Capitolul XIII

Literatura şi arta

Secolul al VI-lea este, atît din punct de vedere politic, cît şi literar, o epocă măreaţă şi viguroasă. Ce-i drept, ca şi în domeniul politic, nu întîlnim nici în domeniul literar un bărbat de rangul întîi: Naevius, Ennius, Plautus, Cato, scriitori dotaţi şi vajnici, cu o individualitate marcantă, nu sînt, în sensul superior al cuvîntului, talente creatoare; cu toate acestea, din cursivitatea, devotamentul şi temeritatea tentativelor lor dramatice, epice şi istorice, se simte că ele se bazează pe luptele gigantice ale războaielor punice. Numeroase elemente sînt transplantate doar artificial, le lipseşte deseori claritatea şi coloritul, forma artistică, iar limba se tratează într-un mod greşit, componentele greceşti se îmbină cu cele naţionale într-o manieră barocă. Întreaga creaţie nu scapă de amprenta originii şcolăreşti şi rămîne dependentă şi nedesăvîrşită; însă în spiritul poeţilor şi scriitorilor acestor timpuri sălăşluieşte, dacă nu puterea deplină de a atinge ţelul înalt, cel puţin curajul şi speranţa de a rivaliza cu grecii. Cu totul altfel se prezintă epoca aceasta. Negurile dimineţii dispăruseră; ceea ce se începuse cu sentimentul înnoitor al geniului naţional călit în război, cu lipsa de experienţă juvenilă a dificultăţii întreprinderii şi a aprecierii propriului talent, dar şi cu entuziasmul tineresc şi cu dragostea pentru operă nu a mai putut fi continuat atunci cînd zăpuşeala apăsătoare a furtunilor revoluţionare ameninţătoare începu să întunece perspectiva şi cînd cei mai clarvăzători recunoscură treptat atît splendoarea incomparabilă a poeziei şi artei greceşti, cît şi talentul artistic foarte modest al propriei naţiuni. Literatura secolului al VI-lea se născuse din influenţa artei greceşti asupra spiritelor parţial cultivate, dar arzătoare şi inteligente. Succesul educaţiei elene din secolul al VII-lea a provocat o reacţie literară care a distrus bobocii, conţinuţi totuşi în acele naive tentative de imitaţie, cu gerul necruţător al reflecţiei care stîrpi, odată cu mărăcinii, şi roadele vechii literaturi romane. Această reacţie porni mai întîi şi în principal din cercul format în jurul lui Scipio Aemilianus şi ai cărui reprezentanţi iluştri, din nobila lume romană, erau, în afara lui Scipio, amicul şi sfetnicul său mai vîrstnic, Gaius Laelius (consul în anul 614, 140), şi camarazii săi mai tineri, Lucius Furius Philus (consul în anul 618, 136) şi Spurius Mummius, fratele învingătorului Corintului; din rîndul literaţilor romani şi greci, comediograful Terentius, autorul de satire Lucilius, istoriograful Polybios şi filozoful Panaetios. Cel căruia îi erau familiare Iliada, operele lui Xenophon şi Menandru, nu putea fi impresionat de forma Homerului latin şi cu atît mai puţin de traducerile deficitare ale tragediilor lui Euripide, aşa cum le-a lăsat Ennius şi cum continuau să fie realizate de către Pacuvius. Chiar dacă critica împotriva analelor naţionale era temperată din cauza unor considerente patriotice, Lucilius îndreptă totuşi atacuri foarte usturătoare împotriva „tristelor figuri din expunerile întortocheate ale lui Pacuvius”. Şi critici asemănătoare, la fel de severe, dar nu lipsite de temei, împotriva lui Ennius, Plautus, Pacuvius, toţi aceşti poeţi „care par să deţină un brevet pentru a vorbi bombastic şi a conchide nelogic”, se întîlnesc la autorul subtil al Retoricii dedicate lui Herennius, scrisă la sfîrşitul acestei perioade. Nu rămînea altceva de făcut decît să se ridice din umeri din cauza interpolărilor pe care spiritul vulgar al Romei le înserase în elegantele comedii ale lui Philemon şi Diphilos. Fie din ironie, fie din invidie, romanii întoarseră spatele tentativelor puţin norocoase ale unor timpuri inconştiente, care trebuie să fi apărut acestui cerc aşa cum apar bărbatului matur filele de poezii scrise în tinereţe; renunţînd la transplantarea arborelui miraculos, romanii abandonaseră de fapt genurile artistice superioare din poezie şi proză şi se limitară, în această privinţă, la a se bucura conştient de capodoperele străinătăţii. Productivitatea acestei epoci se manifestă cu predilecţie în domeniul unor genuri subordonate: comedia necomplicată, diverse poezii, broşura politică, ştiinţele practice. Idealul literar deveni corectitudinea manifestată în stilul artei şi îndeosebi în limbă, care, odată ce un cerc îngust de cetăţeni culţi s-a desprins de totalitatea poporului, s-a descompus la rîndul ei în latina clasică a societăţii înalte şi în cea vulgară a omului de rînd. Prologurile lui Terentius promit „o limbă pură”; un element principal al satirei lui Lucilius îl constituie polemica relativă la greşelile gramaticale şi tocmai din această cauză compunerea în limba greacă devine acum cu totul desuetă în rîndul romanilor. Din acest punct de vedere, progresul nu poate fi contestat; ca niciodată înainte sau după această perioadă, acum întîlnim mult mai rar opere nesatisfăcătoare şi mult mai des realizări îmbucurătoare; Cicero numeşte timpurile lui Laelius şi ale lui Scipio, privite din perspectiva realizărilor lingvistice, drept epoca de aur a latinei pure, autentice. Activitatea literară este recunoscută şi de către opinia publică; aceasta o calificase iniţial drept meşteşug, apoi, treptat, drept o artă. Chiar dacă publicarea unor poezii recitative era tolerată la începutul acestei perioade, compunerea unor piese de teatru era considerată totuşi ca un lucru nedemn pentru romanul nobil; Pacuvius şi Terentius îşi cîştigau existenţa cu piesele lor; scrierea dramelor era numai un meşteşug, dar nicidecum unul cu o brăţară de aur. În timpurile lui Sulla, situaţia se schimbase cu desăvîrşire. Remuneraţiile actorilor acestei epoci dovedesc, singure, că şi poetul dramatic îndrăgit putea pretinde o plată, a cărei mărime ştergea orice pată ruşinoasă. Prin aceasta, poezia dramatică devenise o artă liberă şi, de aceea, printre autori întîlnim şi bărbaţi aparţinînd celor mai înalte cercuri aristocratice, precum Lucius Caesar (edil în anul 664, 90, mort în anul 667, 87) care a scris pentru scena romană, mîndru că ocupa în „breasla poeţilor romani” un loc lîngă Accius, lipsit de strămoşi. Arta a cîştigat în participare şi în onoare, însă entuziasmul a părăsit atît viaţa, cît şi literatura. Siguranţa somnambulă, care-l ridică pe poet la rangul de poet şi care se manifestă îndeosebi la Plautus, nu se găseşte la nici unul dintre succesorii săi – epigonii luptătorilor împotriva lui Hannibal scriu corect, dar sînt vlăguiţi.

Să analizăm mai întîi literatura dramatică romană şi scena în sine. Pentru prima dată, tragedia îşi are reprezentanţii ei; poeţii tragici ai acestei epoci nu cultivă, precum cei din epoca precedentă, concomitent, şi comedia, şi epopeea. Aprecierea acestui gen literar era, evident, în creştere în cercurile scriitorilor şi cititorilor, dar nu poezia tragică în sine. Tragedia naţională (praetexta), creaţia lui Naevius, o întîlnim acum numai la Pacuvius, un întîrziat al epocii lui Ennius; despre el vom vorbi în continuare. Dintre imitatorii, probabil foarte numeroşi, ai tragediilor greceşti, numai doi au reuşit să se impună: Marcus Pacuvius din Brundisium (535-cca 625, 219-cca 129), care în tinereţe îşi cîştigase pîinea pictînd la Roma şi nu a compus tragedii decît la o vîrstă înaintată, aparţine prin etate şi prin stilul său mai degrabă secolului al VI-lea decît celui de-al VII-lea, deşi activitatea sa poetică s-a desfăşurat în cursul acestuia din urmă. El a scris, în general, în stilul concetăţeanului, unchiului său şi magistratului Ennius. Şlefuind mai grijuliu versurile şi năzuind către un stil mai elevat decît cel al predecesorului său, a fost apreciat de criticii de artă de mai tîrziu, favorabili lui, ca un model al poeziei artistice şi al stilului stufos; însă din fragmentele păstrate nu lipsesc dovezile care să justifice critica lui Cicero, îndreptată împotriva limbii, şi cea a lui Lucilius, îndreptată împotriva gustului poetului: limba sa apare mai greoaie decît cea a predecesorului său, iar modul său de compunere, manierat şi pretenţios. Există mărturii care atestă că, asemenea lui Ennius, a acordat mai multă atenţie filozofiei decît religiei; cu toate acestea, el nu se inspiră, asemenea celui din urmă, din dramele orientate spre vederi neologice, predicînd pasiunea senzuală sau luminarea modernă, ci împrumută la întîmplare din Sofocle şi Euripide; din acea poezie pragmatică, decisă şi aproape genială a lui Ennius, nu poate fi identificată nici o urmă la acest poet mai tînăr. Imitaţii mai îndemînatice ale tragediei greceşti le-a izbutit contemporanul mai tînăr al lui Pacuvius, Lucius Accius, fiul unui libert din Pisaurum (584-după 651, 170-103), unicul poet tragic demn de remarcat al secolului al VII-lea. Neîndoielnic un scriitor care a activat atît în domeniul istoriei literare, cît şi în cel al gramaticii, el s-a străduit să introducă, în locul manierei crude a predecesorilor săi, o puritate superioară în limba şi stilul tragediei latine, dar inegalitatea şi incorectitudinea sa au fost criticate ulterior de bărbaţii şcolii mai severe – de exemplu, de către Lucilius.

