Capitolul IV

Începuturile Romei

Aproximativ la trei mile germane de la gurile Tibrului, în amonte, pe ambele maluri ale fluviului, se înalţă coline domoale, mai înalte pe cel drept, mai scunde pe cel stîng. De acestea din urmă se leagă, de cel puţin 2.500 de ani, numele romanilor. Desigur, nu putem determina cum şi cînd a apărut acest nume. Putem afirma cu destulă siguranţă că, sub forma cea mai timpurie sub care ne sînt cunoscuţi, locuitorii acestui canton nu se numeau romani, ci – datorită unei mutaţii consonantice foarte frecvente în limbile primitive şi în special în latina veche – ramni (Ramnes), mărturie a vechimii imemoriale a acestui nume. Etimologia lui nu poate fi stabilită cu certitudine; este posibil ca ramnes să semnifice „oamenii pădurii” sau „ai desişurilor”. Ei n-au rămas însă unicii locuitori ai colinelor de pe malul Tibrului. În structurarea celei mai vechi comunităţi romane s-a păstrat dovada originii ei; ea a fost formată prin contopirea a trei cantoane, probabil cîndva independente: al ramnilor, al titiilor şi al lucerilor; aceste trei populaţii s-au unit într-o singură comunitate, formînd un fel de συνοιϰισμός asemănător acelui care, în Attica, a dat naştere Atenei. Antichitatea străveche a acestei diviziuni tripartite este atestată cu putere de faptul că romanii folosesc, în materie de drept constituţional, pentru „a împărţi” şi „parte” tribuere („a împărţi în trei”) şi tribus („o treime”); ca şi cuvîntul nostru „cartier”, această expresie şi-a pierdut însă de timpuriu semnificaţia numerică originară. Chiar după unire, fiecare dintre aceste trei comunităţi, devenite diviziuni, deţinea treimea ei din teritoriul comun şi era reprezentată proporţional în garda cetăţenească şi în sfatul bătrînilor. În ritualul însuşi, numărul divizibil cu trei al membrilor celor mai vechi colegii – Vestalele, Saliens, Fratres Arvales, Luperci, Augures – derivă fără îndoială de la această diviziune tripartită. Asupra acestor trei elemente în care se împarte populaţia primitivă a Romei s-au tras concluziile cele mai extravagante. În legătură cu această diviziune s-a emis ipoteza, inconsistentă, că naţiunea romană ar fi luat naştere dintr-un popor amestecat şi s-a încercat, prin diferite mijloace, să se prezinte cele trei mari rase ale Italiei drept părţi integrante ale Romei primitive şi să se transforme poporul, care a demonstrat prin limba, politica şi religia sa o evoluţie atît de pură şi de originară, într-un amalgam confuz de rămăşiţe etrusce, sabine, elene şi chiar pelasge. După ce am înlăturat ipotezele acestea iraţionale şi contradictorii, putem să rezumăm în cîteva cuvinte ceea ce se poate spune despre naţionalitatea elementelor componente ale comunităţii romane primitive. Faptul că ramnii aparţin familiei latine nu se poate pune la îndoială, întrucît ei au conferit numele lor noii comunităţi romane şi, în consecinţă, trebuie să fi influenţat în mod esenţial naţionalitatea populaţiei unite. Tot ce se poate afirma despre originea lucerilor este că nimic nu ne împiedică să-i considerăm, ca şi pe ramni, o populaţie latină. A doua dintre aceste populaţii este recunoscută unanim ca fiind originară din Sabinia; concluzia îşi găseşte confirmarea într-o tradiţie, păstrată în interiorul confreriei titiilor, conform căreia aceasta a fost întemeiată cu ocazia intrării titiilor în comunitate, pentru păstrarea ritualului sabin particular. De asemenea, se pare că, în timpuri foarte îndepărtate, în care familia latină şi cea sabelică prezentau în limba şi în obiceiurile lor o opoziţie mai atenuată decît cea care va exista mai tîrziu între romani şi samniţi, o comunitate sabelică intrase într-o asociaţie cantonală latină. Acest lucru este posibil, întrucît constatăm în tradiţia mai