Capitolui VI

Retragerea lui Pompeius şi coaliţia pretendenţilor

Cînd, după îndeplinirea misiunii încredinţate spre rezolvare, Pompeius îşi întoarse privirile din nou spre patrie, el găsi pentru a doua oară diadema la picioarele sale. De multă vreme, evoluţia comunităţii romane se îndrepta spre o astfel de catastrofă; pentru oricine avea o atitudine imparţială, era evident ceea ce fusese spus deja de o mie de ori, anume că, dacă dominaţia aristocraţiei va lua sfîrşit, monarhia va fi inevitabilă. Senatul fusese răsturnat concomitent de opoziţia liberală a cetăţenilor şi de puterea militară; acum putea fi vorba numai despre stabilirea persoanelor, numelor şi formelor pentru noua stare a lucrurilor care, de altfel, se reliefase destul de clar în elementele în parte democratice, în parte militare ale revoluţiei. Evenimentele ultimilor cinci ani, pentru a spune aşa, imprimaseră într-un fel ultima pecete pe această iminentă modificare a comunităţii. În provinciile asiatice nou-organizate, care îl venerau pe orînduitorul lor ca pe un rege, considerîndu-l urmaş al Marelui Alexandru şi primindu-i chiar şi pe liberţii săi favoriţi ca pe nişte prinţi, Pompeius îşi aşezase temeliile stăpînirii şi găsise în acelaşi timp tezaurele, armata şi nimbul necesare viitorului principe al statului roman. Conjuraţia anarhistă din capitală şi războiul civil legat de aceasta demonstraseră însă cu o ascuţime dureroasă oricui urmărea interese politice sau doar materiale că o guvernare lipsită de autoritate şi de putere militară precum cea a senatului expunea statul unei tiranii – pe cît de ridicolă, pe atît de înspăimîntătoare – a escrocilor politici şi că o modificare de constituţie care să ataşeze guvernării puterea militară era o necesitate inevitabilă dacă se voia ca ordinea socială să dăinuiască. Astfel, stăpînul se ridicase în Orient, iar tronul i se pregătise în Italia; după toate aparenţele, anul 692 (62) urma să fie ultimul an al republicii şi primul al monarhiei.

Ce-i drept, acest ţel nu putea fi atins fără luptă. Constituţia, care durase o jumătate de mileniu şi sub care nesemnificativul oraş de pe Tibru atinsese o mărime şi o măreţie fără seamăn, îşi adîncise rădăcinile; nimeni nu ştia cît de adînc şi nimeni nu putea să prevadă cît de profund va fi răscolită societatea cetăţenilor de tentativa răsturnării ei. În cursa spre marele ţel, Pompeius depăşi mai mulţi rivali, dar ei nu erau înlăturaţi cu totul. Nu era exclus ca toate aceste elemente să se alieze pentru a-l răsturna pe noul tiran şi ca Pompeius să se alieze cu Marcus Crassus, Gaius Caesar şi Titus Labienus împotriva lui Quintus Catulus şi Marcus Cato. Cu toate acestea, lupta inevitabilă şi neîndoielnic serioasă n-ar fi putut fi declanşată sub auspicii mai favorabile. Era întru totul credibil că, sub impresia încă vie a răzmeriţei catilinare, întregul partid de centru se va supune, deşi cu preţul pierderii libertăţii, unei guvernări care promitea ordine şi securitate: îndeosebi negustorimea, preocupată numai de interesele ei materiale, şi, în aceeaşi măsură, o mare parte a aristocraţiei care, măcinată în interior şi lipsită de speranţe politice, trebuia să se mulţumească cu asigurarea bogăţiilor, rangurilor şi influenţei printr-o tranzacţie oportună cu principele; poate chiar şi o parte din democraţia puternic afectată de ultimele lovituri spera ca un şef militar, pe care ea îl înălţase pe scut, să îi îndeplinească o parte din cereri. Dar oricare ar fi fost poziţia partidelor, ce mai contau, pentru moment cel puţin, partidele din Italia în general în faţa lui Pompeius şi a armatei sale victorioase? Cu 20 de ani în urmă, după ce încheiase cu Mithridates o pace impusă de împrejurări, Sulla reuşise cu cele cinci legiuni ale sale să impună o restauraţie contrară mersului firesc al lucrurilor, în ciuda partidului liberal care se înarmase ani în şir, începînd cu aristocraţii moderaţi şi terminînd cu anarhiştii. Misiunea lui Pompeius era mult mai uşoară. El se întorcea după ce se achitase de diferitele sale sarcini pe deplin şi cu conştiinciozitate, atît pe mare, cît şi pe uscat. El putea spera că nu va întîmpina altă opoziţie serioasă decît cea a diferitelor partide de extremă; fiecare dintre acestea era neputincios, dar chiar aliate nu deveneau mai mult decît o coaliţie a unor facţiuni care pînă mai ieri fuseseră învrăjbite şi profund dezbinate. Ele erau cu totul nepregătite, fără armată şi conducător, fără organizare în Italia, fără sprijin în provincii şi, înainte de toate, fără general; în rîndurile lor abia dacă se găsea un militar cu renume, nicidecum vreun ofiţer care ar fi putut îndrăzni să-i cheme pe cetăţeni la arme împotriva lui Pompeius. Trebuia luat în calcul şi faptul că vulcanul revoluţiei, care erupea acum fără întrerupere de 70 de ani consumîndu-şi propria materie, scădea în intensitate şi începea să se stingă. Era foarte îndoielnic dacă acum va izbuti să-i cîştige pe italici pentru interesele de partid, aşa cum reuşiseră Cinna şi Carbo. Dacă Pompeius dorea, cum să nu poată înfăptui o revoluţie a statului prefigurată şi impusă în mod necesar de dezvoltarea organică a comunităţii romane?

