Capitolul III

Căderea oligarhiei şi dominaţia lui Pompeius

Constituţia lui Sulla încă nu se clătinase. Asaltul declanşat împotriva ei de către Lepidus şi Sertorius fusese respins cu puţine sacrificii. Guvernul, fireşte, neglijase desăvîrşirea edificiului pe jumătate terminat în spiritul energic al autorului său. Este caracteristic pentru el că nu distribui şi nici nu renunţă la dreptul asupra pămînturilor încă neparcelate, dar destinate distribuirii de către Sulla, ci acceptă ca vechii lor posesori să le păstreze fără a modifica titlul de proprietate, ba mai mult, ca numeroase suprafeţe din pămîntul domenial încă neîmpărţite de Sulla să fie luate în proprietate după vechiul sistem de ocupaţie, înlăturat de drept şi de fapt prin reformele Gracchilor (II, p. 235). Dintre dispoziţiile lui Sulla, cele care erau indiferente sau incomode pentru optimaţi au fost ignorate sau anulate fără scrupule: nerecunoaşterea dreptului de cetăţenie aplicat unor comunităţi întregi, interdicţia de a unifica noile loturi de pămînt, mai multe dintre actele de libertate acordate de către Sulla unor comunităţi, bineînţeles, fără ca sumele plătite pentru aceste scutiri să le fi fost retrocedate. Dar chiar dacă aceste încălcări ale ordonanţelor lui Sulla de către guvern contribuiră prin ele însele la zdruncinarea fundamentelor edificiului lui, legile semproniene rămîneau totuşi abrogate în dispoziţiile lor esenţiale.

Ce-i drept, nu lipseau bărbaţii care se gîndeau la restaurarea constituţiei Gracchilor şi nici proiectele care vizau realizarea treptată şi pe calea reformei constituţionale a ceea ce încercaseră pe calea revoluţiei Lepidus şi Sertorius. Sub presiunea agitaţiei lui Lepidus, imediat după moartea lui Sulla (676, 78), guvernul acceptase să reinstaureze distribuirile de grîu în mod limitat şi continuă să facă tot posibilul în această problemă vitală pentru proletariatul capitalei. Atunci cînd, în ciuda acestor distribuiri, preţurile enorme ale grîului, datorate mai ales pirateriei, aduseră o scumpete atît de apăsătoare la Roma, încît se ajunse în anul 679 (75) la o veritabilă răzmeriţă de stradă, guvernul recurse mai întîi la cumpărări extraordinare de grîu sicilian pentru a satisface necesităţile cele mai urgente; însă pentru viitor cumpărările de grîu sicilian erau reglementate de o lege asupra grîului prezentată de către consulii anului 681 (73), care, fireşte, pe seama provincialilor, conferea guvernului mijloacele necesare pentru a preveni asemenea situaţii. Dar şi problemele în dispută, mai puţin materiale – reinstaurarea puterii tribuniciene în vechile ei privilegii şi înlăturarea tribunalelor senatoriale –, nu încetau să furnizeze subiecte pentru agitaţia populară, iar aici guvernul opuse o rezistenţă mai hotărîtă. Lupta în legătură cu magistratura tribuniciană fusese deschisă încă în anul 678 (76), imediat după înfrîngerea lui Depidus de către tribunul poporului Lucius Sicinius, poate un urmaş al bărbatului cu acelaşi nume care, cu peste 400 de ani în urmă, fusese primul care deţinuse această magistratură; el eşuă însă în faţa rezistenţei energice pe care i-o opuse consulul Gaius Curio. În anul 680 (74), agitaţia a fost reluată de către Lucius Quinctius, dar autoritarul consul Lucius Lucullus îl constrînse să renunţe la planul său. El a fost urmat în anul următor, cu mai mare ardoare, de către Gaius Licinius Macer care – semnificativ pentru epoca aceasta – introduse studiile sale literare în viaţa publică şi, aşa cum citise în anale, îndemna cetăţenii să refuze înrolarea. Reclamaţii bine întemeiate se auziră şi din cauza mînuirii deplorabile a jurisdicţiei de către juraţii senatoriali. Devenise imposibil să se obţină condamnarea unui bărbat bogat cît de cît influent. Nu numai că juratul se înduioşa în faţa situaţiei colegului său, fostul sau viitorul acuzat în faţa sărmanului delincvent prezent, dar venalitatea juraţilor devenise un fenomen general răspîndit. Mai mulţi senatori fuseseră acuzaţi în faţa instanţei din cauza acestei nelegiuiri; erau arătaţi cu degetul cei culpabili de aceeaşi crimă; optimaţii cei mai distinşi, precum Quintus Catulus, recunoscură în plină adunare senatorială că reclamaţiile erau întru totul întemeiate; unele cazuri, deosebit de izbitoare, obligară senatul în mai multe rînduri, ca, de exemplu, în anul 680 (74), să delibereze asupra măsurilor necesare împotriva venalităţii juraţilor; dar, fireşte, numai atît timp cît durase prima indignare, pentru a abandona apoi întreaga afacere. Consecinţele acestei jurisdicţii mizerabile se manifestară înainte de toate într-un sistem de jaf şi de asuprire a provincialilor, fărădelegile de pînă atunci apărînd, comparativ, ca suportabile şi moderate. Din cauza obişnuinţei, furtul şi pirateria deveniseră, într-un fel, legitime; comisia pentru extorcări putea fi considerată o instituţie menită să perceapă taxe din partea senatorilor reîntorşi din provincii în beneficiul colegilor lor rămaşi acasă. Dar cînd un sicilian distins a fost condamnat la moarte în absenţă, fără a se putea apăra, întrucît refuzase să-i acorde guvernatorului concursul într-o afacere murdară, cînd înşişi cetăţenii romani, dacă nu erau cavaleri sau senatori, nu se mai aflau în siguranţă în faţa fasciilor şi securilor guvernatorului roman, iar cea mai venerabilă achiziţie a democraţiei romane, securitatea trupului şi a vieţii, începu să fie călcată în picioare de către oligarhia dominantă, atunci şi publicul din forul roman dădu ascultare plîngerilor cu privire la guvernatorii săi din provincii şi la judecătorii nedrepţi, vinovaţi, din punct de vedere moral, în egală măsură de asemenea crime. Fireşte că opoziţia nu pierdu ocazia să atace guvernul pe terenul jurisdicţiei, care-i rămase aproape în exclusivitate. Astfel, tînărul Gaius Caesar, care, în măsura în care i-o permitea vîrsta, participa cu zel şi la agitaţia declanşată în scopul restaurării puterii tribuniciene, îl aduse în anul 677 (77) pe fostul consul Gnaeus Dolabella, unul dintre partizanii cei mai distinşi ai partidului lui Sulla, în faţa instanţei, iar în anul următor pe Gaius Antonius, un alt ofiţer al lui Sulla; la fel procedă Marcus Cicero, în anul 684 (70), cu Gaius Verres, una din creaturile cele mai mizerabile ale lui Sulla şi cel mai necruţător jefuitor de provincii. În faţa mulţimii adunate apăreau iarăşi şi iarăşi imaginile acelei sumbre perioade a proscripţiilor, suferinţele groaznice ale provincialilor, starea ruşinoasă a justiţiei penale – şi aceasta cu întreaga pompă a retoricii italiene, cu întreaga amărăciune a ironiei italiene –, Sulla, deşi mort, ca şi călăii săi în viaţă fiind lăsaţi, fără menajamente, pradă urii şi batjocurii poporului. Restabilirea deplinei puteri tribuniciene, de a cărei existenţă, ca printr-un străvechi şi sacru farmec, păreau a fi legate autoritatea şi fericirea comunităţii, reintroducerea „severelor” tribunale ale cavalerilor, reînnoirea cenzurii, înlăturată de către Sulla, pentru purificarea autorităţii supreme de stat de elementele indolente şi dăunătoare – iată ceea ce oratorii partidului poporului cereau zi de zi, strigînd în gura mare.

