Capitolul VII

Supunerea Occidentului

Dacă, din nou, cursul istoriei se îndrepta de la mizerabila uniformitate a egoismului politic care-şi desfăşura bătăliile în curie şi pe străzile capitalei spre probleme mai importante decît întrebarea dacă primul monarh al Romei urma să se numească Gnaeus, Gaius sau Marcus, trebuie să ne fie permis ca, în pragul evenimentului ale cărui urmări condiţionează şi astăzi destinele lumii, să ne oprim o clipă şi să analizăm raportul sub care trebuie privite, din punctul de vedere al istoriei universale, cucerirea Franţei actuale de către romani şi primele lor contacte cu locuitorii Germaniei şi ai Britanniei. În virtutea legii care obligă vecinii aflaţi în faza copilăriei politice să se lase absorbiţi de poporul ajuns la faza superioară a statului, pe cei aflaţi la vîrsta copilăriei civilizaţiei, de cel civilizat, aşadar în virtutea acestei legi, cu o valabilitate egală celei a legii gravitaţiei, naţiunea italică, unica naţiune a Antichităţii care a reuşit să îmbine dezvoltarea superioară cu civilizaţia superioară fără să fi atins sub acest din urmă raport o evoluţie profundă şi completă, era îndreptăţită să-şi supună statele greceşti ale Orientului, ajunse în pragul prăbuşirii, şi să înlăture prin coloniştii ei populaţiile mai puţin civilizate ale Occidentului: libienii, iberii, celţii, germanii. În numele aceluiaşi drept, Anglia şi-a supus în Asia o civilizaţie egală, dar sub aspect politic neputincioasă, marcînd şi înnobilînd, continuînd să marcheze şi să înnobileze, în America şi Australia, întinse ţinuturi barbare cu pecetea naţionalităţii ei. Condiţia preliminară a acestei misiuni, unificarea Italiei, o înfăptuise aristocraţia romană. Ea nu rezolvase problema în sine, ci considerase cuceririle extraitalice întotdeauna fie ca pe un rău necesar, fie ca pe o sursă de venituri situată în afara statului. Democraţiei sau monarhiei romane – întrucît acestea se identifică – îi revine gloria perenă de a fi înţeles corect şi de a fi realizat cu energie această sarcină supremă. Ceea ce fusese pregătit de forţa irezistibilă a împrejurărilor – prin senat, care, în pofida voinţei sale, ridicase temeliile viitoarei stăpîniri romane atît în Occident, cît şi în Orient –, ceea ce emigraţia romană din provincii (care, ce-i drept, se abătuse ca un flagel asupra ţărilor, dar în ţinuturile occidentale şi ca un pionierat al unei culturi superioare) intuise instinctiv a fost înţeles şi tradus în faptă, cu claritatea şi siguranţa omului de stat, de către creatorul democraţiei romane, Gaius Gracchus. Cele două idei fundamentale ale noii politici – aducerea sub supremaţia Romei a tuturor teritoriilor elene şi colonizarea tuturor teritoriilor neelene – fuseseră deja puse în practică în epoca Gracchilor prin confiscarea regatului Attalizilor şi prin cuceririle transalpine ale lui Flaccus; dar reacţiunea triumfătoare a permis ca ele să degenereze din nou. Statul roman rămînea o haotică masă de ţinuturi neocupate efectiv şi fără graniţe definitive: Hispania şi posesiunile greco-asiatice erau despărţite de ţara-mamă prin vaste ţinuturi care abia dacă erau supuse romanilor în regiunile de coastă; pe ţărmul Africii de Nord erau ocupate, ca nişte insule, numai ţinuturile Cartaginei şi Cyrenei, şi chiar din teritoriul supus, mari întinderi, îndeosebi în Hispania, erau supuse romanilor doar nominal. Din partea guvernului nu s-a întreprins nimic concret în vederea concentrării şi sistematizării dominaţiei romane, iar decăderea flotei păru să anihileze ultima legătură dintre posesiunile îndepărtate. Democraţia, ori de cîte ori înălţa capul, încerca să aducă şi politica externă pe făgaşul lui Gracchus, aşa cum a încercat Marius, care era dominat îndeosebi de astfel de idei; dar întrucît nu s-a bucurat de putere pe o durată mai lungă, toate intuiţiile rămaseră în stadiul de proiect. Abia în anul 684 (70), cînd, după căderea constituţiei lui Sulla, democraţia preluă efectiv guvernarea, se înregistră o cotitură şi în această privinţă: înainte de toate, se restabili dominaţia pe Marea Mediterană – problemă vitală pentru un stat precum cel roman. În est, se asigură de asemenea graniţa Eufratului prin cucerirea ţinuturilor pontice şi siriene. Dar teritoriul roman trebuia asigurat şi dincolo de Alpi, spre nord şi spre vest, şi, concomitent, să se cîştige aici un nou teren virgin pentru civilizaţia elenă şi pentru încă nezdruncinata vigoare a naţiunii italice. Caesar s-a consacrat acestei opere. Ar fi mai mult decît o eroare, ba chiar o nedreptate faţă de puternicul spirit sacru care domină în istorie dacă Galia ar fi privită numai ca un teren de manevre pe care Caesar s-a exersat împreună cu legiunile sale pentru războiul civil care se apropia. Chiar dacă, într-o oarecare măsură, războaiele transalpine au ctitorit puterea sa de mai tîrziu, supunerea Occidentului nu a fost pentru Caesar un mijloc de realizare a scopului său; este tocmai un privilegiu al omului de stat genial ca mijloacele sale să se transforme în scopuri. Caesar avea nevoie de o considerabilă putere militară pentru realizarea ţelurilor sale de partid; însă el nu a cucerit Galia ca om de partid. Mai întîi, pentru Roma era o necesitate politică să preîntîmpine veşnic ameninţătoarea invazie a germanilor de dincolo de Alpi şi să ridice acolo un dig care să asigure pacea pentru lumea romană. Dar chiar şi acest ţel important n-a fost cel suprem şi nici ultimul pentru care Galia a fost cucerită de către Caesar. Cînd vechea patrie deveni prea îngustă pentru cetăţenii romani, existînd pentru ei pericolul degenerării, politica de cuceriri italice a senatului i-a salvat de la dezintegrare. Acum, patria italică devenise din nou prea îngustă; statul suferea din nou din cauza aceloraşi neajunsuri sociale care se repetau numai la proporţii mai mari. O idee genială, o speranţă măreaţă îl purtă pe Caesar dincolo de Alpi: gîndul şi încrederea că va cîştiga aici o nouă şi întinsă patrie pentru concetăţenii săi şi că va regenera statul pentru a doua oară, aşezîndu-l pe o bază mai largă.

Într-un anumit sens, campania pe care Caesar o întreprinse în anul 693 (61) în Hispania Ulterior poate fi socotită deja în rîndul acţiunilor care vizau supunerea Occidentului. Deşi Hispania era de mult supusă romanilor, ţărmul occidental rămăsese de fapt independent chiar şi în urma expediţiei lui Decimus Brutus împotriva galecilor (II, p. 17), iar pe coasta de nord legiunile nici nu păşiseră încă; incursiunile de jaf din această direcţie, la care ţinuturile erau continuu supuse, aduceau civilizării şi romanizării Hispaniei mari prejudicii. Pentru a le combate, Caesar îşi organiză expediţia de-a lungul coastei occidentale. El traversă lanţul munţilor hermeeni (Sierra de Estrella), care se află la nord de rîul Tajo; după ce-i învinsese pe locuitorii acestora şi îi transferase în parte la cîmpie, supuse ţinutul de pe ambele maluri ale rîului Duero şi ajunse la promontoriul nord-vestic al peninsulei unde, cu ajutorul unei flotile aduse din Gades, cuceri Brigantium (Coruña). Locuitorii de pe ţărmul Oceanului Atlantic, lusitanii şi galecii, au fost astfel nevoiţi să recunoască supremaţia romană, în timp ce învingătorul s-a îngrijit ca situaţia supuşilor să fie ameliorată prin diminuarea tributurilor datorate Romei şi prin reglementarea relaţiilor economice ale comunităţilor. Însă chiar dacă în acest debut militar şi administrativ al marelui general şi om de stat se pot întrezări acelaşi talent şi aceleaşi idei călăuzitoare pe care le-a dovedit mai tîrziu pe scene mai largi, activitatea sa în Peninsula Iberică a fost totuşi mult prea trecătoare pentru a lăsa o urmă adîncă; cu atît mai mult cu cît, din cauza particularităţilor naturale şi naţionale ale acesteia, numai o preocupare continuă şi o îndelungată perseverenţă puteau da aici rezultate durabile.

Un rol mai important în dezvoltarea romană a Occidentului i-a fost hărăzit ţinutului care se întinde între Pirinei şi Rin, Marea Mediterană şi Oceanul Atlantic ; de el se leagă, din timpul lui Augustus, numele de „Ţară a celţilor” sau Galia, cu toate că, în realitate, Ţara celţilor este, în parte, mai restrînsă, în parte, mult mai largă, iar ţinutul respectiv n-a format niciodată o unitate naţională şi nicicînd, înaintea lui Augustus, una politică. Tocmai de aceea nu este uşor să oferi o descriere exactă a realităţilor foarte diferite pe care Caesar le găsi aici cu ocazia sosirii sale din anul 696 (58). În ţinutul de lîngă Marea Mediterană care, cuprinzînd, aproximativ la vestul Ronului, Languedoc, în est, Dauphiné şi Provence, era de 60 de ani o provincie romană, armatele romane se odihniseră foarte rar după uraganul cimbrilor care se năpustise şi aici. În anul 664 (90) Gaius Caelius luptase cu salienii pentru Aquae Sextiae, în anul 674 (80) Gaius Flaccus (II, pp. 226-227), în cursul marşului spre Hispania, cu alte cantoane celtice. În timpul războiului lui Sertorius, guvernatorul Lucius Manlius, silit să se grăbească dincolo de Pirinei în ajutorul colegilor săi, se întoarse învins de la Ilerda (Lerida), fiind bătut, în drumul său spre casă, pentru a doua oară de către aquitani, vecinii occidentali ai provinciei romane (în jurul anului 676, 78; p. 17); aceste evenimente par să fi provocat o răscoală generală a provincialilor dintre Pirinei şi Ron, poate chiar şi a celor dintre Ron şi Alpi. Pompeius a trebuit să-şi croiască drum cu sabia către Hispania prin Galia revoltată (p. 22) şi, drept pedeapsă pentru răzmeriţă, le dădu masalioţilor mărcile volco-arecomicilor şi helviilor (departamentele Gard şi Ardêche). Guvernatorul Manius Fonteius (678-680, 76-74) îndeplini aceste dispoziţii şi restabili liniştea în provincie, supunîndu-i pe voconţi (departamentul Drôme), apărînd Massalia în faţa răsculaţilor şi eliberînd capitala romană Narbo pe care o asaltaseră. Însă desperarea şi dezastrul economic pe care suferinţele din timpul războiului hispanic (pp. 24-25) şi, în general, extorcările oficiale şi neoficiale ale romanilor le aduseră posesiunilor galice nu le îngăduiră să trăiască în pace, îndeosebi cantonul cel mai îndepărtat de Narbo, cel al alobrogilor, fiind într-o permanentă tulburare. Cu privire la această stare de lucruri stau mărturie „pacificarea” pe care o întreprinse aici Gaius Piso în anul 688 (66), precum şi conduita ambasadei alobroge la Roma cu ocazia complotului anarhist din anul 691 (63, p. 123), tulburarea degenerînd curînd într-o rebeliune deschisă (693, 61). După o luptă norocoasă la început, Catugnatus, conducătorul alobrogilor în acest război al desperării, a fost învins la Solonium, după o rezistenţă glorioasă, de către guvernatorul Gaius Pomptinus. În ciuda tuturor acestor lupte, graniţele teritoriului roman n-au fost extinse în mod considerabil. Lugudunum Convenarum, unde Pompeius colonizase supravieţuitorii armatei sertoriene (p. 28), Tolosa, Vienna şi Genava rămîneau în continuare localităţile romane cele mai îndepărtate către vest şi nord. Concomitent însă, importanţa acestor posesiuni galice pentru ţara-mamă era în continuă creştere. Clima excelentă, înrudită cu cea italică, solul prielnic, marele şi bogatul hinterland atît de încurajator pentru comerţ, cu rutele sale comerciale care ajungeau pînă în Britannia, traficul lesnicios cu patria, atît pe uscat, cît şi pe mare, conferiră curînd sudului ţării celtice o importanţă economică pentru Italia pe care posesiuni mult mai vechi, ca, de exemplu, cele hispanice, nu o atinseseră în decursul secolelor. După cum naufragiaţii politici ai Romei din aceste timpuri îşi căutau locul de refugiu cu predilecţie la Massalia, găsind aici atît cultură italică, cît şi luxul italic, şi emigranţii voluntari ai Italiei se îndreptau tot mai mult spre Ron şi Garonne. „Provincia Galia” – se spune într-o descriere anterioară cu zece ani sosirii lui Caesar – „este plină de negustori şi înţesată de cetăţeni romani. Nici un gal nu face vreo afacere fără intermediul unui roman; fiecare as care trece în Galia dintr-o mînă în alta se perindă prin cărţile de cont ale cetăţenilor romani”. Din aceeaşi descriere rezultă că în Galia, în afara coloniştilor de la Narbo, existau în număr mare fermieri şi crescători de vite romani; cu toate acestea, nu trebuie uitat că – întocmai ca, la început, în cazul celei mai mari părţi a posesiunilor engleze din America de Nord – cele mai multe pămînturi provinciale deţinute de către romani se găseau în mîinile înaltei aristocraţii care trăia în Italia, acei fermieri şi crescători de vite fiind, în majoritatea lor, administratorii, sclavii sau liberţii acesteia. În asemenea împrejurări, este de înţeles că civilizarea şi romanizarea localnicilor făcu progrese rapide. Celţii nu iubeau agricultura; însă noii lor stăpîni îi sileau să folosească plugul în locul sabiei şi este foarte probabil că rezistenţa îndîrjită a alobrogilor s-a datorat în parte unor asemenea dispoziţii. În epoci mai îndepărtate, elenismul stăpînise pînă la un anumit punct şi aceste ţinuturi; elementele unei civilizaţii superioare, cunoaşterea culturii viţei-de-vie şi măslinului (II, p. 111), folosirea scrierii şi baterea monedelor veniseră dinspre Massalia. Cultura elenă n-a fost nicidecum înlăturată aici de către romani; datorită lor, Massalia cîştigă şi mai mult în importanţă, iar în epoca romană cantoanele galice angajau medici şi oratori greci pe cheltuiala comunităţii. Cum este uşor de înţeles, prin intermediul romanilor elenismul din ţara celtică meridională dobîndi totuşi aceleaşi caracteristici ca în Italia; civilizaţia elenă specifică a fost înlăturată de cultura eterogenă latino-elenă care, curînd, făcu aici un mare număr de prozeliţi. „Galii în pantaloni”, cum erau numiţi locuitorii ţării celtice sudice, în opoziţie cu „galii în togă” din nordul Italiei, nu erau, ce-i drept, romanizaţi în întregime ca aceştia din urmă, dar se deosebeau deja foarte mult de „galii comaţi” din ţinuturile nordice încă nesupuse. Semicivilizarea care avu loc aici dădu suficiente motive pentru ironizarea latinei lor barbare şi nu se uita să i se sugereze celui bănuit de origine celtică „înrudirea cu pantalonii”; această latină stîlcită era totuşi suficientă pentru ca înşişi îndepărtaţii alobrogi să poată intra în relaţii cu autorităţile romane şi chiar să depună mărturie fără tălmaci în tribunalele romane. Aşadar, dacă populaţia celtică şi ligurică a acestor regiuni era pe cale de a-şi pierde naţionalitatea, vegetînd şi degenerînd pe deasupra sub o presiune politică şi economică, despre a cărei insuportabilitate răscoalele desperate sînt o dovadă elocventă, decăderea populaţiei indigene mergea totuşi mînă în mînă cu încetăţenirea aceleiaşi culturi superioare pe care o găsim în aceste timpuri şi în Italia. Aquae Sextiae şi, mai mult încă, Narbo erau localităţi însemnate care, cu siguranţă, puteau sta alături de Beneventum şi Capua; Massalia, oraşul cel mai bine organizat, cel mai liber, cel mai redutabil, cel mai puternic dintre toate oraşele greceşti dependente de Roma, sub severa sa guvernare aristocratică – pe care conservatorii romani o indicau, probabil, drept model al unei bune constituţii urbane –, în posesia unui teritoriu important, extins şi mai mult de către romani, şi a unui comerţ vast, se afla lîngă cele două oraşe latine precum Region şi Neapolis alături de Capua şi Beneventum în Italia.