O activitate mult mai intensă şi succese mult mai semnificative se întîlnesc în domeniul comediei. Chiar la începutul acestei perioade se produce o reacţie remarcabilă împotriva comediei consacrate şi populare de pînă atunci. Promotorul ei, Terentius (558-595, 196-159), este, din punct de vedere istoric, una dintre apariţiile cele mai interesante din literatura latină. Născut în Africa feniciană, adus în fragedă tinereţe ca sclav la Roma, fiind iniţiat aici în cultura grecească a epocii, el părea destinat, prin natura lucrurilor, să redea comediei attice noi caracterul ei cosmopolit, pe care îl pierduse în mare măsură din cauza adaptării pentru publicul roman, realizată de către Naevius, Plautus şi mîinile vînjoase ale asociaţilor lor. Alegerea şi utilizarea modelelor vădesc opoziţia dintre el şi acela dintre predecesorii săi pe care îl putem compara acum cu el. Plautus îşi alege piesele din întreaga creaţie a comediei attice noi şi nu dispreţuieşte operele unor poeţi mai îndrăzneţi şi mai populari, ca, de exemplu, cele ale lui Philemon; Terentius se rezumă aproape în exclusivitate la Menandru, cel mai graţios, cel mai subtil şi cel mai cast dintre toţi reprezentanţii noii comedii. Sistemul de contopire a mai multor piese greceşti într-una latină este, ce-i drept, menţinut de către Terentius, întrucît, prin forţa lucrurilor, era inevitabil pentru un compilator latin, dar este mînuit cu o abilitate şi o scrupulozitate incomparabil mai mari. Dialogul lui Plautus se îndepărta foarte mult de modelele sale. Terentius se mîndreşte, dimpotrivă, cu asemănarea perfectă a imitaţiilor sale cu originalele, deşi nu trebuie să ne gîndim la o traducere literală în sensul modern al cuvîntului. Folosirea deseori grosieră şi întotdeauna contrastantă a unor trăsături locale romane, aplicate fondului grecesc, preferată de către Plautus, este abandonată cu desăvîrşire şi în mod intenţionat; nici o aluzie, nici un proverb nu amintesc de Roma; abia dacă apare vreo reminiscenţă în conţinut, în vreme ce chiar titlurile latine sînt înlocuite cu cele greceşti. Aceeaşi diferenţă apare în structura artistică. Înainte de toate, actorii îşi recapătă măştile cuvenite şi se observă o atenţie sporită acordată punerii în scenă, astfel încît, spre deosebire de Plautus, nu se mai petrece totul pe stradă, indiferent dacă acţiunea aparţine sau nu acesteia. Plautus îşi înnoadă şi deznoadă conflictul în mod superficial şi neglijent, însă fabula sa este comică şi deseori frapantă; Terentius, mult mai puţin şocant, ţine seama înainte de toate de probabilitate, chiar şi cu riscul de a plictisi, şi polemizează decis împotriva expedientelor predecesorilor săi, într-adevăr în parte searbede şi palide, ca, de exemplu, împotriva visurilor alegorice. Plautus îşi făureşte caracterele cu linii îngroşate, deseori conform unui şablon, întotdeauna în vederea efectului mai îndepărtat şi mai general, dar şi de suprafaţă; Terentius tratează evoluţia psihologică cu o pictură miniaturală scrupuloasă şi deseori excelentă, ca, de exemplu, în Fraţii, unde cei doi bătrîni, boemul urban şi proprietarul de pămînt, întotdeauna confruntat cu probleme şi nicidecum parfumat, sînt prezentaţi într-un contrast creionat cu măiestrie. Prin motive ca şi prin limbă, Plautus se întoarce spre tavernă, Terentius, spre gospodăria solidă a cetăţeanului. Menajul bădărănesc al lui Plautus, fetele lipsite cu totul de pudoare, însă deosebit de nostime, împreună cu nelipsiţii cîrciumari, mercenarii zăngănind sabia, lumea sclavilor, zugrăvită într-un fel cu totul aparte, al căror cer este pivniţa şi a căror soartă este biciul, sînt teme care dispar la Terentius sau cel puţin au fost modificate într-un sens mai bun. La Plautus ne găsim în mijlocul unor sceleraţi în devenire sau deja formaţi; la Terentius, dimpotrivă, întîlnim întotdeauna numai oameni nobili. Dacă, întîmplător, este jefuit un leno sau dacă un tînăr este dus într-un bordel, atunci acestea se întîmplă într-un scop moral, poate din dragoste frăţească sau pentru a-l determina pe băiat să se ferească de casele rău famate. În piesele lui Plautus predomină opoziţia filistină între tavernă şi casă; pretutindeni, femeile sînt degradate spre bucuria tuturor soţilor, emancipaţi pentru moment, însă nesiguri că vor fi primiţi acasă într-un mod agreabil. În comediile lui Terentius predomină o concepţie nu atît mai morală, cît mai ales nepărtinitoare asupra naturii feminine şi asupra vieţii conjugale. În mod obişnuit, ele se sfîrşesc cu o cununie virtuoasă sau, dacă e posibil, cu două – Menandru era şi el lăudat, întrucît ar fi transformat orice seducere într-o căsătorie. Elogiile aduse vieţii de celibatar, atît de frecvente la Menandru, sînt repetate de către imitatorul său roman cu timiditatea-i caracteristică; dimpotrivă, îndrăgostitul în chinurile sale, soţul tandru lîngă soţia care a născut, sora iubitoare pe patul de moarte, în Eunucul şi în Fata din Andros, constituie subiecte tratate cu multă măiestrie; la sfîrşitul Soacrei, apare chiar şi o curtezană virtuoasă asemenea unui înger salvator – un personaj tipic pentru Menandru –, care însă a fost fluierată, cum era şi firesc, de către publicul roman. La Plautus, părinţii apar numai pentru a fi batjocoriţi şi înşelaţi de către fiii lor; la Terentius, în Heautontimorumenos, fiul pierdut este cuminţit de către înţelepciunea părintească şi faptul că este înzestrat cu sănătoase precepte de educaţie reiese în cea mai bună piesă a lui, din Fraţii, unde se caută o cale de mijloc între educaţia prea liberală a unchiului şi cea prea riguroasă a tatălui. Plautus scrie pentru marea mulţime şi se exprimă în sentinţe profanatoare şi sarcastice, în măsura în care cenzura scenei o permite; Terentius, dimpotrivă, îşi propune drept ţel să placă celor buni şi să nu ofenseze pe nimeni. Plautus preferă dialogul viguros, deseori zgomotos, iar piesele sale cer din partea actorilor gesticulaţia cea mai vie; Terentius se limitează la „conversaţia liniştită”. Limba lui Plautus abundă în expresii şi în spirite burleşti, în aliteraţii, în cuvinte comice noi, în stîlcirea unor cuvinte aristofanice, în expresii de jargon împrumutate din greceşte. Terentius nu cunoaşte asemenea capricii; dialogul său se desfăşoară după o măsură desăvîrşită, iar glumele sale sînt subtile turnuri epigramatice şi sentenţioase. În comparaţie cu comedia lui Plautus, cea a lui Terentius nu poate fi calificată drept un progres, nici din punct de vedere moral, nici sub aspect poetic. De originalitate nu se poate vorbi nici la unul, nici la celălalt, iar la Terentius chiar mai puţin decît la Plautus; lauda cu două tăişuri a unei copieri mai corecte este compensată cel puţin prin circumstanţa că poetul mai tînăr a ştiut într-adevăr să redea amuzamentul din opera lui Menandru, însă nu şi verva lui, astfel încît comediile lui Plautus imitate după Menandru, precum Stichus, Aulularia, Bacchis, păstrează probabil mult mai mult din farmecul dezinvolt al originalului decît comediile lui „Menandru înjumătăţit”. La fel cum esteticianul nu poate recunoaşte vreun progres în trecerea de la grosolănie la platitudine, acesta nu poate fi găsit nici de către criticul moral prin trecerea de la obscenitatea şi indiferenţa lui Plautus la morala de acomodare a lui Terentius. Însă progresul limbii nu poate fi contestat. Limba elegantă constituia orgoliul poetului, iar laurii ce i-au fost acordaţi de către cei mai pătrunzători critici de artă ai epocii ulterioare, precum Cicero, Caesar, Quintilian, s-au datorat îndeosebi vrajei ei incomparabile. Din acest punct de vedere, se poate justifica datarea unei noi ere pentru literatura latină, a cărei esenţă nu o constituie evoluţia poeziei latine, ci aceea a limbii latine, începînd cu comediile lui Terentius, ca primele imitaţii artistice pure ale operelor de artă elene. Comedia modernă a trebuit să-şi croiască drum prin războiul literar cel mai crîncen. Stilul de compunere al lui Plautus prinsese rădăcini în rîndul burgheziei romane; comediile lui Terentius întîlniră rezistenţa cea mai decisă în faţa publicului care aprecia „limba lor fadă” şi „stilul lor palid” drept inacceptabile. După toate aparenţele foarte sensibil, poetul răspunse în prologuri care, deşi nu erau destinate acestui scop, erau împînzite cu critici de răspuns, trădînd o violentă polemică defensivă şi ofensivă şi apelînd la mulţime, care părăsise Soacra sa de două ori pentru a se desfăta în faţa unei trupe de gladiatori şi de acrobaţi; el viza cercurile culte ale lumii nobile. Terentius declară că nu năzuieşte decît spre aprobarea celor „buni”, nelipsind, fireşte, cu această ocazie, aluzia că nu se cade deloc să se desconsidere din această cauză operele aplaudate de cei „puţini”. El păstră o atitudine binevoitoare faţă de zvonul, pe care-l încuraja chiar, că oamenii nobili îl sprijină în poezia sa cu sfatul, ba chiar şi cu fapta. Reuşi să se impună; oligarhia domina chiar şi în literatură, iar comedia artistică a privilegiaţilor înlătură comedia populară; putem constata că, în jurul anului 620 (134), piesele lui Plautus dispăruseră din repertoriu. Acest lucru este cu atît mai semnificativ cu cît, după moartea prematură a lui Terentius, nu s-a mai remarcat nici un poet notabil în acest domeniu; comediile lui Turpilius (mort în anul 651, 103, la o vîrstă foarte înaintată) şi ale altor epigoni, mai mult sau mai puţin uitaţi, sînt apreciate încă de la sfîrşitul acestei epoci ca fiind mult mai slabe decît noii aşi inferiori (p. 273).