veche şi demnă de încredere că titiii îşi impun, fără excepţie, întîietatea faţă de ramni şi că titii imigranţi impun συνοιϰισμός-ul ramnilor, stabiliţi mai demult aici. În consecinţă, trebuie să fi avut loc un amestec de naţionalităţi; dar el nu a avut o influenţă mai profundă decît aşezarea la Roma a sabinului Attus Clauzus sau Appius Claudius, a clanului şi a clienţilor săi, care a urmat cîteva secole mai tîrziu. Imigrarea mai veche a titiilor la Roma, ca şi primirea Claudiilor în rîndul romanilor nu ne îndreptăţeşte să includem acest popor în rîndul popoarelor amestecate. Cu excepţia cîtorva instituţii naţionale care se leagă de ritual, nu putem dovedi existenţa unor urme sabelice la Roma şi nici limba latină nu ne oferă vreun punct de sprijin pentru susţinerea acestei ipoteze. Într-adevăr, ar fi mai mult decît extraordinar dacă aderarea unei singure comunităţi, strîns înrudite cu etnia latină, ar fi fost suficientă pentru a tulbura într-un mod simţitor naţionalitatea latină; trebuie să remarcăm îndeosebi că, în perioada în care titii s-au aşezat alături de ramni, naţionalitatea latină se întemeia pe Latium, şi nu pe Roma. Comunitatea romană cu diviziunea ei tripartită, cu toate elementele probabil de origine sabelică, n-a fost nimic altceva decît fusese comunitatea ramnilor – o parte a naţiunii latine.

Cu mult înaintea întemeierii vreunui oraş pe Tibru, acei ramni, titii şi luceri, la început separaţi, ulterior uniţi, trebuie să fi avut o acropolă a lor pe colinele romane şi un număr de sate în teritoriul din jur, pe care-l cultivau. O tradiţie care îşi are originea în aceste timpuri străvechi trebuie să fie sărbătoarea Lupercaliilor, celebrată de clanul lui Quinctus pe Muntele Palatin; sărbătoare a ţăranilor şi a păstorilor, care a păstrat, ca nici o alta, glumele fireşti ale simplităţii patriarhale şi care, printr-un destin aparte, a supravieţuit, dintre toate celelalte sărbători păgîne, o perioadă îndelungată în Roma creştină. Roma s-a născut din aceste aşezări. Desigur nu poate fi vorba nicidecum de o întemeiere a oraşului în sens propriu, cum este atestată de legendă; Roma n-a fost construită într-o singură zi. Merită însă o cercetare aprofundată căile prin care Roma a putut să ajungă la această poziţie politică proeminentă în interiorul Latiumului; întrucît natura terenului nu pare să fi favorizat această ascensiune. Locul pe care este aşezată Roma este mai puţin salubru şi mai puţin fertil decît cel al majorităţii celorlalte oraşe latine. Viţa-de-vie şi smochinul nu dau roade în vecinătatea imediată a Romei şi lipsesc izvoarele abundente, întrucît nici izvorul, de altfel excelent, al Camenilor în faţa Porţii Capene, nici cel, îngrădit mai tîrziu, din Tullianum nu oferă o cantitate mare de apă. La acestea se adaugă inundaţiile frecvente ale fluviului care, din cauza scurgerii sale lente, nu poate face faţă afluenţilor vijelioşi din anotimpul ploilor şi acoperă văile şi şesurile dintre coline, transformîndu-le în mlaştini. Locul nu este atrăgător pentru imigranţi; de aceea, s-a opinat încă din Antichitate că spre acest petic de pămînt insalubru şi nefertil, aşezat în mijlocul unui ţinut binecuvîntat, nu s-a putut îndrepta prima colonizare firească a ţăranilor migratori, ci nevoia ori, mai degrabă, o cauză deosebită trebuie să fi determinat întemeierea acestui oraş. Însăşi legenda a resimţit această particularitate; povestioara despre întemeierea Romei de către emigranţi albani sub conducerea lui Romulus şi Remus nu este altceva decît o încercare naivă a pseudoistoriei vechi de a explica singularitatea acestei aşezări într-un loc atît de puţin favorabil şi de a lega originea Romei de metropola comună a Latiumului. Istoria trebuie să se debaraseze înainte de toate de