Pompeius înţelesese momentul, preluînd misiunea din Orient; se părea că dorea să continue. În toamna anului 691 (63), Quintus Metellus Nepos sosi din tabăra lui Pompeius în capitală şi se prezentă drept candidat pentru tribunat, cu intenţia declarată de a-i procura lui Pompeius, ca tribun al poporului, consulatul pentru anul 693 (61) şi, mai întîi, conducerea războiului împotriva lui Catilina printr-un decret special al poporului. Agitaţia era mare la Roma. Era neîndoielnic că Nepos acţiona din însărcinarea directă sau indirectă a acestuia; dorinţa lui Pompeius de a veni în Italia în fruntea legiunilor sale asiatice ca general şi de a administra aici, concomitent, magistratura militară supremă, ca şi pe cea civilă a fost interpretată ca un nou pas pe calea spre tron, iar trimiterea lui Nepos, ca anunţarea semioficială a monarhiei. Totul depindea de atitudinea celor două mari partide politice faţă de aceste revelări; de ea atîrna poziţia lor viitoare şi viitorul naţiunii. Primirea făcută lui Nepos a fost expresia relaţiilor existente între partide şi Pompeius, care erau cu totul ciudate. Pompeius plecase în Orient ca general al democraţiei. El avea suficiente motive pentru a fi nemulţumit de Caesar şi de acoliţii săi, dar evitase orice ruptură făţişă. Este probabil ca Pompeius, care era departe şi preocupat cu alte probleme şi care, de altfel, era lipsit cu desăvîrşire de darul orientării în politică, să nu fi pătruns, pe atunci cel puţin, nicidecum întinderea şi conexiunile intrigilor democratice urzite împotriva lui; poate chiar, în natura sa orgolioasă şi neprevăzătoare, se complăcea să ignore cu o anumită mîndrie această activitate de cîrtiţă. La acestea se adăugă faptul că democraţia nu uitase niciodată de respectul formal datorat marelui bărbat, aspect care deţinea o pondere deosebită în cazul unui caracter precum cel al lui Pompeius, ba îl copleşise tocmai acum (691, 63), nepoftit, aşa cum îi plăcea, cu onoruri şi decoraţii nemaipomenite, printr-un decret special al poporului (p. 103). Însă chiar dacă n-ar fi existat toate acestea, rămînerea lui Pompeius de partea partidului popular concorda totuşi întru totul cu interesele sale; democraţia şi monarhia sînt atît de strîns unite, încît Pompeius, chiar dacă rîvnea la coroană, cu greu s-ar fi putut numi altfel decît pînă acum, campion al drepturilor poporului. În timp ce relaţiile personale şi împrejurările politice conlucrau, în ciuda celor întîmplate, pentru menţinerea legăturilor dintre Pompeius şi conducătorii democraţiei, de partea opusă nu se întreprinse nimic în vederea eliminării abisului care îl separa de vechii săi amici din tabăra lui Sulla, din momentul în care trecuse la democraţi. Conflictul său personal cu Metellus şi Lucullus trecu şi asupra coteriilor lor cuprinzătoare şi influente. O opoziţie măruntă, dar, pentru un caracter croit atît de mărunt, cu atît mai demnă de luat în seamă din cauza micimii ei, îl însoţise pe tot parcursul carierei sale militare. El suporta cu durere faptul că senatul nu întreprinsese nici cel mai neînsemnat lucru pentru a-l onora pe bărbatul extraordinar după merit. În sfîrşit, nu trebuie desconsiderat faptul că aristocraţia se îmbătase tocmai atunci cu victoria ei, iar democraţia fusese profund umilită, cea dintîi fiind condusă de îndărătnicul şi aproape nebunul Cato, cea de-a doua, de abilul meşter al intrigii, Caesar. În aceste împrejurări îşi făcu apariţia emisarul trimis de Pompeius. Aristocraţia nu numai că privea propunerile pe care acesta le anunţase în favoarea lui Pompeius ca pe o declaraţie de război împotriva constituţiei în vigoare, ci le trata ca atare şi în public şi nu depuse nici cel mai mic efort pentru a disimula îngrijorarea şi îndîrjirea ei: cu intenţia declarată a luptei împotriva acestor propuneri, Marcus Cato căzu de acord să fie ales împreună cu Nepos ca tribun al poporului şi respinse categoric încercările repetate ale lui Pompeius de a se apropia de el. Prin urmare, este de înţeles că Nepos nu s-a considerat îndemnat să menajeze aristocraţia şi că, dimpotrivă, s-a raliat democraţilor de bunăvoie, cu atît mai mult cu cît aceştia, abili ca întotdeauna, se supuseră inevitabilului şi consimţiră mai degrabă voluntar la comanda militară supremă în Italia şi la consulat, decît să fie siliţi la aceasta prin forţa armelor. Înţelegerea cordială a fost curînd evidentă. Nepos se proclamă în public adept al concepţiei democratice, considerînd execuţiile impuse de curînd de către majoritatea senatorială drept crime judiciare (decembrie 691, 63); stăpînul şi mentorul său le considera la fel, fapt dovedit de tăcerea sa semnificativă cu privire la voluminoasa scriere de justificare trimisă de Cicero. Pe de altă parte, primul act cu care Caesar îşi inaugură pretura a constat în tragerea la răspundere a lui Quintus Catulus din cauza unor sume pe care acesta le-ar fi sustras cu ocazia reclădirii templului capitolin, încredinţîndu-i terminarea construcţiei lui Pompeius. Aceasta era o lovitură de maestru. Catulus clădea deja de 16 ani la templu şi se părea că nutrea intenţia de a muri aşa cum trăise, ca supraveghetor suprem al construcţiilor capitoline; un atac împotriva acestui abuz, camuflat numai de consideraţia de care se bucura cel învestit, era întru totul întemeiat prin natura lucrurilor şi deosebit de popular. Dar întrucît lui Pompeius i se deschidea concomitent perspectiva de a şterge numele lui Catulus din cel mai orgolios spaţiu al celui mai orgolios oraş al universului şi de a-şi grava aici propriul nume, i se oferea tocmai ceea ce îl fascina cel mai mult şi nu dăuna democraţiei – onoarea neţărmurită, dar lipsită de conţinut; în acelaşi timp, antrena aristocraţia, care nu putea nicidecum să-şi abandoneze omul ei cel mai capabil într-un conflict extrem de neplăcut cu Pompeius. Între timp, Nepos prezentă cetăţenilor propunerile referitoare la Pompeius. În ziua votărilor însă, Cato, împreună cu prietenul şi colegul său Quintus Minucius îşi întrebuinţară vetoul. Cum Nepos nu se sinchisi de acesta şi continuă să citească, s-a ajuns la o adevărată încăierare; Cato şi Minucius se aruncară asupra colegului lor şi-l siliră să înceteze; ce-i drept, Nepos a fost eliberat de o ceată înarmată care a alungat facţiunea aristocratică din for, dar Cato şi Minucius se reîntoarseră, fiind însoţiţi acum, la rîndul lor, de hoarde înarmate şi menţinură pînă la urmă cîmpul de bătălie pentru guvern. Senatul, încurajat de această victorie a bandei sale împotriva celei a inamicului, îi suspendă din magistraturile lor pe tribunul Nepos, ca şi pe pretorul Caesar care, în vederea impunerii propunerilor sale, îl sprijinise pe cel dintîi cu orice preţ. Demiterea, cerută în senat, a fost dejucată de către Cato, probabil mai mult din cauza anticonstituţionalităţii decît a oportunităţii ei. Caesar ignoră decretul şi-şi continuă activitatea de magistrat pînă cînd senatul recurse la forţă împotriva lui. Odată ce acest lucru deveni cunoscut, mulţimea apăru în faţa casei sale şi i se puse la dispoziţie; numai de el depindea să înceapă bătăliile de stradă sau să reia acum cel puţin propunerile lui Metellus şi să-i procure lui Pompeius rîvnita comandă militară în Italia. Asemenea proiecte nu corespundeau însă intereselor sale şi, de aceea, convinse mulţimea să se împrăştie; drept urmare, senatul retrase pedeapsa decretată împotriva lui. Nepos părăsi oraşul imediat după suspendarea sa şi se îmbarcă cu direcţia Asia, pentru a-i raporta lui Pompeius despre rezultatul misiunii sale.