Imaginea se schimba îndată ce se trecea graniţa romană. Marele neam celtic, care, în ţinuturile meridionale, începea deja să fie asuprit de către imigranţii italici, trăia la nord de Cevennes bucurîndu-se încă de vechea libertate. Nu îl întîlnim pentru prima dată; cu extremităţile şi avanposturile acestei populaţii imense italicii se luptaseră deja pe Tibru şi pe Pad, în munţii Castiliei şi Carintiei, ba chiar în străfundul Asiei Mici; însă abia aici o atacau în inima ei. În cursul aşezării sale în Europa Centrală, populaţia celtică se răspîndise cu predilecţie în bogatele văi ale rîurilor şi în ţinutul colinar atrăgător al Franţei actuale, incluzînd şi regiunile vestice ale Germaniei şi Elveţiei, şi ocupase de aici cel puţin partea sudică a Angliei, poate încă de pe atunci întreaga Mare Britanie şi Irlanda; aici, mai mult decît oriunde, forma o masă etnică întinsă şi geografic compactă. În ciuda deosebirilor de limbă şi obiceiuri, care nu lipseau, fireşte, în cadrul acestui teritoriu imens, triburile dintre Ron şi Garonne pînă la Rin şi Tamisa par totuşi să fi fost unite prin relaţii reciproce intense şi printr-un sentiment de apartenenţă la aceeaşi comunitate; o anumită unitate geografică exista şi între ele şi celţii Spaniei şi Austriei de astăzi, dar în parte din cauza impunătoarelor bariere muntoase ale Pirineilor şi Alpilor, în parte din cauza intervenţiilor romanilor, care se manifestau şi aici, şi ale germanilor, relaţiile şi conexiunile spirituale ale celor înrudiţi erau stînjenite mult mai mult decît cele ale celţilor continentali şi britanici despărţiţi numai de strîmtul Canal. Din nefericire, nu ne este permis să urmărim pas cu pas istoria internă a evoluţiei acestui popor remarcabil în centrele sale; trebuie să ne mulţumim să prezentăm, măcar în trăsăturile sale generale, situaţia cultural-istorică şi politică aşa cum ne apare ea în epoca lui Caesar.

După relatările anticilor, Galia era relativ bine populată. După unele mărturii, putem deduce că în districtele belgice populaţia se ridica la aproximativ 900 de oameni pe mila pătrată – o proporţie, cu aproximaţie, valabilă pentru Wallis şi Livonia de astăzi –, iar în cantonul helvetic la aproximativ 1.100; este probabil că în districtele mai cultivate decît cele belgice şi mai puţin muntoase decît cele helvetice, precum cele ale biturigilor, arvernilor, eduilor, cifrele să fi fost şi mai mari. Ce-i drept, agricultura era practicată în Galia, aşa cum contemporanii lui Caesar remarcaseră în regiunea Rinului obiceiul marnării pămîntului; răspîndirea largă şi timpurie a culturii cerealelor este dovedită şi de străvechiul obicei celtic de a pregăti berea din orz (cervesia); dar ea nu se bucura de consideraţie. Chiar şi în sudul civilizat nu era onorabil ca un celt liber să are cu plugul. Celţii puneau un preţ mult mai mare pe creşterea vitelor; proprietarii romani ai acestei epoci se foloseau cu predilecţie de curajoşii sclavi celţi, buni călăreţi şi pricepuţi în îngrijirea animalelor. Îndeosebi în ţinuturile celtice septentrionale creşterea animalelor deţinea ponderea cea mai însemnată. În timpul lui Caesar, Bretagne era o ţară săracă în cereale. În nord-est, legîndu-se de lanţul Munţilor Ardenne, pădurile dese se întindeau aproape fără întrerupere de la Marea Nordului pînă la Rin, iar pe meleagurile Flandrei şi Lotaringiei, astăzi atît de binecuvîntate, porcarul menapian şi treverian îşi mîna scroafele aproape sălbatice prin desele păduri de stejari. Aşa cum în Valea Padului producţia de lînă şi cultura cerealieră au înlocuit, datorită romanilor, îngrăşarea porcilor cu ghindă, tot lor li se datorează creşterea oilor şi agricultura din cîmpiile rîurilor Schelda şi Meusa. În Britannia, treieratul grîului nu era practicat, iar în regiunile mai nordice nu se practica deloc agricultura, pămîntul servind doar pentru creşterea animalelor. Cultura măslinului şi a viţei-de-vie, care aducea masalioţilor venituri însemnate, încă nu se practica dincolo de Cevennes în timpul lui Caesar. Galii au fost întotdeauna înclinaţi spre o viaţă comunitară; peste tot existau sate deschise, numai cantonul helvetic numărînd în anul 696 (58) 400, fără a mai socoti numeroasele gospodării izolate. Dar nu lipseau nici oraşele înconjurate cu ziduri din paiantă, remarcate de către romani atît datorită utilităţii lor, cît şi datorită îmbinării meşteşugite a bîrnelor şi pietrelor, în timp ce, fireşte, chiar în oraşele alobrogilor clădirile erau construite numai din lemn. Helveţii aveau 12 asemenea oraşe şi tot de atîtea dispuneau şi suesionii; în districtele mai nordice, ca, de exemplu, la nervieni, existau oraşe, dar în timpul războiului populaţia căuta salvarea mai degrabă în mlaştini şi păduri decît în spatele zidurilor, iar dincolo de Tamisa, primitiva metodă a doborîrii copacilor luă întru totul locul oraşelor, pădurile fiind în caz de război unicul loc de refugiu pentru oameni şi turme. În strînsă legătură cu dezvoltarea relativ importantă a vieţii urbane se află înflorirea comerţului pe uscat şi pe apă. Pretutindeni existau drumuri şi poduri. Navigaţia fluvială, înlesnită de Ron, Garonne, Loara şi Sena, era prin natura lucrurilor însemnată şi avantajoasă. Dar mult mai remarcabilă este navigaţia maritimă a celţilor. Nu numai că, după toate aparenţele, celţii au fost primii care au navigat în mod regulat pe Oceanul Atlantic, dar constatăm la ei un înalt nivel al meşteşugului construirii şi pilotării corăbiilor. Cum este de înţeles, avînd în vedere natura apelor străbătute, navigaţia popoarelor Mării Mediterane a rămas relativ mult timp la folosirea vîslelor; vasele de război ale fenicienilor, elenilor şi romanilor au fost în toate timpurile galerele cu rame, velă folosindu-se numai ocazional, pentru suplimentarea ramelor; în epoca civilizaţiei antice dezvoltate, numai corăbiile de comerţ au fost veliere propriu-zise. Dimpotrivă, pe Canal, atît în vremea lui Caesar, cît şi mult timp după aceea, galii se foloseau de un fel de bărci din piele, care par să fi fost în esenţă bărci obişnuite cu rame. Dar pe coasta de vest a Galiei, santonii, pictavii şi mai ales veneţii navigau cu vase mari, fireşte construite grosolan, care nu erau propulsate cu ajutorul ramelor, ci erau înzestrate cu vele din piele şi cabestane din fier; acestea erau utilizate nu numai pentru comerţul cu Britannia, dar şi în bătăliile navale. Aici întîlnim aşadar pentru prima dată nu numai navigaţia în largul oceanului; aici corabia cu vele a înlocuit cu desăvîrşire pentru prima dată barca cu rame – un progres pe care susceptibilitatea decrepită a lumii vechi nu a mai ştiut să-l fructifice şi ale cărui efecte incalculabile pot fi întrevăzute treptat abia de către întinerita noastră perioadă culturală. Existenţa acestei relaţii maritime regulate dintre coasta britanică şi cea galică explică legătura politică deosebit de strînsă dintre locuitorii ţinuturilor apropiate de Canal, ca şi înflorirea comerţului transmarin şi a pescuitului. Îndeosebi celţii din Bretagne aduceau cositorul minelor din Cornwall din Anglia şi îl transportau pe căile continentale şi fluviale ale ţării celtice pînă la Narbo şi Massalia. Mărturia conform căreia, în timpul lui Caesar, unele populaţii de la estuarul Rinului s-ar fi hrănit cu peşte şi ouă trebuie să fie interpretată probabil în sensul că aici au fost răspîndite pe o scară mai largă pescuitul oceanic şi strîngerea ouălor păsărilor mării. Dacă sintetizăm puţinele şi răzleţele mărturii referitoare la comerţul şi relaţiile celţilor, înţelegem de ce vămile porturilor fluviale şi maritime deţineau un rol atît de mare în bugetele unor cantoane, ca, de exemplu, în cele ale eduilor şi veneţilor, şi de ce zeul principal al naţiunii era protectorul drumurilor şi comerţului şi, totodată, născocitorul meşteşugului. În consecinţă, nici industria celtică nu poate să fi fost neglijabilă; aşa cum nemaipomenita dibăcie a celţilor şi aptitudinea lor remarcabilă de a imita orice model şi de a executa orice dispoziţie au fost evidenţiate şi de către Caesar. În cele mai multe ramuri, meşteşugul nu pare să se fi ridicat însă deasupra nivelului obişnuit; ţesutul stofelor din in şi din lînă, care va înflori mai tîrziu în Galia centrală şi septentrională, a fost preluat, după cum s-a dovedit, abia de la romani. O excepţie, şi unica după cunoştinţele noastre, o constituie prelucrarea metalelor. Obiectele din cupru, nu rareori excelent executate din punct de vedere tehnic, ele putînd fi folosibite şi astăzi, din mormintele ţării celtice şi monedele de aur arverne, bătute cu mare grijă, constituie mărturii vii ale abilităţii orfevrilor şi lucrătorilor în cupru celţi. Probabil că sînt corecte relatările anticilor conform cărora romanii ar fi învăţat cositorirea de la biturigi, iar argintarea de la alesini – inovaţii datorate comerţului cu cositor, dar realizate probabil amîndouă încă în epoca libertăţii celtice. În strînsă legătură cu meşteşugul prelucrării metalelor s-a aflat cel al extragerii lor care, îndeosebi în minele de fier de pe Loara, trebuie să fi atins un asemenea nivel ridicat, încît lucrătorii din mine jucau un rol important în timpul asediilor. Credinţa, răspîndită la romanii acestor timpuri, că Galia ar fi una dintre ţările cele mai bogate în aur ale lumii este contrazisă, fireşte, de realităţile bine-cunoscute ale solului şi de inventarul mormintelor celtice, în care aurul apare destul de rar şi mult mai puţin decît în veritabilele ţări de baştină ale aurului. Această imagine a fost creată, probabil, numai de povestirile călătorilor greci şi ale soldaţilor romani, în care, neîndoielnic, nu fără mari exagerări, se vorbea despre fastul regilor arverni (II, p. 112) şi tezaurele templelor din Tolosa (II, p. 121). Dar povestitorii nu fabulau întru totul. Este foarte probabil ca pe rîurile care se prăvălesc din Alpi şi din Pirinei să fi existat spălătorii de aur, neproductive la valoarea actuală a forţei de muncă, dar care au putut fi menţinute cu folos şi pe o scară importantă în epoci mai îndepărtate şi în condiţiile existenţei muncii sclavilor. Pe de altă parte, relaţiile comerciale ale Galiei, cum s-a întîmplat deseori la popoarele semicivilizate, au putut favoriza tezaurizarea unui capital mort constînd în metale preţioase. Nivelul artei lor plastice este deosebit de scăzut şi apare cu atît mai izbitor cu cît se ia în considerare măiestria evidenţiată în domeniul prelucrării metalelor. Predilecţia pentru obiectele colorate şi strălucitoare arată lipsa simţului pentru frumos; o confirmare tristă o oferă monedele galice cu imaginile lor cînd simplificate pînă la exces, cînd îndrăzneţe, însă întotdeauna concepute cu o grosolănie nemaiîntîlnită şi executate, aproape fără excepţie, cu o barbarie incomparabilă. Este poate fără precedent faptul că o industrie monetară manipulată timp de secole cu oarecare abilitate tehnică s-a limitat în esenţă la imitarea a două sau trei ştanţe greceşti pe care le-a copiat fără întrerupere şi într-un mod din ce în ce mai denaturat. Dimpotrivă, arta poetică a fost foarte apreciată de către celţi, ea contopindu-se cu instituţiile religioase şi chiar cu cele politice ale naţiunii; vedem cum înfloreşte atît poezia religioasă, cît şi cea de curte sau cea populară (II, p. 112). Deşi în formele şi concepţiile teologiei naţionale ştiinţele naturii şi filozofia şi-au găsit o anumită cultivare, celţii au primit cu braţele deschise umanismul elen, oriunde şi oricum au venit în contact cu el. Arta scrierii era generalizată cel puţin în rîndul preoţilor. În Galia liberă, în timpul lui Caesar se folosea mai ales scrierea greacă – de exemplu, la helveţi; numai în districtele sudice ale acesteia prevala, în urma relaţiilor cu celţii romanizaţi, scrierea latină pe care o întîlnim, de exemplu, pe monedele arverne ale epocii.