astfel de poveşti, care vor să fie istorie, dar nu sînt altceva decît explicaţii improvizate ; putem să înaintăm însă cu un pas. După ce am examinat împrejurimile, putem trece la o evaluare nu a originii localităţii, ci a cauzelor creşterii sale rapide şi surprinzătoare şi ale poziţiei sale privilegiate în Latium. Înainte de toate, să privim cele mai vechi graniţe ale teritoriului roman. Înspre est se află oraşele Anatemnae, Fidenae, Caenina, Collatia, Gabii, unele foarte apropiate, altele la nici o milă germană faţă de porţile Romei serviene: hotarele cantonului trebuie să fi trecut foarte aproape de porţile oraşului. Înspre sud, la o distanţă mai mică de trei mile germane, se găsesc puternicele comunităţi Tusculum şi Alba, iar teritoriul roman nu pare să se fi întins în această direcţie dincolo de groapa Cluila, aflată la o milă germană de Roma. Înspre sud-est, frontiera dintre Roma şi Lavinium se găsea, de asemenea, foarte aproape, la a şasea bornă miliară. În timp ce ţinutul roman este limitat spre interiorul ţării de graniţe cît se poate de înguste, el se revarsă în schimb pe ambele maluri ale Tibrului, din cele mai vechi timpuri nestingherit în drumul spre mare, fără a întîlni între Roma şi litoral vreo localitate care să se impună ca vechi centru al cantonului sau vreo urmă a unui hotar vetust. Legenda, care ştie să stabilească originile tuturor lucrurilor, ne relatează, bineînţeles, că posesiunile romane situate pe malul drept al Tibrului, „Cele şapte coline” (septem pagi) şi salinele importante care se găsesc lîngă estuarul fluviului, ar fi fost cucerite de la veienţi de către regele Romulus; de asemenea, că regele Ancus ar fi fortificat pe malul drept capul de pod „Muntele lui Ianus” (Ianiculum) şi ar fi întemeiat pe malul stîng Pireul roman, portul „Estuarului” (Ostia). O dovadă mai convingătoare decît posesiunile situate pe malul etrusc, aparţinînd odinioară teritoriului roman, o constituie altarul, ridicat tocmai aici, la a patra bornă miliară a drumului înspre Ostia, consacrat zeiţei creatoare (dea Dia), sanctuarul străvechi al sărbătorii agricole şi al confreriilor ţăranilor. De fapt, din timpuri imemoriale, clanul Romiliilor, poate cel mai nobil dintre toate clanurile romane, s-a stabilit pe aceste meleaguri; Ianiculum a fost o parte integrantă a oraşului, iar Ostia o colonie de cetăţeni, altfel spus, o suburbie a Romei. Această situaţie nu poate fi atribuită întîmplării. Tibrul este calea comercială naturală a Latiumului, estuarul său, de-a lungul ţărmului lipsit de porturi, este locul de ancorare natural al navigatorilor. De asemenea, din timpuri străvechi, Tibrul a fost valul de apărare împotriva vecinilor din nord. Nici un alt loc decît Roma, care îngemăna, deopotrivă, avantajele unei poziţii solide şi vecinătatea imediată a fluviului, nu se preta mai bine pentru antrepozitul comerţului fluvial şi maritim latin ca bastion maritim al Latiumului; ea domina cele două maluri ale Tibrului pînă la gura lui şi servea, de asemenea, fie corăbierilor de pe Tibru sau Anio, fie marinarilor care urcau cu micile ambarcaţiuni de care se foloseau pe atunci; în plus, împotriva piraţilor, oferea un adăpost mai sigur decît localităţile situate nemijlocit pe ţărm. Chiar dacă Roma nu datorează întemeierea ei acestor circumstanţe comerciale şi strategice, ea le datorează, în mod sigur, importanţa ei; în acest sens, deţinem numeroase dovezi care au o pondere mai mare decît indiciile transmise de către povestioarele istorizate. De aici decurg relaţiile străvechi cu Caere, care a fost pentru Etruria ceea ce a fost Roma pentru Latium şi care, în consecinţă, a devenit vecinul cel mai apropiat şi aliatul său comercial; aşa se explică, de asemenea, importanţa podului peste Tibru şi, în