Pompeius avea toate motivele să fie mulţumit de întorsătura pe care o luaseră lucrurile. Calea spre tron trecea inevitabil prin războiul civil, iar posibilitatea de a-l începe cu îndreptăţire o datora încăpăţînării incorigibile a lui Cato. După condamnarea neconstituţională a partizanilor lui Catilina, după violenţele neobişnuite împotriva tribunului poporului Metellus, Pompeius îl putea conduce, concomitent, ca apărător al celor două paladii ale libertăţii comunale romane – dreptul de provocatio şi inviolabilitatea tribunatului poporului – împotriva aristocraţiei şi în calitate de lider al partidului ordinii împotriva hoardelor catilinare. Părea aproape imposibil ca Pompeius să nu acţioneze astfel şi că va intra, conştient, pentru a doua oară, în situaţia penibilă în care îl pusese, în anul 684 (70), lăsarea la vatră a armatei sale şi din care îl eliberase abia Legea Gabinia. Însă oricît de uşor ar fi fost să-şi lege panglica albă în jurul frunţii, oricît de mult propriul suflet îl îmboldea la aceasta, atunci cînd sosi momentul loviturii decisive inima şi mîna i se dovediră din nou prea slabe. Acest bărbat, comun în toate, numai în pretenţiile sale nu, s-ar fi aşezat de bunăvoie în afara legii dacă aceasta s-ar fi putut realiza fără părăsirea terenului legal. Deja nehotărîrea sa din Asia duce la această concluzie. El ar fi putut, numai să fi vrut, să ancoreze foarte bine, încă în ianuarie 692 (62), cu flota şi armata în portul de la Brundisium, unde l-ar fi putut primi pe Nepos. Pierderea timpului în Asia în cursul întregii ierni 691/692 (63/62) avu mai întîi consecinţa dezavantajoasă că aristocraţia, care, fireşte, grăbea cu forţe sporite campania împotriva lui Catilina, a anihilat între timp bandele acestuia, anulînd astfel pretextul cel mai plauzibil pentru argumentarea reunirii legiunilor asiatice în Italia. Pentru un bărbat de felul lui Pompeius, care, neavînd încredere în sine şi în steaua sa, se ataşa în viaţa publică necondiţionat de dreptul formal şi pentru care pretextul echivala aproximativ cu cauza, această circumstanţă avea o pondere deosebit de însemnată. De asemenea, el îşi putea spune că, chiar dacă şi-ar lăsa armata la vatră, nu şi-ar pierde cu totul influenţa asupra ei şi că, mai mult decît oricare alt şef de partid, ar fi capabil să strîngă, la nevoie, o oaste combativă; că democraţia va aştepta supusă semnul său şi că senatul îndărătnic ar putea fi îngenuncheat şi fără soldaţi; în fine, îşi putea găsi un refugiu în toate acele reflecţii care conţin destul adevăr pentru a părea plauzibile celui care doreşte să se înşele singur. Bineînţeles, hotărîtoare a fost din nou firea lui Pompeius. El aparţinea acelei categorii de oameni care, ce-i drept, sînt capabili de o fărădelege, dar nu de o insubordonare; atît în sensul bun, cît şi în cel rău, era întru totul un soldat. Individualităţile excepţionale respectă legea ca necesitate morală, cele comune, ca regulă tradiţională cotidiană; tocmai de aceea, disciplina militară, în care, mai mult decît oriunde, legea apare ca obişnuinţă, îl subjugă, ca printr-un descîntec, pe orice om neîncrezător în propriile forţe. Deseori s-a întîmplat ca soldatul, chiar dacă se hotăra să refuze supunerea faţă de superior, să îşi reia imediat locul cînd i se cerea acest lucru; acesta a fost sentimentul care a dus în ultimul moment la nesiguranţa în faţa trădării şi la eşecul lui Lafayette şi Dumouriez şi tot acestuia i-a căzut pradă şi Pompeius. În toamna anului 692 (62), Pompeius se îmbarcă pentru Italia. În timp ce în capitală toţi se pregăteau în vederea primirii noului monarh, sosi vestea că Pompeius, abia debarcat la Brundisium, ar fi dizolvat legiunile şi, însoţit de o escortă puţin numeroasă, s-ar îndrepta spre capitală. Dacă obţinerea unei coroane fără a depune eforturi poate fi calificată drept noroc, norocul n-a făcut pentru nici un alt muritor mai mult decît a făcut pentru Pompeius; dar pentru cel care nu îndrăzneşte, zeii risipesc în zadar toate favorurile şi toate darurile.

Partidele răsuflară uşurate. Pompeius abdicase pentru a doua oară; concurenţii deja învinşi puteau reîncepe lupta; foarte ciudat era faptul că Pompeius îşi reluă locul în cadrul ei. El a ajuns la Roma în ianuarie 693 (61). Poziţia sa era neclară şi oscila atît de puternic între partide, încît a fost poreclit „Gnaeus Cicero”. Într-adevăr, îşi stricase relaţiile cu toate părţile. Anarhiştii vedeau în el un adversar, democraţii, un amic incomod, Marcus Crassus, un rival, clasa avută, un protector nesigur, aristocraţia, un duşman declarat. Ce-i drept, el era în continuare cel mai puternic bărbat în stat; partizanii săi militari răspîndiţi în întreaga Italie, influenţa sa în provincii, îndeosebi în cele orientale, renumele său militar şi bogăţia extraordinară îi confereau o importanţă aparte; dar, în locul primirii entuziaste pe care contase, a fost întîmpinat mai degrabă cu răceală, şi cu o răceală şi mai pronunţată au fost tratate cererile sale. El ceru pentru sine, aşa cum anunţase deja prin intermediul lui Nepos, al doilea consulat; de asemenea, fireşte, sancţionarea reglementărilor sale din Orient şi îndeplinirea promisiunii făcută soldaţilor săi de a-i înzestra cu loturi de pămînt. În senat se constitui o opoziţie sistematică împotriva solicitărilor lui, elementele principale ale acesteia fiind îndîrjirea personală a lui Lucullus şi Metellus Creticus, vechea ranchiună a lui Crassus şi neghiobia conştiincioasă a lui Cato. Al doilea consulat atît de rîvnit i-a fost refuzat imediat şi fără înconjur. Prima rugăminte pe care generalul revenit în patrie o adresase senatului, de a amîna alegerile consulilor pentru anul 693 (61) pînă la sosirea sa în capitală, nu fusese luată în seamă; cu atît mai puţin se putea aştepta din partea senatului obţinerea dispensei necesare de la legea lui Sulla privind realegerea (II, p. 238). Pentru reglementările sale în provinciile orientale, Pompeius dorise, fireşte, o sancţionare globală; Lucullus reuşi să impună ca fiecare dispoziţie să fie dezbătută şi votată în mod separat, deschizîndu-se astfel un cîmp larg pentru tracasări interminabile şi o mulţime de înfrîngeri particulare. Ce-i drept, promisiunea unei donaţii de pămînturi către soldaţii armatei asiatice a fost, în general, ratificată de către senat, dar extinsă concomitent şi asupra legiunilor cretane ale lui Metellus şi, fapt şi mai grav, ea n-a fost pusă în practică, întrucît tezaurul public era gol, iar senatul nu era dispus să se atingă de domenii. Pompeius, neîncrezător în posibilităţile sale de a învinge opoziţia dîrză şi vicleană a senatului, se adresă cetăţenilor. Dar pe acest teren el a acţionat cu şi mai multă neîndemînare. Conducătorii democraţi, cu toate că nu i se opuneau, nu doreau totuşi să se identifice cu interesele lui şi se ţineau deoparte. Propriile unelte ale lui Pompeius – de exemplu, consulii Marcus Pupius Piso (693, 61) şi Lucius Afranius (694, 60), aleşi datorită influenţei sale şi, în parte, datorită banilor săi – se dovediră a fi neîndemînatici şi nefolositori. Cînd, în sfîrşit, distribuirile de pămînturi pentru veteranii lui Pompeius au fost prezentate cetăţenilor de către tribunul poporului Lucius Flavius sub forma unei legi agrare generale, propunerea, nesprijinită de democraţi, combătută în mod deschis de către aristocraţi, n-a putut întruni majoritatea voturilor (începutul anului 694, 60). Marele general aproape că se umilea acum pentru a obţine favoarea maselor; aşa cum prin influenţa sa o lege propusă de pretorul Metellus Nepos suprimă vămile italice (694, 60). Dar el juca rolul demagogului fără abilitate şi fără sorţi de izbîndă; prestigiul său suferi, iar el nu obţinu ceea ce dorise. Intrase într-un impas total. Unul dintre adversarii săi rezumă sugestiv poziţia sa politică spunînd că s-ar fi străduit „să-şi păstreze în tăcere mantaua triumfală brodată”. Într-adevăr, nu-i rămînea altceva de făcut decît să se supere.