Am arătat mai sus (I, pp. 621-622) că, probabil încă din cursul secolului al VI-lea, comediei greco-romane (palliata) i s-a adăugat cea naţională (togata), ca o imagine, dacă nu a vieţii specifice a capitalei, cel puţin a celei din ţara latină. Fireşte că şcoala lui Terentius a pus în curînd stăpînire şi asupra acestui gen; era întru totul în firea lui să încetăţenească comedia grecească în Italia, fie în traducere fidelă, fie printr-o pură imitaţie romană. Reprezentantul principal al acestei direcţii este Lucius Afranius (activ în jurul anului 660, 94). Fragmentele care ni s-au păstrat nu ne oferă o idee precisă, dar ele nici nu vin în contradicţie cu observaţiile criticilor de artă romani. Numeroasele sale comedii naţionale erau, în privinţa structurii, modelate cu desăvîrşire după piesa greacă, numai că, aşa cum este firesc la o imitaţie, ele au găsit o formă mai simplă şi mai succintă. În detalii, el împrumută, după preferinţă, fie de la Menandru, fie din literatura naţională mai veche. Însă din specificul local latin care se manifestă atît de pregnant la creatorul acestui gen de piese, Titinius, nu întîlnim prea mult la Afranius; subiectele sale păstrează un caracter general şi, probabil, nu sînt nimic altceva decît simple imitaţii ale unor anumite comedii greceşti, schimbîndu-se numai costumele. Un eclectism subtil şi o versificaţie elegantă, aluzii literare frecvente – iată ce-l caracterizează, ca, de altfel, şi pe Terentius; tendinţa moralizatoare, care apropie piesele sale de dramă, poziţia inofensivă faţă de politică, puritatea limbajului sînt, de asemenea, comune cu Terentius. Judecata posterităţii îl caracterizează pe drept ca ruda spirituală a lui Menandru şi a lui Terentius, afirmînd că el a purtat toga la fel cum ar fi purtat-o Menandru dacă ar fi fost italic; el însuşi rostise că, în ochii săi, Terentius era cel mai mare poet.

În această epocă apare, ca o noutate în literatura latină, farsa, care data din timpuri foarte îndepărtate (I, pp. 166); cu mult înainte de fondarea Romei, tinerii veseli ai Latiumului au improvizat, cu ocazia serbărilor, caractere populare, pe care le-au stabilit o dată pentru totdeauna. Aceste distracţii fuseseră localizate, pentru a spune aşa, în „azilul nebunilor” latin, pentru care fusese ales oraşul oscilor, Atella, distrus în cursul războiului lui Hannibal, fiind, de aceea, lăsat pradă spiritului comic; de atunci, aceste piese au fost numite „Jocurile osce” sau „jocurile de la Atella”. Însă aceste distracţii nu aveau nimic comun cu scena şi cu literatura; acţiunea era reprezentată de diletanţi, unde şi cum le convenea, iar textele nu erau scrise sau, cel puţin, nu erau publicate. Abia în această epocă, atellanele au fost jucate de către actori de profesie şi folosite, asemenea dramei satirice greceşti, îndeosebi ca epilog al tragediilor; de aici nu mai era decît un pas pînă la creaţia poetică. Nu se poate recunoaşte dacă acest gen s-a dezvoltat într-un mod independent sau dacă evoluţia lui a fost influenţată de farsa artistică din Italia meridională, înrudită întrucîtva cu aceea romană; este însă cert că diferitele piese au constituit întru totul creaţii originale. Fondatorul acestui nou gen literar, Lucius Pomponius din colonia latină Bononia, a trăit în prima jumătate a secolului al VII-lea. În curînd, piesele sale au fost concurate de un alt poet, Novius. În măsura în care fragmentele nu prea numeroase şi relatările vechilor literaţi ne permit să ne formăm o opinie, acestea erau farse scurte, avînd, de obicei, un singur act, al căror farmec depindea probabil mai puţin de intriga extravagantă şi construită fără complicaţie şi mai mult de critica izbitoare a unor clase şi a unor stări de lucruri. De preferinţă se ridiculizau serbări şi evenimente publice: Nunta, Întîi martie, Candidatura lui Pantalon; de asemenea, naţionalităţi străine, spre exemplu, galii transalpini, sirienii; foarte frecvent, scena era populată de diferite profesii. Traversau scena: slujbaşul templului, divinatorul, augurul, medicul, vameşul, pictorul, pescarul, brutarul; crainicii publici aveau mult de suferit, însă mai mult decît ei, dărăcitorii, care par să fi jucat în lumea nebunilor romană rolul pe care îl deţin croitorii la noi. Aşadar, dacă i se făcea dreptate variatei vieţi citadine, şi ţăranul, cu bucuriile şi necazurile sale, era reprezentat din plin. Cu privire la abundenţa acestui repertoriu rural, o imagine foarte vie ne oferă numeroasele titluri, ca, de exemplu: Vaca, Măgarul, Iedul, Scroafa, Porcul, Porcul bolnav, Ţăranul, Fermierul, Pantalon la ţară, Grăjdarul, Viticultorii, Culegătorul de smochine, Tăiatul lemnelor, Cioplirea lemnelor, Curtea de păsări. În aceste piese apar aceleaşi caractere invariabile: sluga idioată sau isteaţă, bătrînul inimos, bărbatul înţelept, personaje care stîrneau rîsul publicului, îndeosebi primul fiind indispensabil; Pulcinell al acestei farse, Maccus-ul mîncău, bădăran, îmbrăcat hidos şi totuşi veşnic îndrăgostit, întotdeauna gata să se împiedice de propriile picioare, batjocorit şi bătut de toţi şi, la sfîrşit, întotdeauna ţapul ispăşitor. Titlurile, Pulcinell soldat, Pulcinell cîrciumar, Virgina Pulcinell, Pulcinell în exil, Cei doi Pulcinelli, pot oferi cititorului bine-dispus o idee despre varietatea spectacolelor prezentate de mascarada romană. Deşi aceste farse, cel puţin din momentul în care au fost scrise, s-au subordonat legilor generale ale literaturii şi au adoptat versificaţia, spre exemplu cea a scenei greceşti, ele îşi păstrau totuşi, în mod firesc, un caracter mult mai latin şi mai popular decît comedia naţională însăşi; numai sub forma tragediei travestite farsa a putut pătrunde în lumea greacă, iar acest gen pare să fi fost cultivat pentru prima dată de către Novius sau, în orice caz, foarte rar. Farsele acestui poet, chiar dacă nu au îndrăznit să atingă Olimpul, au ajuns totuşi pînă la cel mai uman dintre zei, la Hercule; el a scris un Hercules Auctionator. Forul, fireşte, nu era prea cultivat; cuvinte cu sens dublu, foarte transparente, obscenităţi rustice sau grsolane, stafii înspăimîntătoare şi uneori devoratoare de copii aparţin acestui gen prin natura sa; nu arareori mai scăpau şi ofense personale, chiar şi cu nominalizarea individului. Însă nu lipseau nici descrierile captivante, incidentele groteşti, glumele straşnice, expresiile populare, iar arlechinada îşi cîştigă în curînd o poziţie importantă în viaţa teatrală a capitalei şi chiar şi în literatură.

În sfîrşit, în ceea ce priveşte evoluţia scenei nu putem explica în detaliu ceea ce este evident în ansamblu; interesul general pentru reprezentările dramatice era într-o continuă creştere, ele devenind din ce în ce mai frecvente şi mai impresionante. Nu numai că acum nu se celebra nici sărbătoarea populară ordinară, nici cea extraordinară fără reprezentări dramatice, ci reprezentările unor trupe de actori, închiriate, deveniră un lucru obişnuit atît în oraşele provinciale, cît şi în casele particulare. Într-adevăr, în timp ce multe cetăţi dispuneau în această perioadă de un teatru de piatră, capitala îi ducea în continuare lipsa; construcţia unui teatru, concesionată deja, fusese din nou interzisă de către senat în anul 599 (155), la propunerea lui Publius Scipio Nasica. Era cu totul în spiritul politicii aparent religioase a acestei perioade faptul de a se interzice construcţia unui teatru permanent, din respect pentru obiceiurile strămoşilor, de a se permite, dimpotrivă, ca reprezentările teatrale să sporească într-un ritm tot mai rapid şi de a cheltui an de an sume exorbitante pentru a ridica şi decora schele din lemn în acest scop. Elementele scenice deveniră, evident, mai bune. Îmbunătăţirea punerii în scenă şi reintroducerea măştilor în timpul lui Terentius se leagă neîndoielnic de preluarea, în anul 580 (174), de către tezaurul de stat a decorării şi întreţinerii scenei şi a instalaţiilor scenice. Renumite în istoria teatrală au devenit piesele pe care Lucius Mummius le-a prezentat în urma cuceririi Corintului (609, 145). Probabil că atunci a fost construit pentru prima dată un teatru după modelul celui grecesc, cu respectarea legilor acusticii şi înzestrat cu bănci, punerii în scenă a pieselor acordîndu-i-se, în general, mai multă atenţie. Acum se vorbeşte şi despre acordarea unui premiu, aşadar despre concurenţa mai multor piese, şi de atitudinea vie a publicului în favoarea sau împotriva actorului principal, ca şi despre coterie şi bîrfă. Decorurile şi maşinile au fost îmbunătăţite; sub edilitatea lui Gaius Claudius Pulcher (655, 99) au apărut culise pictate artistic şi tunete imitate perfect; 20 de ani mai tîrziu (675, 79), sub edilitatea fraţilor Lucius şi Marcus Lucullus, se ajunse la schimbarea decorurilor prin rotirea culiselor. Sfîrşitului acestei epoci îi aparţine cel mai mare actor roman, libertul Quintus Roscius (mort în anul 692, 62, la o vîrstă foarte înaintată), timp de mai multe generaţii podoaba şi mîndria scenei romane, prietenul şi tovarăşul de banchete preferat al lui Sulla, asupra căruia vom reveni mai jos.