Şi dezvoltarea politică a naţiunii celtice oferă elemente deosebit de remarcabile. Ca pretutindeni, constituţia se bazează în cazul ei pe cantonul gentilic, cu principele, sfatul bătrînilor şi comunitatea bărbaţilor liberi în stare să poarte armele; este însă ciudat că ea n-a depăşit niciodată această organizare cantonală. La greci şi la romani, în locul cantonului, incinta zidului a fost considerată foarte de timpuriu temelia unităţii politice; acolo unde două cantoane s-au regăsit în interiorul aceloraşi ziduri ele s-au contopit într-o comunitate; acolo unde corpul cetăţenilor indica unei părţi a concetăţenilor săi o nouă incintă, se năştea întotdeauna un nou stat, legat de comunitatea-mamă numai prin obligaţiile pietăţii şi cel mult prin cele ale clientelei. Dimpotrivă, la celţi, „corpul cetăţenilor” rămîne în toate timpurile clanul; principele şi sfatul prezidează cantonul, şi nu un oarecare oraş, iar adunarea comună a cantonului formează ultima instanţă în stat. Ca şi în Orient, oraşul are numai o importanţă comercială şi strategică, nu politică; drept urmare, localităţile galice, chiar dacă sînt înconjurate de ziduri de incintă şi foarte însemnate precum Vienna şi Genava, nu sînt pentru greci şi romani nimic altceva decît sate. În timpul lui Caesar, constituţia gentilică originară persista încă nealterată în rîndul celţilor insulari şi în cantoanele nordice ale continentului: adunarea naţională deţinea autoritatea supremă; în problemele esenţiale, principele era legat de hotărîrile ei; sfatul comunităţii era numeros, la unele clanuri ajungînd pînă la 600 de membri; se pare însă că nu se bucura de mai multă autoritate decît senatul în timpul regilor romani. Dimpotrivă, în sudul ţării, cu obiceiuri mai flexibile, cu una sau două generaţii înaintea lui Caesar – copiii ultimilor regi mai trăiau pe timpul lui –, cel puţin în clanurile mai mari ale arvernilor, eduilor, sequanilor, helveţilor intervenise o revoluţie care înlăturase puterea regală şi adusese autoritatea în mîinile aristocraţiei. Este numai reversul lipsei totale a comunităţii urbane la celţi, tocmai caracterizată, faptul că, la polul opus al dezvoltării politice, cavalerismul predomina în cadrul constituţiei gentilice celtice. După toate aparenţele, aristocraţia celtică era o nobilime înaltă, alcătuită probabil în majoritatea ei din membrii familiilor regale sau odinioară regale, aşa cum este remarcabil, de altfel, că şefii partidelor opuse în cadrul aceluiaşi clan aparţineau deseori aceleiaşi ginţi. Aceste familii mari reuneau în mîinile lor supremaţia economică, militară şi politică. Ele monopolizau arendăşia marilor venituri ale statului. Ele sileau oamenii liberi de rînd, striviţi de povara impozitelor, să se împrumute şi să renunţe la libertatea lor mai întîi de fapt, ca debitori, şi apoi de drept, ca vasali. Ele au dezvoltat în sînul lor sistemul vasalităţii, mai exact, privilegiul nobilimii de a se înconjura cu un număr de slugi înarmate plătite, aşa-numiţii ambacti, întemeind astfel un stat în stat; sprijiniţi pe aceşti supuşi, ei înfruntau autorităţile legale şi miliţia comunităţii, sfărîmînd astfel, de fapt, comunitatea. Dacă într-un clan, care număra aproximativ 80.000 de bărbaţi în stare să poarte armele, un singur nobil se putea înfăţişa în adunarea poporului cu 10.000 de slugi, fără a socoti vasalii şi debitorii, este evident că o asemenea persoană era mai degrabă un dinast independent decît un cetăţean al clanului său. La aceasta se adaugă faptul că familiile nobile ale diferitelor clanuri erau strîns unite, formînd prin căsătorii şi tratate separate un fel de ligă unitară în faţa căreia clanul, izolat, rămînea neputincios. Din această cauză, comunităţile n-au mai putut să menţină pacea ţării şi pretutindeni domina dreptul celui mai puternic. Doar bărbatul vasal mai găsea protecţie la stăpînul său, pe care obligaţia şi interesul îl sileau să pedepsească nedreptatea comisă împotriva clientului; statul nu mai avea puterea de a-i proteja pe oamenii liberi, motiv pentru care aceştia se ofereau ca vasali în număr mare unui stăpîn puternic. Adunarea comunităţii îşi pierdu importanţa politică; însăşi regalitatea, care ar fi trebuit să stăvilească abuzurile nobilimii, pieri în faţa acesteia aşa cum pierise şi în Latium. Locul regelui a fost luat de către „apărătorul dreptului” sau vergobretus, care, asemenea consulului roman, era ales numai pe durata unui an. În măsura în care cantonul îşi mai păstra unitatea, el era condus de consiliul comunităţii, în care, bineînţeles, şefii aristocraţilor deţineau puterea. Se înţelege de la sine că, în asemenea împrejurări, lucrurile au rămas, în cadrul fiecărui clan în parte, într-o neîntreruptă agitaţie, aşa cum clocotiseră şi în Latium timp de secole după alungarea regilor. În timp ce nobilimea diferitelor comunităţi se organiza într-o ligă separată, ostilă autorităţii comunităţii, mulţimea nu înceta să ceară restaurarea regalităţii şi nu rareori un nobil de excepţie – ca Spurius Cassius la Roma – încercă să sfărîme puterea egalilor săi, bazîndu-se pe mase, şi să reinstituie coroana, spre binele său, în drepturile ei. Aşadar dacă, luate în parte, cantoanele degenerau iremediabil, concomitent, în sînul naţiunii se manifesta tot mai puternic sentimentul unităţii care încercă să se contureze şi să se impună pe multiple căi. Acea alianţă a întregii nobilimi celtice în opoziţie cu sistemele particulare ale cantoanelor zdruncină ordinea existentă a lucrurilor, dar trezi şi întări şi ideea unităţii naţiunii. Tocmai în această direcţie acţionară atacurile îndreptate din afară împotriva naţiunii şi micşorarea continuă a teritoriului în războaiele cu vecinii ei. La fel ca elenii în războaiele împotriva perşilor şi italicii în cele împotriva celţilor, galii transalpini par să fi devenit conştienţi de existenţa şi puterea unităţii naţionale în cursul războaielor împotriva Romei, în ciuda vrajbei clanurilor rivale şi a tuturor certurilor de tip feudal; se făcură totuşi auzite şi vocile acelora care erau gata să cumpere independenţa naţiunii cu preţul autonomiei diferitelor cantoane şi chiar cu preţul autonomiei cavalereşti. Cît de populară a fost opoziţia împotriva dominaţiei străine o dovedesc războaiele lui Caesar în faţa căruia partida patrioţilor celtici ocupă o poziţie pe deplin asemănătoare cu cea a patrioţilor germani faţă de Napoleon. Rapiditatea, similară telegrafului, cu care se răspîndeau noutăţile dovedeşte, printre altele, amploarea şi organizarea acestei partide. Generalitatea şi atotputernicia conştiinţei naţionale celtice n-ar fi explicabile dacă, în ciuda celei mai pronunţate fărîmiţări politice, naţiunea celtică n-ar fi fost demult centralizată din punct de vedere religios şi chiar teologic. Sacerdoţiul celtic sau, pentru a folosi denumirea locală, corporaţia druizilor cuprindea cu siguranţă insulele britanice şi întreaga Galie, poate şi alte ţări celtice, într-o uniune religioasă şi naţională. Ea era guvernată de un conducător, ales de către preoţii înşişi, avea şcoli proprii în care se perpetua foarte ampla tradiţie, avea privilegii specifice, îndeosebi scutirea de impozite şi de serviciul militar, respectate de fiecare clan, organiza concilii anuale, desfăşurate la Chartres, în „inima pămîntului celtic”, şi era dotată îndeosebi cu o comunitate credincioasă care, prin pietatea pedantă şi supunerea oarbă faţă de preoţii săi, nu pare să fi fost cu nimic mai prejos irlandezilor de astăzi. Este de înţeles că un asemenea sacerdoţiu a încercat să se substituie guvernării lumeşti, ceea ce i-a şi reuşit în parte; acolo unde exista regalitatea anuală, el conducea alegerile în cazul unui interregn; el îşi aroga cu succes dreptul de a exclude indivizi şi comunităţi întregi din comuniunea religioasă şi, în consecinţă, şi din cea civilă; el ştia să-şi atragă afacerile civile cele mai importante, îndeosebi procesele de frontieră şi de succesiune; bazat, după toate aparenţele, pe dreptul său de excomunicare din rîndurile comunităţii şi, poate, pe obiceiul pămîntului ca pentru obişnuitele sacrificii umane să fie preferaţi îndeosebi criminalii, el dezvoltă o largă jurisdicţie penală sacerdotală ce concura cu aceea a regilor şi vergobretus-ilor; el reclama chiar şi decizia în problemele de război şi pace. Celţii nu erau departe de un stat sacerdotal cu papă şi concilii, cu imunităţi, interdicţii şi tribunale religioase; numai că acest stat sacerdotal nu făcea abstracţie de naţiuni, precum cel al epocii moderne, ci era mai degrabă naţional din toate punctele de vedere. Dar dacă sentimentul naţional se trezise cu toată vigoarea în rîndul triburilor celtice, acestei naţiuni nu i-a fost totuşi permis să ajungă la un punct angular al centralizării politice, aşa cum Italia îl găsise în cetăţenii romani, elenii şi germanii în regii macedoneni şi franconi. Sacerdoţiul celtic, ca şi nobilimea celtică, cu toate că amîndouă reprezentau şi legau naţiunea într-un anumit sens, erau, pe de o parte, incapabile să-i aducă unitatea, din cauza intereselor lor sociale şi de partid, dar destul de puternice pentru a împiedica înfăptuirea operei de unificare din partea unui rege sau unui canton, pe de altă parte. Nu lipseau începuturile pentru aceasta; ele au urmat calea prescrisă de constituţia cantonală: sistemul hegemoniei. Cantonul puternic îl constrîngea pe cel slab să i se supună, astfel încît în relaţiile externe cantonul dominant îl reprezenta şi pe celălalt şi stipula şi în numele lui tratatele de stat; cantonul clientelar se angaja în schimb să-l urmeze în război, poate şi la plata unui tribut. Pe această cale s-au născut o serie de ligi separate; dar nu exista un canton conducător pentru întreaga ţară celtică, o uniune oricît de precară a întregii naţiuni. Mai sus s-a remarcat deja (II, p. 112) că, la începutul cuceririlor lor transalpine, romanii au găsit în Nord o ligă belgo-britanică sub conducerea suesionilor, în centrul şi în sudul Galiei confederaţia arvernilor, cu care rivalizau eduii, cu clientela lor mai slabă. În timpul lui Caesar îi mai găsim pe belgii din nord-estul Galiei, între Sena şi Rin, uniţi într-o astfel de comunitate, dar care nu se mai întindea, după toate aparenţele, asupra Britanniei; alături de ei, în Normandia şi Bretagne de astăzi apare confederaţia cantoanelor armoricane, altfel spus, a cantoanelor maritime; în centru sau în Galia propriu-zisă rivalizau pentru hegemonie, ca şi odinioară, două partide, în fruntea cărora se găseau, pe de o parte, eduii, pe de alta, după ce arvernii slăbiţi în urma războiului cu Roma se retrăseseră, sequanii. Aceste confederaţii diferite erau independente unele de altele; statele conducătoare ale Galiei centrale nu par să-şi fi extins niciodată clientela asupra celei de nord-est şi în mod serios nici asupra nord-vestului Galiei. Dorinţa de unitate a naţiunii şi-a găsit, probabil, în aceste ligi cantonale o anumită expresie; totuşi, ea era insuficientă din toate punctele de vedere. Legătura era cît se poate de instabilă, alternînd în permanenţă între alianţă şi hegemonie; reprezentarea unităţii în timp de pace prin adunarea confederativă, iar în caz de război prin duce era cît se poate de slabă. Doar confederaţia belgică pare să fi dovedit o coeziune mai pronunţată; avîntul naţional, care a condus la respingerea fericită a cimbrilor (II, p. 126), pare să fi fost o binefacere. Rivalităţile pentru hegemonie produceau rupturi în cadrul fiecărei confederaţii, care nu se închideau în decursul timpului, ci se lărgeau, întrucît însăşi victoria rivalului îi lăsa adversarului existenţa politică, rămînîndu-i, chiar dacă se supusese clientelei, în continuare posibilitatea de a relua lupta mai tîrziu. Întrecerea cantoanelor mai puternice nu era o cauză de dezbinare numai între acestea, ci continua să dezbine fiecare clan dependent, fiecare sat, ba deseori fiecare casă, astfel încît fiecare se angaja în baza propriilor relaţii. Aşa cum Elada şi-a irosit forţele nu atît în lupta Atenei împotriva Spartei, cît mai ales prin vrajba internă a facţiunilor ateniene şi lacedemonene în sînul fiecărei comunităţi şi chiar şi la Atena, la fel şi rivalitatea arvernilor şi eduilor, cu repetările ei la scară din ce în ce mai redusă, a nimicit poporul celţilor.

Capacitatea de luptă a naţiunii a resimţit influenţa acestor relaţii politice şi sociale. Cavaleria era, fără îndoială, arma dominantă, la care se adăugau, la belgi, şi mai mult încă în insulele britanice, tradiţionalele care de luptă remarcabil perfecţionate. Aceste cete de cavaleri şi de luptători pe care de luptă, pe cît de numeroase, pe atît de destoinice, erau formate din nobilime şi din vasalii acesteia, care îşi găseau plăcerea cît se poate de cavalerească în creşterea cîinilor şi cailor şi plăteau sume mari pentru a putea călări cai nobili de rasă. Este semnificativ pentru spiritul şi modul de luptă ale acestor nobili că, atunci cînd se proclama chemarea la luptă, încăleca oricine se putea ţine pe cal, chiar şi bătrînul cu plete albe, şi că, atunci cînd urma să înceapă o bătălie cu un inamic desconsiderat, ei jurau unul cîte unul că nu vor mai călca pragul casei dacă ceata lor nu va străpunge linia inamică de cel puţin două ori. Printre combatanţi domina mercenariatul, cu toată indiferenţa şi dezinteresul său faţă de viaţa altuia sau cea proprie – lucru dovedit de povestirile, oricît de mult ar intra în sfera anecdotelor, despre obiceiul celtic de a se provoca, cu ocazia banchetelor, în glumă, la duel şi de a se lupta uneori pe viaţă şi pe moarte şi despre obiceiul răspîndit printre ei, care întrecea chiar şi luptele de gladiatori ale romanilor, de a se vinde pentru a fi omorîţi în schimbul unei anumite sume de bani sau unui anumit număr de butoaie de vin şi de a primi voluntar, întinşi pe scut, lovitura mortală în faţa întregii mulţimi. Alături de aceşti cavaleri, pedestrimea trecea pe planul al doilea. În principal, ea se asemăna încă cu hoardele celtice cu care luptaseră romanii în Italia şi Hispania. Scutul mare deţinea, ca şi atunci, rolul principal în apărare, însă printre arme mai importantă decît sabia era acum lunga lance de străpuns. Acolo unde războiul era purtat de mai multe cantoane unite, clanurile poposeau şi luptau, fireşte, unul cîte unul; nu întîlnim nici o urmă a vreunei încercări de a structura contingentul clanului din punct de vedere militar, formînd detaşamente mai mici dispuse după regulile tacticii. Bagajele erau transportate în urma armatei celtice de un lung şir de care; în locul taberei cu valuri, precum şi-o ridicau romanii în fiecare seară, celţii se serveau în continuare de provizoratul taberei de care. În mod excepţional se remarcă destoinicia pedestrimii unor cantoane, ca, de exemplu, cea a nervienilor; este remarcabil că tocmai aceştia nu aveau o cavalerime, nefiind, poate, nici măcar un trib celtic, ci unul germanic imigrat. În general, pedestrimea celtică a acestor timpuri apare ca o miliţie nerăzboinică şi greoaie, şi aceasta cel mai mult în ţinuturile sudice, unde, odată cu barbaria dispăruse şi vitejia. Celtul, spune Caesar, nu îndrăzneşte în timpul luptei să se uite în ochii germanului; o critică şi mai aspră decît această sentinţă a fost adusă infanteriei celtice de către generalul roman prin faptul că, după ce o cunoscuse în timpul primei sale campanii, el nu o mai folosi niciodată alături de cea romană.

Dacă aruncăm o privire asupra situaţiei generale a celţilor aşa cum a întîlnit-o Caesar în ţinuturile transalpine, nu putem nega un progres în civilizaţie faţă de treapta culturală pe care romanii i-au întîlnit pe celţi cu un secol şi jumătate în urmă în Valea Padului. În armatele lor prevala pe atunci miliţia, excelentă în felul ei (I, p. 232); acum, primul loc era ocupat de cavaleri. Celţii locuiau atunci în tîrguri deschise; acum, localităţile lor erau împrejmuite de ziduri bine întocmite. Şi inventarul mormintelor din Lombardia, îndeosebi în ceea ce priveşte obiectele din cupru şi sticlă, este cu mult inferior celui din mormintele ţării celtice din nord. Sentimentul unităţii naţiunii este poate măsura cea mai sigură pentru cultura aflată în progres; pe cît de puţin transpare acest sentiment în bătăliile cu celţii susţinute pe meleagurile actualei Lombardii, pe atît de viu se manifestă în luptele împotriva lui Caesar. După toate aparenţele, în momentul întîlnirii cu Caesar, naţiunea celtică atinsese deja punctul culminant al culturii ei, aflîndu-se acum în declin. Civilizaţia celţilor transalpini din epoca lui Caesar oferă chiar şi pentru noi, care deţinem foarte puţine informaţii despre ea, multe laturi remarcabile şi, înainte de toate, interesante; în mai multe privinţe, ea se leagă mai strîns de civilizaţia modernă decît de cea eleno-romană, cu velierele sale, cu cavalerismul ei, cu constituţia ei ecleziastică, înainte de toate prin tentativele ei, ce-i drept, incomplete, de a nu edifica statul bazîndu-se pe oraş, ci pe trib şi, la o scară mai înaltă, pe naţiune. Dar tocmai faptul că naţiunea celtică se află acum în punctul culminant al dezvoltării sale ne permite să constatăm cu o evidenţă şi mai mare înzestrarea morală inferioară sau, ceea ce este acelaşi lucru, capacitatea ei culturală inferioară. Ea nu a reuşit să creeze prin sine nici o artă naţională, nici un stat naţional, ci a ajuns cel mult la o teologie naţională şi la o nobleţe proprie. Naiva vitejie originară nu mai exista; curajul militar, care se bazează pe o moralitate superioară şi un sistem adaptat scopului, se exprima prin cavalerism numai într-o formă degenerată. Ce-i drept, barbaria propriu-zisă fusese depăşită; trecuseră timpurile cînd, în ţara celţilor, bucata grasă de coapsă era dată celui mai viteaz dintre oaspeţi, fiecare dintre invitaţi, jigniţi prin gestul acesta, avînd însă posibilitatea de a-l provoca la luptă pe cel căruia i se făcuse onoarea, şi cînd, la moartea căpeteniei, cei mai fideli vasali ai acesteia erau arşi odată cu ea. Dar sacrificiile umane existau încă, iar principiul legal care stabilea că torturarea bărbatului liber nu era acceptabilă, dar era permisă în cazul femeii libere, ca şi în cel al sclavului aruncă o lumină nefavorabilă asupra poziţiei pe care femeile o deţineau la celţi, chiar în perioada apogeului civilizaţiilor. Celţii pierduseră avantajele proprii epocii primitive a naţiunilor, dar nu le cîştigaseră pe acelea pe care le aduce moralitatea atunci cînd pătrunde profund şi complet în sînul unui popor.