general, a arhitecturii podurilor în comunitatea romană. De aici provine galera care figurează pe blazoanele oraşului. De aici vine, de asemenea, străvechiul drept de vamă, impusă de romani importurilor şi exporturilor din Ostia, care greva asupra mărfurilor destinate vînzării (promercale), şi nu asupra bunurilor destinate trebuinţei personale a armatorului (usuarium); aceasta era în realitate o taxă pe comerţ. De aici decurge, de asemenea, pentru a anticipa, folosirea relativ timpurie a monedei la Roma şi tratatele comerciale stipulate cu state aflate dincolo de mare. În acest sens, Roma ar putea să fie considerată, precum o propune şi legenda, mai degrabă un oraş creat decît unul devenit şi, dintre oraşele latine, mai degrabă cel mai tînăr, decît cel mai vechi. Fără îndoială, ţinutul era cultivat într-o oarecare măsură, iar Munţii Albani, ca şi înălţimile care înconjoară Campania („Cîmpia”) erau protejaţi de fortificaţii în momentul în care emporiul latin de la graniţă se afla în devenire pe Tibru. Dacă Roma a fost înfiinţată printr-o hotărîre a confederaţiei latine, prin intuiţia genială a unui ctitor de oraşe dat uitării sau prin dezvoltarea naturală a relaţiilor comerciale, acesta e un fapt asupra căruia nu ne este permisă nici o prezumţie. O altă observaţie se leagă însă de această funcţie a Romei, aceea de a fi emporium-ul Latiumului. Din momentul în care istoria începe să prindă contururi în faţa ochilor noştri, Roma ne apare în raport cu confederaţia latină un oraş unitar. Obiceiul latin de a locui în sate deschise şi de a nu se servi de acropola comună decît pentru sărbători, pentru consfătuiri sau pentru protecţie trebuie să fi fost limitat în cantonul roman mai de timpuriu decît oriunde în Latium. Aceasta nu înseamnă că romanul renunţă la a-şi cultiva el însuşi pămîntul sau la a-l considera proprietatea sa de drept; dar aerul infestat din Campania l-a silit să se aşeze, în limita posibilităţilor, pe colinele cu un aer mai bun şi mai salubru; iar alături de ţărani trebuie să se fi aşezat din timpuri străvechi o numeroasă populaţie neagricolă străină şi indigenă. Astfel se explică populaţia densă a vechiului teritoriu roman, care a cuprins cel mult 5,5 mile pătrate de teren, în parte nisipos şi mlăştinos, care, chiar în timpul celei mai vechi configuraţii a oraşului, putea să înarmeze o gardă cetăţenească de 3.300 de oameni liberi, ceea ce presupune o populaţie de cel puţin 10.000 de locuitori. Mai mult, cine îi cunoaşte pe romani şi istoria lor ştie că particularitatea activităţii lor private şi publice era dată de caracterul ei citadin şi comercial şi că deosebirea care s-a stabilit între ei şi ceilalţi latini este, înainte de toate, aceea dintre citadin şi ţăran. Roma nu este, ce-i drept, un oraş comercial precum Corint sau Cartagina; căci Latiumul este, în esenţă, o regiune agricolă, iar Roma a fost şi a rămas înainte de toate un oraş latin. Deosebirea dintre Roma şi mulţimea celorlalte oraşe latine trebuie căutată în poziţia sa comercială şi în spiritul pe care această poziţie l-a insuflat locuitorilor săi. Dacă Roma a fost emporiul ţinuturilor latine, este lesne de înţeles că pe lîngă şi deasupra vieţii agricole s-a dezvoltat, puternic şi repede, o viaţă urbană care a pus piatra de temelie a destinului ei particular. Urmărirea acestei evoluţii mercantile şi strategice a oraşului Roma este mai importantă şi mai promiţătoare decît analizarea amănunţită a comunităţilor, nesemnificative şi foarte asemănătoare între ele, din timpurile străvechi. Noi îi regăsim urmele în tradiţiile care au reţinut formarea succesivă a valurilor şi a şanţurilor Romei; executarea lor trebuie să fi mers obligatoriu mînă în mînă cu dezvoltarea comunităţii romane spre importanţa urbană.