Atunci se oferi o nouă combinaţie. Conducătorul partidului democratic profitase din plin de acalmia politică ce urmase retragerii potentatului de pînă atunci. Cînd Pompeius se întorcea din Asia, Caesar nu era cu mult mai mult decît ceea ce fusese şi Catilina: şeful unui partid politic redus aproape la un club de conspiratori şi un bărbat falit. Însă de atunci el preluase, după administrarea preturii (692, 62), guvernarea Hispaniei Ulterior datorită căreia îşi găsise mijloacele de a scăpa de datorii, pe de o parte, şi de a pune bazele unei poziţii militare şi a unui renume militar, pe de alta. În speranţa că va găsi în persoana lui Caesar sprijinul împotriva lui Pompeius pe care îl pierduse odată cu Piso (p. 116), vechiul său prieten şi aliat Crassus se lăsase convins să-l elibereze de partea cea mai împovărătoare a datoriilor sale încă înainte de plecarea lui în provincie. Caesar însuşi profitase din plin de acest scurt interval. Reîntors în anul 694 (60) din Hispania cu casele pline şi ca imperator cu pretenţii bine întemeiate asupra triumfului, el se prezentă drept candidat pentru consulatul anului următor şi, întrucît senatul îi refuză permisiunea de a se înscrie în absenţă pentru alegerile consulare, el renunţă atunci şi la onoarea triumfului. De ani de zile democraţia încerca să impună pe unul de-al ei în magistratura supremă pentru a ajunge pe această cale la o putere militară proprie. De multă vreme, cei cu spirit pătrunzător, din toate facţiunile, realizaseră că vrajba partidelor nu putea fi decisă prin luptă civilă, ci numai prin putere militară; dar cursul coaliţiei dintre democraţie şi puternicii şefi militari, prin care se pusese capăt dominaţiei senatului, arăta în mod limpede că oricare alianţă de genul acesta va duce, pînă la urmă, la o supunere a elementelor civile faţă de cele militare şi că partidul popular, dacă dorea într-adevăr să stăpînească, nu trebuia să se alieze cu generali străini sau chiar potrivnici cauzei sale, ci să-şi proclame propriii conducători drept generali. Tentativele în acest sens, impunerea alegerii lui Catilina pentru consulat, cîştigarea unui punct de sprijin în Hispania sau Egipt eşuaseră; acum se oferea posibilitatea de a obţine pentru bărbatul ei cel mai însemnat consulatul şi provincia consulară pe calea constituţională ordinară şi de a-şi crea o poziţie independentă faţă de aliatul nesigur şi periculos, Pompeius, prin întemeierea, dacă ni se permite expresia, a unui patrimoniu democratic. Dar cu cît democraţia trebuia să fie mai interesată în a-şi deschide această cale, care îi oferea nu atît cea mai favorabilă, cît unica perspectivă spre succese veritabile, cu atît putea fi mai sigură de rezistenţa hotărîtă a adversarilor ei politici. Totul depindea de opoziţia întîlnită. Aristocraţia de una singură nu era periculoasă; dar în cazul afacerii catilinare se dovedise totuşi foarte curînd că ea mai deţinea o oarecare putere cînd era sprijinită, mai mult sau mai puţin deschis, de bărbaţii intereselor materiale şi de partizanii lui Pompeius. Ea împiedicase de mai multe ori alegerea lui Catilina la consulat şi era destul de sigur că va încerca acelaşi lucru şi în cazul lui Caesar. Însă chiar dacă Caesar ar fi fost ales în ciuda eforturilor ei, alegerea în sine nu era suficientă. El avea nevoie de cel puţin cîţiva ani de activitate netulburată în afara Italiei pentru a cîştiga o poziţie militară solidă şi, cu siguranţă, nobilimea nu va neglija nici un mijloc pentru a-i anihila planurile în această perioadă preliminară. Se punea problema dacă nu s-ar putea reuşi din nou izolarea aristocraţiei, ca în anii 683/684 (71/70), şi întemeierea unei alianţe solide pe baza avantajului comun între democraţi şi aliatul lor Crassus, pe de o parte, şi Pompeius şi înalta finanţă, pe de altă parte. Ce-i drept, aceasta ar fi echivalat pentru Pompeius cu o sinucidere politică. Importanţa sa în stat se întemeia pe faptul că el era unicul şef de partid care dispunea de legiuni, fireşte, acum dizolvate, dar într-o oarecare măsură existente. Planul democraţiei viza tocmai să-l păgubească de această supremaţie şi să-i alăture un rival militar în persoana propriului conducător. El n-ar fi trebuit niciodată să accepte una ca asta şi cu atît mai puţin să-l sprijine el însuşi pe un bărbat precum Caesar – care îi crease destule probleme ca simplu agitator politic şi care, de curînd, dăduse în Hispania dovada cea mai strălucită a capacităţilor sale militare – să dobîndească un comandament suprem. Însă, pe de altă parte, în urma opoziţiei şicanatoare a senatului şi a indiferenţei mulţimii faţă de Pompeius şi faţă de dorinţele lui, poziţia sa, îndeosebi cea faţă de bătrînii săi soldaţi, devenise atît de penibilă şi atît de umilitoare încît, avînd în vedere caracterul său, democraţia