În domeniul poeziei recitative ne surprinde în primul rînd nulitatea epopeii, care a ocupat în secolul al VI-lea, în mod cert, primul loc în cadrul literaturii destinate cititului şi care şi-a găsit în cel de-al VII-lea numeroşi reprezentanţi, însă nici unul care să se fi bucurat de succes, fie şi efemer. Din epoca prezentă, abia dacă se poate menţiona altceva în afara unui număr de încercări de traduceri grosolane din Homer şi unele continuări ale analelor lui Ennius, ca: Războiul Istriei al lui Hostius şi Analele războiului din Galia ale lui Aulus Furius (în jurul anului 650, 104), care, după toate aparenţele, au reluat evenimentele ce au urmat imediat datei la care Ennius a întrerupt descrierea războiului din Istria dintre anii 576-577 (178-177). De asemenea, în poezia didactică şi elegiacă nu apare nici un nume nou. Unicele succese pe care le înregistrează poezia recitativă a acestei epoci aparţin domeniului aşa-numitei satura, un gen artistic care, asemenea scrisorii sau broşurii, acceptă orice formă şi se pretează oricărui conţinut, care, lipsit de orice criteriu artistic propriu-zis, se conformează întru totul caracterului fiecărui poet şi care nu numai că se află la graniţa dintre poezie şi proză, ci mai degrabă în afara sferei literaturii propriu-zise. Epistolele în versuri umoristice pe care Spurius Mummius, unul dintre bărbaţii mai tineri din cercul Scipionilor şi fratele celui care a distrus Corintul, le-a trimis amicilor săi din tabăra de la Corint au fost citite cu plăcere şi un secol mai tîrziu; este foarte probabil ca asemenea miniaturi poetice, nedestinate publicării, să fi fost create în număr mare în bogata existenţă socială şi intelectuală a înaltei societăţi din Roma de atunci. Reprezentantul lor în literatură este Gaius Lucilius (606-651, 148-103), născut într-o familie distinsă din colonia latină Suessa, şi el un membru al cercului Scipionilor. Poeziile sale sînt, într-un fel, scrisori deschise adresate publicului; conţinutul lor, după cum remarcă cu eleganţă un succesor spiritual, îmbrăţişează întreaga viaţă a bărbatului cult şi independent, care asistă la evenimentele derulate pe scena politică fie de la parter, fie din culise, care întreţine relaţii de la egal la egal cu bărbaţii cei mai vrednici ai timpurilor sale, care urmăreşte literatura şi ştiinţa cu interes şi înţelegere, fără a fi însă etichetat ca poet sau ca savant, şi care, în fine, încredinţează jurnalului său intim tot ceea ce întîlneşte ca bun sau rău, experienţele şi aşteptările politice, remarci gramaticale şi judecăţi artistice, incidente, vizite, dineuri, călătorii proprii, precum şi anecdotele auzite. Capricioasă, caustică şi profund originală, poezia lui Lucilius vădeşte totuşi o tendinţă opoziţională clar conturată şi întrucîtva şi didactică, atît din punct de vedere literar, cît şi moral sau politic; şi în sînul ei găsim ceva din răzvrătirea provinciei împotriva capitalei; domneşte aici încrederea în sine a suesanului care-şi păstrează puritatea limbii şi moralitatea vieţii, în opoziţie cu marele Babilon al limbilor amestecate şi al depravării morale. Aspiraţiile cercului lui Scipio spre corectitudinea literară, îndeosebi lingvistică, îşi găsesc în Lucilius reprezentantul desăvîrşit şi cel mai spiritual. Prima carte o dedică de la început fondatorului filologiei romane, Lucius Stilo (p. 292); el a desemnat ca public pentru care scria nu cercurile culte ale limbii pure şi clasice, ci pe tarentini, brutieni, siculi, altfel spus, pe semigrecii Italiei, a căror latină a trebuit, cu siguranţă, corectată. Cărţi întregi ale poeziilor sale se ocupă cu stabilirea ortografiei şi prozodiei latine, cu combaterea provincialismelor praenestine, sabine şi etrusce, cu înlăturarea solecismelor vulgare, poetul neuitînd totuşi să ridiculizeze insipidul şi schematicul purism isocratic al cuvintelor şi frazelor şi să-i reproşeze, în glume destul de severe, chiar şi prietenului său Scipio delicateţea limbii sale. Dar poetul pledează cu fervoare pentru o morală pură în viaţa particulară şi publică mai mult decît pentru o latină pură şi simplă. Poziţia l-a avantajat într-un mod aparte. Deşi se afla pe picior de egalitate cu romanii nobili ai timpului său, prin origine, avere, educaţie şi proprietatea asupra unei case frumoase în capitală, el nu era cetăţean roman, ci doar latin; legăturile sale cu Scipio, sub care participase, în cea mai fragedă tinereţe, la războiul numantin şi pe care-l vizita deseori acasă, trebuie să fie corelate cu relaţiile dintre Scipio şi latini, el fiind patronul lor în timpul luptelor politice (p. 72). Prin aceasta, cariera publică îi era închisă, iar el o dispreţuia pe aceea de speculant – nu a vrut, cum a spus într-o zi, „să înceteze a fi Lucilius pentru a deveni un arendaş asiatic de impozite”. El a trăit în epoca tulbure a reformelor gracchiene şi a agitaţiilor premergătoare războiului aliaţilor, frecventînd palatele şi vilele mai-marilor romani, fără a fi însă clientul lor; aflat în mijlocul valurilor luptei politice de coterie şi de partide, n-a fost implicat în mod nemijlocit nici într-unul, nici într-altul; soarta sa aminteşte întrucîtva de cea a lui Béranger, prin poziţia sa politică şi de artist. De pe această poziţie îşi strecura în viaţa publică opiniile sale, cu un bun-simţ de nezdruncinat, cu un nesecat umor şi un spirit veşnic tînăr:

 

Însă acum, în zi de sărbătoare şi în cea lucrătoare,

Cît este ea de lungă,

În for, de dimineaţa pînă seara,

Se îmbulzesc cetăţenii şi cei din senat;

Şi n-ar ceda locul altuia!

O singură meserie o profesează cu toţii:

Pe celălalt să-l înşele cu isteţime.

Să-l întreacă prin minciună,

Şi să deprindă meşteşugul linguşelii şi ipocriziei.

Unul îl pîndeşte pe celălalt

Ca şi cum şi-ar fi declarat război cu toţii.

 