Aceasta era situaţia internă a naţiunii celtice. Trebuie să mai prezentăm relaţiile externe cu vecinii ei şi să descriem rolul pe care-l deţineau în momentul acesta în grandioasa întrecere şi rivalitate a naţiunilor, în care păstrarea cîştigului se dovedeşte, în toate cazurile, mai dificilă decît dobîndirea lui. În Pirinei, relaţiile dintre popoare se reglementaseră demult în mod paşnic şi trecuseră deja timpurile în care celţii asaltaseră şi înlăturaseră parţial populaţia iberică originară, altfel spus, pe basci. Văile Pirineilor, ca şi munţii din Béarn şi Gascogne şi, la fel, stepele ţărmului de la sud de Garonne se aflau, în timpul lui Caesar, în stăpînirea necontestată a aquitanilor, o mulţime de populaţii mici de origine iberică, care întreţineau legături sporadice între ele şi, chiar mai sporadice, cu exteriorul; aici, numai estuarul în sine al fluviului Garonne, cu importantul port Burdigala (Bordeaux), se afla în mîinile unui trib celtic, cel al biturigoviviscilor. De o importanţă mult mai mare erau contactele naţiunii celtice cu romanii şi cu germanii. Nu dorim să repetăm aici ceea ce am relatat mai sus, anume că, printr-o înaintare sistematică, romanii i-au respins pe celţi, pas cu pas, ocupînd pînă la urmă şi fîşia de litoral dintre Alpi şi Pirinei, întrerupîndu-le astfel legăturile cu Italia, Hispania şi Marea Mediterană, după ce această catastrofă fusese pregătită deja cu secole în urmă prin fondarea cetăţii elene de la gurile Ronului; trebuie totuşi să amintim aici din nou că celţii nu erau îngenuncheaţi numai de supremaţia armelor romane, ci, în egală măsură, şi de cultura romană, sprijinită în ultimă instanţă de începuturile remarcabile ale civilizaţiei elene în ţara celtică. Şi aici, ca de atîtea alte ori, comerţul şi relaţiile au netezit calea cuceririi. După obiceiul nordic, celtul iubea băuturile vîrtoase; faptul că bea vinul nobil, asemenea scitului, fără a-l amesteca cu apă şi pînă la beţie, trezea mirarea şi dezgustul meridionalului măsurat, dar comerciantului nu-i displac relaţiile cu asemenea clienţi. În curînd, negoţul cu vin către ţara celţilor deveni o mină de aur pentru comerciantul roman; nu rareori o amforă de vin era cumpărată în schimbul unui sclav. Şi alte articole de lux, ca, de exemplu – caii italici, găseau o piaţă favorabilă în ţara celtică. Se ajunsese deja atît de departe, încît cetăţeni romani cumpărau pămînt dincolo de graniţa romană, cultivîndu-l după obiceiul italic, proprietăţi romane fiind amintite, de exemplu, deja în jurul anului 673 (81) în cantonul segusiavilor (lîngă Lyon). Fără îndoială, o consecinţă a constituit-o faptul că, precum am relatat mai sus (p. 152), limba latină n-a fost necunoscută în Galia liberă (de exemplu, la arverni) înainte de cucerirea romană, deşi numărul cunoscătorilor trebuie să fi fost încă destul de restrîns, romanii trebuind să comunice prin tălmaci chiar şi cu nobilii cantonului aliat al eduilor. Aşa cum negustorii de „apă de foc” şi „squatter”-ii au iniţiat ocuparea Americii de Nord, la fel l-au călăuzit şi l-au îndemnat comercianţii de vin şi proprietarii romani pe viitorul cuceritor al Galiei. Cît de viu era sentimentul acesta de partea opusă o dovedeşte interdicţia pe care cantonul nervienilor, unul dintre triburile cele mai destoinice ale ţării celtice, a pronunţat-o, asemenea unor populaţii germanice, împotriva relaţiilor comerciale cu romanii. Mult mai năvalnic decît romanii dinspre Marea Mediterană, se îmbulzeau dinspre Marea Baltică şi Marea Nordului germanii, o populaţie nou-ieşită din marele leagăn al popoarelor care este Orientul; cu putere juvenilă, dar, fireşte, şi cu sălbăticie juvenilă, aceasta îşi revendica un loc alături de fraţii săi mai vîrstnici. Chiar dacă populaţiile germanice care locuiau cel mai aproape de Rin, usipeţii, tencterii, sugambrii, ubii, începuseră să se civilizeze într-o oarecare măsură şi încetaseră cel puţin să-şi schimbe locurile în mod voluntar, toate mărturiile concordă în relatarea că, spre interior, agricultura deţinea o importanţă scăzută şi că triburile nu deveniseră încă sedentare. Este semnificativ în acest sens faptul că vecinii occidentali din aceste timpuri cu greu puteau numi vreo populaţie din interiorul Germaniei cu numele său cantonal; ele le erau cunoscute numai după denumirile generice de suebi, aşadar de „oameni rătăcitori”, „nomazi”, şi de marcomani, aşadar „miliţii” – nume care în epoca lui Caesar n-au putut fi denumiri de cantoane, cu toate că romanii le-au interpretat ca atare şi cu toate că, ulterior, ele au devenit, în multe cazuri, nume de cantoane. Şocul cel mai năprasnic al acestei invazii îi lovi pe celţi. Luptele pe care germanii le-au purtat, probabil, cu celţii pentru stăpînirea ţinuturilor de dincolo de Rin ne sînt întru totul necunoscute. Putem remarca numai că, la sfîrşitul secolului al VII-lea al Romei, toată ţara pînă la Rin era pierdută pentru celţi, că boiii, care locuiseră probabil cîndva în Bavaria şi Boemia (II, p. 115), rătăceau în căutarea unei patrii şi că însăşi Pădurea Neagră (II, p. 115), stăpînită odinioară de helveţi, chiar dacă nu fusese încă ocupată de triburile germanice mai apropiate, era totuşi o ţară de graniţă pustie şi contestată, denumită mai tîrziu – poate chiar de pe acum – deşertul helvetic. Strategia barbară a germanilor de a se pune la adăpost de atacurile inamice prin pustiirea pe distanţa multor mile a ţinuturilor vecine pare să fi fost aplicată aici la scara cea mai largă. Dar germanii nu se opriseră la Rin. Se părea că invazia militară a cimbrilor şi teutonilor, la care participaseră înainte de toate triburile germanice, care se năpustiseră cu 50 de ani în urmă atît de năvalnic asupra Panoniei, Galiei, Italiei şi Hispaniei, să nu fi fost altceva decît o expediţie extraordinară de recunoaştere. La vest de Rin, îndeosebi pe cursul inferior al acestuia, diferite triburi germanice deveniseră deja sedentare; pătrunşi drept cuceritori, aceşti colonişti continuau să ceară ostatici de la vecinii lor gali, ca şi cum galii ar fi fost supuşii lor, şi să perceapă un tribut anual. Printre ei se aflau aduatucii care, fiind o parte a grupului cimbrilor (II, p. 126), deveniseră un canton însemnat, şi mai multe alte populaţii, cuprinse mai tîrziu sub numele de tungri, aşezate pe Meusa, în jurul Liègeului; chiar şi treverii (lîngă Trier) şi nervienii (în Hainaut), două dintre populaţiile cele mai mari şi mai puternice din acest ţinut, sînt desemnate de specialiştii în materie ca fiind populaţii germanice. Însă credibilitatea neîngrădită a acestor relatări trebuie pusă sub semnul întrebării întrucît, aşa cum remarcă Tacitus în legătură cu cele două populaţii menţionate mai sus, cel puţin în aceste ţinuturi, a fi de sînge german şi a nu aparţine naţiunii celtice desconsiderate era apreciat ca un fapt onorabil; dar populaţia din regiunea Scheldei, Meusei şi Mosellei pare, într-un fel sau altul, puternic amestecată cu elemente germanice sau aflată cel puţin sub influenţă germanică. Colonizările germanice în sine au fost poate de amploare redusă; ele n-au fost lipsite de importanţă, întrucît, în obscuritatea haotică ce domina în această perioadă în rîndul populaţiilor de pe malul drept al Rinului, putem recunoaşte totuşi foarte bine că, pe urmele acelor avanposturi, mase germanice mai mari erau gata să traverseze Rinul. Ameninţată din două părţi de dominaţia străină şi divizată în interior, nefericita naţiune celtică putea să prevadă că îşi va găsi cu greu echilibrul pentru a se salva prin forţe proprii. Fărîmiţarea şi decăderea pe care aceasta a generat-o fusese istoria ei de pînă atunci. Cum era posibil ca o naţiune care nu se putea mîndri cu o zi asemănătoare celor de la Maraton şi Salamina, Aricia şi Cîmpiile Raudiene, o naţiune care nici în epoca vigorii ei nu întreprinsese vreo tentativă de a nimici Massalia printr-o acţiune comună să se apere acum, cînd se lăsase înserarea, în faţa unor inamici atît de teribili?

Cu cît celţii erau mai puţin capabili să ţină piept singuri germanicilor, cu atît romanii aveau motive mai serioase pentru a observa cu grijă conflictele care angajau cele două naţiuni. Chiar dacă ei nu fuseseră implicaţi pînă acum în mod direct în aceste mişcări, erau totuşi cît se poate de interesaţi de deznodămîntul lor. Cum este firesc, situaţia internă a naţiunii celtice se împletise, într-un mod rapid şi complex, cu relaţiile ei externe. Aşa cum în Grecia partidul lacedemonean s-a aliat cu Persia împotriva Atenei, la fel şi romanii, de la prima lor intervenţie în ţinuturile situate dincolo de Alpi împotriva arvernilor, pe atunci forţa principală în rîndul celţilor sudici, găsiseră sprijin la rivalii acestora întru hegemonie, eduii; cu ajutorul acestor noi „fraţi ai naţiunii romane”, ei nu numai că-şi supuseseră o mare parte din teritoriul propriu-zis al arvernilor, dar determinară, prin influenţa lor, şi trecerea hegemoniei de la arverni asupra eduilor în Galia rămasă liberă. Dar dacă naţionalitatea grecilor fusese ameninţată numai dintr-o singură parte, celţii se vedeau asaltaţi concomitent de două naţiuni inamice şi era firesc ca salvarea în faţa uneia să fie căutată cu sprijinul celeilalte şi ca, dacă o partidă a celţilor se raliase romanilor, adversarii ei să se fi aliat în schimb cu germanii. Acesta era îndeosebi cazul belgilor, care, datorită vecinătăţii şi multiplelor întrepătrunderi, se apropiau de germanii de dincolo de Rin şi care, datorită culturii lor mai puţin dezvoltate, se puteau simţi rudă bună cu suebul străin cel puţin în aceeaşi măsură ca şi cu instruitul concetăţean alobrog sau helvet. Dar şi celţii sudici, însemnatul canton al sequanilor (în jurul Besançonului), aflîndu-se, cum am menţionat deja, în fruntea partidei antiromane, aveau toate motivele să-i cheme tocmai acum pe germani împotriva romanilor de care se simţeau ameninţaţi în primul rînd. Guvernarea delăsătoare a senatului şi semnele revoluţiei care se pregătea la Roma şi care nu rămăseseră necunoscute celţilor păreau să indice momentul potrivit pentru a se elibera de influenţa romană şi pentru a-i umili mai întîi pe clienţii acestora, eduii. Ruptura dintre cele două cantoane se produsese din cauza vămilor de pe Saône care separa teritoriul eduilor de cel al sequanilor şi, în jurul anului 681 (73), principele Ariovist, condotier al sequanilor, trecu Rinul cu aproximativ 15.000 de oameni înarmaţi. Cu sorţi schimbători, războiul se întinse pe durata mai multor ani; în general, rezultatele au fost nefavorabile pentru edui. În sfîrşit, conducătorul lor Eporedix chemă întreaga clientelă sub arme şi se îndreptă cu o superioritate zdrobitoare împotriva germanilor; însă aceştia refuzară bătălia cu îndărătnicie şi se retraseră în păduri şi mlaştini. Abia cînd clanurile, obosite de aşteptare, începură să părăsească armata, germanii apărură în cîmp deschis. Ariovist cîştigă bătălia la Admagetobriga, unde floarea cavalerilor edui rămase pe cîmpul de bătălie. Eduii, nevoiţi după această înfrîngere să încheie pacea în condiţiile impuse de către învingător, au trebuit să renunţe la hegemonie şi să intre cu toţi aliaţii lor în clientela sequanilor; de asemenea, să plătească tribut sequanilor, sau mai degrabă lui Ariovist, şi să trimită ca ostatici pe copiii celor mai distinşi nobili ai lor; în fine, să se angajeze sub jurămînt că nu vor cere niciodată eliberarea acestor ostatici şi că nici nu vor provoca intervenţia romanilor. După toate aparenţele, această pace a fost încheiată în jurul anului 693 (61). Onoarea şi avantajul reclamau intervenţia romanilor; nobilul Divitiacus, conducătorul partidei romane din clanul eduilor, exilat acum din această cauză de către confraţii săi, merse în persoană la Roma pentru a solicita această intervenţie. Un avertisment şi mai grav a fost răscoala alobrogilor (693, 61; p. 148), vecinii sequanilor, neîndoielnic legată de aceste evenimente. Într-adevăr, guvernatorii din Galia primiră ordin să-i sprijine pe edui; se vorbea despre trimiterea consulilor şi a unor armate consulare dincolo de Alpi, dar senatul, care trebuia să decidă în primă instanţă asupra chestiunii, încunună pînă la urmă şi aici cuvintele mari cu fapte mici: insurecţia alobrogilor a fost reprimată prin forţa armelor, iar pentru edui nu numai că nu se făcu nimic, dar în anul 695 (59) Ariovist a fost trecut pe lista regilor prieteni ai Romei. Şeful militar german interpretă, fireşte, această atitudine ca o renunţare a romanilor la ţara celtică necucerită. În consecinţă, se simţi ca acasă şi începu să întemeieze un principat germanic pe pămînt galic. Numeroasele cete aduse de el, cele şi mai numeroase venite mai tîrziu din patrie la chemarea lui – s-a calculat că, pînă în anul 696 (58), 120.000 de germanici au trecut Rinul –, toată această puternică imigraţie a naţiunii germane care se revărsa torenţial în frumosul Occident prin ecluzele o dată deschise urma să devină sedentară aici, el edificînd pe această bază stăpînirea sa asupra ţării celtice. Nu se poate determina numărul aşezărilor germane întemeiate la îndemnul său pe malul stîng al Rinului; neîndoielnic, ele ocupau o suprafaţă întinsă, dar mai întinse erau proiectele sale. El îi trata pe celţi ca pe o naţiune supusă în întregime şi nu făcea nici o deosebire între diferitele cantoane. Înşişi sequanii, Ariovist traversînd Rinul ca generalul lor mercenar, ca şi cum ar fi fost şi ei inamici învinşi, au trebuit să-i cedeze o treime din marca lor – probabil Alsacia superioară, locuită mai tîrziu de triboci –, unde Ariovist se statornici cu ai săi pe o durată nelimitată; ulterior, ca şi cum acestea n-ar fi fost suficiente, li se ceru încă o treime pentru haruzii veniţi mai tîrziu. Se părea că Ariovist doreşte să preia în ţara celţilor rolul lui Filip al Macedoniei şi să joace rolul de stăpîn atît la celţii favorabili germanilor, cît şi la cei ataşaţi de romani. Apariţia energicului principe german într-o vecinătate atît de ameninţătoare, care trebuia să stîrnească deja, prin ea însăşi, cele mai serioase temeri ale romanilor, părea şi mai periculoasă în măsura în care nu era nicidecum un fenomen izolat. Şi usipeţii, şi tencterii stabiliţi pe malul drept al Rinului, obosiţi de necurmatele pustiiri ale teritoriului lor de către impetuoasele triburi ale suebilor, îşi părăsiseră teritoriile cu un an înaintea sosirii lui Caesar în Galia (695, 59), pentru a-şi căuta o nouă patrie la gurile Rinului. Aici ocupaseră deja partea de teritoriu a menapienilor, situată pe malul drept, şi putea fi prevăzută tentativa luării în stăpînire a celui stîng. Mai departe, între Colonia şi Mainz se adunau cete suebe care ameninţau să apară, ca oaspeţi nepoftiţi, în cantonul celtic al treverilor situat pe partea opusă. În sfîrşit, şi teritoriul clanului celtic situat în extremitatea estică, cel al numeroşilor şi războinicilor helveţi, era tulburat tot mai frecvent de către germani, astfel încît helveţii – care sufereau probabil deja de o suprapopulare în urma refluxului coloniştilor lor dinspre ţinuturile pierdute de la nord de Rin, fiind ameninţaţi pe deasupra cu izolarea completă de triburile înrudite din cauza stabilirii lui Ariovist în teritoriul sequanilor – luară hotărîrea desperată de a părăsi voluntar teritoriul lor deţinut pînă atunci în favoarea germanilor şi de a cîştiga la vest de Jura o ţară mai extinsă şi mai fertilă şi, totodată, după posibilităţi, şi hegemonia în Galia centrală. Acesta era un plan pe care unele districte îl concepuseră şi încercaseră să-l realizeze deja în timpul invaziei cimbrilor (II, p. 120). Rauracii, al căror teritoriu (Basel şi Alsacia sudică) era ameninţat într-un mod asemănător, apoi rămăşiţele boiilor, care fuseseră mai demult siliţi de către germani să-şi părăsească patria şi care rătăceau acum fără ţel, şi alte triburi mai mici făcură cauză comună cu helveţii. Corpurile lor de recunoaştere ajunseră încă din anul 693 (61) dincolo de Jura şi chiar pînă în provincia romană; plecarea propriu-zisă nu mai putea fi mult amînată; neîndoielnic, colonişti germanici ar fi ocupat ţinutul atît de important dintre Lacul Constanţei şi Lacul Genevei, părăsit de către apărătorii săi. Triburile germanice se agitau de la izvoarele Rinului pînă la Oceanul Atlantic; întreaga linie a Rinului era ameninţată de ei; era un moment asemănător celui în care alemanii şi francii s-au aruncat împotriva imperiului aflat în decădere al Cezarilor şi se părea că acum se va înfăptui împotriva celţilor ceea ce se va reuşi o jumătate de mileniu mai tîrziu, împotriva romanilor.