Structura urbanistică iniţială, de la care Roma a evoluat în decursul secolelor, a cuprins, după mărturii demne de încredere, numai Palatinul, numit în epocile de mai tîrziu şi „Roma pătrată” (Roma quadrata), denumire derivată de la forma patrulateră neregulată a colinei palatine. Porţile şi zidurile acestei incinte originare s-au păstrat, vizibile, pînă în epoca imperială. Două dintre acele porţi, Porta Romana de la S. Giorgio Velabro şi Porta Mugionis de lîngă Arcul lui Titus ne sînt cunoscute şi nouă datorită amplasării lor, iar incinta palatină a fost descrisă de către Tacitus pe baza propriilor observaţii, cel puţin în privinţa laturilor orientate spre Aventin şi Caelius. Indicii numeroase ne arată că aici s-a aflat centrul şi vatra originare aşezării urbane. Pe Palatin se găsea simbolul sacru al acesteia, „camera de înzestrare” (mundus), cum a fost denumită, unde primii locuitori au depus din belşug tot ceea ce e de trebuinţă într-o gospodărie, alături de o brazdă din pămîntul străbunilor. Aici se afla, de asemenea, edificiul unde se adunau toate curiile, fiecare la vatra proprie, pentru ceremoniile religioase sau în alte scopuri (Curiae Veteres). Aici se afla edificiul pentru reuniunile „săritorilor” (Curia Saliorum), dar, în acelaşi timp, şi cel de păstrare a scuturilor sacre ale lui Marte, sanctuarul „lupilor” (lupercal) şi locuinţa preotului lui Iupiter. Pe colină şi în jurul acesteia s-a ţesut în principal legenda despre întemeierea oraşului şi aici au fost arătate celor de bună-credinţă locuinţa acoperită cu paie a lui Romulus, stîna tatălui său adoptiv Faustulus, smochinul sacru, sub care cei doi gemeni au fost aduşi de valuri, cireşul, care a crescut din coada lăncii pe care fondatorul oraşului a azvîrlit-o de pe Aventin peste valea Circului pînă în interiorul acestui spaţiu şi alte asemenea lăcaşuri sacre. Epoca aceasta însă n-a cunoscut temple propriu-zise: nu vom găsi urmele lor pe Palatin. Locurile de reuniune ale comunităţii au fost mutate de timpuriu şi au dispărut în consecinţă; se poate doar presupune că spaţiul care a înconjurat mundus-ul, numit mai tîrziu Area Apollinis, s-ar putea să fi fost primul loc de întrunire a cetăţenilor şi a senatului, iar tribuna ridicată pe mundus-ul propriu-zis trebuie să fi fost primul loc de justiţie al oraşului roman. Pe de altă parte, amintirea extinderii aşezării în jurul Palatinului a fost păstrată în „Sărbătoarea celor şapte coline” (septimontium). Aşezări suburbane au răsărit pe rînd, fiind apărate de incinte proprii mai puţin redutabile şi alipite de incinta originară a Palatinului, aşa cum digurile exterioare se ataşează de digul principal în ţinuturile mlăştinoase. „Cele şapte incinte” sînt Palatinul însuşi, Cermalul, o pantă a Palatinului, cu înclinaţia orientată spre mlaştina care se întindea odinioară între acesta şi Capitoliu (velabrum); Velia, care leagă Palatinul şi Esquilinul şi care, ulterior, a dispărut în totalitate sub edificiile imperiului; Fagutal, Oppius şi Cispius, cele trei proeminenţe ale Esquilinului; în fine, Sucusa sau Subura, fortificaţie construită în afara valului de pămînt şi care apăra oraşul nou dinspre Carine, în şesurile care se întind între Esquilin şi Quirinal, mai jos de San Pietro in Vincoli. Aceste adăugiri, care au fost neîndoielnic rezultatul unei extinderi succesive, oferă, pînă într-un anumit punct, o imagine bine conturată a Romei palatine, mai ales dacă le comparăm cu împărţirea în districte a lui Servius, bazată pe această diviziune originară. Palatinul a fost