Explicaţiile adăugate acestui text inepuizabil atacau, fără menajamente, fără a-i exclude pe amici şi nici chiar pe poetul însuşi, tarele acestei epoci, plaga coteriilor, interminabilul serviciu militar în Spania şi altele asemănătoare. Chiar în deschiderea satirelor sale se află o aprigă discuţie a senatului zeilor olimpieni referitoare la problema dacă romanii mai merită să se bucure în continuare de protecţia celeştilor. Corporaţii, clase, indivizi sînt desemnaţi, de fiecare dată, cu numele lor; poezia polemicii politice, exclusă de pe scena romană, constituie elementul veritabil şi suflul viu al poemelor lui Lucilius, care, prin puterea fermecătoare a spiritului celui mai usturător şi mai pitoresc, impresionant chiar şi numai în fragmentele păstrate, se împotrivesc duşmanului „ca şi cu sabia scoasă” şi-l zdrobesc. Aici, în supremaţia morală şi în orgoliosul sentiment de libertate al poetului din Suessa, găsim temeiul pentru care subtilul venusian, care a reluat satira luciliană în perioada alexandrină a poeziei romane, îi recunoaşte poetului mai vechi, în ciuda superiorităţii sale în redarea formei, cu o modestie potrivită, întîietatea. Limba este cea a bărbatului cu o educaţie grecească şi latină, care-şi trăieşte viaţa; un poet precum Lucilius, care alcătuia, se spune, 200 de hexametri înainte de masă şi 200 după masă, este prea grăbit pentru a fi concis; frecvent se întîlnesc expansivitatea inutilă, repetarea indiferentă a aceleiaşi expresii, neglijenţe grave; primul cuvînt, latinesc sau grecesc, este întotdeauna cel mai bun. Metrul este tratat într-un mod asemănător, îndeosebi hexametrul, care predomină; dacă locul cuvintelor ar fi schimbat, observa imitatorul său foarte spiritual, nimeni n-ar observa că are în faţă altceva decît simplă proză; din punctul de vedere al efectului, ele nu pot fi comparate decît cu versurile noastre stîlcite. Poeziile lui Terentius şi ale lui Lucilius se află pe acelaşi nivel cultural şi se raportează unele la altele aşa cum un produs literar sîrguincios îngrijit şi şlefuit se raportează la scrisoarea aşternută pe hîrtie dintr-o trăsătură de condei. Însă darurile spirituale incomparabil superioare şi concepţia de viaţă mult mai liberă, prin care cavalerul de la Suessa îl întrecea pe sclavul african, contribuiră la un succes pe atît de rapid şi de strălucitor, pe cît de lent şi de laborios fusese cel al lui Terentius; Lucilius deveni, spontan, favoritul naţiunii şi putea afirma despre poeziile sale, asemenea lui Béranger, că „numai ele sînt citite de către popor”. Popularitatea neţărmurită a poeziilor lui Lucilius constituie un eveniment remarcabil şi din punct de vedere istoric; prin ea se constată că literatura era deja o forţă şi, neîndoielnic, am fi întîlnit mai multe mărturii în acest sens dacă s-ar fi păstrat o istorie amănunţită a acestor timpuri. Posteritatea nu a făcut altceva decît să confirme aprecierea contemporanilor; judecătorii artei Romei, cu concepţii antialexandrine, îi atribuiră lui Lucilius primul loc printre ceilalţi poeţi latini; în măsura în care satira poate fi considerată o formă artistică propriu-zisă, ea a fost creată de către Lucilius şi, prin ea, a fost creat unicul gen literar caracteristic romanilor, transmis posterităţii prin mijlocirea lor. Referitor la poezia care se leagă de curentul alexandrin, nu se poate aminti pentru Roma acestei epoci altceva decît poeme mai scurte traduse sau imitate după epigramele alexandrine; ele merită să fie menţionate nu datorită valorii lor intrinseci, ci numai întrucît sînt primii vestitori ai mai tinerei epoci literare a Romei. Cu excepţia cîtorva poeţi mai puţin cunoscuţi, care nu pot fi încadraţi cu certitudine nici din punct de vedere cronologic, trebuie să fie menţionat aici Quintus Catulus, consul în anul 652 (102) (p. 126), şi Lucius Manlius, un senator renumit, care a scris în anul 657 (97). Acesta pare să fi făcut cunoscute concetăţenilor săi, pentru prima dată, unele dintre poveştile geografice consacrate la greci, ca, de exemplu, legenda deliană despre Latona, fabula despre Europa şi despre pasărea miraculoasă Phoenix; lui i-a fost rezervat, de asemenea, privilegiul de a descoperi şi de a copia la Dodona, în timpul călătoriilor sale, acel remarcabil trepied pe care se putea citi oracolul transmis pelasgilor, înaintea migraţiei lor în ţară, şi aborigenilor; o descoperire pe care analele romane nu au uitat s-o înregistreze imediat în modul cel mai pios.

Istoriografia acestei epoci este reprezentată în primul rînd de un scriitor care, ce-i drept, nu aparţine evoluţiei romane nici prin naştere şi nici prin atitudinea sa intelectuală şi literară. Însă el a fost primul sau, mai degrabă, singurul care a dus supremaţia mondială a Romei la afirmarea ei literară şi căruia toate generaţiile următoare, şi noi înşine, îi datorăm partea cea mai bună din cunoştinţele noastre despre dezvoltarea romană. Polybios (cca 546-627, cca 208-127), născut la Megalopolis în Pelopones, fiul omului de stat aheean Lykortas, a participat, după toate aparenţele, încă din anul 565 (189), la campania romanilor împotriva celţilor din Asia Mică, iar în cursul celui de-al treilea război macedonean a fost folosit de către concetăţenii săi, în repetate rînduri, în afaceri militare şi diplomatice. În urma crizei instalate în Grecia după acest război, el a fost dus în Italia împreună cu alţi ostatici aheeni (I, p. 540), unde a vieţuit timp de 17 ani cu domiciliu forţat (587-604, 167-150), fiind introdus de către fiii lui Paullus în cercurile nobile ale capitalei. Înapoierea ostaticilor aheeni (p. 32) îl readuse în patrie, unde a servit în continuare ca mijlocitor între confederaţia sa şi romani. A asistat şi la distrugerea Cartaginei şi a Corintului. El apare, pentru a spune astfel, destinat de soartă să înţeleagă poziţia istorică a Romei mai profund decît au făcut-o înşişi romanii acelor timpuri. De pe poziţia pe care o ocupă, un om de stat grec şi un prizonier roman, stimat şi, uneori, invidiat de către Scipio Aemilianus şi, în general, de către primii bărbaţi al Romei datorită educaţiei sale greceşti, el văzu cum cele două curente, separate vreme atît de îndelungată, se scurg în aceeaşi matcă şi cum istoria statelor mediteraneene sfîrşeşte sub hegemonia puterii romane şi a culturii greceşti. În acest fel, Polybios a devenit primul elen demn de menţionat care a acceptat cu convingere viziunea universalistă a cercului lui Scipio şi a recunoscut drept realităţi atît supremaţia elenismului pe tărîm spiritual, cît şi pe cea a romanilor pe cel politic, asupra cărora istoria îşi rostise deja verdictul – şi cărora ambele părţi erau îndreptăţite şi obligate să li se supună. În acest sens, el a acţionat ca om de stat activ şi şi-a scris istoria. Poate că în tinereţe adulase ca onorabil inutilul patriotism local al aheenilor, însă cu clarviziunea necesităţii inevitabile, el a favorizat, la vîrsta maturităţii, în mod deschis, politica de strînsă apropiere faţă de Roma în cadrul comunităţii sale. Aceasta era o politică înţeleaptă şi, fără îndoială, bine intenţionată, însă totodată şi una semeaţă şi orgolioasă. Polybios n-a putut, de asemenea, să se elibereze cu totul de vanitatea şi îngustimea politicii elene a acelor timpuri. Abia întors din exil, a cerut din partea senatului ca fiecărui repatriat să i se garanteze în mod formal rangul pe care-l ocupase odinioară – solicitare la care Cato a răspuns cu multă măiestrie zicînd că acest lucru i se pare ca şi cum Ulise s-ar mai întoarce o dată în peştera lui Polyphemos, pentru a-şi cere de la uriaş pălăria şi centura. Relaţiile sale cu cercurile mai-marilor romani le-a folosit adeseori spre binele concetăţenilor săi, însă felul în care se supune şi se laudă cu ilustra protecţie se apropie totuşi, într-o oarecare măsură, de servilism. Activitatea sa literară este străbătută de acelaşi spirit ca şi cea practică. El şi-a consacrat viaţa scrierii istoriei unificării statelor Mării Mediterane sub hegemonia Romei. Începînd cu primul război punic şi sfîrşind cu distrugerea Cartaginei şi a Corintului, opera sa cuprinde destinele tuturor statelor civilizate, altfel spus, cel al Greciei, Macedoniei, Asiei Mici, Siriei, Egiptului, Cartaginei şi Italiei, şi prezintă intrarea lor sub protectoratul Romei într-o înlănţuire cauzală; în acest sens, el îşi propune să dovedească rostul şi utilitatea hegemoniei romane. Prin concepţie, ca şi prin execuţie, această istorie se află într-o opoziţie evidentă şi conştientă atît faţă de istoriografia contemporană romană, cît şi faţă de cea contemporană grecească. La Roma, istoria era încă ancorată cu desăvîrşire în stadiul cronicii, căci exista într-adevăr un material istoric valoros, însă aşa-numita istoriografie se limita – cu excepţia venerabilelor scrieri ale lui Cato, care sînt însă total subiective şi nu depăşesc totuşi începuturile cercetării şi ale prezentării –, în parte, la poveşti simpliste, în parte, la culegeri de biografii. Grecii aveau, într-adevăr, o cercetare şi o scriere istorică; dar ideile de naţiune şi de stat fuseseră uitate în timpurile tulburi ale diadohilor în asemenea măsură, încît nici unul dintre nenumăraţii istorici nu mai reuşi să urmeze, în spirit şi în adevăr, tradiţia marilor maeştri attici şi să trateze evenimentele contemporane de universală importanţă din punctul de vedere al istoriei universale. Istoriografia lor fie era o simplă înregistrare exterioară, fie era pătrunsă de frazele şi silogismele retoricii attice şi de venalitatea, vulgaritatea, ipocrizia şi exasperarea timpului. La romani, ca şi la greci, nu existau decît istorii ale oraşelor sau ale triburilor. Polybios, cum s-a subliniat pe bună dreptate, la fel de îndepărtat, din punct de vedere spiritual de attici, ca şi de romani, a fost primul care a depăşit aceste bariere lamentabile, a tratat istoria romană cu o critică grecească matură şi a conceput nu o istorie universală, ci una desprinsă de statele izolate şi adaptată statului romano-grec aflat în devenire. Niciodată poate un istoriograf n-a reunit într-o manieră atît de completă toate calităţile unui scriitor cunoscător al izvoarelor aşa cum a făcut-o Polybios. Vastitatea sarcinii sale îi apare în fiecare clipă în toată întinderea ei, iar atenţia sa se îndreaptă într-adevăr asupra devenirii istorice reale. Legenda, anecdota, numeroasele ştiri de cronică lipsite de importanţă sînt abandonate; descrierea ţărilor şi popoarelor, prezentarea relaţiilor statale şi mercantile, toate faptele atît de importante care scapă analistului întrucît nu se pot adjudeca unui anumit an reintră în drepturile lor demult desconsiderate. În strîngerea materialului istoric, Polybios a dovedit o îndemînare şi o perspicacitate cum nu mai poate exista o alta în Antichitate; el utilizează documentele, acordă un spaţiu larg literaturii diferitelor naţiuni, se foloseşte din plin de poziţia sa privilegiată pentru a strînge informaţii de la participanţi şi de la martori oculari, în sfîrşit, călătoreşte, în mod sistematic, pe întregul cuprins al statelor Mării Mediterane şi vizitează o parte a coastei Oceanului Atlantic. Adevărul îi curge prin vine; în toate marile evenimente el nu vădeşte interese pentru unul sau altul dintre state, pentru un bărbat sau altul, ci numai şi numai pentru înlănţuirea esenţială a evenimentelor, a căror prezentare, în proporţia corectă a cauzelor şi a efectelor, i se pare nu numai principala, ci şi unica menire a istoricului. Fluxul relatării, în fine, este uluitor de închegat, de simplu şi de limpede. Însă toate aceste calităţi excepţionale încă nu consacră un istoriograf de prim rang. Polybios şi-a înţeles sarcinile sale literare aşa cum le-a înţeles pe cele practice: cu raţiune desăvîrşită, dar numai cu raţiunea. Istoria, lupta dintre necesitate şi libertate, este o problemă morală; Polybios o tratează ca şi cum ar fi una mecanică. Întregul este pentru el totul, atît în natură, cît şi în stat; evenimentul singular, omul individual, oricît de extraordinar ar fi fost, nu sînt pentru el decît simple momente, roţi nesemnificative în vastul şi armoniosul mecanism care se numeşte stat. Prin aceasta, Polybios era într-adevăr predestinat să prezinte istoria poporului roman, care a rezolvat, de fapt, unica problemă, aceea de a se înălţa la o grandoare internă şi externă incomparabilă, fără să fi avut un singur om de stat genial, în sensul cel mai larg al cuvîntului, şi care s-a dezvoltat cu o consecvenţă aproape matematică pe bazele sale atît de simple. Însă elementul libertăţii morale domneşte în orice istorie naţională şi, pe nedrept, n-a fost luat în considerare de către Polybios în cazul celei romane. Tratarea de către Polybios a tuturor problemelor în care apar dreptul, onoarea, religia nu este numai insipidă, ci şi întru totul greşită. Această afirmaţie este valabilă peste tot acolo unde e necesară o judecată genetică; încercările de explicaţie pur mecanice, pe care Polybios le pune în locul acesteia, sînt cîteodată de-a dreptul exasperante, aşa cum cu greu există o speculaţie politică mai nesăbuită decît aceea de a deduce excelenta constituţie a Romei dintr-un amalgam înţelept al unor elemente monarhice, aristocratice şi democratice, iar succesele Romei, din această perfecţiune a constituţiei. Aprecierea relaţiilor este pretutindeni rigidă şi lipsită de fantezie, iar modul dispreţuitor şi arogant de abordare a problemelor religioase este aproape respingător. Relatarea, menţinîndu-se în opoziţie deschisă cu istoriografia greacă obişnuită, stilizată în mod artistic, este într-adevăr corectă şi limpede, dar seacă şi lipsită de vlagă, pierzîndu-se, mai des decît este permis, în digresiuni polemice sau în descrierea laudativă memorială, nu arareori a propriilor experienţe. Spiritul de controversă străbate opera de la un capăt la altul; autorul şi-a destinat opera mai întîi romanilor, însă tocmai aici şi-a găsit un cerc foarte restrîns care să-l înţeleagă; el intuia prea bine că va rămîne un străin pentru romani, iar pentru concetăţenii săi, un trădător şi că măreaţa sa concepţie asupra relaţiilor aparţinea mai degrabă viitorului decît prezentului. Din această cauză, el nu s-a putut debarasa de o anumită supărare şi amărăciune personală care, în polemica sa împotriva istoricilor greci, superficiali şi uneori venali, şi a celor romani, lipsiţi de spiritul critic, apare deseori într-un mod belicos şi meschin, el părăsind tonul istoricului în favoarea celui al recenzentului. Polybios nu este un scriitor agreabil; dar aşa cum adevărul şi onestitatea valorează mai mult decît farmecul şi preţiozitatea, nu putem numi nici un alt scriitor al Antichităţii căruia să-i datorăm atîtea sfaturi înţelepte. Cărţile sale joacă în acest domeniu rolul soarelui; acolo unde încep, se împrăştie negurile dimineţii, care acoperă încă războiul samnit şi pe cel al lui Pyrrhos, iar acolo unde se sfîrşesc, se aşterne un crepuscul nou, poate şi mai apăsător decît obscuritatea iniţială.

