interior al firii sale; în cele mai diverse situaţii, Sulla a rămas întotdeauna acelaşi. Aceeaşi concepţie l-a determinat, după strălucitele victorii din Africa, să caute din nou desfătările capitalei şi să găsească, după obţinerea puterii absolute, odihna şi recreerea în villa sa din Cumae. Cînd afirma că, pentru el, afacerile publice constituie o povară de care încearcă să scape, aceasta nu era o frază goală. După retragerea sa, a rămas egal cu sine, fără nemulţumiri şi fără afectare, bucuros de a se fi eliberat de afacerile publice şi totuşi intervenind încă, din cînd în cînd, dacă i se oferea ocazia. Vînătoarea, pescuitul şi redactarea memoriilor sale îi ocupau orele de tihnă; între timp, la rugămintea cetăţenilor măcinaţi de discordii, el reglementă afacerile interne ale coloniei învecinate, Puteoli, cu aceeaşi siguranţă şi rapiditate pe care le dovedise odinioară în afacerile capitalei. Ultima sa activitate pe patul de suferinţă a vizat impunerea unei contribuţii pentru reclădirea templului capitolin, pe care nu i-a mai fost dat să-l vadă terminat. Puţin timp după împlinirea unui an de la retragerea sa, în al 60-lea an al vieţii, în deplinătatea capacităţilor fizice şi spirituale, îl ajunse moartea; după cîteva zile de boală – cu două zile înainte de moarte el lucra încă la autobiografie – se săvîrşi din viaţă, în urma unei hemoragii (676, 78). Fortuna, fidelă, nu-l părăsi nici pe patul de moarte. Nu-şi putea dori să mai fie atras încă o dată în odioasa vîltoare a luptelor de partid şi să-şi ducă veteranii încă o dată în vîrtejul unei noi revoluţii; şi, avînd în vedere starea lucrurilor din Spania şi din Italia la moartea sa, această misiune n-ar fi putut fi ocolită dacă ar mai fi trăit. Încă de pe acum, cînd se puse în discuţie problema funeraliilor sale publice, în capitală, numeroase voci care tăcuseră în timpul vieţii sale se ridicară împotriva acestei ultime dovezi de onoare ce urma să-i fie acordată tiranului. Însă memoria sa era încă prea vie şi teama faţă de veteranii săi prea încuibărită în sufletele cetăţenilor; se luă hotărîrea ca decedatul să fie adus în capitală şi ca funeraliile să fie celebrate aici. Italia n-a văzut niciodată o ceremonie funerară mai grandioasă. Pretutindeni unde ajunse cortegiul, cu mortul împodobit ca un rege, cu stindardele sale bine-cunoscute şi cu fasciile purtate înaintea lui, locuitorii şi, îndeosebi, bătrînii săi mercenari i se alăturară; se părea că întreaga armată doreşte să se unească din nou în jurul bărbatului, acum mort, care o purtase în viaţă atît de des şi niciodată altundeva decît spre victorie. Imensul cortegiu ajunse astfel în capitală, unde tribunalele nu se întruneau şi stagnau toate afacerile şi unde mortul era aşteptat de 2.000 de coroane de aur, ca un ultim prinos din partea legiunilor fidele, a oraşelor şi prietenilor mai apropiaţi. Sulla, credincios cutumei gintei Corneliilor, ordonase ca trupul său să nu fie incinerat; însă alţii reflectară mai bine asupra celor întîmplate şi a celor ce urmau să se întîmple; la porunca senatului, cadavrul bărbatului care smulsese osemintele lui Marius din liniştea mormîntului lor a fost devorat de flăcări. Însoţit de toţi magistraţii şi de întregul senat, de preoţi şi preotese în veşmintele lor oficiale şi de trupa tinerilor aristocraţi în armuri ecvestre, procesiunea ajunse în for; în locul acesta, răsunînd încă de faptele sale şi chiar de temutele sale cuvinte, se rosti discursul funerar; de aici, catafalcul a fost purtat pe umerii senatorilor spre Cîmpul lui Marte, unde era ridicat rugul. În timp ce flăcările îl mistuiau, cavalerii şi soldaţii îi dădeau onorul alergînd în jurul cadavrului; cenuşa regentului a fost depusă pe Cîmpul lui Marte lîngă mormintele vechilor regi, iar femeile romane purtară pentru el doliu timp de un an.