În aceste împrejurări, noul guvernator Gaius Caesar sosi în primăvara anului 696 (58) în Gallia Narbonensis, adăugată printr-un decret al senatului guvernării sale iniţiale, care cuprindea Galia Cisalpină, alături de Istria şi Dalmaţia. Magistratura sa, care-i fusese încredinţată mai întîi pentru cinci ani (pînă la sfîrşitul anului 700, 54), apoi, în anul 699 (55), pentru alţi cinci ani (pînă la sfîrşitul anului 705, 49), îi dădea dreptul să desemneze 10 locotenenţi de rang propretorian şi – cel puţin conform interpretării sale – să-şi completeze după cum credea de cuviinţă legiunile sau să formeze altele noi din populaţia de cetăţeni ai teritoriului ce-i dădea ascultare, numeroasă îndeosebi în Galia Cisalpină. Armata pe care o preluă în cele două provincii cuprindea patru legiuni instruite şi deprinse cu războiul, a şaptea, a opta, a noua şi a zecea, sau cel mult 24.000 de soldaţi, ca trupe de linie, la care se adăugau, ca de obicei, contingentele supuşilor. Cavaleria şi trupele uşoare erau completate, de altfel, cu cavaleri din Hispania şi arcaşi şi prăştieri numizi, cretani, baleari. Statul-major al lui Caesar, elita democraţiei din capitală, cuprindea, alături de un număr considerabil de tineri bărbaţi nobili inutili, cîţiva ofiţeri capabili, precum Publius Crassus, fiul mai tînăr al vechiului aliat politic al lui Caesar, şi Titus Labienus, care, ca locotenent fidel, îl urmase pe conducătorul democraţiei din for pe cîmpul de bătălie. Caesar nu primise sarcini precise; pentru un bărbat clarvăzător şi curajos ele depindeau de împrejurări. Şi aici era necesar să se recupereze timpul pe care senatul îl pierduse, înainte de toate, trebuind să fie stăvilit torentul migraţiei germane. Tocmai acum începu invazia helvetică, strîns împletită cu cea germană şi pregătită de ani de zile. Pentru a nu-şi abandona casele în favoarea germanilor şi pentru a-şi înlătura posibilitatea reîntoarcerii, helveţii îşi incendiaseră oraşele şi cătunele, iar lungile lor coloane de care, pline cu femei, copii şi partea cea mai preţioasă din bunurile lor mobile, sosiră din toate părţile la Lacul Leman, lîngă Genava (Geneva), unde ei şi aliaţii lor îşi dăduseră întîlnire pentru ziua de 28 martie a acestui an. După propriul calcul, numărul întregii mase se ridica la 368.000 de capete, dintre care aproximativ o pătrime era în stare să poarte armele. Potrivit hotărîrii conducătorilor, Munţii Jura, care se întind de la Rin pînă la Ron, închizînd ţinutul helvetic aproape în întregime spre vest şi ale căror defilee înguste erau pe cît de nefavorabile pentru trecerea unei asemenea caravane, pe atît de favorabile pentru apărare, trebuiau ocoliţi în direcţia sudică, drumul spre vest urmînd să fie deschis acolo unde Ronul străpungea lanţul muntos, între partea sud-vestică şi cea mai înaltă a Jurei şi Munţii Savoiei, lîngă actualul Fort de l’Écluse. Însă pe malul drept, stîncile şi prăpăstiile se apropie aici atît de mult de rîu, încît rămîne doar o potecă îngustă, uşor de blocat, iar sequanii, care stăpîneau acest mal, puteau să le închidă oricînd helveţilor trecătoarea, fără dificultate. De aceea, ei au preferat traversarea pe malul stîng al alobrogilor, deasupra defileului Ronului, pentru ca, mai în aval, acolo unde Ronul intră în cîmpie, să treacă din nou pe malul drept şi să-şi continue drumul spre şesul Galiei occidentale, unde pribegii aleseseră ca patrie nouă fertilul canton al santonilor (Saintonge, valea rîului Charente), situat lîngă Oceanul Atlantic. Acest marş, acolo unde se desfăşura pe malul stîng, trecea prin teritoriul roman; Caesar, potrivnic ideii aşezării helveţilor în Galia occidentală, era ferm hotărît să nu le permită trecerea. Dar trei din cele patru legiuni ale sale erau cantonate departe, la Aquileia. Cu toate că trecu în grabă la concentrarea miliţiilor provinciei transalpine, părea aproape imposibil să se împiedice, cu o armată atît de redusă, traversarea numeroasei mulţimi a celţilor pe malul celălalt al Ronului, pe o distanţă de mai bine de trei mile germane de la punctul de lîngă Lacul Leman pînă la defileu. Datorită tratativelor cu helveţii, care doreau să traverseze fluviul şi să mărşăluiască prin teritoriul alobrogilor în mod paşnic, Caesar cîştigă însă un răgaz de 15 zile, folosit pentru distrugerea podului peste Ron de la Genava (Geneva) şi blocarea malului sudic printr-un val de aproape patru mile germane lungime; aceasta a fost prima aplicare a sistemului, folosit ulterior la o scară atît de mare de către romani, de a închide graniţa imperiului, din punct de vedere militar, printr-un lanţ de tranşee legate unele de altele prin valuri şi şanţuri. Încercările helveţilor de a trece pe malul celălalt în diferite locuri cu ajutorul bărcilor sau prin vaduri au fost împiedicate de către romanii retraşi în liniile acestea, helveţii fiind siliţi să renunţe la traversarea rîului. Partida din Galia opusă romanilor care spera să obţină prin helveţi un sprijin puternic, îndeosebi căpetenia eduilor Dumnorix, fratele lui Divitiacus şi şeful partidei naţionale în cantonul său, aşa cum fratele lui se afla în fruntea partidei romane, le mijloci în schimb trecerea prin trecătorile Jurei şi teritoriul sequanilor. Romanii nu aveau nici un temei legal pentru a interzice acest lucru; dar expediţia helveţilor implica în cazul lor şi alte interese, mai importante decît problema integrităţii formale a teritoriului roman. Aceste interese puteau fi respectate numai dacă Caesar, în loc să se limiteze, aşa cum procedaseră toţi guvernatorii senatului şi aşa cum procedase Marius însuşi (II, p. 126), la modesta misiune de supraveghere a graniţelor, trecea graniţa consacrată a imperiului în fruntea unei armate considerabile. Caesar nu era generalul senatului, ci al statului; el nu şovăi. De la Genava se deplasă imediat în persoană în Italia şi, cu vestita-i rapiditate, aduse cele trei legiuni cantonate acolo, precum şi două legiuni de recruţi nou-formate. El unifică aceste trupe cu corpurile staţionate lîngă Genava şi traversă Ronul cu toate forţele. Apariţia sa neaşteptată în teritoriul eduilor aduse aici, bineînţeles, partida romană din nou la conducere, fapt important mai ales pentru aprovizionare. El îi găsi pe helveţi preocupaţi cu traversarea Saônei şi cu trecerea din ţinutul sequanilor în cel al eduilor; cei care se aflau încă pe malul stîng al Saônei, mai ales corpul tigorinilor, au fost surprinşi şi nimiciţi de către romanii care înaintau cu rapiditate. Grosul coloanei trecuse însă deja pe malul drept al rîului. Caesar îi urmări şi în 24 de ore trecu rîul, lucru pe care dezordonata masă a helveţilor nu-l putuse face în 20 de zile. Helveţii, obligaţi să renunţe la marşul lor spre vest din cauza traversării rîului de către romani, se îndreptară spre nord, neîndoielnic în speranţa că Caesar nu va îndrăzni să-i urmeze mult în Galia interioară şi cu intenţia de a-şi atinge din nou ţelul propriu-zis după ce romanii vor fi renunţat la urmărire. Timp de 15 zile, armata romană mărşălui în urma celei inamice, aflîndu-se în permanenţă la o distanţă de aproximativ o milă germană şi aşteptînd momentul favorabil pentru a ataca masa inamică spre a obţine victoria şi nimicirea ei. Dar momentul acesta nu se ivi; oricît de anevoios înainta caravana helvetică, conducătorii ei ştiau să prevină un atac prin surprindere şi se dovediră aprovizionaţi din plin şi bine informaţi de către iscoadele lor despre orice mişcare din tabăra romană. În schimb, romanii începură să ducă lipsă de cele necesare, îndeosebi după ce helveţii se îndepărtaseră de Saôna, încetînd astfel transportul fluvial. Absenţa proviziilor promise de către edui, care era cauza principală a acestei situaţii dificile, trezea bănuieli, cu atît mai mult cu cît cele două armate se deplasau în continuare pe teritoriul lor. De asemenea, impunătoarea cavalerie romană, numărînd aproape 4.000 de cai, se dovedi a fi cu totul nesigură – lucru, desigur, explicabil, întrucît se compunea aproape în întregime din cavaleri celţi, îndeosebi din cavalerii eduilor comandaţi de cunoscutul inamic al romanilor, Dumnorix, Caesar însuşi preluîndu-i mai degrabă ca ostatici decît ca soldaţi. Existau temeiuri suficiente pentru a crede că o înfrîngere suferită din partea cavaleriei helvetice mult inferioare fusese provocată de edui şi că ei informau inamicul despre cursul evenimentelor din tabăra romană. Situaţia lui Caesar era dificilă; devenea limpede că partida patriotică celtică se putea impune chiar şi la edui, în ciuda alianţei lor oficiale cu Roma şi a intereselor particulare ale acestui canton ataşat de Roma. Ce s-ar întîmpla dacă ar continua înaintarea într-o ţară agitată şi dacă posibilităţile de comunicaţie deveneau tot mai grele? Armatele tocmai treceau prin apropierea capitalei eduilor, Bibracte (Autun); Caesar se hotărî să cucerească această localitate importantă înainte de a continua marşul în interiorul ţării şi este foarte probabil că intenţiona să renunţe cu totul la continuarea urmăririi şi să se stabilească aici. Atunci cînd, renunţînd la urmărire, el se întoarse spre Bibracte, helveţii crezură că romanii se pregăteau de retragere şi, la rîndul lor, îi atacară acum. Era tocmai ceea ce-şi dorea Caesar. Cele două armate se rînduiră pe două lanţuri colinare paralele; celţii începură bătălia, risipiră cavaleria romană înaintată în cîmpie şi se năpustiră spre legiunile romane aşezate de-a lungul pantei colinei; aici însă, trebuiră să se retragă în faţa veteranilor lui Caesar. Cînd romanii, profitînd de avantajul obţinut, coborîră la rîndul lor în cîmpie, celţii reluară ofensiva, un corp celtic de rezervă atacîndu-i concomitent din flanc. Împotriva acestuia se îndreptă rezerva coloanei romane de atac care îl separă de masa principală şi îl împinse spre bagaje şi tabăra de care, unde a fost lesne nimicit. Grosul armatei helvetice trebui să se replieze şi el pînă la urmă, fiind silit să se retragă în direcţia estică, opusă aceleia spre care o purta ţelul ei. În ziua aceasta a fost zădărnicit planul helveţilor de a-şi întemeia la Oceanul Atlantic o nouă patrie, ei fiind lăsaţi la discreţia învingătorului; dar şi pentru învingători fusese o zi cumplită. Caesar, care avea motive întemeiate pentru a nu se încrede întru totul în corpul său de ofiţeri, trimisese de la bun început toţi caii ofiţerilor în spatele frontului, pentru a nu lăsa alor săi îndoieli în privinţa necesităţii rezistenţei; într-adevăr, probabil că pierderea bătăliei ar fi însemnat nimicirea armatei romane. Trupele romane erau prea epuizate pentru a trece la urmărirea energică a celor învinşi; dar, în urma proclamaţiei lui Caesar, potrivit căreia el îi va trata pe toţi cei care îi vor sprijini pe helveţi ca inamici, asemenea acestora, armata inamică, oriunde ajungea, mai întîi în cantonul lingonilor (în apropiere de Langres), a fost lipsită de orice ajutor şi, fără provizii şi fără bagaje, stînjeniţi pe deasupra de masa de necombatanţi, helveţii au trebuit să se supună pînă la urmă generalului roman. Soarta învinşilor a fost relativ suportabilă. Eduii au fost îndemnaţi să-i aşeze pe boiii rătăcitori pe teritoriul lor, iar această aşezare a inamicilor învinşi în mijlocul celor mai puternice cantoane celtice aproape că echivala cu stabilirea unei colonii romane. Bineînţeles, restul helveţilor şi rauracilor, ceva mai mult de o treime din numărul celor plecaţi, au fost retrimişi în vechiul lor teritoriu pentru a apăra, sub suzeranitate romană, graniţa de pe Rinul superior împotriva germanilor. Romanii ocupară numai extremitatea sud-vestică a cantonului helvetic, transformînd aici mai tîrziu, pe ţărmul fermecător al Lacului Leman, vechiul oraş celtic Noviodunum (acum Nyon) într-o fortăreaţă de graniţă romană, „Colonia ecvestră iuliană” (Iulia Equestris).

Pe Rinul superior s-a prevenit aşadar invazia ameninţătoare a germanilor şi totodată a fost umilită partida celtică potrivnică romanilor. Pe Rinul mijlociu, unde germanii trecuseră deja cu ani în urmă pe malul stîng şi unde puterea lui Ariovist, rivala celei romane în Galia, se întindea pe zi ce trece tot mai mult, trebuia să se acţioneze în mod asemănător: pretextul a fost găsit cu uşurinţă. În comparaţie cu jugul care-i ameninţa sau care le fusese deja impus de către Ariovist, supremaţia romană putea să pară majorităţii celţilor de aici drept răul cel mai mic; minoritatea care-şi păstra ura faţă de romani nu se putea împotrivi. O adunare a poporului triburilor celtice din Galia centrală, ţinută sub influenţa romanilor, îi ceru generalului roman, în numele naţiunii celtice, ajutor împotriva germanilor. Caesar consimţi. La îndemnul său, eduii încetară plătirea tributului datorat prin tratat lui Ariovist şi cerură eliberarea ostaticilor; întrucît Ariovist îi atacă pe clienţii Romei din cauza încălcării prevederilor tratatului, Caesar folosi prilejul pentru a intra în tratative directe cu acesta, pretinzînd, în afara eliberării ostaticilor şi promisiunii de a păstra pacea cu eduii, şi angajamentul lui Ariovist de a nu mai chema germani de dincolo de Rin. Generalul german îi răspunse celui roman în baza sentimentului egalităţii depline în privinţa puterii şi a dreptului. Galia nordică i-ar fi revenit lui după acelaşi drept al războiului potrivit căruia romanilor le revenea cea sudică; aşa cum el nu-i împiedica pe romani să perceapă tribut de la alobrogi, la fel nici ei nu-l puteau opri să ceară impozite din partea supuşilor săi. În cursul negocierilor secrete de mai tîrziu se dovedi că principele era un bun cunoscător al realităţilor romane; el aminti de încurajările, care i-ar fi venit de la Roma, de a-l înlătura pe Caesar şi se oferi, dacă Caesar îi va lăsa Galia nordică, să-l sprijine pentru dobîndirea stăpînirii Italiei – aşa cum învrăjbirea naţiunii celtice îi deschisese drumul spre Galia, la fel, se pare, aştepta consolidarea stăpînirii sale asupra acesteia prin învrăjbirea celei italice. De secole romanii nu mai auziseră, ca acum, din partea unui comandant german astfel de cuvinte, expresie a puterii ce-şi afirmă independenţa, cu asprime şi îndrăzneală; cînd generalul roman, după obiceiul consacrat în cazul principilor clientelari, îi ceru să vină personal în faţa lui, acesta refuză fără ocolişuri să se prezinte. Cu atît mai puţin trebuia să se ezite acum: Caesar înainta neîntîrziat împotriva lui Ariovist. O spaimă profundă se răspîndi în rîndul trupelor sale, îndeosebi printre ofiţeri, cînd aflară că trebuie să lupte cu trupele germane de elită care de 14 ani nu făceau altceva; se părea că şi în tabăra lui Caesar se manifesta declinul profund al disciplinei romane militare şi morale şi că acest declin va provoca dezertarea şi răzmeriţa. Dar generalul, declarînd că, la nevoie, va ataca inamicul doar cu a zecea legiune, a ştiut nu numai să strîngă această legiune în jurul stindardelor printr-un apel la onoare, dar să şi înflăcăreze, prin spiritul de întrecere militară, şi celelalte legiuni şi să insufle trupelor ceva din propria energie. Fără să le dea răgaz pentru a se dezmetici, el le conduse în marşuri forţate mai departe şi avu norocul să ocupe înaintea lui Ariovist capitala sequanilor, Vesontio (Besançon). O întrevedere personală a celor doi generali, cerută de către Ariovist, nu pare să fi servit altui scop decît celui de a camufla un complot împotriva vieţii lui Caesar; numai armele puteau decide între cei doi stăpîni ai Galiei. Războiul stagna deocamdată. În Alsacia sudică, în apropiere de Mulhouse, la depărtare de o milă germană de Rin, cele două armate staţionau la o distanţă mică una de cealaltă, pînă cînd Ariovist, reuşind, printr-un marş de flanc, să ocolească tabăra romană, cu forţe superioare, ajunse în spatele ei şi întrerupse legăturile romanilor cu baza de operaţii şi de aprovizionare. Caesar încercă să iasă din această situaţie penibilă printr-o bătălie; Ariovist n-o acceptă însă. Generalul roman nu avu altă soluţie decît să repete, în ciuda inferiorităţii forţelor sale, mişcarea inamicului şi să-şi recîştige comunicaţiile trimiţînd două legiuni care, ocolind inamicul, să ocupe poziţii dincolo de tabăra germanilor, în timp ce patru legiuni trebuiau să rămînă pe loc. Ariovist, văzîndu-i pe romani divizaţi, încercă să asalteze tabăra, dar romanii îl respinseră. Sub impresia acestui succes, întreaga armată romană se pregăti pentru atac; şi germanii se aşezară în ordine de bătălie, într-o linie lungă, fiecare trib în parte avînd în spate, pentru îngreunarea fugii, carele armatei cu bagajele şi femeile. Aripa dreaptă a romanilor, sub conducerea lui Caesar însuşi, se năpusti cu furie asupra inamicului şi-l puse pe fugă, acelaşi lucru reuşi şi aripa dreaptă a germanilor. Cumpăna nu se clinti încă; dar, ca în multe alte lupte împotriva barbarilor, tactica rezervelor decise şi în cazul acesta în favoarea romanilor; a treia linie, pe care Publius Crassus o trimise la momentul oportun, restabili situaţia pe aripa stîngă şi astfel se decise victoria. Urmărirea a continuat pînă la Rin; numai puţini, printre ei şi regele, reuşiră să ajungă pe malul celălalt (696, 58). Cu o asemenea strălucită faptă a început dominaţia romană asupra falnicului fluviu pe care soldaţii italici îl vedeau pentru prima dată; printr-o singură bătălie norocoasă, linia Rinului era cucerită. Soarta aşezărilor germane de pe malul stîng al Rinului se afla în mîinile lui Caesar; învingătorul ar fi putut să le distrugă, dar n-o făcu. Cantoanele celtice învecinate, ale sequanilor, leucilor, mediomatricilor, nu erau nici capabile să se apere, dar nici nu inspirau încredere; germanii stabiliţi în aceste teritorii promiteau să devină nu numai viteji apărători de graniţă, dar şi supuşi mai buni ai Romei, întrucît se deosebeau de celţi prin naţionalitate, iar de confraţii lor de dincolo de Rin prin interesul de a-şi păstra noile aşezări; dată fiind poziţia lor izolată, nu puteau face altceva decît să se ataşeze de puterea centrală. Aici, ca pretutindeni, Caesar preferă inamicii învinşi amicilor suspecţi; el lăsă noile locuinţe germanilor aşezaţi de către Ariovist de-a lungul malului stîng al Rinului, tribocilor lîngă Strasbourg, nemetilor lîngă Speier, vangionilor lîngă Worms şi le încredinţă supravegherea graniţei Rinului împotriva compatrioţilor lor. Suebii, care ameninţaseră teritoriul treverilor pe Rinul mijlociu, se retraseră din nou, la vestea înfrîngerii lui Ariovist, în interiorul Germaniei, suferind de-a lungul marşului pierderi însemnate din partea populaţiilor din regiune.