Într-un contrast izbitor faţă de această măreaţă concepţie şi tratare a istoriei romane de către un străin se află istoriografia contemporană indigenă. La începutul acestei perioade, mai întîlnim cîteva cronici scrise în greceşte, ca, de exemplu, cea amintită mai sus (I, p. 641), a lui Aulus Postumius (consul în 603, 151), plină de raţionamente pragmatice de prost-gust, şi cea a lui Gaius Acilius (pe care a încheiat-o în anul 612, 142, la o vîrstă foarte înaintată); dar sub influenţa, în parte, a patriotismului catonian, în parte, a culturii superioare a cercului lui Scipio, limba latină cîştigă într-un mod atît de decisiv întîietatea, încît nu numai că printre operele istorice mai recente nu apare decît arareori una scrisă în greceşte, ci şi cronicile greceşti mai vechi sînt traduse în latină şi, probabil, citite în majoritatea cazurilor în aceste traduceri. Din nefericire, la cronicile scrise în latină ale acestei epoci nu se poate aprecia nimic altceva decît utilizarea limbii materne. Ele erau suficient de numeroase şi de cuprinzătoare: sînt cunoscute, de exemplu, cea a lui Cassius Hemina (în jurul anului 608, 146), cea a lui Lucius Calpurnius Piso (consul în anul 621, 133), cea a lui Gaius Sempronius Tuditanus (consul în anul 625, 129), a lui Gaius Fannius (consul în anul 632, 122). La acestea trebuie adăugată redactarea cronicii oficiale a oraşului, în 80 de cărţi, pe care Publius Mucius Scaevola (consul în anul 621, 133), un bărbat apreciat şi ca jurist, o realizase şi o publicase în calitate de pontifex maximus, conferind astfel analelor cetăţii forma definitivă, întrucît însemnările pontifilor, chiar dacă nu fuseseră suspendate cu totul de la această dată, nu mai erau luate în considerare din punct de vedere literar, avînd în vedere activitatea sporită a cronicarilor particulari. Toate aceste anale, fie ele opere particulare sau oficiale, nu erau decît compilaţii, în esenţă asemănătoare, ale materialului istoric sau cvasiistoric aflat la îndemîna oricui; valoarea izvoarelor, ca şi cea formală scădeau în măsura în care dimensiunile lor luau proporţii. Ce-i drept, în cronică nu există nicăieri adevăr lipsit de poezie şi ar fi absurd să le reproşăm lui Naevius şi Pictor că nu au făcut-o altfel decît Hekataios şi Saxo Grammaticus, însă încercările ulterioare de a clădi edificii din asemenea nori risipiţi supun şi cea mai încercată răbdare la un examen cît se poate de dur. Nu există nici o prăpastie destul de adîncă în tradiţie care să nu fi fost trecută cu o uimitoare uşurinţă de minciuna amăgitoare şi învederată. Fără ezitare, eclipsele solare, anii censului, registrele de familie, triumfurile sînt datate de la anul în curs pînă la anul unu; stă scris, pentru a fi citit, în ce an, lună şi zi regele Romulus a fost înălţat în ceruri şi cum regele Servius Tullius a triumfat asupra etruscilor mai întîi în ziua de 25 noiembrie 183 (571) şi apoi în 25 mai 187 (567). În deplin acord cu acest procedeu, credincioşilor le era arătată pe cheiurile romane corabia cu care Aeneas a navigat de la Ilion pînă în Latium; ba chiar şi scroafa care îi servise drept ghid lui Aeneas era conservată, bine îmbălsămată, în templul Vestei de la Roma. Aceşti cronicari nobili îmbină talentul pentru ficţiune al unui poet cu cea mai plictisitoare acribie de cancelarie şi tratează măreţul lor subiect cu acea platitudine care trebuie să rezulte cu necesitate din alungarea simultană a tuturor elementelor poetice şi istorice. Cînd citim, de exemplu la Piso, că Romulus se ferea să benchetuiască dacă în ziua următoare ar fi avut loc o adunare, că Tarpeia ar fi trădat citadela sabinilor din patriotism, pentru a captura scuturile inamicilor, nu poate să ne surprindă judecata contemporanilor clarvăzători asupra acestei scriituri : „aceasta nu înseamnă a scrie istorie, ci a relata poveşti «copiilor»”. Opere mult mai trainice erau cele dedicate trecutului celui mai apropiat şi îndeosebi prezentului: istoria războiului cu Hannibal a lui Lucius Coelius Antipater (în jurul anului 633, 121) şi cea a puţin mai tînărului Publius Sempronius Asellio, istoriograf al timpului său. Aici se găseşte cel puţin un material preţios şi un profund sentiment al adevărului, la Antipater chiar o naraţiune viguroasă, deşi uneori puţin artificială; însă cel puţin conform tuturor mărturiilor şi fragmentelor, nici una dintre aceste cărţi n-a egalat, nici prin forma viabilă, nici prin originalitate, Istoria asupra originilor a lui Cato, care, din nefericire, şi-a exercitat influenţa în domeniul literar la fel de puţin ca şi în cel politic. Destul de numeroase sînt, cel puţin ca număr, şi genurile subordonate, mai individuale şi mai efemere, ale literaturii istorice: memoriile, scrisorile, discursurile. Încă din această epocă, primii oameni de stat ai Romei relatează ei înşişi evenimente din viaţa lor; astfel, Marcus Scaurus, consul în anul 639 (115), Publius Rufus, consul în anul 649 (105), Quintus Catulus, consul în anul 652 (102) şi însuşi regentul Sulla. Dar nici una dintre aceste producţii nu pare să fi avut importanţă pentru literatură decît prin materialul pe care-l oferea. Colecţia de epistole a Corneliei, mama Gracchilor, este remarcabilă atît prin limba de o puritate exemplară şi cugetul nobil al scriitoarei, cît şi ca prima corespondenţă publicată la Roma şi, totodată, prima operă literară a unei femei romane. Stilul discursurilor îşi păstrează în această perioadă trăsăturile definite de Cato; pledoariile avocaţilor încă nu erau considerate producţii literare, iar discursurile publicate nu erau altceva decît pamflete politice. În timpul tulburărilor revoluţionare, această literatură de broşuri cîştigă în extindere şi importanţă, iar în masa de produse efemere se găsiră cîteva care, precum Filipicele lui Demosthene şi foile volante ale lui Courier, îşi cuceriră un loc durabil în literatură, fie datorită poziţiei importante a autorului, fie datorită valorii lor reale. Astfel sînt discursurile politice ale lui Gaius Laelius şi ale lui Scipio Aemilianus, modele atît de latină perfectă, cît şi de cel mai nobil patriotism; discursurile incisive ale lui Gaius Titius, din ale cărui imagini frapante asupra epocii şi asupra moravurilor – descrierea juratului senatorial a fost relatată mai sus (p. 276) – s-a inspirat deseori şi comedia naţională; mai ales numeroasele cuvîntări ale lui Gaius Gracchus, ale cărui cuvinte înflăcărate fac să reînvie gravitatea pasională, atitudinea nobilă şi soarta tragică a acestei firi nobile.