se putea aştepta ca, în schimbul eliberării sale din această situaţie incomodă, să poată fi cîştigat pentru o astfel de coaliţie. În ce priveşte însă aşa-numitul partid al cavalerilor, acesta se găsea întotdeauna acolo unde se afla puterea şi era de la sine înţeles că, atunci cînd va constata o reînnoire serioasă a alianţei dintre Pompeius şi democraţie, el nu se va lăsa mult aşteptat. La acestea se adăugă faptul că, din cauza severităţii foarte lăudabile a lui Cato faţă de arendaşii impozitelor, înalta finanţă se învrăjbise tocmai acum cu senatul. Se formă astfel a doua coaliţie în vara anului 694 (60). Caesar îşi asigură consulatul pentru anul următor şi apoi guvernarea provincială; lui Pompeius i se concedaseră ratificarea dispoziţiilor sale din Orient şi distribuirile de pămînturi către soldaţii armatei asiatice; cavalerii obţinură din partea lui Caesar promisiunea că li se va procura prin cetăţeni ceea ce le fusese refuzat de către senat; Crassus, în fine, a putut cel puţin să se alăture alianţei – fireşte, fără a primi concesii precise pentru adeziunea sa, pe care nu putea s-o refuze. Erau exact aceleaşi elemente, ba chiar şi aceleaşi persoane care încheiaseră alianţa în toamna anului 683 (71) şi în vara anului 694 (60), dar cît de mult se schimbase poziţia partidelor! Atunci democraţia nu era altceva decît un partid politic, aliaţii ei erau generali victorioşi aflaţi în fruntea armatelor lor; acum, generalul democraţilor era el însuşi un imperator triumfător, purtătorul unor măreţe proiecte militare, iar aliaţii erau foşti generali lipsiţi de armată. Atunci, democraţia învinsese în problemele de principiu şi cedase, în schimbul acestui preţ, cele mai înalte magistraturi celor doi aliaţi ai ei; acum, devenind mai pragmatică, ea luă pentru sine însăşi suprema putere civilă şi militară, neacordîndu-se aliaţilor decît concesii în problemele secundare şi, fapt destul de semnificativ, nici nu a fost luată în seamă vechea pretenţie a lui Pompeius pentru al doilea consulat. Atunci, democraţia se oferise aliaţilor ei; acum, aceştia trebuiau să i se încredinţeze. Toate relaţiile erau schimbate cu desăvîrşire, dar cel mai mult se schimbase însuşi caracterul democraţiei. Ce-i drept, de la origine ea a purtat în sine un element monarhic, însă idealul constituţional, aşa cum era imaginat în contururi mai mult sau mai puţin clare de minţile ei cele mai luminate, a rămas întotdeauna o comunitate cetăţenească, un fel de guvernare asemănătoare celei a lui Pericle, în care puterea principelui se baza pe ideea reprezentării cetăţenilor în modul cel mai nobil şi desăvîrşit, partea cea mai respectabilă şi cea mai nobilă a cetăţenilor recunoscînd în persoana acestuia pe veritabilul om de încredere. Şi Caesar a plecat tot de la astfel de concepţii; dar acestea erau numai idealuri care, e drept, puteau acţiona asupra realităţii, dar care nu puteau fi realizate. Nici simpla autoritate civilă, aşa cum o deţinuse Gaius Gracchus, nici înarmarea partidului democratic, aşa cum o încercase Cinna cu multe neajunsuri, nu s-au putut menţine în comunitatea romană ca elemente preponderente şi durabile; maşina militară care nu lupta pentru un partid, ci pentru un general, forţa brutală a condotierilor, după ce mai întîi apăruseră pe scenă în serviciul restauraţiei, se dovediră curînd a fi net superioare tuturor partidelor politice. Şi Caesar a trebuit să se convingă de această realitate în urma agitaţiilor din partid; în consecinţă, se contura în gîndul lui hotărîrea nefastă de a supune această maşină militară idealurilor sale şi de a înălţa comunitatea, aşa cum şi-o imagina el însuşi, prin puterea condotierului. În acest scop, el încheiase în anul 683 (71) o alianţă cu generalii partidului advers, care, cu toate că aceştia acceptaseră programul democratic, adusese democraţia şi pe Caesar însuşi la marginea prăpastiei. În acelaşi scop, va deveni el însuşi condotier 11 ani mai tîrziu. În ambele cazuri a acţionat cu o anumită naivitate, cu credinţa sinceră în posibilitatea întemeierii unei comunităţi libere dacă nu cu ajutorul armelor străine, cel puţin cu al celor proprii. Se poate lesne constata că această bună-credinţă era înşelătoare şi că nimeni nu se poate servi de spiritul malefic fără a-i deveni sclav; dar cei mai mari bărbaţi nu sînt cei care se înşală cel mai puţin. Dacă, fie şi după milenii, ne plecăm cu admiraţie în faţa ţelurilor pe care Caesar le-a nutrit şi le-a dus la îndeplinire, cauza nu rezidă în faptul că el a rîvnit şi a cîştigat o coroană, ceea ce, în sine, este la fel de nesemnificativ ca şi coroana însăşi, ci faptul că nu şi-a abandonat niciodată măreţul ideal – o comunitate liberă sub un singur conducător –, ca monarh, a avut grijă ca idealul să nu decadă la nivelul regalităţii ordinare.