Urmările acestei unice campanii au fost incalculabile, fiind resimţite la distanţă de milenii după aceea. Rinul devenise graniţa dintre teritoriul romanilor şi cel al germanilor. În Galia, care nu mai putea să se autoguverneze, romanii dominaseră pînă acum coasta de sud, germanii încercînd de curînd să se statornicească mai la nord. Ultimele evenimente arătaseră că Galia era destinată să intre nu parţial, ci în întregime sub suzeranitate romană şi că graniţa naţională pe care o reprezenta marele fluviu era menită să devină şi graniţă de stat. În timpurile sale cele mai bune, senatul nu-şi găsise odihna pînă cînd stăpînirea Romei nu atinsese graniţele naturale ale Italiei: Alpii, Marea Mediterană şi insulele cele mai apropiate. De o asemenea completare militară avea nevoie şi imperiul lărgit; dar guvernul actual lăsa aceasta pe seama hazardului şi se ocupa, în cel mai fericit caz, nu de posibilitatea apărării graniţelor, ci doar ca ele să nu necesite intervenţia lui nemijlocită. Acum se resimţea faptul că destinele Romei începuseră să fie conduse de un alt spirit şi un alt braţ.

Temelia edificiului viitor fusese zidită: erau încă multe de făcut pentru desăvîrşirea acestuia şi pentru a le impune galilor recunoaşterea dominaţiei romane, iar germanilor, recunoaşterea Rinului ca hotar. Ce-i drept, întreaga Galie centrală, de la graniţa romană pînă la Chartres şi Trier, în nord, se supuse noului stăpîn fără împotrivire, iar pe Rinul superior şi mijlociu nu era de aşteptat deocamdată vreun atac din partea germanilor. Dar ţinuturile nordice, atît cantoanele armoricane din Bretagne şi Normandia, cît şi confederaţia mai puternică a belgilor nu fuseseră afectate de loviturile îndreptate împotriva Galiei centrale şi nu se crezură obligate să se supună învingătorului lui Ariovist. La aceasta se adăugă, ceea ce s-a menţionat deja, că între belgi şi germanii de dincolo de Rin existau relaţii foarte strînse şi că la gurile Rinului triburi germanice se pregăteau de asemenea să traverseze fluviul. Din cauza acestor împrejurări, Caesar porni cu armata mărită acum la 8 legiuni, în primăvara anului 697 (57), împotriva cantoanelor belgice. În amintirea rezistenţei curajoase şi norocoase pe care, cu 50 de ani înainte, ele o opuseseră, unite împotriva cimbrilor (II, p. 126), la graniţa ţării şi aţîţaţi de patrioţii refugiaţi în număr mare din Galia centrală, confederaţia belgilor trimise primul ei contingent, 300.000 de bărbaţi înarmaţi, sub conducerea regelui suesionilor, Galba, la graniţa de sud, pentru a-l primi pe Caesar. Un singur canton, cel al puternicilor remi (lîngă Reims), văzu în această invazie a străinilor prilejul de a scăpa de sub guvernarea pe care suesionii, cu care se învecinau, o exercitau asupra lor şi se mulţumi să preia în nordul Galiei rolul pe care eduii îl jucaseră în Galia centrală. Armata romană şi cea belgică sosiră aproape în acelaşi timp pe teritoriul lor. Caesar nu încercă să angajeze bătălia cu un inamic viteaz şi de şase ori mai puternic; la nord de Aisne, în apropiere de actualul Pontavert, între Reims şi Laon, el îşi ridică tabăra pe un platou, inexpugnabil în parte datorită rîului şi mlaştinilor, în parte datorită şanţurilor şi redutelor amplasate în toate părţile, şi se mulţumi să împiedice, prin măsuri defensive, tentativele belgilor de a traversa Aisne şi a-i bloca astfel comunicaţiile. Dacă nutrea speranţa prăbuşirii grabnice a coaliţiei din cauza disproporţiei acesteia, nu se înşelase. Regele Galba era un bărbat onest, respectat de toţi; dar nu putea face faţă conducerii unei armate de 300.000 de oameni aflată pe teritoriu străin. Nu se înregistră nici un progres, iar proviziile se apropiau de sfîrşit; nemulţumirea şi dezbinarea începură să se răspîndească în tabăra confederaţilor. Îndeosebi belovacii, la fel de puternici ca şi suesionii şi deja iritaţi de faptul că nu le revenise lor comanda armatei confederate, nu mai puteau fi ţinuţi în frîu de cînd sosise ştirea că eduii, aliaţi ai romanilor, făceau pregătiri în vederea invadării teritoriului belovac. Se luă hotărîrea de a dizolva armata şi de a porni către casă; dacă ruşinea dicta ca fiecare canton să-şi asume obligaţia de a veni cu toate forţele în ajutorul aceluia care va fi atacat primul, asemenea stipulaţii, imposibile de tradus în practică, nu contribuiau decît la mascarea deplorabilă a destrămării la fel de deplorabile a confederaţiei. Era o catastrofă care ne aminteşte de cea din anul 1792, petrecută aproape în acelaşi loc; asemenea campaniei din Champagne, înfrîngerea a fost cu atît mai usturătoare cu cît nu s-a ajuns la bătălie. Conducerea defectuoasă a armatei aflate în retragere îi permise generalului roman s-o urmărească de parcă ar fi fost înfrîntă şi să nimicească o parte din contingentele rămase în urmă. Dar urmările victoriei nu se limitară numai la aceasta. În măsura în care Caesar pătrundea în interiorul cantoanelor vestice ale belgilor, ele se declarară, pe rînd, învinse aproape fără a opune rezistenţă: puternicii suesioni (lîngă Soissons), ca şi rivalii lor, belovacii (lîngă Beauvais) şi ambianii (lîngă Amiens). Văzînd maşinile de asediu, pe care nu le cunoşteau, turnurile care se îndreptau spre zidurile lor, oraşele îşi deschiseră porţile; cei care nu doreau să se supună stăpînului străin îşi căutară refugiu dincolo de mare, în Britannia. Dar în cantoanele estice sentimentul naţional era mai puternic. Viromanduii (lîngă Arras), atrebaţii (lîngă Saint-Quentin), aduatucii germani (lîngă Namur), dar mai ales nervienii (în Hainaut), cu clientela lor însemnată, inferiori suesionilor şi belovacilor ca număr, dar mult superiori acestora în privinţa vitejiei şi dragostei de patrie, încheiară o a doua alianţă, mai strînsă, şi-şi concentrară contingentele pe Sambra superioară. Iscoade celtice îi informau cu exactitate despre mişcările armatei romane; buna cunoaştere a locurilor, ca şi împrejmuirile înalte ridicate pretutindeni în aceste ţinuturi pentru a stăvili năvala hoardelor de tîlhari călare, care le bîntuiau frecvent, le permiseră aliaţilor să-şi ascundă de privirile romanilor manevrele întreprinse. Cînd aceştia ajunseră pe Sambra, în apropiere de Bavay, legiunile fiind ocupate cu ridicarea taberei pe terasamentul malului stîng, iar cavaleria şi infanteria uşoară cu recunoaşterea colinelor de vizavi, acestea din urmă au fost atacate pe neaşteptate de întreaga masă a miliţiilor inamice şi împinse în josul colinei, spre rîu. Într-o clipită, inamicul traversă rîul şi, cu o hotărîre care sfida moartea, asaltă înălţimile malului stîng. Legionarii ocupaţi cu ridicarea valurilor abia dacă mai găsiră timp să schimbe cazmaua cu sabia; soldaţii, mulţi fără coif, au trebuit să lupte acolo unde fuseseră surprinşi, fără linie de bătălie, fără plan, fără o comandă propriu-zisă, căci rapiditatea atacului şi terenul întretăiat de garduri înalte duseseră la pierderea legăturilor dintre detaşamente. În loc de o bătălie, se dezlănţui un număr de încăierări răzleţe. Labienus, aflat în fruntea aripii stîngi, îi respinse pe atrebaţi şi-i urmări pînă dincolo de rîu. Centrul roman îi împinse pe viromandui în josul pantei. Însă aripa dreaptă, unde se găsea generalul însuşi, a fost copleşită de nervienii mult mai numeroşi, cu atît mai uşor cu cît centrul, însufleţit de victoria sa, eliberase locul din flancul ei, nervienii ocupînd şi tabăra pe jumătate ridicată; se părea că amîndouă legiunile, înghesuite şi atacate din faţă şi pe flancuri, lipsite de majoritatea ofiţerilor şi de soldaţii lor cei mai buni, vor fi dispersate şi măcelărite. Oamenii de la bagaje şi trupele aliate se împrăştiară în toate direcţiile; din cavaleria celtică, escadroane întregi, precum contingentul treverilor, galopară de pe cîmpul de bătălie pentru a duce în patrie vestea bine-venită a înfrîngerii romanilor. Totul se afla în joc. Generalul însuşi puse mîna pe scut şi luptă în primele rînduri; exemplul său, încurajările sale, şi acum la fel de înflăcărate, readuseră ordinea în rîndul trupelor şovăielnice. Ele puteau să respire deja mai uşurate, stabilind cel puţin legătura dintre cele două legiuni ale acestei aripi, cînd le sosi ajutor: în parte de pe terasă, unde, între timp, ariergarda romană ajunsese cu bagajele, în parte de pe celălalt mal al rîului, unde Labienus pătrunsese pînă la tabăra inamică, o cucerise şi, văzînd, în fine, pericolul ameninţător de pe aripa dreaptă, trimitea acum a zecea legiune victorioasă în ajutorul generalului său. Nervienii, separaţi de aliaţii lor şi atacaţi din toate părţile, dovediră acum, cînd norocul îi părăsi, acelaşi eroism ca şi atunci cînd se crezuseră victorioşi; de pe grămezile de cadavre se luptară pînă la ultimul om. După aprecierea acestora, din cei 600 de senatori, numai trei supravieţuiră acestei zile. După această înfrîngere zdrobitoare, nervienii, atrebaţii şi viromanduii trebuiră să recunoască, vrînd-nevrînd, suzeranitatea romană. Aduatucii, veniţi prea tîrziu pentru a participa la lupta de pe Sambra, încercară, ce-i drept, să se menţină încă într-unul din oraşele lor cele mai puternice (pe dealul Falhize, pe Meusa, în apropiere de Huy), dar şi ei se supuseră în curînd. Un atac nocturn împotriva taberei romane, întreprins cu îndrăzneală chiar după predare, eşuă şi fu pedepsit de către romani cu o severitate teribilă. Clientela aduatucilor, alcătuită din eburonii aşezaţi între Meusa şi Rin şi alte triburi mai mici învecinate, a fost declarată independentă, însă aduatucii luaţi prizonieri au fost vînduţi la licitaţie, banii urmînd să fie vărsaţi în contul tezaurului roman. Se părea că fatalitatea care-i lovise pe cimbri urmărea şi această ultimă rămăşiţă a lor. În cazul celorlalte triburi supuse, Caesar se mulţumi să le impună o dezarmare generală şi trimiterea de ostatici. Fireşte, remii deveniră cantonul conducător în Galia belgică, aşa cum eduii erau în cea centrală; iar în acesta din urmă, mai multe clanuri ostile eduilor intrară mai degrabă în clientela remilor. Numai îndepărtatele cantoane maritime ale morinilor (Artois) şi menapienilor (Flandra şi Brabant) şi ţinutul dintre Schelda şi Rin, locuit în cea mai mare parte de către germani, scăpaseră deocamdată de invazia romană şi se bucurau încă de libertatea moştenită.