vatra originară a comunităţii romane, cea mai veche şi, iniţial, unica incintă a oraşului. Aşezarea urbană a început însă la Roma, ca pretutindeni, nu în interiorul, ci în afara acropolei, iar cele mai vechi părţi ale oraşului, pe care le cunoaştem şi care vor alcătui mai tîrziu primul şi al doilea cartier din împărţirea lui Servius, se află în jurul Palatinului. O astfel de regiune este, de exemplu, aceea care se găseşte pe panta Cermalului, care înglobează „Strada toscanilor”, nume care aminteşte, desigur, de relaţiile comerciale animate existente între caeriţi şi romani, şi aşezarea de pe Velia, care, împreună cu acropola, au format amîndouă un cartier al oraşului servian. Mai departe, componentele cartierului al doilea de mai tîrziu: suburbia situată pe Caelius, care a acoperit probabil numai extremitatea acestuia, aflată deasupra Coloseumului, aceea de pe Carine, înălţime prin care Esquilinul se prelungeşte înspre Palatin, în fine valea şi fortificaţia avansată a Suburei, care a dat ulterior numele său întregului cartier. Amîndouă cartierele constituiau oraşul iniţial. Regiunea suburbană, care se întinde în valea situată sub acropolă, poate de la Arcul lui Constantin pînă la San Pietro in Vincoli, pare să fi fost mai importantă, poate şi mai veche, decît părţile incluse în districtul palatin prin împărţirea lui Servius, întrucît ea are întîietate în ordinea cartierelor. Deosebirea dintre aceste două părţi ale oraşului a lăsat urme într-unul dintre cele mai vechi obiceiuri sacre ale Romei : sacrificiul calului din luna octombrie, care se desfăşura anual pe Cîmpul lui Marte. Pînă în epoci tîrzii, bărbaţii din Subura se întreceau la această sărbătoare cu cei de pe Via Sacra pentru posesia capului de cal şi, după cum victoria revenea uneia sau alteia dintre părţi, capul era bătut în cuie fie pe turnul mamilian (poziţie necunoscută), fie pe palatul regal situat sub Palatin. Cele două părţi ale vechiului oraş au fost cele care se întreceau aici în luptă egală. În această epocă Esquiliae – nume care exclude, în accepţiunea strictă, Carinele – au fost, de asemenea, ceea ce semnificau, anume construcţiile din afară (ex-quiliae, ca şi inquilinus de la colere) sau oraşul suburban. Acest cartier a devenit al treilea prin împărţirea ulterioară şi se va bucura întotdeauna de o consideraţie mai redusă decît cel suburan sau palatin. Alte înălţimi învecinate, precum Capitoliul sau Aventinul, au putut, de asemenea, să fi fost ocupate de comunitatea celor şapte coline; îndeosebi „podul de lemn” (pons sublicius), ridicat peste pila naturală formată de insula Tibrului, trebuie să fi existat de pe atunci – colegiul pontifical constituie o dovadă consistentă – şi nici capul de pod, înălţimea Ianiculumului situată pe malul etrusc, nu a putut să fie trecut cu vederea; cu toate acestea, oraşul nu le-a cuprins încă în fortificaţiile incintei sale. Regula, care s-a menţinut pînă tîrziu ca parte a ritualului, ca podul să fie construit în exclusivitate din lemn, fără elemente din fier, dovedeşte că destinaţia lui esenţială a fost aceea de a servi drept pod mişcător, putînd fi retras sau incendiat oricînd cu uşurinţă. Această realitate ne arată cît de îndelungată a fost perioada în care comunitatea romană a stăpînit această punte de trecere vremelnică. Nu se poate întrezări o relaţie între aceste aşezări în dezvoltare ale oraşului şi cele trei comunităţi în care, din timpuri imemoriale, se împărţea, sub aspectul dreptului constituţional, populaţia Romei. Întrucît ramnii, titiii şi lucerii par să