Partidele unite impuseră fără dificultate alegerea lui Caesar pentru consulatul anului 655 (59). Aristocraţia trebuia să fie mulţumită că, prin cumpărarea de voturi, scandaloasă chiar şi în această epocă de profundă corupţie, la care a contribuit întregul ordin patrician, a reuşit să-i asocieze în persoana lui Marcus Bibulus un coleg a cărui încăpăţînare nemăsurată era considerată în cercurile lui drept energie conservatoare şi a cărui bunăvoinţă cel puţin n-a fost vinovată dacă nobilii domni nu şi-au redobîndit cheltuielile lor patriotice. Fiind consul, Caesar aduse mai întîi dorinţele aliaţilor săi în discuţie: distribuirile de pămînturi către veteranii armatei asiatice erau de departe problema cea mai importantă. Legea agrară propusă de Caesar în acest scop respecta în general elementele de bază ale proiectului de lege stabilit cu un an în urmă din însărcinarea lui Pompeius, dar care eşuase (p. 136). Doar pămîntul domenial italic a fost destinat pentru distribuire, mai exact, în principal teritoriul cetăţii Capua şi, în cazul în care acesta n-ar fi fost suficient, alte pămînturi italice care urmau să fie cumpărate din veniturile noilor provincii orientale la valoarea taxelor înscrise în listele cenzoriale; toate drepturile de proprietate şi de succesiune rămaseră aşadar neatinse. Luate în parte, loturile erau mici. Beneficiarii pămînturilor urmau să fie cetăţeni săraci, taţi a cel puţin trei copii; principiul periculos potrivit căruia efectuarea serviciului militar ar da dreptul la proprietate n-a fost adoptat, ci, aşa cum este firesc şi cum s-a întîmplat în toate timpurile, distribuitorilor le-au fost recomandaţi bătrînii soldaţi, ca şi arendaşii temporari care urmau să fie expulzaţi. Aplicarea legii a fost încredinţată unei comisii formate din 20 de persoane, Caesar declarînd că nu doreşte să fie ales în componenţa acesteia. Cu greu opoziţia a putut combate această propunere. Nu se putea nega faptul că, după constituirea provinciilor Pont şi Siria, finanţele statului trebuiau să fie capabile să renunţe la veniturile din taxele de arendăşie ale Campaniei; că era iresponsabil a sustrage relaţiilor particulare unul dintre cele mai frumoase districte ale Italiei care părea a fi creat tocmai pentru mica proprietate; că, în fine, ar fi pe cît de nedrept, pe atît de ridicol să se refuze localităţii Capua drepturile municipale tocmai acum, cînd dreptul de cetăţenie a fost extins asupra întregii Italii. Întreaga propunere purta pecetea moderaţiei, onestităţii şi solidarităţii în care era împletit cu foarte multă abilitate caracterul democratic de partid; căci, în esenţă, ea se rezumă totuşi la restaurarea coloniei capuane întemeiată în timpul lui Marius şi suprimată de Sulla (II, pp. 214, 234). Caesar respectă şi sub aspect formal toate considerentele posibile. El supuse mai întîi atenţiei senatului, spre analiză, în bloc, proiectul legii agrare, cererea ratificării dispoziţiilor date de Pompeius în Orient şi petiţia arendaşilor impozitelor vizînd scăderea cu o treime a sumelor de arendare, declarîndu-se de acord să accepte şi să discute şi alte propuneri. Colegiul avu acum ocazia să se convingă cît de nesăbuit acţionase atunci cînd îi împinsese pe Pompeius şi partidul cavalerilor în braţele adversarilor prin respingerea acestor cereri. Poate că sentimentul tacit al acestei greşeli era cel care îi mîna pe nobilii domni la opoziţia cea mai zgomotoasă care contrasta atît de neplăcut cu atitudinea reţinută a lui Caesar. Legea agrară a fost respinsă imediat şi fără discuţii. Decretul asupra dispoziţiilor lui Pompeius în Asia nu s-a bucurat de mai multă trecere în ochii lor. În ceea ce priveşte propunerea referitoare la arendaşii impozitelor, Cato, conform obiceiului nelăudabil al parlamentarismului roman, încercă s-o ucidă prin cuvinte, altfel spus, să-şi continue cuvîntarea pînă la ora de închidere legală a şedinţei; cînd Caesar dădu de înţeles că va trece la arestarea bărbatului îndărătnic, senatul respinse în sfîrşit şi această propunere. Fireşte, toate propunerile au fost supuse apoi atenţiei cetăţenilor. Fără a se îndepărta prea mult de adevăr, Caesar putea spune mulţimii că senatul respinsese într-un mod josnic propunerile cele mai înţelepte şi necesare care i-au fost prezentate în forma cea mai onorabilă numai pentru că veneau din partea unui consul democratic. Dacă a adăugat la acestea că aristocraţii ar fi urzit un complot pentru a determina respingerea propunerilor, îndemnîndu-i pe cetăţeni, îndeosebi pe Pompeius şi pe bătrînii săi soldaţi, să-l sprijine împotriva vicleniei şi forţei, nici acestea nu erau doar fraze goale. Aristocraţia, în frunte cu încăpăţînatul imbecil Bibulus şi neclintitul nebun al principiilor, Cato, intenţiona într-adevăr să împingă lucrurile pînă la violenţa deschisă. Pompeius, convins de Caesar să ia atitudine faţă de o problemă atît de ameninţătoare, declară fără înconjur – contrar obiceiului său – că, dacă cineva va îndrăzni să scoată sabia, şi el o va lua pe a sa şi că nu-şi va uita nici scutul acasă; Crassus se pronunţă în acelaşi sens. Vechii soldaţi ai lui Pompeius erau îndemnaţi ca în ziua votării legii care îi privea în primul rînd pe ei să apară în număr mare şi cu armele ascunse sub haine. Nobilimea nu neglijă însă nici un mijloc pentru a zădărnici propunerile lui Caesar. În fiecare zi în care Caesar apăru în faţa poporului, colegul său Bibulus recurse la cunoscutele interpretări ale semnelor vremii care întrerupeau orice afacere publică (II, p. 286); Caesar nu se sinchisi de cer, ci continuă să se ocupe de afacerile sale terestre. Se recurse la intervenţia tribuniciană; Caesar se mulţumi să n-o ia în seamă. Bibulus şi Cato se repeziră la tribuna rostrelor şi, adresîndu-se solemn mulţimii, provocară obişnuitul tumult; Caesar dădu ordin să fie duşi din for de către slujitorii tribunalului şi avu, de altfel, grijă să nu li se întîmple nici un rău – era doar în interesul său ca această comedie politică să rămînă ceea ce era. În ciuda tuturor şicanelor şi uneltirilor nobilimii, legea agrară, confirmarea organizării asiatice şi înlesnirea pentru arendaşii impozitelor au fost adoptate de către cetăţeni. Comisia celor 20, în frunte cu Pompeius şi Crassus, a fost aleasă şi îşi începea activitatea. Cu toate eforturile depuse, aristocraţia nu dobîndise prin opoziţia ei oarbă şi ranchiunoasă nimic altceva decît strîngerea rîndurilor coaliţiei şi epuizarea, în afaceri cu totul neutre, a energiei sale, de care curînd va avea nevoie pentru probleme mult mai importante. Nu lipsiră felicitările reciproce pentru eroismul dovedit; faptul că Bibulus declara că mai degrabă ar muri decît să cedeze, că celălalt, Cato, continua să peroreze chiar şi cu mîinile legate, erau mari