Cu toate acestea, nu se înregistra nici un progres. Nu lipseau scandalul şi larma, dar nu se atinse nici un succes propriu-zis prin înjosirea, după şi chiar peste merit, a guvernului. Atît timp cît intervenţia militară se afla departe, autoritatea materială sălăşluia în continuare în mîinile cetăţenilor din capitală; iar acest „popor”, care se înghesuia pe străzile Romei şi făcea magistraţi şi legi în for, nu era cu nimic mai bun decît senatul guvernant. Ce-i drept, guvernul trebuia să cedeze în faţa maselor atunci cînd erau în cauză interesele lor directe; acesta este motivul reînnoirii legii semproniene a grîului. Dar nici nu se putea lua în considerare că aceşti cetăţeni ar fi fost în mod serios înflăcăraţi de o idee sau o reformă necesară. Pe bună dreptate li se aplicau romanilor acestei perioade cuvintele rostite de către Demostene despre atenienii săi: că oamenii ar fi foarte zeloşi atît timp cît se strîng în jurul tribunei oratorului şi ascultă propunerile de reformă, dar că, odată ajunşi acasă, nici unul nu s-ar mai gîndi la cele spuse în for. Oricît de mult ar fi aţîţat focul agitatorii democraţi, aceasta nu servea la nimic, întrucît lipsea combustibilul. Guvernul ştia acest lucru şi nu consimţi la nici o concesie în domeniul problemelor principiale; abia dacă acceptă să acorde amnistia unui număr de partizani ai lui Lepidus (în jurul anului 682, 72). Concesiile acordate au decurs nu atît din eforturile democraţiei, cît din tentativele de mediere ale aristocraţiei moderate. Dar cele două legi pe care Gaius Cotta, unicul conducător încă în viaţă al acestei facţiuni, le-a impus în timpul consulatului său din anul 679 (75) nu se dovediră viabile; cea referitoare la tribunale a fost abrogată în anul următor, iar cealaltă, care anula dispoziţia lui Sulla conform căreia ocuparea tribunatului interzicea accesul la celelalte magistraturi, neatingînd însă celelalte limitări, cauză, ca oricare măsură înjumătăţită, numai nemulţumirea ambelor partide. Partidul conservatorilor moderaţi, care, prin moartea prematură a lui Cotta (în jurul anului 681, 73), îşi pierdea şeful său cel mai capabil, se restrînse din ce în ce mai mult, fiind strivit între extremele care se profilau tot mai accentuat. Dintre acestea două, partidul guvernamental, oricît de corupt şi delăsător ar fi fost, păstra totuşi un avantaj în faţa unei opoziţii la fel de corupte şi delăsătoare.

Dar această situaţie atît de favorabilă guvernului se modifică atunci cînd apărură tot mai clar diferenţele între el şi aceia dintre partizanii săi ale căror speranţe se îndreptau spre ţeluri mai înalte, dincolo de locul de onoare în curie şi de vila aristocratică. Aici se găsea în prima linie Gnaeus Pompeius. Ce-i drept, era partizan al lui Sulla, dar am arătat mai sus (p. 13) cît de nepotrivită era poziţia sa în sînul propriului partid, cît de mult originea, trecutul şi speranţele îl îndepărtau de nobilimea ale cărei scut şi sabie era considerat în mod oficial. Ruptura deja existentă se lărgise şi mai mult în cursul campaniilor hispanice ale generalului (677-683, 77-71). Fără voia sa şi silit de împrejurări, guvernul îi asociase drept coleg pe Quintus Metellus, veritabilul său reprezentant; tot el era cel care, poate nu fără temei, acuză senatul de neglijarea, fie din nepăsare, fie din rea-voinţă, a armatei hispanice, care ar fi pricinuit înfrîngerile punînd soarta expediţiei sub semnul întrebării. Acum, ca învingător al inamicilor declaraţi sau nu, se întorcea, în fruntea unei armate exersate în război şi în totalitate supuse lui, cerînd distribuiri de pămînt pentru soldaţii săi, iar pentru sine triumful şi consulatul. Ultimele două pretenţii contraveneau legii. Deşi i se încredinţase deja de mai multe ori în mod extraordinar magistratura supremă, Pompeius încă nu administrase nici o singură magistratură ordinară, nici măcar cvestura şi nici nu era membru al senatului; consul putea deveni numai acela care parcursese şirul magistraturilor ordinare, iar triumful putea fi acordat numai aceluia învestit în mod ordinar în magistratura supremă. Senatul era îndreptăţit prin lege să-l îndemne la candidatura pentru cvestură dacă reclama consulatul şi, dacă cerea triumful, să-i amintească de marele Scipio, care, în împrejurări similare, a renunţat la triumful meritat pentru cucerirea Hispaniei. În ceea ce priveşte domeniile promise soldaţilor săi, Pompeius depindea în aceeaşi măsură de bunăvoinţa senatului. Dar dacă senatul, cum nu este de mirare, în slăbiciunea sa, cedă în această privinţă, deşi se arăta revoltat, şi îi acordă generalului victorios triumful, consulatul şi distribuirile de pămînt în schimbul serviciului de călău al şefilor democraţiei, indolenţa senatorială vedea o anulare onorabilă a celei mai favorabile sorţi pe care oligarhia o putea oferi generalului de 36 de ani în lungul şir de imperatori paşnici ai senatului. El nu se putea aştepta ca senatul să îi acorde vreodată de bunăvoie ceea ce ar fi dorit de fapt cu tot sufletul, comanda în războiul cu Mithridates; în interesul ei propriu, bineînţeles, oligarhia nu putea permite ca, pe lîngă trofeele africane şi europene, să-şi adauge şi pe cele ale celuilalt continent; în orice caz, laurii atît de bogaţi şi de uşor de cules în Orient rămîneau rezervaţi aristocraţiei pure. Dar dacă generalul celebrat nu-şi putu împlini dorinţele cu ajutorul oligarhiei dominante, atunci – întrucît nu sosise încă timpul şi nici personalitatea lui Pompeius nu se preta la o politică întru totul personală şi dinastică – nu-i rămînea altă posibilitate decît să se alieze cu democraţia. El nu era legat de constituţia lui Sulla prin interese personale; sub una democratică îşi putea urmări ţelurile personale la fel de bine, dacă nu şi mai bine. El găsi la democraţi tot sprijinul de care avea nevoie. Energicii şi abilii conducători ai acestora erau gata şi capabili să-l scutească pe eroul neajutorat şi puţin stîngaci de apăsătoarea povară a conducerii politice şi, cu toate acestea, erau mult prea nesemnificativi pentru a putea sau a dori să-i dispute generalului celebrat primul rol şi îndeosebi comanda supremă militară. Chiar şi cel mai important dintre ei, Gaius Caesar, nu era decît un bărbat tînăr, care-şi făcuse un nume mai degrabă prin călătoriile sale temerare şi datoriile sale elegante decît prin înfocata sa elocinţă democratică; iar el trebuia să se simtă onorat dacă renumitul imperator îl accepta drept avocatul său politic. Popularitatea, pe care oameni precum Pompeius, cu pretenţii mai mari decît capacităţile, puneau un preţ mai mare decît recunoşteau în public, trebuia să-l copleşească pe tînărul general, care, prin acţiunea sa, conferi cauzei aproape pierdute a democraţiei şansele victoriei. Pentru el, ca şi pentru soldaţii săi, preţul victoriei se oferi astfel de la sine. În general, se părea că, dacă oligarhia va fi instaurată, în lipsa totală a unor alţi şefi marcanţi ai opoziţiei, felul în care îşi va statornici propria poziţie va depinde numai de Pompeius. Dimpotrivă, nici nu exista vreo îndoială că trecerea în tabăra adversă a generalului armatei victorioase, care tocmai se întorsese din Hispania şi care era încă reunită în Italia, va duce la răsturnarea ordinii existente. Guvernul şi opoziţia erau la fel de neputincioase; din momentul în care aceasta din urmă nu mai lupta doar cu declamaţiile, ci sabia unui general victorios era gata pentru a conferi pretenţiilor ei o forţă mai mare, guvernul era oricum înfrînt, poate chiar fără a opune rezistenţă.