În literatura ştiinţifică, colecţia de sentinţe a lui Marcus Brutus, publicată în jurul anului 600 (154), constituie o încercare remarcabilă de a transpune la Roma forma, atît de uzuală la greci, de tratare în dialog a unor teme din ştiinţele tehnice şi de a conferi eseului o formă artistică semidramatică, printr-o înscenare condiţionată de persoane, timp şi loc. Savanţii de mai tîrziu, precum filologul Stilo şi juristul Scaevola, vor abandona însă această metodă, mai mult poetică decît practică, atît în cazul domeniilor culturii generale, cît şi în cel al ştiinţelor tehnice particulare. Valoarea din ce în ce mai mare a ştiinţei în sine şi interesul precumpănitor pe care-l exercita la Roma prin diferitele ei domenii se reflectă cu evidenţă în această înlăturare rapidă a lanţurilor formei artistice. Am vorbit mai sus despre ştiinţele culturii generale, despre gramatică sau, mai degrabă, despre filologie, despre retorică şi filozofie (p. 292), în sensul că acestea devin elemente esenţiale ale educaţiei romane obişnuite, începînd să se separe, abia acum, de ştiinţele speciale propriu-zise. Pe tărîmul literaturii, asistăm la înflorirea nestăvilită a filologiei latine, aceasta fiind strîns legată de tratarea filologică, de mult statornică, a literaturii greceşti. Am amintit şi că, la începutul acestui secol, prozatorii latini şi-au găsit corectorii şi revizuitorii de text (p. 292); de asemenea, s-a evidenţiat că nu numai cercul Scipionilor ţinea înainte de toate la corectitudine, ci şi că unii dintre poeţii cei mai renumiţi, precum Accius şi Lucilius, au fost preocupaţi de reglementarea ortografiei şi gramaticii. În acelaşi timp, se întîlnesc unele încercări de a dezvolta filologia practică din punct de vedere istoric; fireşte că tratatele neajutoraţilor analişti ai acestor timpuri, precum cel al lui Hemina, Despre cenzori, şi cel al lui Tuditanus, Despre magistraţi, nu vor fi fost mai izbutite decît cronicile lor. Mai interesante sînt cărţile Despre magistraturi, ale prietenului lui Gaius Gracchus, Marcus Iunius – o primă încercare de a utiliza arheologia într-un scop politic –, ca şi Didascaliile tragicului Accius, scrise în versuri – un pas spre o istorie literară a dramei latine. Însă debuturile unei tratări ştiinţifice a limbii materne poartă încă semnele diletantismului şi ne amintesc imediat de literatura noastră de ortografie din timpul lui Bodmer şi Klopstock; un loc modest trebuie să fie rezervat şi cercetărilor de anticar, fără a comite vreo nedreptate. Romanul care a fondat în mod ştiinţific cercetarea lingvistică şi arheologică latină în sensul maeştrilor alexandrini a fost Lucius Aelius Stilo, în jurul anului 650 (104) (p. 293). El a recurs mai întîi la cele mai vechi monumente lingvistice şi a comentat litaniile Saliilor şi dreptul civil al Romei; a acordat o deosebită atenţie comediei secolului al VI-lea, fiind primul care a întocmit o listă a comediilor, conform aprecierii sale, originale ale lui Plautus. El a căutat, conform metodei greceşti, să determine, din punct de vedere istoric, începuturile oricărui fenomen din viaţa şi din obiceiurile romane şi să găsească „inventatorul” pentru fiecare; în acelaşi timp, el îşi extinse cercetările asupra totalităţii tradiţiilor reţinute în anale. Mărturia succesului pe care-l înregistră la contemporanii săi se găseşte în dedicaţiile conţinute în cea mai importantă operă poetică şi în cea mai importantă operă istorică ale timpului său: satirele lui Lucilius şi istoriile lui Antipater. Acest prim filolog roman a influenţat şi studiile ulterioare ale naţiunii sale, transmiţînd discipolului său Varro atît cercetarea lingvistică, cît şi pe cea ştiinţifică. Activitatea literară în domeniul retoricii latine era, după cum lesne se poate înţelege, de natură subordonată; aici nu există altă îndeletnicire decît elaborarea unor manuale şi cărţi de exerciţii după modelul compendiilor greceşti ale lui Hermagoras şi ale altora, iar magiştrii erau foarte productivi în această direcţie, fie din necesitate, fie din vanitate şi lăcomie de bani. Ni s-a păstrat un asemenea manual de retorică scris de către un autor anonim sub dictatura lui Sulla, care, după moda timpului, învăţa, concomitent, literatura şi retorica latină şi scria despre amîndouă; tratatul e remarcabil nu numai prin abordarea succintă, limpede şi sigură a subiectului, ci şi prin relativa independenţă faţă de modelele greceşti. Deşi întru totul sub influenţa grecilor prin metodă, romanul respinge totuşi decis, uneori chiar violent, tot ceea ce „grecii adunaseră ca nimicuri inutile, pentru singurul motiv ca ştiinţa să pară mai greu de asimilat”. Critica cea mai amară este îndreptată împotriva dialecticii care despică firul în patru, „această ştiinţă vorbăreaţă a neputinţei de a vorbi”, al cărei maestru desăvîrşit, de frica de a nu se exprima ambiguu, nu îndrăzneşte pînă la urmă nici să-şi rostească propriul nume. Terminologia de şcoală grecească este evitată întotdeauna în mod intenţionat. Autorul avertizează foarte serios cu privire la mulţimea de dascăli şi accentuează regula de aur potrivit căreia discipolul trebuie să înveţe de la dascăl în primul rînd cum să se poată ajuta singur; cu aceeaşi seriozitate el recunoaşte că şcoala este un lucru secundar, iar viaţa este cel principal şi oferă, prin exemplele alese într-o manieră cu totul independentă, ecoul acelor discursuri care, în ultimele decenii, stîrniseră senzaţie în lumea romană a baroului. Trebuie să reţinem că opoziţia împotriva exagerărilor elenismului, care se îndrepta cîndva (p. 293) împotriva naşterii unei retorici proprii, latine, continua să influenţeze această ştiinţă, conferind astfel elocinţei romane, în comparaţie cu cea grecească contemporană, din punct de vedere teoretic şi practic, o demnitate mai mare şi o utilitate sporită. Filozofia, în fine, încă nu este reprezentată în literatură, întrucît, din necesităţi interne, nu s-a dezvoltat o filozofie naţională romană ; nici circumstanţele externe nu dăduseră naştere unei literaturi filozofice latine. Acestei perioade nu-i pot fi atribuite cu certitudine traducerile latine ale unor compendii filozofice populare; cel care se ocupa de filozofie citea şi conversa în greceşte.