Veni rîndul cantoanelor armoricane. Publius Crassus fusese trimis aici cu un corp roman încă din toamna anului 697 (57) şi reuşi să obţină supunerea şi trimiterea de ostatici din partea veneţilor care, fiind stăpînii porturilor din actualul Morbihan şi ai unei flote apreciabile, ocupau, în ceea ce priveşte navigaţia şi comerţul, locul fruntaş printre cantoanele celtice şi în general printre districtele de coastă situate între Loara şi Sena. Dar remuşcările nu întîrziară. Cînd, în iarna următoare (697/698, 57/56), sosiră ofiţeri în ţinuturile acestea pentru a impune rechiziţii de grîu, ei au fost reţinuţi de către veneţi drept contra-ostatici. Exemplul dat a fost urmat cu rapiditate nu numai de cantoanele armoricane, dar şi de cele maritime ale belgilor, rămase încă independente; acolo unde, ca în unele cantoane ale Normandiei, sfatul comunităţii refuza să se alăture insurecţiei, el era măcelărit de mulţimea care se ataşa cu un zel sporit cauzei naţionale. Întreaga coastă, de la estuarul Loarei pînă la cel al Rinului, se revoltă împotriva Romei; cei mai hotărîţi patrioţi din toate cantoanele celtice se grăbiră spre acest loc pentru a participa la marea acţiune de eliberare; ei se bizuiră pe răscoala întregii confederaţii belgice, pe ajutorul din Britannia, pe invazia germanilor de dincolo de Rin. Caesar îl trimise pe Labienus cu întreaga cavalerie la Rin, pentru a menţine liniştea în ţinutul belgic aflat în agitaţie şi, la nevoie, pentru a respinge tentativele germanilor de a traversa Rinul; un alt locotenent, Quintus Titurius Sabinus, se îndreptă cu trei legiuni spre Normandia, acolo unde se concentra masa principală a insurgenţilor. Dar veritabilul centru al insurecţiei se afla pe teritoriul puternicilor şi inteligenţilor veneţi; împotriva acestora se îndreptă atacul principal, atît pe mare, cît şi pe uscat. Flota, formată în parte din corăbiile cantoanelor celtice supuse, în parte dintr-un număr de galere romane construite în grabă pe Loara şi echipate cu vîslaşi din provincia narbonensă, era comandată de locotenentul Decimus Brutus; Caesar însuşi pătrunse pe teritoriul veneţilor cu floarea infanteriei sale. Aici însă era deja aşteptat şi, pe cît de abil, pe atît de hotărît, veneţii se folosiră de avantajul oferit de terenul din Bretagne şi de apreciabila lor putere maritimă. Regiunea era accidentată şi săracă în cereale, iar oraşele erau situate în cea mai mare parte pe stînci şi promontorii, accesibile dinspre continent numai prin bancuri greu de trecut; aprovizionarea, ca şi asediul erau la fel de dificile pentru armata care ataca dinspre uscat, în timp ce celţii puteau lesne asigura oraşelor lor toate cele necesare şi realiza, în cazul cel mai grav, evacuarea acestora cu ajutorul corăbiilor lor. Legiunile îşi iroseau timpul şi forţele cu asediul localităţilor venete, pentru ca, pînă la urmă, să vadă cum roadele victoriei lor erau zădărnicite de traficul maritim. Aşadar, cînd flota romană, reţinută de furtuni mult timp în estuarul Loarei, sosi în fine în faţa ţărmului breton, i se încredinţă misiunea de a decide conflictul printr-o bătălie navală. Celţii, conştienţi de superioritatea lor în această privinţă, îşi conduseră flota împotriva celei comandate de către Brutus. Numărînd 240 de vele, mult mai multe decît puteau opune romanii, flota dispunea de veliere solid construite, cu bordul înalt şi plate, mai adecvate valurilor înalte ale Oceanului Atlantic decît joasele galere cu rame ale romanilor, uşoare şi cu carenele ascuţite. Nici proiectilele şi nici podurile de abordaj ale romanilor nu puteau atinge puntea înaltă a corăbiilor inamice, iar împotriva puternicelor nervuri de stejar rostrele de fier se dovediră cu totul neputincioase. Dar cu ajutorul unor coase legate de prăjini lungi, corăbierii romani tăiară frînghiile cu care vergile erau fixate de catarge; şi velele se prăbuşiră, iar întrucît celţii n-au ştiut să repare în grabă stricăciunea, navele deveniră nişte epave, la fel cum se întîmplă şi astăzi cînd se prăbuşeşte catargul; acum, printr-un atac comun, bărcile romane reuşiră să captureze cu uşurinţă corăbiile inamice grav afectate. Cînd galii îşi dădură seama de această manevră, încercară să se îndepărteze de coastă, unde angajaseră lupta cu romanii, şi să ajungă în larg, unde galerele romane nu i-ar mai fi putut urmări; dar, spre nenorocirea lor, surveni deodată o acalmie absolută şi imensa flotă, pentru a cărei echipare cantoanele maritime îşi cheltuiseră toate resursele, a fost nimicită aproape în întregime de către romani. Astfel, această bătălie navală – conform mărturiilor istorice, cea mai veche desfăşurată în Oceanul Atlantic –, ca şi cea de la Mylae (I, pp. 358-359), cu 200 de ani înainte, a fost decisă în favoarea romanilor, în ciuda împrejurărilor nefavorabile, datorită unei soluţii ingenioase impuse de necesitate. Consecinţa victoriei cîştigate de Brutus a fost predarea veneţilor şi a întregii Bretagne. Mai degrabă pentru a impune în faţa naţiunii celtice, după atîtea dovezi de clemenţă în cazul supuşilor, acum printr-un exemplu de o severitate teribilă împotriva celor îndărătnici, decît pentru a pedepsi încălcarea tratatului şi arestarea ofiţerilor romani, Caesar dădu ordin ca întregul sfat al comunităţii să fie executat şi ca toţi locuitorii cantonului venet să fie vînduţi ca sclavi pînă la ultimul om. Prin această soartă îngrozitoare, ca şi prin inteligenţa şi patriotismul lor, veneţii, mai mult decît oricare dintre clanurile celtice, şi-au cîştigat dreptul la simpatia posterităţii. Între timp, în faţa contingentelor statelor maritime concentrate la Canal, Sabinus folosi aceeaşi tactică prin care Caesar învinse miliţiile belgice cu un an în urmă pe Aisne. El se menţinu în defensivă pînă cînd nerăbdarea şi lipsurile se făcură simţite în rîndurile inamicilor; şi atunci, prin inducerea lor în eroare cu privire la starea şi valoarea trupelor sale şi mai ales speculîndu-le nerăbdarea, el a ştiut să-i ademenească la pregătirea unui asalt pripit împotriva taberei romane şi astfel să-i înfrîngă; acest eveniment antrenă dizolvarea miliţiilor şi supunerea ţinutului pînă la Sena. Numai morinii şi menapienii continuau să se sustragă suzeranităţii romane. Pentru a le obliga la aceasta, Caesar apăru şi la graniţele lor; dar, avertizaţi de experienţa compatrioţilor lor, aceştia au evitat începerea ostilităţilor la hotarele ţării şi s-au retras în pădurile care se întindeau pe atunci aproape fără întrerupere de la Ardenne pînă la Marea Nordului. Romanii încercară să-şi croiască drum cu securea, copacii doborîţi fiind stivuiţi de ambele părţi drept garduri de apărare în cazul unor atacuri inamice; dar însuşi Caesar, oricît de temerar ar fi fost, consideră, după cîteva zile de marş istovitor, că ar fi mai bine dacă ar ordona retragerea, mai ales că iarna se apropia, cu toate că fusese supusă doar o mică parte a morinilor şi nici nu se ajunsese la menapienii mai puternici. În anul următor (699, 55), în timp ce Caesar era ocupat în Bretagne, cea mai mare parte a armatei a fost trimisă din nou împotriva acestor populaţii; dar şi această expediţie rămase fără rezultate hotărîtoare. Cu toate acestea, rezultatul ultimelor expediţii a însemnat supunerea aproape completă a Galiei. Dacă Galia centrală o acceptase fără rezistenţă, cantoanele belgice fuseseră silite să recunoască suzeranitatea romană în urma campaniei din anul 697 (57), iar cantoanele maritime în urma celei din anul care a urmat. Speranţele uriaşe cu care patrioţii celţi începuseră ultima campanie nu se împliniseră însă nicăieri. Nici germanii şi nici britanii nu veniseră în ajutorul lor, iar în Belgica, prezenţa lui Labienus fusese suficientă pentru a împiedica reînceperea luptelor din anul precedent.

Aşadar, în timp ce continua să unifice teritoriul roman din Occident într-un întreg, Caesar nu neglijă să deschidă ţinutului de curînd supus – destinat doar să completeze golul teritorial existent între Hispania şi Italia – comunicaţiile, atît cu patria italică, cît şi cu provinciile hispanice. Ce-i drept, legătura dintre Galia şi Italia fusese simţitor înlesnită prin construirea drumului militar peste Mont Genèvre (p. 22) de către Pompeius (677, 77); dar, din momentul în care întreaga Galie se supuse romanilor, era necesară o cale mai scurtă care, pornind din Valea Padului, să nu traverseze creasta Alpilor în direcţia vestică, ci în cea nordică, stabilind legătura între Italia şi Galia centrală. Negustorul folosea de mult drumul care conduce peste Marele St. Bernhard, prin Wallis, pînă la Lacul Leman; pentru a domina acest drum, Caesar ocupă Octodurum (Martigny) încă din toamna anului 697 (57) prin Servius Galba, aducîndu-i sub ascultare pe locuitorii Wallisului, ceea ce, fireşte, nu putuse fi împiedicat, ci numai întîrziat din cauza curajoasei rezistenţe a acestor munteni. Pentru a asigura legătura cu Hispania, Publius Crassus a fost trimis în anul următor (698, 56) în Aquitania cu misiunea de a obliga triburile iberice care locuiau acolo să recunoască stăpînirea romană. Misiunea nu era lipsită de dificultate : iberii erau mai uniţi decît celţii şi ştiau să înveţe de la inamici mai bine decît aceştia din urmă. Triburile de dincolo de Pirinei, îndeosebi destoinicii cantabri, trimiseră contingente compatrioţilor lor ameninţaţi; acestea erau însoţite de ofiţeri experimentaţi care, formaţi sub conducerea lui Sertorius după modelul roman, introduseră, în măsura posibilităţilor, în armata aquitană, impunătoare deja prin numărul şi curajul său, principiile artei militare romane, mai ales pe cel al ridicării taberei. Dar excelentul ofiţer care se afla în fruntea romanilor ştiu să învingă toate greutăţile şi, după cîteva bătălii viu disputate, dar norocos cîştigate, izbuti să constrîngă la supunere populaţiile de la Garonne pînă aproape de Pirinei.

Cu cîteva excepţii puţin notabile, Caesar îşi atinsese unul dintre ţelurile pe care şi le propusese, supunerea Galiei, în măsura în care acesta putea fi atins prin forţa armelor. Cealaltă jumătate a operei începute de către Caesar avea încă o cale destul de lungă pînă la desăvîrşire, iar germanii nu erau încă nicidecum obligaţi să recunoască pretutindeni Rinul drept graniţă. Tocmai acum, în iarna anilor 698/699 (56/55), avusese loc o nouă traversare de graniţă pe cursul inferior al fluviului, unde romanii nu pătrunseseră încă. Triburile germane ale usipeţilor şi tencterilor, ale căror tentative de a trece Rinul în ţinutul menapienilor au fost menţionate mai sus (p. 162), înşelînd vigilenţa adversarilor printr-o retragere simulată, reuşiseră totuşi, în fine, să traverseze fluviul pe vasele menapienilor – o masă enormă care s-ar fi ridicat, incluzînd femeile şi copiii, la 430.000 de suflete. Ei bîntuiau încă, se pare, în ţinuturile de la Nymwegen şi Kleve; dar se zvonea că, urmînd îndemnurile partidei patriotice a celţilor, intenţionau să pătrundă în interiorul Galiei; acest zvon era întărit de faptul că cetele lor de călăreţi cutreierau deja meleagurile pînă la graniţa treverilor. Însă cînd Caesar sosi cu legiunile sale în faţa lor, emigranţii epuizaţi nu păreau să-şi dorească noi lupte, ci erau mai degrabă dispuşi să ceară de la romani pămînt, dornici să-l cultive în pace sub suzeranitatea lor. În timp ce se purtară tratative asupra acestei probleme, în sufletul generalului roman se insinuă bănuiala că germanii caută să cîştige timp, pînă cînd se vor fi întors cetele detaşate de călăreţi. Nu se poate spune dacă ea a fost întemeiată sau nu; un atac întreprins de un corp inamic împotriva avangardei sale, în ciuda armistiţiului stipulat, îi întări bănuiala şi, îndîrjit din cauza pierderilor simţitoare, Caesar se crezu îndreptăţit să ignore orice considerente ale dreptului popoarelor. Cînd, în dimineaţa următoare, principii şi bătrînii germanilor apărură în tabăra romană pentru a scuza atacul întreprins fără ştirea lor, ei au fost reţinuţi, iar mulţimea nebănuitoare, lipsită de conducătorii ei, a fost atacată prin surprindere de armata romană. A fost mai degrabă o vînătoare de oameni decît o bătălie; cei care nu căzură sub sabia romanilor se înecară în Rin. Aproape numai diviziile detaşate în timpul atacului scăpară de masacru şi ajunseră de partea cealaltă a Rinului, unde sugambrii le oferiră loc de refugiu pe teritoriul lor, după toate probabilităţile pe Lippe. Conduita lui Caesar faţă de aceşti imigranţi germani a fost aspru şi pe drept criticată în senat; dar oricît de puţin putea fi scuzat generalul, incursiunile germanilor au fost stăvilite energic. Caesar însă crezu de cuviinţă să facă încă un pas şi să conducă legiunile dincolo de Rin. Nu-i lipseau relaţiile în zonă. Pe această treaptă de civilizaţie, germanii erau încă lipsiţi de orice coeziune naţională; sub aspectul fărîmiţării politice, chiar dacă nu şi din alte motive, ei erau egalii celţilor. Ubii (pe Sieg şi Lahn), tribul germanic cel mai civilizat, deveniseră de curînd supuşii şi tributarii unui puternic canton sueb din interiorul ţării şi prin soli îi ceruseră lui Caesar, încă din anul 697 (57), să-i elibereze de sub dominaţia suebă, aşa cum îi eliberase pe gali. Caesar nu intenţiona să dea curs în mod serios acestei invitaţii care l-ar fi angajat în acţiuni nesfîrşite; pentru a împiedica apariţia armatelor germane dincoace de Rin, i se părea totuşi util ca măcar cele romane să se arate dincolo de fluviu. Protecţia pe care usipeţii şi tencterii o găsiseră la sugambri oferi un pretext convenabil pentru aceasta. În acest ţinut, foarte probabil între Koblenz şi Andernach, Caesar construi un pod de bîrne peste Rin şi-şi conduse legiunile din teritoriul treverilor în cel al ubiilor. Unele cantoane mai mici se supuseră; însă sugambrii, împotriva cărora, înainte de toate, era îndreptată expediţia, se retraseră în timp ce armata romană înainta în interiorul ţării împreună cu clienţii ei. Într-un mod asemănător, puternicul canton sueb care-i ameninţa pe ubi, poate acelaşi care apare mai tîrziu sub numele de chatti, evacuă mai întîi districtele învecinate cu teritoriul ubian, aducîndu-i pe necombatanţi în siguranţă, în timp ce toate contingentele combatante urmau să se întîlnească în centrul cantonului. Generalul roman nu avea nici motive şi nici dorinţa de a primi această provocare; el îşi atinse în esenţă scopul, urmărind, în parte, recunoaşterea regiunii, în parte, după posibilităţi, intimidarea, printr-o expediţie pe malul celălalt al Rinului, a germanilor sau cel puţin a celţilor şi concetăţenilor din patrie. După o staţionare de 18 zile pe malul drept al Rinului, el sosi din nou în Galia, distrugînd în urma sa podul de peste Rin (699, 55).

Mai rămîneau celţii din insule. Avînd în vedere strînsele relaţii dintre aceştia şi celţii de pe continent, mai ales cantoanele maritime, este de înţeles că ei participaseră cel puţin prin simpatiile lor la rezistenţa naţională; chiar dacă nu îşi sprijiniseră efectiv patrioţii cu arma în mînă, ofereau totuşi celor care nu mai erau în siguranţă în patria lor un refugiu onorabil pe insula apărată de mare. Aceasta constituia într-adevăr un pericol, dacă nu pentru prezent, cel puţin pentru viitor; părea prudent nu să se întreprindă cucerirea insulei, ci să se transforme şi în cazul acesta defensiva în ofensivă şi să se arate insularilor, printr-o debarcare pe coasta lor, că braţul romanilor ajungea şi dincolo de Canal. Primul ofiţer roman care ajunse în Bretagne, Publius Crassus, navigase deja de acolo la „Insulele cositorului”, aflate la extremitatea vestică a Angliei (Insulele Scilly), în anul 697 (57). În vara anului 699 (55), Caesar traversă el însuşi Canalul, acolo unde se îngustează cel mai mult, cu numai două legiuni. Găsind ţărmul apărat de trupe inamice, navigă mai departe; dar carele de luptă britane se deplasară pe uscat tot atît de repede ca şi galerele romane pe mare şi doar cu mari dificultăţi şi sub protecţia corăbiilor de război care creau spaţii libere pe coastă cu ajutorul catapultelor şi săgeţilor arcaşilor, soldaţii romani reuşiră să ajungă, unii prin apă, alţii în bărci, sub privirile inamicilor, la mal. Înspăimîntate, primele sate se supuseră, dar insularii îşi dădură curînd seama cît de slab era inamicul şi cît de puţin îndrăznea să se îndepărteze de litoral. Localnicii dispărură în interiorul ţării şi reveniră numai pentru a ameninţa tabăra; însă flota, ancorată într-o radă deschisă, suferi stricăciuni serioase în timpul primei furtuni care o surprinse. Romanii trebuiau să se considere norocoşi dacă izbuteau să respingă atacurile barbarilor pînă cînd corăbiile vor fi reparate la repezeală şi să ajungă cu acestea pe coasta galică înainte de începutul anotimpului nefavorabil. Caesar însuşi era atît de nemulţumit de rezultatele acestei expediţii hazardate şi întreprinse cu mijloace insuficiente, încît dădu imediat ordin să se echipeze o flotă de transport de 800 de vele (iarna anilor 699/700, 55/54), îmbarcîndu-se în primăvara anului 700 (54), de data aceasta cu cinci legiuni şi 2.000 de călăreţi, pentru a doua oară spre ţărmul Kentului. În faţa puternicei armate, forţele militare ale britanilor, adunate şi de data aceasta la mal, se retraseră fără a îndrăzni să angajeze lupta; Caesar începu imediat marşul spre interior şi traversă rîul Stour după cîteva încăierări norocoase. Cu totul împotriva voinţei sale, el trebui totuşi să se oprească, întrucît flota staţionată în rada deschisă fusese din nou pe jumătate distrusă de furtunile de pe Canal. Pînă cînd corăbiile au fost trase pe nisip şi s-au luat măsurile necesare pentru repararea lor, se pierdu timp preţios, bine folosit de către celţi. Viteazul şi prevăzătorul principe Cassivellaunus, care comanda în actualul Middlesex şi în ţinuturile vecine, pînă atunci spaima celţilor care locuiau la sud de Tamisa, devenit acum susţinătorul şi campionul întregii naţiuni, se afla în fruntea apărării naţionale. El înţelese imediat că pedestrimea celtică nu putea în nici un caz să facă faţă celei romane şi că masa miliţiilor, greu de aprovizionat şi condus, dăuna defensivei; în consecinţă, le concedie şi păstră numai carele de luptă, dintre care strînse 4.000 ai căror luptători, exersaţi să sară din car şi să lupte asemenea cavaleriei cetăţeneşti a străvechii Rome, puteau fi utilizaţi în două feluri. Cînd Caesar îşi putu relua marşul, nu întîlni nici o piedică; dar carele de luptă ale britanilor, mergînd necontenit în faţa şi în flancurile romanilor, impuseră evacuarea ţării, realizată fără prea mari dificultăţi datorită inexistenţei cetăţilor, stînjenind orice detaşare şi ameninţînd comunicaţiile. Tamisa a fost traversată de către romani, după toate aparenţele, între Kingston şi Brentford, în amonte de Londra; romanii înaintau, dar nu prea mult; generalul nu dobîndea nici o victorie, soldatul nu lua pradă, iar unicul rezultat real, supunerea trinobanţilor din actualul Essex, a fost dobîndit nu atît din cauza fricii de romani, cît mai ales din cauza profundei învrăjbiri a acestui canton cu Cassivellaunus. Pericolul sporea cu fiecare pas, iar atacul pe care principii Kentului îl lansară, din ordinul lui Cassivellaunus, împotriva taberei navale romane, cu toate că a fost respins, îndemnă totuşi la întoarcere grabnică. Luarea prin asalt a unei mari împrejmuiri britane, în care romanii găsiră o mulţime de vite, oferi prilejul unei încheieri acceptabile pentru înaintarea lipsită de ţel şi un pretext plauzibil pentru întoarcere. Cassivellaunus era destul de clarvăzător pentru a nu-l împinge pe inamicul periculos la acţiuni extreme şi făgădui, aşa cum îi ceru Caesar, să nu-i neliniştească pe trinobanţi, să plătească dări şi să trimită ostatici; nu se vorbea de predarea armelor sau staţionarea unei garnizoane romane, şi nici chiar acele promisiuni, în măsura în care priveau viitorul, probabil că nu fuseseră date şi nici acceptate în mod serios. După primirea ostaticilor, Caesar se întoarse în tabăra navală şi de aici în Galia. Dacă, precum se pare, sperase să cucerească de data aceasta Britannia, planul eşuase cu desăvîrşire atît din cauza înţeleptului sistem defensiv al lui Cassivellaunus, cît şi, în primul rînd, din cauza imposibilităţii utilizării flotei italice de galere în apele Mării Nordului; căci este sigur că tributul fixat n-a fost niciodată plătit. Ţelul imediat însă – acela de a-i tulbura pe celţii insulari în securitatea lor provocatoare şi de a-i determina, în propriul lor interes, să nu-şi mai pună insula la dispoziţia emigranţilor continentali – pare să fi fost într-adevăr atins; mai tîrziu, nu s-au mai auzit cel puţin plîngeri despre astfel de acţiuni de protejare.