Astfel, ambele părţi se văzură obligate să recurgă la coaliţie. De o parte, ca şi de cealaltă, desigur că nu au lipsit antipatiile personale; era cu neputinţă ca generalul victorios să-i îndrăgească pe oratorii de stradă şi, cu atît mai puţin, ca aceştia să-l primească cu braţele deschise, ca pe un conducător al lor, pe călăul lui Carbo şi al lui Brutus; prevală însă necesitatea politică şi ea înlătură, cel puţin pentru moment, orice prejudecată morală. Dar democraţii şi Pompeius nu erau singurii care intrară în alianţă. Marcus Crassus era într-o situaţie asemănătoare celei a lui Pompeius. Deşi partizan al lui Sulla, politica sa era, precum cea a lui Pompeius, întru totul personală şi nu corespundea cu aceea a oligarhiei dominante; şi el se afla acum în Italia în fruntea unei puternice armate victorioase, cu al cărei ajutor tocmai înăbuşise răscoala sclavilor. El a putut alege fie alianţa cu oligarhia împotriva coaliţiei, fie cea cu coaliţia împotriva oligarhiei; se decise pentru a doua, neîndoielnic cu şanse mai mari de izbîndă. Datorită averii colosale şi influenţei sale asupra cluburilor din capitală, era din capul locului un aliat preţios; în împrejurările date, însă, era un cîştig incalculabil dacă unica armată pe care senatul ar fi putut s-o opună trupelor lui Pompeius se asocie puterii atacatoare. Mai mult, democraţii, îngrijoraţi probabil din cauza alianţei cu atotputernicul general, vedeau, nu fără satisfacţie, în Marcus Crassus o contrapondere şi poate un viitor rival cu pretenţii egale. În vara anului 683 (71) se realiză astfel prima coaliţie dintre democraţie, pe de o parte, şi cei doi generali ai lui Sulla, Gnaeus Pompeius şi Marcus Crassus, pe de altă parte. Amîndoi îşi însuşiră programul de partid al democraţilor; în schimb, li se asigură consulatul pentru anul următor. În plus, lui Pompeius triumful şi loturile de pămînt cerute pentru soldaţii săi, iar lui Crassus, ca învingător al lui Spartacus, cel puţin onoarea unei intrări sărbătoreşti în capitală. Împotriva celor două armate italice, a înaltei finanţe şi democraţiei, coalizate pentru răsturnarea constituţiei lui Sulla, senatul nu putea opune nimic altceva decît a doua armată hispanică, sub comanda lui Quintus Metellus Pius. Dar Sulla prezisese corect că fapta lui nu va putea fi repetată; Metellus, deloc dispus să se complice cu un război civil, îşi lăsase soldaţii la vatră imediat după ce traversase Alpii. Astfel, oligarhia trebuia să se supună necesităţii. Senatul acordă dispensele necesare consulatului şi triumfului; fără a întîmpina vreo opoziţie, Pompeius şi Crassus au fost aleşi consuli ai anului 684 (70), în timp ce armatele lor, aparent în aşteptarea triumfului, îşi ridicaseră taberele în faţa oraşului. Încă înainte de preluarea magistraturii sale, într-o adunare populară prezidată de către tribunul poporului Marcus Lollius Palicanus, Pompeius aderă în public şi formal la programul democratic. Prin aceasta, modificarea constituţională era în principiu decisă.

Se trecu acum cu seriozitate la abrogarea instituţiilor lui Sulla. Înainte de toate, puterea tribuniciană şi-a redobîndit vechea importanţă. Însuşi Pompeius, consulul, prezentă legea care retroceda tribunilor poporului consacratele lor prerogative, îndeosebi iniţiativa legislativă; fireşte, un dar ciudat din partea unui bărbat care, mai mult decît oricare altul, făcuse totul pentru a priva comunitatea de vechile ei privilegii. În privinţa locurilor de juraţi, a fost abrogată dispoziţia lui Sulla conform căreia lista senatorilor urma să folosească şi ca listă de juraţi; însă nu se ajunse la o simplă restaurare a tribunalelor ecvestre gracchice. Conform noii Legi Aurelia, colegiile de juraţi urmau să fie formate o treime din senatori şi două treimi din bărbaţi din rîndul censului ecvestru, dintre care jumătate trebuia să fi deţinut funcţia de „preşedinte de trib”, aşa-numitul „tribunat al tezaurului”. Această ultimă noutate era o altă concesie făcută democraţilor, întrucît, ca şi în cazul juraţilor civili ai tribunalului centumvirilor, cel puţin o treime din juraţii pentru crime rezultau din alegerile triburilor. Dacă senatul n-a fost înlăturat cu desăvîrşire din tribunale, cauza trebuie să fie căutată probabil, în parte, în legăturile lui Crassus cu senatul şi, în parte, în trecerea partidului senatorial de centru în rîndurile coaliţiei, fapt cu care trebuie corelată şi prezentarea acestei legi de către pretorul Lucius Cotta, fratele conducătorului acesteia, decedat cu puţin timp înainte. O dispoziţie la fel de importantă era abrogarea sistemului de impozite stabilit de Sulla pentru Asia Mică (II, p. 236), ce aparţine probabil tot acestui an; guvernatorul Asiei Mici, pe atunci Lucius Lucullus, a fost îndemnat să reinstaureze sistemul de arendare introdus de către Gaius Gracchus şi să retrocedeze astfel înaltei finanţe această importantă sursă de bani şi de putere. În sfîrşit, nu numai că se restabili cenzura, dar se anulă, probabil concomitent, şi limitarea duratei de 18 luni a magistraturii, acordîndu-li-se cenzorilor, dacă credeau de cuviinţă, dreptul de a extinde durata ei la cinci ani, în conformitate cu primul colegiu de cenzori; bineînţeles, aceasta era o interpretare democratică a analelor. Ca o batjocorire făţişă a senatului, alegerile, pe care noii consuli le stabiliră la puţin timp după începerea magistraturii lor, căzură asupra celor doi consuli din anul 682 (72), Gnaeus Lentulus Claudianus şi Lucius Gellius, care, din cauza conducerii mizerabile a războiului împotriva lui Spartacus (p. 58), fuseseră înlăturaţi de la comandă de către senat. Se înţelege de la sine că aceşti bărbaţi vor acţiona cu toate mijloacele pe care importanta şi serioasa lor magistratură li le punea la dispoziţie pentru a-i slugări pe noii guvernanţi şi a dăuna senatului. Cel puţin a opta parte a senatului, 64 de senatori, un număr foarte mare, au fost şterşi de pe listă, printre ei aflîndu-se Gaius Antonius, acuzat cîndva, fără succes, de către Gaius Caesar (p. 65), Publius Lentulus Sura, consul în anul 683 (71), şi probabil multe dintre creaturile cele mai detestabile ale lui Sulla.