În ştiinţele exacte, activitatea este foarte limitată. Oricît de bine romanii ar fi fost deprinşi cu agricultura şi cu calculul, cercetarea fizică şi matematică nu-şi găsise terenul aici. Consecinţele teoriei neglijate se arată în practică prin stadiul inferior al ştiinţei medicale şi al unei părţi a ştiinţelor militare. Dintre ştiinţele exacte nu înfloreşte decît jurisprudenţa. Nu putem urmări evoluţia ei internă cu precizia absolută a cronologiei. În general, dreptul sacru pierdu din ce în ce mai mult teren, ocupînd la sfîrşitul acestei perioade o poziţie analoagă celei a dreptului canonic de astăzi. Dimpotrivă, concepţia mai profundă şi mai subtilă a dreptului, care substituie criteriilor exterioare motivele interne ale acţiunii, spre exemplu, evoluţia conceptelor de delict cu premeditare sau prin omisiune, ale deţinerii garantate printr-o protecţie temporară, încă nu existase în timpul Legii Celor Douăsprezece Table, dar s-a manifestat în vremea lui Cicero şi-şi datorează maturitatea ei, probabil, acestei perioade. Efectul relaţiilor politice asupra dezvoltării dreptului a fost amintit deja în repetate rînduri; el n-a fost întotdeauna avantajos. De exemplu, prin instituirea tribunalului centumvirilor asupra moştenirilor (p. 244), apăru şi în dreptul asupra proprietăţii un colegiu de juraţi, care, asemenea autorităţilor judecătoreşti, în loc să aplice legea, se plasa deasupra acesteia şi submina instituţiile legale prin aşa-numita ei echitate; o consecinţă a acestui principiu eronat a fost, printre altele, că oricine fusese omis de către o rudă în testament avea libertatea de a cere din partea tribunalului anularea testamentului; tribunalul decidea după propria apreciere. Evoluţia literaturii juridice se poate determina cu o exactitate mai mare. Ea se limitase pînă acum la culegerea de formulare şi la explicarea termenilor juridici din legi; în această perioadă se formează o literatură de „expertize”, care corespunde aproximativ actualelor culegeri de sentinţe precedente. Expertizele, care nu mai erau de mult acordate doar de colegiul pontifical, ci acasă sau în for, de către oricine-şi găsea clienţi, şi de care se leagă deja peroraţiile raţionale, polemicile şi controversele permanente caracteristice ştiinţei juridice, au început să fie consemnate la începutul secolului al VII-lea şi să fie publicate în antologii; aceasta a fost opera – realizată pentru prima dată – a lui Cato cel Tînăr (mort în jurul anului 600, 154) şi a lui Marcus Brutus (contemporanul acestuia), iar culegerile par să fi fost ordonate deja conform unei table de materii. În curînd se făcu pasul spre o expunere sistematică a dreptului civil. Fondatorul ei a fost suveranul pontif Quintus Mucius Scaevola (consul în anul 659, 95, mort în anul 672, 78), în a cărui familie jurisprudenţa era ereditară precum sacerdoţiul suprem. Cele 18 cărţi ale lucrării sale Despre dreptul civil, care cuprind materialul juridic pozitiv – ordonanţele legislative, prejudiciile şi expertizele, fie din tradiţia orală, fie din culegerile mai vechi – într-o formă cît mai completă, au devenit punctul de plecare şi modelul pentru sistemele atotcuprinzătoare ale dreptului roman. De asemenea, scrierea sa rezumativă Definiţii (Ὄροι) a devenit temelia compendiilor juridice şi, îndeosebi, a culegerilor de reguli. Deşi, în esenţă, evoluţia dreptului se desfăşura independent de elenism, cunoaşterea schematismului filozofico-practic al grecilor a oferit un nou impuls pentru o tratare mai sistematică a jurisprudenţei ; de fapt, influenţa grecească transpare în opera citată. Am amintit deja mai sus că în unele trăsături, mai mult de natură exterioară, jurisprudenţa romană a fost influenţată de către Portic (pp. 286-287).

Arta ne oferă rezultate şi mai puţin îmbucurătoare. Extinderea diletantismului era vizibilă în arhitectură, sculptură şi pictură, însă evoluţia naţională se afla mai degrabă în regresie. Deveni din ce în ce mai mult o obişnuinţă faptul de a contempla operele de artă în ţinuturile greceşti; din acest punct de vedere, produceau senzaţie îndeosebi taberele de iarnă din Asia Mică ale armatei, în anii 670-671 (84-83). Aprecierea operelor de artă se dezvoltă şi în Italia. Se începuse cu obiecte din argint şi din bronz; la începutul acestei epoci, romanii trecură de la aprecierea statuilor la cea a picturilor greceşti. Primul tablou expus în mod public la Roma a fost „Bakchos” al lui Aristeides, pe care Lucius Mummius îl retrase din licitaţia pradei de la Corint, întrucît regele Attalos oferise 6.000 de denari (1.827 de taleri). Construcţiile deveneau mai strălucitoare, folosindu-se în acest scop îndeosebi marmură adusă de dincolo de mare, înainte de toate cea din Hymettos (Cipollin) – carierele italice de marmură nefiind încă exploatate. Splendida colonadă, admirată încă din epoca imperială, pe care Quintus Metellus, învingătorul Macedoniei (consul în anul 611, 143), o construise pe Cîmpul lui Marte, înconjura primul templu de marmură pe care-l văzuse capitala; în curînd urmară alte construcţii asemănătoare pe Capitoliu, din iniţiativa lui Scipio Nasica (consul în anul 616, 138), şi în Circ, din iniţiativa lui Gnaeus Octavius (consul în anul 626, 128). Prima casă particulară cu coloane de marmură a fost cea a oratorului Lucius Crassus (mort în anul 663, 91), pe Palatin. Însă acolo unde exista posibilitatea de jaf sau de tranzacţie se recurgea la acestea; constituie o mărturie tristă pentru pauperitatea arhitecturii romane faptul că începuseră să se folosească coloanele vechilor temple greceşti; de exemplu, Capitoliul roman a fost împodobit de către Sulla cu coloanele templului lui Zeus din Atena. Lucrările efectuate la Roma îşi datorau existenţa unor mîini străine; puţinii artişti romani ai acestor timpuri, menţionaţi nominal, sînt, fără excepţie, greci ai Italiei sau imigranţi de dincolo de mare; astfel, arhitectul Hermodoros din Salamis, din Cipru, care a restaurat, printre altele, cheiurile romane şi a edificat pentru Quintus Metellus (consul în anul 611, 143) templul lui Iupiter Stator în bazilica ridicată de acesta, iar pentru Decimus Brutus (consul în anul 616, 138) templul lui Marte în circul lui Flaminius; sculptorul Pasiteles (în jurul anului 665; 89) din Grecia Mare, care a furnizat statui de zei din fildeş pentru templele romane; pictorul şi filozoful Metrodoros din Atena, care fusese angajat să picteze tablourile pentru triumful lui Lucius Paullus (587, 67). Este semnificativ că monedele acestei epoci, în comparaţie cu cele ale epocii precedente, deşi dovedesc o mai mare diversitate de tipuri, arată, prin fineţea execuţiei, mai degrabă un regres decît un progres. În sfîrşit, într-un mod asemănător, muzica şi dansul au emigrat din Elada la Roma, numai pentru a fi utilizate aici pentru sporirea luxului decorativ. Asemenea arte exotice nu prezentau o noutate pentru Roma; din timpuri apuse, statul permisese apariţia flautiştilor şi dansatorilor etrusci cu ocazia serbărilor publice, iar liberţii şi cea mai umilă clasă a poporului roman se dedicaseră şi pînă acum acestei profesii. Noutatea consta în aceea că dansurile şi reprezentările muzicale greceşti deveniseră un accesoriu nelipsit la masa nobililor; o noutate erau şcolile de dans – într-un discurs plin de invective, Scipio Aemilianus descrie una în care peste 500 de băieţi şi de fete, drojdia mulţimii, primeau din partea unui maestru de balet, alături de copiii bărbaţilor din magistratură, fără deosebire, indicaţii despre dansurile, puţin onorabile, de castaniete, despre cîntecele corespunzătoare şi despre folosirea rău famatelor instrumente de coarde greceşti. Noutatea nu era reprezentată atît de faptul că un fost consul şi pontifex maximus ca Publius Scaevola, consul în anul (621, 133), primea mingile pe terenul de joc cu aceeaşi uşurinţă cu care rezolva acasă cele mai complicate probleme de drept, cît faptul că tineri romani nobili îşi arătau în faţa întregului popor talentele de jocheu, cu ocazia jocurilor oferite de către Sulla. Guvernul încercă, ce-i drept, de mai multe ori, să pună capăt acestor practici; în anul 639 (115), de exemplu, au fost interzise de către cenzori toate instrumentele muzicale cu excepţia flautului simplu, originar din Latium. Însă Roma nu era Sparta; prin asemenea prohibiţii, acest guvern slăbit semnaliza mai degrabă neajunsurile decît încerca să le înlăture prin aplicarea lor severă şi consecventă.

Dacă, pentru a încheia, privim tabloul general pe care ni-l oferă literatura şi arta Italiei de la moartea lui Ennius pînă la începutul epocii lui Cicero, întîlnim şi aici cel mai evident declin al productivităţii în comparaţie cu epoca precedentă. Genurile superioare ale literaturii, epopeea, tragedia, istoriografia, fie au dispărut, fie au degenerat. Prosperă doar genurile secundare: traducerea şi imitarea piesei de intrigă, farsa, broşura poetică şi proza; în acest ultim domeniu al literaturii, brăzdat pe de-a-ntregul de uraganul revoluţiei, întîlnim cele două talente literare suverane ale acestei epoci, pe Gaius Gracchus şi pe Gaius Lucilius, care se înalţă, amîndoi, deasupra unei mulţimi de scriitori mai mult sau mai puţin mediocri, aşa cum, într-o epocă asemănătoare din literatura franceză, Courier şi Béranger s-au ridicat deasupra unei pleiade de nulităţi vanitoase. În artele plastice şi în cele ale desenului, productivitatea, întotdeauna slabă, scade acum continuu, fiind pe punctul de a se anula. Dimpotrivă, desfătarea artistică şi receptivitatea literară prosperă; aşa cum epigonii acestor timpuri confiscă şi exploatează în politică moştenirile lăsate de strămoşii lor, la fel îi vedem şi în acest domeniu al artei ca sîrguincioşi vizitatori ai teatrelor, ca prieteni ai literaturii, ca experţi şi chiar colecţionari de artă. Partea cea mai respectabilă a acestei activităţi este cercetarea savantă care relevă un efort intelectual propriu, îndeosebi în jurisprudenţă şi în investigaţia lingvistică şi arheologică. Odată cu întemeierea acestor ştiinţe, care aparţin în esenţă epocii contemporane, şi odată cu începuturile timide ale imitaţiei poeziei alexandrine de seră se anunţă deja epoca alexandrinismului roman. Tot ceea ce a creat această epocă este mai unitar, mai corect, mai sistematic decît creaţiile secolului al VI-lea. Pe bună dreptate, literaţii şi pasionaţii de literatură ai acestei perioade îi considerau pe predecesorii lor ca debutanţi neisprăviţi. Însă dacă zîmbeau din cauza defectelor acelor opere de început sau le dezavuau, cei mai inteligenţi dintre ei trebuiau să constate, în acelaşi timp, că adolescenţa naţiunii trecuse, iar unul sau altul dintre creatori a fost poate cuprins, în străfundul inimii sale, de dorul nelămurit care-l îmboldea încă o dată către eroarea dulce a tinereţii.