acţiuni patriotice; în rest, toate erau lăsate la voia destinului. Consulul Bibulus se închise pentru restul anului în casa sa, dînd totodată de ştire, printr-un anunţ public, că ar nutri pioasa intenţie de a căuta semne celeste în toate zilele în care vor avea loc adunări ale poporului. Colegii săi îl admirau din nou pe marele bărbat care, aşa cum Ennius spusese despre bătrînul Fabius, „ar salva statul prin temporizare” şi-i urmară exemplul; cei mai mulţi dintre aceştia, printre care şi Cato, nu mai apărură în senat şi, din interiorul celor patru pereţi, îl ajutară pe consulul lor să se plîngă că istoria lumii îşi urmează cursul în ciuda astronomiei politice. Pentru public, pasivitatea consulului, ca şi aceea a aristocraţiei în general echivala, cum era şi firesc, cu o abdicare politică, iar coaliţia era, bineînţeles, cu totul de acord că în viitor va putea acţiona aproape nestingherită. Cea mai importantă problemă era reglementarea poziţiei viitoare a lui Caesar. Din punct de vedere constituţional, senatul trebuia să stabilească competenţele pentru cel de-al doilea an al magistraturii consulare încă înainte de alegerea consulilor; în consecinţă, prevăzînd alegerea lui Caesar, alesese pentru anul 696 (58) două provincii în care guvernatorul nu avea altceva de făcut decît să se ocupe de construcţia de drumuri şi alte asemenea lucruri folositoare. Fireşte că acestea nu puteau rămîne aşa; aliaţii deciseră ca, printr-un decret al poporului, Caesar să obţină o comandă extraordinară concepută după modelul legilor gabino-maniliene. Caesar declarase însă în mod public că nu doreşte să prezinte vreo propunere în propriul interes; tribunul poporului Publius Vatinius prelua aşadar sarcina de a prezenta propunerea cetăţenilor care, fireşte, se supuseră necondiţionat. Caesar obţinu astfel guvernarea Galiei Cisalpine şi comanda supremă asupra celor trei legiuni staţionate aici, încercate sub Lucius Afranius în războiul de graniţă; de asemenea, rangul de propretori pentru locotenenţii săi pe care îl deţinuseră şi cei ai lui Pompeius. Această magistratură îi era asigurată pentru cinci ani, un interval mai lung decît fusese acordat înaintea lui vreunui general desemnat pe o perioadă determinată. Nucleul guvernării sale era format din transpadani care, în speranţa dobîndirii dreptului de cetăţenie, erau de ani de zile clienţii partidului democratic din Roma şi îndeosebi ai lui Caesar (p. 111). Jurisdicţia sa se întindea spre sud pînă la Arnus şi Rubicon şi includea Lucca şi Ravenna. Ulterior, se adaugă la circumscripţia lui Caesar şi provincia Narbo cu legiunea aflată aici, măsură hotărîtă de senat la propunerea lui Pompeius, ca nu cumva această comandă să treacă asupra lui Caesar printr-un decret extraordinar al cetăţenilor. Cu acestea se realizaseră cele rîvnite. Întrucît, din punct de vedere constituţional, în Italia propriu-zisă nu puteau staţiona trupe, comandantul legiunilor nord-italice şi galice stăpînea pentru următorii cinci ani atît Italia, cît şi Roma; şi cel care este stăpîn pentru cinci ani rămîne stăpîn pentru o viaţă întreagă. Consulatul lui Caesar îşi atinsese scopul. Se înţelege că noii potentaţi nu uitară să menţină buna dispoziţie a mulţimii prin jocuri şi distracţii de tot felul şi că folosiră orice prilej pentru a-şi umple casele; astfel, de exemplu, coaliţia vîndu regelui Egiptului, la un preţ foarte ridicat, decretul poporului care-l recunoştea ca stăpîn legitim (p. 107), alţi dinaşti şi alte comunităţi obţinînd cu această ocazie libertatea comunală şi privilegii.

De asemenea, se părea că şi durabilitatea acestor măsuri fusese suficient asigurată. Cel puţin pentru anul care a urmat, consulatul a fost încredinţat unor mîini sigure. Publicul crezu la început că ar fi destinat chiar lui Pompeius şi Crassus; potentaţii preferară însă alegerea pentru consulatul din anul 696 (58) a doi bărbaţi subordonaţi, dar siguri, partidului lor, Aulus Gabinius, cel mai bun dintre locotenenţii lui Pompeius, şi Lucius Piso, mai puţin important, dar care era socrul lui Caesar. Pompeius preluă personal supravegherea Italiei unde, în fruntea Comisiei celor 20, se ocupă de aplicarea legii agrare, împărţind în ţinutul cetăţii Capua pămînt la aproximativ 20.000 de cetăţeni, în majoritatea lor vechi soldaţi din armata sa; drept sprijin împotriva opoziţiei din capitală îi serviră legiunile nord-italice ale lui Caesar. Cel puţin pentru moment nu putea fi întrevăzută o ruptură între potentaţi. Legile date de consulul Caesar, în a căror menţinere Pompeius era interesat cel puţin într-o măsură egală cu Caesar, garantau perpetuarea rupturii dintre Pompeius şi aristocraţie – ale cărei vîrfuri, Cato mai ales, continuau să le trateze drept inexistente – şi, prin aceasta, menţinerea coaliţiei. La aceasta se adăugă faptul că şi legăturile personale dintre conducătorii ei se strînseră mai mult. Caesar îşi respectase cuvîntul faţă de aliaţi cu onestitate şi fidelitate, fără a-i înşela sau şicana cu făgăduieli mincinoase; cu abilitate şi energie, ca şi cum ar fi fost propria-i cauză, impuse îndeosebi legea agrară cerută în interesul lui Pompeius. Acesta nu era insensibil în faţa unei atitudini loiale şi a unei fidelităţi ireproşabile şi era binevoitor faţă de cel care, dintr-o lovitură, îl ajutase să depăşească rolul jalnic de petiţionar pe care îl jucase timp de trei ani. Relaţiile frecvente şi apropiate cu un bărbat de amabilitatea irezistibilă a lui Caesar au dus la transformarea alianţei de interese într-una de prietenie. Rezultatul şi chezăşia acestei prietenii, fireşte, odată cu anunţarea indubitabilă a nou-întemeiatei puteri comune, a fost căsătoria lui Pompeius cu unica fiică a lui Caesar. Iulia, în vîrstă de 23 de ani, care moştenise farmecul tatălui ei, trăia cu bărbatul ei de două ori mai vîrstnic în cea mai fericită căsnicie, iar cetăţenii, care, după atîtea lipsuri şi crize, năzuiau spre linişte şi ordine, vedeau în această legătură matrimonială garanţia unui viitor paşnic şi prosper. Aşadar, cu cît se strîngea mai tare legătura dintre Pompeius şi Caesar, cu atît mai exasperantă devenea cauza aristocraţiei. Ea simţea sabia deasupra capului şi-l cunoştea pe Caesar în suficientă măsură pentru a nu se îndoi că, la nevoie, acesta o va folosi fără scrupule. „Din toate părţile – scria unul dintre ei – sîntem prinşi în strînsoare; din cauza fricii în faţa morţii sau exilului, am renunţat deja la libertate; fiecare suspină, nimeni nu îndrăzneşte să vorbească.” Aliaţii nu puteau aştepta mai mult. Dar chiar dacă majoritatea aristocraţiei se afla în această stare dorită, nici în rîndul acestui partid nu lipseau capete înflăcărate. Îndată ce Caesar depuse consulatul, unii dintre aristocraţii cei mai înfierbîntaţi, Lucius