Anul 684 (70) aduse aşadar reintroducerea ordinii existente înainte de restauraţia lui Sulla. Din nou, mulţimea capitalei era hrănită din tezaurul de stat, altfel spus, de către provincii; din nou, puterea tribuniciană oferea oricărui demagog libertatea legală de a modifica rînduielile statului; din nou, aristocraţia banului, ca deţinătoare a taxelor, a impozitelor şi a controlului judiciar asupra guvernatorilor, îşi înălţă capul mai sus ca niciodată; din nou, senatul tremura din cauza verdictului juraţilor şi al celor proveniţi din ordinul ecvestru şi a admonestării cenzorilor. Sistemul lui Sulla, care stabilise atotputernicia nobilimii prin nimicirea politică a aristocraţiei mercantile şi a demagogiei, a fost răsturnat în întregime. Cu excepţia cîtorva dispoziţii secundare, abolite abia mai tîrziu: de exemplu, retrocedarea către colegiile sacerdotale a dreptului de a-şi completa singure rîndurile (II, p. 237), din ordonanţele generale ale lui Sulla nu a mai rămas nimic altceva decît concesiile pe care el însuşi trebuise să le facă opoziţiei – de exemplu, recunoaşterea dreptului de cetăţenie pentru toţi italicii, pe de o parte, şi unele dispoziţii lipsite de o pronunţată tendinţă de partid, care, în consecinţă, nu au fost abolite nici de către democraţii înţelegători, pe de altă parte (de exemplu, limitarea drepturilor liberţilor, reglementarea competenţelor magistraţilor şi modificările materiale din dreptul penal). În ceea ce priveşte chestiunile personale determinate de o asemenea transformare a statului, coaliţia dovedi mai puţină unitate decît în problemele principiale. Cum se poate lesne înţelege, democraţii nu se mulţumiră cu recunoaşterea programului lor, ci solicitau acum o restauraţie în adevăratul sens al cuvîntului: reabilitarea memoriei martirilor lor, pedepsirea ucigaşilor, rechemarea din exil a celor proscrişi, acordarea accesului la magistraturi politice copiilor lor, retrocedarea proprietăţilor confiscate de către Sulla, despăgubiri din averea moştenitorilor şi partizanilor dictatorului. Acestea erau, fireşte, consecinţele logice ce rezultau dintr-o victorie pură a democraţiei, dar victoria coaliţiei din anul 683 (71) era foarte departe de a fi de această natură. Democraţia a contribuit cu numele şi cu programul ei, ofiţerii transfugi, îndeosebi Pompeius, i-au dat forţa şi desăvîrşirea; şi acum ca, de altfel, niciodată, aceştia nu puteau fi de acord cu o reacţie care nu numai că ar fi zdruncinat din temelii ordinea existentă a lucrurilor, dar s-ar fi îndreptat pînă la urmă chiar împotriva lor – doar nu fuseseră daţi uitării bărbaţii al căror sînge îl vărsase Pompeius şi modalităţile prin care Crassus îşi acumulase imensa avere. Astfel este explicabil, dar şi semnificativ pentru slăbiciunea democraţiei, faptul că alianţa din anul 683 (71) nu făcea nimic pentru a le acorda democraţilor posibilitatea răzbunării sau cel puţin a reabilitării. Legea specială prin care cenzorul Lentulus stabilea achitarea tuturor sumelor restante sau de care Sulla îi scutise pe cumpărătorii proprietăţilor confiscate aproape că nu se poate cita ca excepţie; căci, chiar dacă legea leza serios interesele personale ale mai multor partizani ai lui Sulla, măsura în sine nu era totuşi nimic altceva decît o confirmare a confiscărilor întreprinse de către Sulla.

Opera lui Sulla era aşadar distrusă; prin aceasta, soarta republicii nu fusese decisă, ci mai degrabă pusă sub semnul întrebării. Coaliţia, unitară numai în scopul comun de înlăturare a operei de restauraţie, se dizolvă acum, după ce acest ţel fusese atins, dacă nu nominal, cel puţin în realitate; însă în ceea ce priveşte problema deplasării centrului de greutate al puterii se părea că se pregăteşte un deznodămînt pe cît de rapid, pe atît de violent. Armatele lui Pompeius şi ale lui Crassus îşi aveau în continuare taberele în faţa porţilor oraşului. Cel dintîi, ce-i drept, promisese că, după acordarea triumfului (sfîrşitul lui decembrie, 683, 71), îşi va lăsa soldaţii la vatră; dar nu-şi respectase cuvîntul, îndeosebi pentru a desăvîrşi nestingherit revoluţionarea statului prin intermediul presiunii pe care armata hispanică din faţa capitalei o exercita asupra acesteia şi asupra senatului. Armata lui Crassus îi urmă exemplul. Deşi pretextul nu mai exista, dizolvarea armatelor a fost totuşi amînată. Se părea că lucrurile se îndreaptă spre o întorsătură în care unul dintre generalii aliaţi cu democraţia va prelua dictatura militară şi îi va încătuşa pe oligarhi şi pe democraţi cu aceleaşi lanţuri. Acest bărbat nu putea fi altul decît Pompeius. De la început, Crassus nu jucase decît un rol secundar în cadrul coaliţiei; el trebuise să-şi ofere serviciile şi-şi datora chiar alegerea în consulat numai intervenţiei orgolioase a lui Pompeius. Mult mai puternic, Pompeius părea a fi stăpîn pe situaţie; dacă ar fi vrut, ar fi putut să devină ceea ce instinctul mulţimii îl desemna încă de pe acum: stăpînitorul nelimitat al celui mai puternic stat al lumii civilizate. Întreaga masă a slugarnicilor se îmbulzea deja în jurul viitorului monarh. Adversarii mai slabi căutară un ultim ajutor într-o nouă coaliţie; Crassus, înveninat de vechea şi marea invidie faţă de rivalul mai tînăr care-l depăşise în atîtea privinţe, se apropie de senat şi încercă să-şi atragă mulţimea capitalei prin daruri nemaiîntîlnite – ca şi cum oligarhia, la a cărei măcinare Crassus contribuise substanţial, şi mulţimea veşnic nemulţumită ar fi putut oferi vreo protecţie în faţa veteranilor armatei hispanice. Pentru moment se părea că în faţa porţilor capitalei se va ajunge la o bătălie între armatele lui Pompeius şi cele ale lui Crassus. Dar democraţii evitară această catastrofă datorită clarviziunii şi abilităţii lor. Asemenea senatului şi lui Crassus, partidul lor încerca să împiedice, pe orice cale, preluarea dictaturii de către Pompeius; dar cu un sentiment just al propriei lor slăbiciuni şi o intuiţie corectă asupra caracterului puternicului adversar, conducătorii lui adoptară calea concilierii. Lui Pompeius nu-i lipsea nici una dintre condiţii pentru a rîvni la coroană, cu excepţia celei mai importante: curajul regesc. Mai sus l-am descris pe acest bărbat care încerca să fie stăpînul Romei, dar să rămînă totodată şi un republican loial, cu incertitudinile sale şi lipsa de voinţă, cu docilitatea sa pe care încerca s-o ascundă sub aparenţele independenţei acţiunilor sale. Aceasta era prima mare încercare la care îl supunea soarta căreia nu i-a făcut faţă. Pretextul sub care Pompeius refuză să concedieze armata era neîncrederea declarată faţă de Crassus – motiv pentru care nu putea începe el primul lăsarea la vatră a soldaţilor. Democraţii îl determinară pe Crassus să facă primul pas în această direcţie şi, în faţa tuturor, să-i întindă colegului mîna pentru pecetluirea păcii; în public şi în secret, îl asaltară pe Pompeius ca la îndoitul merit de a fi învins inamicul şi a fi conciliat partidele să-şi adauge şi pe al treilea şi cel mai însemnat: acela de a-i păstra patriei pacea internă şi de a îndepărta spectrul ameninţător al războiului civil. Pentru atingerea ţelului dorit, s-a pus în mişcare tot ceea ce putea acţiona asupra unui bărbat vanitos, stîngaci, şovăielnic, toate vicleşugurile de linguşire ale diplomaţiei, întregul aparat al entuziasmului patriotic; însă cel mai important lucru era că, prin cedarea oportună a lui Crassus, evenimentele luaseră un asemenea curs, încît Pompeius nu avea altă soluţie decît fie să se prezinte drept tiranul Romei, fie să se retragă. Astfel, el se supuse, în sfîrşit, şi consimţi la concedierea trupelor. Nu-şi putea dori acum comanda în războiul cu Mithridates, în vederea căreia el impuse alegerea sa în consulatul din anul 648 (70), întrucît se părea că Lucullus pusese capăt acestui război prin campania din 683 (71); considera totuşi că ar fi sub demnitatea lui să accepte provincia consulară pe care, în conformitate cu Legea Sempronia, i-o oferise senatul, iar Crassus îi urmă exemplul. Astfel, după ce în urma lăsării la vatră a soldaţilor săi îşi depuse consulatul în ultima zi a anulului 684 (70), Pompeius se retrase pentru moment cu desăvîrşire din afacerile publice şi declară că, de acum încolo, doreşte să trăiască doar ca simplu cetăţean, într-o contemplare liniştită. El acţionase astfel încît trebuia să întindă mîna spre coroană; dar întrucît n-o dorea, nu-i rămase alt rol decît cel, lipsit de valoare, al candidatului la tron care se resemnase.