fi alcătuit iniţial comunităţi independente, ei trebuie să fi avut la început aşezări separate; pe cele şapte coline însă, în mod sigur, n-au trăit între valuri distincte, iar adaosurile ficţiunii antice sau moderne referitoare la acest fapt trebuie să fie aşezate de cercetătorul cu bun-simţ în aceeaşi categorie cu bătălia de pe Palatin sau cu istorioara atrăgătoare despre Tarpeia. Dimpotrivă, toate cele trei triburi, ale ramnilor, titiilor şi lucerilor, trebuie să fi fost răspîndite în cele două cartiere ale oraşului vechi, Subura şi Palatin. De această diviziune se leagă o realitate: mai tîrziu, nu numai în Subura şi pe Palatin, ci şi în fiecare dintre cartierele adăugate succesiv oraşului au existat trei grupuri de cîte două capele argeene. Oraşul palatin al celor şapte coline a avut probabil istoria sa; nu ne-a rămas însă altă relatare despre aceasta decît existenţa lui în sine. Aşa cum frunzele din pădure lasă locul mugurilor din primăvară, chiar dacă moartea lor nu se petrece sub ochii oamenilor, la fel acest oraş dispărut al celor şapte coline a pregătit terenul Romei istorice.

Oraşul palatin n-a fost însă unicul care a existat odinioară în interiorul incintei, închisă mai tîrziu de către zidul lui Servius; în faţa lui, în imediata vecinătate, se afla un al doilea oraş, pe Quirinal. „Cetatea veche” (Capitolium vetus), cu un sanctuar al lui Iupiter, al Iunonei şi al Minervei şi un templu consacrat zeiţei Fidelităţii, unde au fost expuse public tratatele de stat, formează replica evidentă a Capitoliului de mai tîrziu, cu templul lui Iupiter, al Iunonei şi al Minervei alături de un templu închinat Fidelităţii romane, destinat, la fel, arhivei drepturilor popoarelor, dovadă certă că Quirinalul a fost, de asemenea, centrul unei comunităţi independente. Acelaşi lucru îl confirmă cultul dublu al lui Marte pe Palatin şi pe Quirinal, căci Marte este idolul războinicului şi cea mai veche divinitate principală a comunităţilor urbane ale Italiei. La aceasta trebuie să adăugăm faptul că preoţii lui, cele două colegii străvechi, ale „săritorilor” (salii) şi „lupilor” (luperci), existau în paralel în Roma de mai tîrziu; alături de salii de pe Palatin au existat, de asemenea, salii de pe Quirinal; alături de luperci quinctieni de pe Palatin, a existat corporaţia fabiană a luperci-lor, care-şi aveau sanctuarul, după toate probabilităţile, pe Quirinal. Toate aceste indicii, în sine de o mare importanţă, devin şi mai semnificative dacă ne aducem aminte că incinta bine-cunoscută a oraşului palatin al celor şapte coline nu includea Quirinalul. Mai tîrziu, chiar în Roma lui Servius, în timp ce primele trei districte corespundeau vechiului oraş palatin, a fost format un al patrulea cartier din Quirinal şi Viminalul învecinat. Astfel se explică şi rostul fortificaţiei de la Subura, construită în afara zidului oraşului, între Esquilin şi Quirinal; practic, aici se întîlneau cele două teritorii, iar romanii palatini, după ce ocupaseră şesurile, au fost constrînşi de necesitate la construirea unui bastion, pentru a se apăra de romanii de pe Quirinal. Numele, în fine, care deosebea locuitorii de pe Quirinal de vecinii lor de pe Palatin, n-a fost dat uitării. Oraşul de pe Palatin se numea „al celor şapte munţi”, cetăţenii numindu-se „cei de pe munţi” (montani), iar denumirea de „munte” se aplica tuturor colinelor oraşului lor, dar mai ales Palatinului; dimpotrivă, înălţimea Quirinalului şi aceea a Viminalului, care au fost puţin mai înalte decît Palatinul, nu s-au bucurat niciodată, în