Domitius şi Gaius Memmius, propuseră în plin senat ca legile iuliene să fie casate. Fireşte, faptul nu era altceva decît o nerozie care se dovedi în avantajul coaliţiei; căci, întrucît Caesar insistă acum ca senatul să cerceteze validitatea legilor atacate, acestuia nu-i rămase altceva de făcut decît să recunoască în mod formal legalitatea lor. Dar, cum lesne se poate înţelege, potentaţii găsiră în aceasta un nou îndemn pentru a da un exemplu în cazul unora dintre cei mai renumiţi şi îndrăzneţi oponenţi şi pentru a se asigura astfel ca masa să se mulţumească cu suspinele şi tăcerea oportune. La început se sperase că clauza legii agrare, care, sub ameninţarea pierderii drepturilor politice, cerea, ca de obicei, din partea tuturor senatorilor jurămîntul pe noua lege, îi va determina pe oponenţii cei mai violenţi să se autoexileze, refuzînd jurămîntul, după exemplul lui Metellus Numidicus (II, p. 139). Dar aceştia nu se dovediră totuşi atît de binevoitori; pînă şi severul Cato se resemnă să jure şi mai mulţi „Sancho” îl urmară. O a doua tentativă, puţin onorabilă, de a-i ameninţa pe conducătorii aristocraţiei cu acuzaţii din cauza unui presupus complot urzit împotriva lui Pompeius şi de a-i alunga astfel în exil a fost zădărnicită din cauza incompetenţei uneltitorilor; denunţătorul, un anume Vettius, exageră şi se contrazise atît de izbitor, iar tribunul Vatinius, care conducea mişeleasca maşinaţie, îşi arătă complicitatea cu acest Vettius atît de evident, încît păru a fi mai potrivit ca acesta din urmă să fie sugrumat în închisoare şi ca întreaga afacere să fie astfel abandonată. Cu toate acestea, democraţia se convinsese cu această ocazie de disoluţia completă a aristocraţiei şi de frica nelimitată a nobililor domni; chiar un bărbat de talia lui Lucius Lucullus se aruncase la picioarele lui Caesar şi declarase în public că, din cauza vîrstei sale înaintate, se vede nevoit să se retragă din viaţa publică. În sfîrşit, ea se mulţumi doar cu cîteva victime. În primul rînd, trebuia îndepărtat Cato, care nu făcea nici un secret din convingerea sa privind nulitatea tuturor legilor iuliene şi care era un bărbat capabil să acţioneze aşa cum gîndea. Fireşte, Marcus Cicero nu era un astfel de bărbat şi nimeni nu-şi dădea silinţa să se teamă de el. Dar partidul democratic, care, în urma victoriei, deţinea primul loc în cadrul coaliţiei, nu putea în nici un caz lăsa nepedepsită crima din 5 decembrie 691 (63), pe care o dezaprobase atît de vehement şi pe bună dreptate. Dacă democraţia ar fi dorit să-i tragă la răspundere pe veritabilii promotori ai acestei triste hotărîri, fireşte că n-ar fi trebuit să-l atace pe consulul slab de înger, ci facţiunea severei aristocraţii care-l împinsese pe bărbatul timorat spre acea execuţie. Dar, conform dreptului formal, nu consilierii consulului, ci consulul însuşi era responsabil de acea faptă şi, de altfel, aceasta era calea mai moderată de a-l inculpa numai pe consul şi de a lăsa senatul cu totul în afara jocului; astfel încît, în motivele acuzaţiei îndreptate împotriva lui Cicero, decretul senatorial în virtutea căruia el ordonase execuţia a fost calificat ca fiind pur şi simplu inventat. Chiar şi în cazul lui Cicero potentaţii ar fi evitat cu dragă inimă măsuri provocatoare; dar acesta nu s-a putut îndupleca nici să le acorde potentaţilor garanţiile cerute, nici să se autoexileze din Roma sub unul dintre multiplele pretexte ce-i fuseseră oferite, nici cel puţin să tacă. În ciuda celei mai bune dorinţe de a evita orice scandal şi a fricii celei mai sincere, el nu avea destulă voinţă totuşi pentru a fi prudent; cuvîntul trebuia să fie rostit cînd îl mistuia vreun spirit petulant sau dacă încrederea în sine, exaltată de lauda atîtor domni nobili, îngroşa perioadele bine cadenţate ale avocatului plebeian. Executarea măsurilor hotărîte împotriva lui Cato şi Cicero a fost încredinţată volubilului şi excentricului, dar inteligentului şi, înainte de toate, îndrăzneţului Publius Clodius, care nutrea de ani de zile cea mai îndîrjită duşmănie faţă de Cicero şi care, pentru a o satisface şi pentru a deţine o oarecare importanţă ca demagog, trecuse, în timpul consulatului lui Caesar, printr-o adopţiune grabnică, dintr-o familie de patricieni într-una de plebei, lăsîndu-se ales apoi ca tribun al poporului pentru anul 696 (58). În sprijinul lui Clodius, proconsulul Caesar se va afla în imediata apropiere a capitalei pînă la desăvîrşirea loviturii împotriva celor două victime. În virtutea însărcinărilor primite, Clodius le propuse cetăţenilor să-i încredinţeze lui Cato reglementarea încîlcitelor relaţii teritoriale ale bizantinilor şi confiscarea regatului Cipru care, ca şi Egiptul, le revenise romanilor prin testamentul lui Alexandru al II-lea şi care, spre deosebire de Egipt, nu-şi răscumpărase libertatea; în plus, regele acestuia îl jignise cîndva pe Clodius personal. În privinţa lui Cicero, Clodius prezentă un proiect de lege în care execuţia unui cetăţean fără judecată şi fără drept era considerată o crimă pasibilă de pedeapsa cu exilul. Cato a fost îndepărtat aşadar printr-o misiune onorabilă, Cicero pedepsit cît se poate de moderat, nefiind nici măcar numit în acel proiect. Democraţia nu-şi refuza totuşi plăcerea de a pedepsi, pe de o parte, un bărbat notoriu şovăielnic, care realizase o adevărată piruetă politică, datorită energiei conservatoare dovedite, iar pe de altă parte, de a-l însărcina pe adversarul îndîrjit al tuturor intervenţiilor cetăţenilor în administraţie şi al comandamentelor extraordinare tocmai cu un astfel de comandament. În acelaşi sens, propunerea referitoare la Cato a fost motivată prin capacitatea excepţională a acestui bărbat, care îl recomanda, înaintea tuturor celorlalţi, pentru îndeplinirea unei asemenea misiuni delicate: de a confisca, fără a fura, bogatul tezaur al coroanei Ciprului. De altfel, ambele propuneri poartă acelaşi caracter de deferenţă respectuoasă şi de ironie calculată ce definesc întreaga atitudine a lui Caesar faţă de senat. Ele nu întîmpinară nici o rezistenţă. Era cu totul inutil că, pentru a protesta totuşi într-un fel împotriva batjocurii şi condamnării decretului său în afacerea catilinară, majoritatea senatului a îmbrăcat veşmintele de doliu în public şi că Cicero însuşi, acum, cînd era prea tîrziu, a îngenuncheat în faţa lui Pompeius pentru a fi graţiat. El trebui să se autoexileze încă înainte de adoptarea legii care-l excludea din patrie (aprilie 696, 58). Cato nu riscă să provoace măsuri mai aspre prin refuzarea misiunii încredinţate, ci o acceptă şi se îmbarcă îndreptîndu-se către Orient (p. 107). Cele mai urgente afaceri fuseseră rezolvate, iar Caesar putea părăsi Italia pentru a se dedica unor sarcini mai serioase.