Retragerea bărbatului căruia i-ar fi revenit primul loc, conform situaţiei date, în arena politică a redat mai întîi partidelor poziţia pe care o avuseseră şi în epoca Gracchilor sau în cea a lui Marius. Sulla consolidase, dar nu-i conferise senatului guvernarea; după ce căzuseră bastioanele ridicate de către Sulla, ea rămase în continuare în seama senatului, în timp ce constituţia cu care guverna – fiind vorba, fireşte, în esenţă, de cea restaurată a lui Gracchus – era pătrunsă de un spirit ostil oligarhiei. Democraţia determinase restabilirea constituţiei lui Gracchus, dar fără un nou Gracchus aceasta era un trup lipsit de cap şi era evident – şi devenise mult mai clar în urma ultimelor evenimente – că nici Pompeius, nici Crassus nu puteau îndeplini acest rol pe o perioadă mai îndelungată. În lipsa unui conducător care să fi preluat cîrma, opoziţia democratică trebuia să se mulţumească deocamdată să frîneze şi să stînjenească cu orice prilej guvernul. Între oligarhie şi democraţie, partidul capitaliştilor cîştigă însă din nou o influenţă considerabilă; în cursul ultimei crize, el făcuse cauză comună cu democraţia; acum, oligarhii se străduiau din răsputeri să-l atragă de partea lor şi să cîştige astfel o contrapondere faţă de adversarii lor. Fiind curtaţi de ambele părţi, financiarii se grăbiră să-şi fructifice poziţia favorabilă şi să obţină acum, printr-un decret al poporului, ultimul dintre privilegiile lor de odinioară, care încă nu le fusese retrocedat, cele 14 bănci din teatru rezervate ordinului ecvestru (687, 67). În general, fără a produce o ruptură deschisă cu democraţii, ei se ataşară acum mai mult de guvern. Atitudinea senatului faţă de Crassus şi clientela acestuia aparţine deja acestui context; însă ameliorarea relaţiilor dintre senat şi aristocraţia financiară pare să fi intervenit în principal în urma înlocuirii lui Lucius Lucullus, cel mai destoinic dintre ofiţerii senatoriali, în administraţia provinciei Asia, atît de importantă pentru capitalişti, schimbare datorată acestora din urmă, profund lezaţi în interesele lor (686, 68; p. 50).

Dar în timp ce facţiunile din capitală se lăsau în voia vrajbei tradiţionale, care în veci nu putea conduce la un rezultat definitiv, evenimentele din Orient îşi urmară cursul fatal, aşa cum l-am descris mai sus; şi ele au fost acelea care au precipitat criza politică din capitală. Atît războiul pe uscat, cît şi cel pe mare luaseră acolo întorsătura cea mai nefavorabilă. La începutul anului 687 (67), armata romană din Pont era nimicită, cea din Armenia se afla în retragere şi în plină disoluţie, toate cuceririle fuseseră pierdute, marea se afla în exclusivitate sub puterea piraţilor, preţurile grîului din Italia ridicîndu-se la asemenea sume, încît se trăia sub spectrul foametei. Ce-i drept, după cum am văzut, această situaţie de excepţie se datora atît deplinei incapacităţi a amiralului Marcus Antonius şi temerităţii lui Lucius Lucullus, de altfel un bărbat foarte destoinic, cît şi democraţiei, care contribuise substanţial, prin instigaţiile ei, la dizolvarea armatei din Armenia. Dar, fireşte, guvernul era învinuit acum, fără menajamente, atît de toate greşelile sale, cît şi de cele ale altora, şi mulţimea fremătătoare şi înfometată nu aştepta decît o ocazie pentru a-i cere socoteală senatului.

Era o criză decisivă. Oligarhia, oricît de desconsiderată şi dezarmată ar fi fost, nu fusese răsturnată de la putere, întrucît conducerea afacerilor publice se afla în mîinile senatului; ea se putea prăbuşi însă în momentul în care adversarii şi-ar fi asumat conducerea acestora, înainte de toate pe cea militară; faptul devenise acum posibil. Dacă, avînd în vedere starea de spirit a cetăţenilor, s-ar fi făcut propuneri pentru o conducere diferită şi mai bună a războiului pe uscat şi pe mare, probabil că acum senatul n-ar mai fi fost capabil să împiedice aprobarea lor; iar o intervenţie a cetăţenilor în această înaltă problemă de stat însemna, într-adevăr, destituirea senatului şi lăsarea conducerii statului la discreţia opoziţiei. Înlănţuirea evenimentelor aduse decizia încă o dată în mîinile lui Pompeius. Generalul victorios trăia de mai bine de doi ani în capitală ca un simplu particular. Vocea lui se auzea rar atît în senat, cît şi în for; în senat nu era văzut cu ochi buni, iar în for se temea de agitaţia turbulentă a partidelor. Dar dacă se arăta, atunci o făcea numai cu întreaga suită a clienţilor săi mari şi mici şi tocmai reţinerea sa ceremonioasă îl făcea impunător în faţa mulţimii. Dacă el, înconjurat încă de întreaga aureolă a succeselor sale extraordinare, se oferea acum să plece în Orient, putea fi sigur că cetăţenii îl vor înzestra cu întreaga competenţă militară şi politică pe care ar fi cerut-o. Aceasta ar fi fost o lovitură zdrobitoare pentru oligarhie, care vedea în dictatura militară populară ruina ei sigură, iar de la coaliţia din anul 683 (71) încoace, în persoana lui Pompeius, pe inamicul ei cel mai detestat; dar nici partidul democrat nu putu rămîne indiferent în faţa acestei situaţii. Oricît de bine-venită ar fi fost pentru el răsturnarea senatului de la putere, săvîrşită pe calea aceasta, ea nu era nicidecum o victorie a partidului, ci una personală a atotputernicului aliat. El ar fi putut găsi cu uşurinţă în persoana lui Pompeius un adversar mult mai puternic decît senatul. Pericolul care, cu cîţiva ani în urmă, fusese conjurat, cu destul noroc, prin concedierea armatei hispanice şi retragerea lui, revenea acum într-o manieră mai ameninţătoare dacă Pompeius se situa în fruntea armatelor Orientului.