sensul strict al limbii, de alt nume decît de acela de „colină” (collis). În registrele sacre, Quirinalul este denumit deseori Collina, fără altă apoziţie. Poarta care se deschide de pe această înălţime se numeşte, de asemenea, „poarta de pe colină” (Porta Collina); preoţii lui Marte care îşi aveau sediul acolo erau numiţi „preoţii de pe Colină” (salii collini), spre deosebire de cei de pe Palatin (salii palatini), iar al patrulea cartier, care a fost format de către Servius Tullius din acest district, a primit numele de „cartierul colinei” (tribus collina). Numele de „romani”, asociat la origine acestui loc, a fost probabil adoptat, ca şi de cei de pe „munţi”, şi de locuitorii Colinei, aceştia numindu-se „romanii de pe Colină” (Romani collini). La originea distincţiei dintre aceste două oraşe ar putea sta deosebirea etnică; ne lipsesc însă cu desăvîrşire dovezile pentru a afirma că o comunitate de altă etnie, cea de pe Quirinal, s-a stabilit pe solul latin.

În epoca aceasta, pe locul aşezării comunităţii romane, stăteau faţă în faţă „romanii muntelui” de pe Palatin şi „romanii Colinei” de pe Quirinal, comunităţi separate şi, neîndoielnic, deseori în luptă una cu cealaltă, asemănătoare cu Montigiani şi Trasteverini din Roma de astăzi. Încă din această epocă, comunitatea celor şapte munţi a întrecut-o cu mult pe cea de pe Quirinal, fapt dovedit cu certitudine de întinderea mai mare a cartierelor sale noi şi suburbane, ca şi de poziţia inferioară ocupată de către romanii de pe Colină în urma organizării serviene. Dar nici în interiorul oraşului palatin n-a avut loc o fuziune veritabilă şi completă a diferitelor elemente originare ale comunităţii. Felul în care Subura şi Palatinul îşi disputau anual capul de cal a fost explicat mai sus; diferitele coline, ba chiar şi diferitele curii – încă nu exista o vatră comună a oraşului, iar vetrele curiilor, chiar dacă se aflau în acelaşi loc, erau totuşi distincte – erau mai mult separate decît unite. Roma era mai degrabă o aglomeraţie de aşezări decît un oraş unitar. Numeroase mărturii dovedesc că edificiile unor familii vechi şi puternice au fost construite ca fortăreţe, cu scop de apărare, ceea ce pare că n-a fost inutil. Abia construcţia măreaţă a zidului atribuit regelui Servius Tullius a inclus, într-o largă incintă, nu numai cele două oraşe de pe Palatin şi Quirinal, dar şi înălţimile Aventin şi Capitoliu, creînd astfel Roma nouă, Roma istoriei lumii. Însă înainte ca această operă grandioasă să fi fost înfăptuită, poziţia Romei faţă de ţinuturile înconjurătoare se modificase neîndoielnic într-un mod radical. Perioadei în care agricultorul brăzda cu plugul cele şapte coline ale Romei, dar şi celelalte ale Latiumului, în care numai locurile de refugiu de pe înălţimi izolate, nelocuite în perioadele obişnuite, ofereau un început de aşezări permanente, îi corespunde istoria străveche a populaţiei latine – epocă nesemnificativă atît sub aspectul comerţului, cît şi sub cel al extinderii. Perioadei aşezării înfloritoare de pe Palatin şi de pe cei şapte munţi îi corespunde ocuparea estuarului Tibrului de către comunitatea romană şi, în general, progresul latinilor pe calea relaţiilor mai libere şi mai active, progresul spre civilizaţie, în special la Roma, spre o unitate politică mai solidă în fiecare stat în parte, ca şi în cadrul confederaţiei. Zidul lui Servius, care devine temelia unui mare oraş unitar, este legat astfel de această epocă în care cetatea Roma era capabilă să pretindă şi să ajungă să domine confederaţia latină.