De data aceasta, Pompeius acţiona sau cel puţin permise ca alţii să acţioneze pentru el. În anul 687 (67) au fost prezentate două propuneri de lege, dintre care una ordona, în afară de concedierea, de mult cerută de către democraţie, a veteranilor armatei asiatice care-şi terminaseră stagiul, rechemarea generalului acesteia şi înlocuirea lui cu unul dintre consulii anului în curs, Gaius Piso sau Manius Glabrio, iar cealaltă relua şi lărgea planul stîrpirii pirateriei, adoptat de către senat cu şapte ani înainte. Din rîndul foştilor consuli, senatul urma să desemneze un singur general pentru a comanda în exclusivitate pe întreaga Mare Mediterană, de la Coloanele lui Hercule pînă la coastele pontice şi siriene, iar pe uscat, asupra tuturor ţărmurilor pe o adîncime de 10 mile, concurînd cu guvernatorii locali. I se încredinţă magistratura pe o durată de trei ani. El era înconjurat de un stat-major cum nu văzuse Roma pînă atunci; era alcătuit din 25 de locotenenţi de ordin senatorial, toţi înzestraţi cu autoritatea şi însemnele pretoriene, de doi locotenenţi ai tezaurului cu prerogative pretoriene, toţi fiind aleşi după propria preferinţă a generalului comandant. Acestuia îi era permis să recruteze 120.000 de soldaţi pedeştri, 7.000 de călăreţi, să alcătuiască o flotă de 500 de corăbii şi să dispună în acest scop fără îngrădiri de resursele provincialilor şi ale statelor clientelare; în afară de aceasta, i se încredinţară imediat corăbiile de război existente şi un număr însemnat de trupe. Casele statului din capitală, precum şi cele din provincii, de altfel şi cele ale comunităţilor dependente, urmau să-i stea oricînd la dispoziţie şi, în ciuda stînjenitoarei crize financiare, urma să i se plătească din tezaurul public pe loc suma de 11.000.000 de taleri (144.000.000 de sesterţi). Este evident că prin aceste proiecte legislative, îndeosebi prin cel referitor la expediţia împotriva piraţilor, guvernarea senatului era practic răsturnată. Ce-i drept, magistraţii ordinari supremi desemnaţi de cetăţeni erau de drept generalii ordinari ai comunităţii; chiar şi magistraţii extraordinari, pentru a putea fi generali, trebuiau să primească confirmarea din partea cetăţenilor, cel puţin conform literei dreptului. Însă conform constituţiei, comunitatea nu avea nici o influenţă asupra numirii unui general roman, iar comiţiile se amestecaseră pînă acum în această problemă numai din cînd în cînd, la propunerea senatului sau a unui magistrat îndreptăţit de la sine să deţină această funcţie, acordînd şi această competenţă specială. De cînd exista un stat roman liber, senatul deţinea aici ultimul cuvînt şi, cu timpul, această prerogativă îşi cîştigase consacrarea definitivă. Fireşte că democraţia asaltase şi acest principiu; dar chiar şi în cel mai bizar dintre cazurile înregistrate pînă atunci – acordarea autorităţii militare în campania din Africa lui Gaius Marius în anul 647 (107; II, p. 106) – numai magistratul îndreptăţit din punct de vedere constituţional să preia funcţia de general fusese însărcinat printr-un decret al poporului cu o anumită expediţie. Acum însă, cetăţenii urmau să-l înzestreze pe un oarecare particular nu numai cu magistratura extraordinară supremă, dar şi cu o competenţă pe care ei o formulaseră. Senatul trebuia să-l aleagă pe acest bărbat din rîndul foştilor consuli; aceasta era numai o atenuare formală, întrucît alegerea îi fusese încredinţată din simplul motiv că nu putea fi vorba de vreo alegere, iar în faţa mulţimii exaltate senatul, de bine, de rău, nu putea încredinţa comanda asupra mărilor şi coastelor altcuiva decît lui Pompeius. Dar mai gravă decît această negare principială a guvernării senatului era anularea reală a acesteia prin instituirea unei magistraturi cu o competenţă militară şi financiară aproape nelimitată. În timp ce, îndeobşte, magistratura militară asupra unei anumite provincii era limitată la o durată de un an, beneficiind de resurse militare şi financiare restrînse, noua magistratură extraordinară era extinsă de la început la o perioadă de trei ani, ceea ce, fireşte, nu excludea alte prelungiri; ei i se subordonau majoritatea provinciilor, ba chiar şi Italia însăşi, pînă atunci independentă faţă de orice magistratură militară; la dispoziţia ei erau puse corăbiile, tezaurele statului, soldaţii, într-un mod aproape nelimitat. În favoarea noului comandant suprem a fost încălcat însuşi străvechiul principiu fundamental al dreptului constituţional al republicii romane, pe care l-am amintit mai sus, conform căruia magistratura supremă civilă şi militară nu putea fi acordată fără participarea cetăţenilor: întrucît prin legea care-i permitea să-şi aleagă pe cei 25 de locotenenţi şi care, din capul locului, acorda acestora demnitatea pretoriană şi prerogative pretoriene, magistratura supremă a Romei republicane a fost subordonată alteia, nou-creată, fiindu-i rezervat viitorului să-i găsească un nume, dar care, în realitate, presupunea încă de pe acum monarhia. Era o transformare profundă a ordinii existente, iar această propunere legislativă îi aşeza temelia.

Aceste măsuri ale unui bărbat care, cu puţin înainte, dăduse dovezi atît de palpabile despre mediocritatea şi slăbiciunea sa stîrnesc nedumerirea prin energia lor necruţătoare. Totuşi, se poate explica de ce Pompeius a acţionat de data aceasta mai hotărît decît în timpul consulatului său. Doar nu era vorba de a se prezenta imediat drept monarh, ci de a pregăti monarhia mai întîi printr-o măsură militară de excepţie, care, oricît de revoluţionară ar fi fost în esenţă, putea fi totuşi tradusă în fapte în cadrul formelor constituţiei în vigoare şi care l-a adus pe Pompeius la vechiul ţel al dorinţelor sale, acela de a obţine comanda împotriva lui Mithridates şi Tigranes. Existau şi cîteva motive serioase pentru emanciparea puterii militare faţă de senat. Nu se putea ca Pompeius să fi uitat că un plan pentru stîrpirea pirateriei, conceput conform aceloraşi principii, eşuase cu cîţiva ani în urmă din cauza greşelilor săvîrşite de senat în cursul executării acestuia şi că deznodămîntul războiului hispanic fusese pus sub semnul întrebării din pricina neglijării armatelor de către senat şi a organizării defectuoase a finanţelor; nu era cu putinţă să nu fi observat că majoritatea aristocraţiei îi era potrivnică, lui, trădătorul partidului lui Sulla, şi ce soartă îl va aştepta dacă se va lăsa trimis în Orient ca general al guvernului, înzestrat cu o competenţă ordinară. Din această cauză, este explicabil de ce a cerut, ca o condiţie majoră înainte de preluarea comenzii, o poziţie independentă faţă de senat şi de ce cetăţenii acceptau să-l ajute. De asemenea, este foarte probabil că de data aceasta Pompeius a fost constrîns să acţioneze mai rapid de către apropiaţii săi, foarte nemulţumiţi probabil de retragerea sa cu trei ani în urmă. Propunerile de legi privind rechemarea lui Lucullus şi expediţia împotriva piraţilor au fost prezentate de tribunul poporului Aulus Gabinius, un bărbat ruinat din punct de vedere financiar şi moral, dar un parlamentar abil, un orator insolent şi un soldat viteaz. Oricît de neverosimile ar fi fost protestele lui Pompeius, că el, chipurile, n-ar dori comanda supremă în războiul împotriva piraţilor şi că ar tînji numai după o tihnită viaţă domestică, ele includ probabil o fărîmă de adevăr, în sensul că temerarul şi activul client care se afla în relaţii strînse cu Pompeius şi cu anturajul său cel mai apropiat, bun cunoscător al oamenilor şi al împrejurărilor, l-a scutit pe patronul său neprevăzător şi neajutorat de a lua singur decizia.

Democraţia, oricît de nemulţumiţi ar fi fost conducătorii ei în senat, nu se putea declara în mod public împotriva propunerii legislative. După toate probabilităţile, ei n-ar fi putut împiedica adoptarea acesteia, dar ar fi determinat cu siguranţă ruptura deschisă cu Pompeius, silindu-l prin aceasta fie să se apropie de oligarhie, fie să-şi urmărească politica personală fără a mai ţine seama de interesele celor două partide. Democraţii nu aveau altă opţiune decît să menţină şi de data aceasta alianţa cu Pompeius, oricît de şubredă ar fi fost, să folosească această ocazie măcar pentru a răsturna senatul, de data aceasta definitiv, de la putere, trecînd din opoziţie la guvernare şi să încredinţeze consecinţele viitorului şi bine-cunoscutei slăbiciuni de caracter a lui Pompeius. Astfel, propunerile de legi ale lui Gabinius au fost sprijinite şi de către conducătorii ei: pretorul Lucius Quinctius, acelaşi care cu şapte ani în urmă militase activ pentru restaurarea puterii tribuniciene (p. 65), şi fostul cvestor Gaius Caesar. Clasele privilegiate erau exasperate din pricina legii; nu numai nobilimea, dar şi aristocraţia mercantilă, care, în urma unei asemenea profunde modificări constituţionale, se vedea ameninţată în privilegiile ei speciale şi care-şi recunoştea în senat, din nou, veritabilul ei patron. Cînd, după prezentarea propunerilor, tribunul Gabinius se arătă în curie, n-a lipsit mult ca părinţii oraşului să-l sugrume cu propriile mîini, fără a reflecta în mînia lor prea mult asupra consecinţelor pe care ar fi putut să le aibă pentru ei această metodă de argumentare. Tribunul reuşi să scape şi, ajuns în for, chemă mulţimea să asalteze curia; şedinţa se întrerupse tocmai la momentul oportun. Consulul Piso, campionul oligarhiei, care ajunsese din întîmplare în mîinile mulţimii, ar fi căzut, cu siguranţă, pradă turbării ei dacă nu ar fi intervenit Gabinius şi dacă, pentru a nu pune în joc, prin fărădelegi premature, succesul său asigurat, nu l-ar fi eliberat. Cu toate acestea, îndîrjirea mulţimii nu scăzu din intensitate şi era continuu alimentată de preţurile ridicate ale grîului şi de numeroasele zvonuri, în parte foarte alarmante: de exemplu, că Lucullus ar fi depus la Roma o parte din sumele ce-i fuseseră încredinţate pentru purtarea războiului şi că, pe de altă parte, ar fi încercat să-l îndepărteze pe pretorul Quinctius de cauza poporului, că senatul ar intenţiona să-i pregătească „celui de-al doilea Romulus”, cum mai era numit Pompeius, soarta celui dintîi, şi altele asemănătoare. Astfel sosi ziua votării. Mulţimea se înghesuia în mase compacte în for; toate clădirile de unde se putea zări tribuna rostrelor erau ocupate pînă sub streşini. Toţi colegii lui Gabinius promiseseră senatului intercesiunea; dar, în faţa valurilor ameninţătoare ale maselor, toţi tăcură în afară de Lucius Trebellius, care jurase în faţa senatului că mai bine va muri decît să cedeze. În momentul în care acesta interveni, Gabinius întrerupse imediat votarea asupra propunerilor sale legislative şi ceru din partea poporului să procedeze cu îndărătnicul său coleg aşa cum, la cererea lui Tiberius Gracchus (II, p. 63), se procedase odinioară cu Octavius – altfel spus, să-l destituie pe loc din magistratura sa. Se trecu la vot şi începu citirea tablelor de vot; după ce primele 17 triburi se declaraseră pentru propunere, iar următorul vot îi conferi acesteia majoritatea, Trebellius, timorat, uitînd de jurămîntul său, îşi retrase intercesiunea. În zadar încercă tribunul Otho să facă astfel încît, în locul unuia, să fie aleşi doi generali – vechii duumviri ai flotei (I, p. 291); în zadar bătrînul Quintus Catulus, cel mai respectat membru al senatului, îşi consuma ultimele sale puteri pentru impunerea clauzei ca locotenenţii să nu fie desemnaţi de către generalul comandant, ci să fie aleşi de către popor. În vacarmul mulţimii, Otho nici nu s-a putut face auzit; dintr-o politeţe bine calculată, Gabinius impuse liniştea pentru Catulus şi, într-o tăcere respectuoasă, mulţimea ascultă vocea bătrînului; cu toate acestea, ea se dovedi inutilă. Nu numai că li se conferi propunerilor, împreună cu toate clauzele, puterea de lege, dar se acordă pe loc şi în întregime tot ceea ce Pompeius îşi dorise în particular. Imense erau speranţele cînd cei doi generali, Pompeius şi Glabrio, se îndepărtară spre locurile lor de destinaţie. După votarea Legii Gabinia, preţurile grîului scăzură imediat la cotele lor normale, dovadă a credinţei care se lega de grandioasa expediţie şi de distinsul general care o comanda. Aşa cum vom vedea mai jos, ele au fost nu numai satisfăcute, dar şi depăşite: în trei luni, mările au fost curăţate de piraţi. De la războiul lui Hannibal guvernul roman nu mai acţionase cu o asemenea energie în afacerile externe; în faţa slabei şi neputincioasei administraţii a oligarhiei, opoziţia democrat-militară îndeplinise cu strălucire misiunea preluării cîrmei statului. Pe cît de nepatriotice, pe atît de stîngace, tentativele consulului Piso, prin care încercă să pună unele piedici josnice activităţii lui Pompeius de stîrpire a pirateriei, nu contribuiră decît la sporirea îndîrjirii mulţimii împotriva oligarhiei şi a entuziasmului ei faţă de Pompeius; numai intervenţia sa personală determină adunarea populară să renunţe la destituirea consulului. Haosul de pe continentul asiatic devenise între timp şi mai grav. Glabrio, care urma să preia comanda supremă împotriva lui Mithridates şi Tigranes în locul lui Lucullus, nu se mişcase din Asia Occidentală; ce-i drept, prin diferite proclamaţii, el ridicase soldaţii împotriva lui Lucullus, dar nu preluase comanda supremă, astfel încît Lucullus a fost obligat s-o continue. Fireşte că nu se luase nici o măsură împotriva lui Mithridates; călăreţii Pontului jefuiră Bitinia şi Cappadocia fără jenă şi fără teamă de pedeapsă. Din cauza războiului împotriva piraţilor, şi Pompeius fusese obligat să se deplaseze cu armata sa în Asia Mică; nimic n-ar fi fost mai firesc decît să i se acorde comanda supremă în războiul ponto-armean, el însuşi rîvnind de mult s-o obţină. Dar, din motive lesne de înţeles, partidul democrat din Roma nu împărtăşea dorinţele generalului ei şi se abţinea să preia inţiativa în această problemă. Este foarte probabil ca el să-l fi determinat pe Gabinius să nu încredinţeze războiul împotriva lui Mithridates şi pe cel împotriva piraţilor simultan lui Pompeius, ci să-l acorde pe cel dintîi lui Glabrio; nu putea dori în nici un caz ca poziţia de excepţie a generalului, de pe-acum prea puternică, să se consolideze şi mai mult şi să devină permanentă. Conform obiceiului său, Pompeius adoptase o atitudine de victimă şi probabil s-ar fi întors într-adevăr după îndeplinirea misiunii ce-i fusese încredinţată, dacă n-ar fi intervenit un incident surprinzător pentru toate partidele. Un anume Gaius Manilius, un bărbat cu totul neînsemnat, se învrăjbise, din cauza propunerilor sale legislative intempestive, ca tribun al poporului, atît cu aristocraţia, cît şi cu democraţia. În speranţa că se va refugia sub scutul puternicului general dacă-i va procura ceea ce, după cum fiecare ştia, îşi dorea din tot sufletul, dar nu îndrăznea să ceară, el prezentă cetăţenilor propunerea rechemării guvernatorilor Glabrio din Bitinia şi Pont şi Marcius Rex din Cilicia şi a acordării acestor magistraturi, ca şi conducerea războiului din Orient proconsulului mărilor şi coastelor, alături de magistratura sa (începutul anului 688, 66), după toate aparenţele fără perioadă determinată şi, în orice caz, cu libertatea deplină de a încheia pacea sau alianţa. Aici se dovedi cu toată claritatea cît de zdruncinat era mecanismul constituţional roman de cînd puterea legislativă era lăsată prin iniţiativă la îndemîna oricărui demagog, oricît de netrebnic ar fi fost, iar prin decizie la îndemîna mulţimii neautorizate, pe de o parte, şi de cînd ea se extinse asupra celor mai importante probleme de administraţie, pe de alta. Propunerea lui Manilius nu convenea nici unuia dintre partidele politice; cu toate acestea, el nu întîmpină nicăieri vreo rezistenţă serioasă. Din aceleaşi motive care-i siliseră să accepte legea lui Gabinius, conducătorii democraţiei nu puteau îndrăzni să se opună în mod serios celei a lui Manilius: îşi rezervară repulsia şi temerile pentru ei înşişi şi se angajară în public în favoarea generalului şi democraţiei. Optimaţii moderaţi se declarară pentru propunerea lui Manilius întrucît, în urma adoptării legii lui Gabinius, opoziţia devenise oricum inutilă, iar bărbaţii mai clarvăzători recunoşteau de pe acum că politica salutară pentru senat ar fi o cît mai mare apropiere de Pompeius, pentru ca, atunci cînd va surveni ruptura dintre general şi democraţi, care se întrezărea deja, el să poată fi atras de partea lor. În fine, adepţii oportunismului proslăveau ziua în care şi ei păreau a fi adepţii unei opinii şi puteau apărea decişi, fără a-şi strica relaţiile cu vreunul dintre partide; este semnificativ faptul că, odată cu apărarea propunerii lui Manilius, Marcus Cicero urca pentru prima oară la tribuna rostrelor. Doar optimaţii severi, în frunte cu Quintus Catulus, rămaseră neclintiţi şi se pronunţau împotriva propunerii. Fireşte că aceasta a fost ridicată la rang de lege cu o majoritate care se apropia de unanimitate. La extinsa sa putere, Pompeius îşi adăuga astfel şi administraţia celor mai importante provincii din Asia Mică, astfel încît, în largul cuprins al graniţelor romane aproape că nu exista vreun petec de pămînt care să nu fi ascultat de ordinele sale, precum şi conducerea unui război despre care, ca şi despre expediţia lui Alexandru, se putea afirma unde şi cînd începea, dar nu şi unde şi cînd se va termina. De cînd exista Roma, niciodată nu mai fusese reunită o asemenea putere în mîinile unui singur bărbat.

Propunerile lui Gabinius şi ale lui Manilius puneau capăt luptei dintre senat şi partidul popular, care fusese declanşată cu 67 de ani în urmă de către legile semproniene. Aşa cum acestea transformaseră partidul revoluţiei pentru prima dată în partid de opoziţie politică, la fel, acum, odată cu legile gabino-maniliene, el trecea din opoziţie la guvernare; şi aşa cum fusese un moment măreţ cînd, odată cu intercesiunea zadarnică a lui Octavius, se produsese prima fisură în constituţia în vigoare, la fel nu era un moment mai puţin important cînd, odată cu retragerea lui Trebellius, se prăbuşi ultimul bastion al guvernării senatoriale. Acest lucru a fost înţeles de ambele părţi şi chiar şi sufletele moleşite ale senatorilor se mai aprinseră o dată în această luptă pe viaţă şi pe moarte. Lupta pentru constituţie se sfîrşi totuşi întru totul altfel şi într-un mod mult mai jalnic decît începuse. Revoluţia fusese declanşată de un tînăr cu sentimente nobile; ea a fost încheiată de intriganţi şi demagogi temerari de speţa cea mai discutabilă. Dacă, pe de altă parte, optimaţii începuseră cu o rezistenţă chibzuită şi cu o apărare serioasă care nu părăsise nici măcar poziţia aproape pierdută, ei terminară cu iniţiativa pentru dreptul celui mai puternic, cu slăbiciunea grandilocventă şi jurăminte de o perfidie deplorabilă. Ţelul, care odinioară păruse a fi numai un vis temerar, a fost atins acum; senatul încetase să mai guverneze. Dar dacă cîţiva dintre bărbaţii în vîrstă, care văzuseră primele furtuni ale revoluţiei şi ascultaseră cuvintele Gracchilor, comparau timpurile trecute cu cele prezente, ei găseau totul schimbat; ţara şi cetăţenii, dreptul constituţional şi disciplina militară, viaţa şi moravurile; şi, poate, zîmbeau îndureraţi dacă făceau comparaţie între idealurile epocii Gracchilor şi realizarea lor. Asemenea consideraţii aparţin însă trecutului. Pentru momentul acela însă şi, poate, pentru viitor, prăbuşirea aristocraţiei era un fapt împlinit. Oligarhii se asemănau cu o armată complet dispersată, ale cărei cete răzleţite mai puteau întări o altă forţă armată, iar singure nu mai puteau nici să ţină piept atacurilor, nici să angajeze o bătălie din proprie iniţiativă. Dar în timp ce vechea luptă se apropia de sfîrşit, se pregătea o alta: lupta dintre cele două puteri, pînă atunci aliate, pentru răsturnarea constituţiei aristocratice de stat. Prin Legea Gabinia şi cu atît mai mult prin Legea Manilia, poziţia excepţională a lui Pompeius devenise deja incompatibilă cu o ordine republicană de stat. Aşa cum adversarii afirmau încă de pe atunci, pe bună dreptate, el nu fusese desemnat prin Legea Gabinia ca amiral, ci ca regent al imperiului: nu fără temei, unul dintre grecii familiarizaţi cu obiceiurile Orientului îl numeşte „Rege al regilor”. Dacă cîndva, din nou victorios şi cu faima sporită, cu tezaurele bine umplute, cu trupe combative şi devotate, se va întoarce din Orient şi va întinde mîna spre coroană, cine îi va reţine oare mîna? Consularul Quintus Catulus putea el mobiliza oare senatorii împotriva primului general al timpului său şi legiunilor sale încercate? Sau edilul desemnat Gaius Caesar putea oare mobiliza mulţimea urbană, ai cărei ochi tocmai îi desfătase cu 23 de perechi de gladiatori îmbrăcaţi în armuri de argint? În curînd, aşa fulgera Catulus, romanii vor trebui să se refugieze din nou pe Capitoliu pentru a-şi salva libertatea. Nu era vina profetului dacă uraganul nu veni din Orient, aşa cum prezisese el: soarta, împlinind cuvintele sale mult mai exact decît intuise el însuşi, va aduce, cîţiva ani mai tîrziu, furtuna nimicitoare din ţara celţilor.