Respingerea invaziei germanice şi supunerea celţilor continentali fuseseră terminate. Dar deseori este mai uşor a supune o naţiune liberă decît a menţine una supusă sub ascultare. Rivalitatea pentru hegemonie, care contribuise la distrugerea naţiunii celtice mai mult decît atacurile Romei, a fost anulată într-un anumit sens prin cucerire, cuceritorul preluînd hegemonia pe cont propriu. Interesele particulare amuţiră; sub oprimarea comună, celţii se simţeau totuşi, din nou, un popor, iar ceea ce pierduseră din indiferenţă, libertatea şi naţionalitatea, a căror valoare nemărginită era resimţită acum, cînd era prea tîrziu, constituiau pentru ei obiectul unui dor nemărginit. Dar, oare, era prea tîrziu? Ei trebuiau să recunoască cu o ruşine mînioasă că o naţiune, care număra cel puţin un milion de bărbaţi în stare să poarte armele, o naţiune cu o străveche şi bine întemeiată faimă militară, acceptase să fie înjugată de cel mult 50.000 de romani. Supunerea confederaţiei Galiei centrale fără să se fi ripostat cel puţin, supunerea celei belgice fără să fi făcut mai mult decît să dorească riposta, apoi sfîrşitul eroic al nervienilor şi veneţilor, înţeleapta şi norocoasa rezistenţă a morinilor şi britanilor conduşi de Cassivellaunus – tot ceea ce fusese irosit şi realizat, ratat şi împlinit îmboldi spiritele patrioţilor către noi tentative, după posibilităţi mai unitare şi mai încununate de succes. Îndeosebi în rîndurile nobilimii celtice domina o frămîntare ce părea că trebuie să se transforme oricînd într-o răscoală generală. Încă înaintea celei de-a doua expediţii în Britannia din primăvara anului 700 (54), Caesar considerase necesar să se deplaseze în persoană la treveri care, după ce se compromiseră în bătălia nervienilor din anul 697 (57), nu mai apăruseră în timpul adunărilor generale şi înnodaseră cu germanii de dincolo de Rin legături foarte suspecte. Caesar se mulţumise atunci să-i înroleze pe bărbaţii cei mai distinşi ai partidului patriotic, îndeosebi pe Indutiomarus, în contingentul de călăreţi al treverilor care l-a însoţit în Britannia; el făcu tot posibilul de a compromite conspiraţia, pentru a nu fi silit să favorizeze maturizarea şi transformarea ei într-o insurecţie prin măsuri severe. Dar cînd eduiul Dumnorix, care se afla de asemenea în armata destinată pentru Britannia, nominal ca ofiţer de cavalerie, însă de fapt ca ostatic, refuză pur şi simplu să se îmbarce, îndreptîndu-se în schimb spre patrie, Caesar trebui să dea ordin să fie urmărit ca dezertor; el a fost ajuns din urmă de detaşamentul plecat în urmărirea lui şi, întrucît se opuse cu arma în mînă, a fost omorît (700, 54). Faptul că cel mai respectat cavaler al celui mai puternic şi mai puţin dependent canton celtic fusese ucis de către romani era o lovitură de trăsnet pentru întreaga nobilime celtică; cei care nutreau sentimente similare – şi aceasta era majoritatea zdrobitoare – vedeau în această catastrofă imaginea viitorului care-i aştepta pe ei înşişi. Dacă patriotismul şi exasperarea căpeteniilor nobilimii celtice îi determinaseră la conspiraţie, teama şi legitima apărare îi îndemna acum pe conspiratori la acţiune. În iarna anilor 700/701 (54/53), întreaga armată romană, cu excepţia unei legiuni cantonate în Bretagne şi a alteia cantonată în turbulentul canton al carnuţilor (Chartres), numărînd şase legiuni, îşi avea taberele pe teritoriul belgilor. Puţinătatea proviziilor de cereale îl determinase pe Caesar să-şi aşeze trupele la o distanţă mai mare, unele de altele, ca de obicei şi în şase cantoane diferite, ale belovacilor, ambianilor, morinilor, nervienilor, remilor şi eburonilor. Tabăra permanentă amplasată în extremitatea estică, pe teritoriul eburonilor, probabil în apropierea localităţii Aduatuca, actualul Tongern, cea mai puternică dintre toate – fiind alcătuită dintr-o legiune sub comanda unuia dintre locotenenţii cei mai destoinici ai lui Caesar, Quintus Titurius Sabinus, şi, în plus, din diferite detaşamente care formau împreună o jumătate de legiune, comandate de viteazul Lucius Aurunculeius Cotta –, se văzu înconjurată pe neaşteptate de miliţiile eburonilor conduse de regii Ambiorix şi Catuvolcus. Atacul s-a produs atît de năprasnic, încît detaşamentele absente nu au putut fi rechemate, fiind mai apoi capturate; pentru moment primejdia nu era mare, întrucît nu lipseau proviziile, iar asaltul întreprins de eburoni eşuă în faţa valurilor romane. Dar regele Ambiorix îl înştiinţă pe comandantul roman că toate taberele romane din Galia ar fi atacate în aceeaşi zi într-un mod asemănător şi că romanii ar fi cu siguranţă pierduţi dacă diferitele corpuri nu ar porni imediat să se unească; că Sabinus ar avea şi mai multe motive să se grăbească, întrucît germanii de dincolo de Rin s-ar fi pus deja în mişcare împotriva lui; că, din prietenie pentru romani, el însuşi îi asigură liberă trecere pînă la cea mai apropiată tabără romană, situată la numai două zile de marş. Unele dintre aceste aserţiuni nu păreau simple născociri; era într-adevăr greu de crezut că singurul canton al eburonilor, favorizat în mod deosebit de către romani, ar fi întreprins atacul din proprie iniţiativă şi, avînd în vedere dificultăţile de a intra în legătură cu celelalte tabere mai îndepărtate, nu putea fi desconsiderat în nici un caz pericolul că acestea ar putea fi atacate de întreaga masă a insurgenţilor şi de a fi nimicite fiecare în parte. Cu toate acestea, nu putea fi pus la îndoială faptul că atît onoarea, cît şi înţelepciunea impuneau respingerea capitulării oferite de inamic şi rămînerea pe poziţiile încredinţate. Această conduită a fost recomandată în consiliul de război de numeroase voci, mai ales de cea atît de importantă a lui Lucius Aurunculeius Cotta. Cu toate acestea, comandantul se decise să accepte propunerea lui Ambiorix. Trupele romane plecară aşadar în dimineaţa următoare; dar, ajunse într-o vale îngustă, la abia o jumătate de milă distanţă de tabără, ele se văzură încercuite de eburoni, orice ieşire fiindu-le blocată. Ele încercară să-şi croiască o cale cu ajutorul armelor, dar eburonii nu acceptară lupta corp la corp şi se mulţumiră să trimită proiectilele, din poziţiile lor inaccesibile, în grupul compact al romanilor. Pierzîndu-şi minţile, ca şi cum ar fi căutat salvarea în faţa trădării la trădători, Sabinus ceru o întrevedere cu Ambiorix; ea îi fu acordată, el însuşi, ca şi ofiţerii care îl însoţeau fiind mai întîi dezarmaţi şi apoi măcelăriţi. După moartea comandantului, eburonii se aruncară din toate părţile asupra romanilor epuizaţi şi desperaţi şi le risipiră rîndurile. Cei mai mulţi, printre care şi Cotta, care fusese mai înainte rănit, pieriră în cursul acestui atac; puţinii soldaţi care reuşiseră să ajungă în tabăra părăsită se sinuciseră în noaptea următoare cu propriile săbii. Întreaga armată a fost nimicită. Acest succes uriaş, probabil nesperat nici de insurgenţi, spori frămîntarea în rîndul patrioţilor celţi în asemenea măsură, încît, cu excepţia eduilor şi remilor, romanii nu mai puteau fi siguri de nici un district, revolta izbucnind în locurile cele mai diferite. Eburonii îşi exploatară victoria cu zel. Întăriţi cu contingentul aduatucilor, care nu voiau să piardă prilejul de a răzbuna răul pe care li-l provocase Caesar, şi cu puternicii, încă neînvinşi, menapieni, ei intrară pe teritoriul nervienilor, care li se alăturară imediat, şi întreaga masă, care se ridica acum la 60.000 de oameni, înaintă în faţa taberei romane amplasate în cantonul nervienilor. Quintus Cicero, care comanda aici, se afla într-o situaţie dificilă cu corpul său de oaste puţin numeros, îndeosebi după ce asediatorii, învăţînd de la inamic, folosiră valuri şi şanţuri, acoperişul de scuturi şi turnuri mobile după modelul roman, lansînd proiectile şi suliţe incendiare împotriva construcţiilor acoperite cu paie ale taberei. Unica speranţă a asediaţilor se îndrepta spre Caesar, care se afla cu trei legiuni în tabăra de iarnă, situată în apropiere, în ţinutul de la Amiens; dar – şi aceasta este o dovadă elocventă pentru starea de spirit care domnea în ţara celtică – timp îndelungat generalul comandant nu primi nici un fel de informaţie nici despre catastrofa lui Sabinus, nici despre situaţia periculoasă a lui Cicero. În sfîrşit, un călăreţ celt din tabăra lui Cicero reuşi să străbată prin rîndurile inamice pînă la Caesar. La vestea cutremurătoare, Caesar porni imediat, ce-i drept, numai cu două legiuni slabe, formate amîndouă aproximativ din 7.000 de soldaţi şi 400 de călăreţi; cu toate acestea, ştirea înaintării sale a fost suficientă pentru a-i determina pe insurgenţi să ridice asediul. Era şi timpul: din 10 soldaţi, aproape toţi erau răniţi. Caesar, împotriva căruia se îndreptase armata insurgenţilor, îi înşelă pe inamici cu privire la forţele sale, tactică aplicată deja de mai multe ori cu succes. În condiţiile cele mai nefavorabile, ei îndrăzniră să asalteze tabăra romană, suferind cu această ocazie o înfrîngere. Este ciudat, dar caracteristic pentru naţiunea celtică faptul că, în urma acestei unice bătălii pierdute sau, poate mai mult încă, în urma apariţiei lui Caesar pe cîmpul de bătălie, insurecţia, care debutase atît de victorios, care se extinsese pe un spaţiu atît de vast, renunţă subit şi lamentabil la război. Nervienii, menapienii, aduatucii, eburonii se întoarseră acasă. Acelaşi lucru îl făcură cantoanele maritime care intenţionaseră să atace legiunea din Bretagne. Treverii, al căror conducător, Indutiomarus, fusese principalul instigator al eburonilor, clienţii puternicului canton vecin, la efectuarea acelui atac victorios, ridicaseră armele la vestea catastrofei de la Aduatuca şi pătrunseseră pe teritoriul remilor pentru a ataca legiunea staţionată aici sub comanda lui Labienus, dar şi ei renunţară deocamdată să continue lupta. Pentru a nu-şi expune trupele istovite asprimii iernii galice şi pentru a nu se prezenta pe cîmpul de luptă decît după înlocuirea celor 15 cohorte nimicite, într-un mod impunător, cu alte 30, a căror încorporare o şi ordonase, Caesar nu se opuse ideii amînării pentru primăvară a următoarelor măsuri împotriva districtelor răzvrătite. Între timp, insurecţia îşi extinse iţele, chiar dacă armatele se odihneau pentru moment. Sediile ei principale din Galia centrală erau în parte districtele carnuţilor şi senonilor învecinaţi (lîngă Sena), ultimii alungîndu-l din ţară pe regele impus de către Caesar, în parte ţinutul treverilor, care îndemnau întreaga emigraţie celtică şi pe germanii de dincolo de Rin să participe la iminentul război naţional şi care-şi pregăteau toate forţele pentru a pătrunde a doua oară pe teritoriul remilor odată cu venirea primăverii, în scopul de a nimici oastea lui Labienus şi de a încerca să facă joncţiunea cu răsculaţii de pe Sena şi Loara. Delegaţii acestor trei cantoane nu se prezentară la adunarea naţională convocată de Caesar în Galia centrală, declarînd astfel războiul tot atît de deschis ca şi o parte a cantoanelor belgice care atacaseră taberele lui Sabinus şi Cicero. Cînd Caesar porni cu armata sa considerabil întărită împotriva insurgenţilor, iarna se apropia de sfîrşit. Încercările treverilor de a concentra răscoala nu reuşiseră; prin pătrunderea trupelor romane, ţinuturile aflate în frămîntare erau ţinute în frîu, o parte dintre cele aflate în revoltă deschisă au fost atacate. Nervienii au fost nimiciţi primii de către Caesar însuşi. Aceeaşi soartă o suferiră senonii şi carnuţii. Şi menapienii, unicul canton care nu se supusese încă niciodată romanilor, au fost siliţi să renunţe la îndelung păstrata libertate în urma unui atac simultan declanşat împotriva lor din trei părţi. Între timp, Labienus le pregăti aceeaşi soartă treverilor. Primul lor atac fusese paralizat atît din cauza refuzului triburilor germanice învecinate de a le furniza mercenari, cît şi a faptului că Indutiomarus, sufletul întregii mişcări, murise în cursul unei încăierări cu călăreţii lui Labienus. Dar, din această cauză, ei nu renunţară la proiectele lor. Cu toate forţele de care dispuneau, apărură în faţa lui Labienus şi aşteptară cetele germanice care urmau să vină, întrucît recrutorii lor fuseseră primiţi mai bine de războinicele populaţii ale Germaniei interioare decît de locuitorii Rinului, îndeosebi, se pare, de chatti. Dar întrucît se părea că Labienus dorea să le evite şi să plece precipitat, treverii, înainte de sosirea germanilor, îi atacară pe romani în locul cel mai nefavorabil şi suferiră o înfrîngere decisivă. Germanii, care sosiră prea tîrziu, nu mai puteau face altceva decît să se întoarcă, întrucît cantonul treverilor nu mai avea altă soluţie decît să se supună; guvernarea reveni din nou căpeteniei partidei romane, ginerele lui Indutiomarus, Cingetorix. După aceste expediţii, cea a lui Caesar împotriva menapienilor şi cea a lui Labienus împotriva treverilor, întreaga armată romană se concentră în ţinutul acestora din urmă. Pentru a preîntîmpina revenirea germanilor, Caesar trecu Rinul încă o dată, pentru a le aplica vecinilor incomozi, pe cît posibil, o lovitură decisivă; dar, întrucît chatii, fideli tacticii lor încercate, nu se strînseră pentru apărarea ţării la graniţa lor occidentală, ci în interior, probabil în Harz, el se întoarse imediat şi se mulţumi să instaleze o garnizoană în punctul de traversare a Rinului. Se încheiaseră aşadar socotelile cu populaţiile revoltate; numai eburonii fuseseră lăsaţi deoparte, dar nu erau daţi uitării. De la aflarea veştii despre catastrofa de la Aduatuca, Caesar purta veşmînt de doliu şi jurase că nu-l va dezbrăca decît după ce îşi va fi răzbunat soldaţii care nu căzuseră în luptă dreaptă, ci fuseseră asasinaţi mişeleşte. Eburonii rămaseră inactivi şi dezorientaţi în casele lor şi asistară la supunerea succesivă a cantoanelor vecine, pînă cînd cavaleria romană pătrunse, dinspre teritoriul treverilor, prin Ardennes, pe teritoriul lor. Lovitura a fost atît de fulgerătoare, încît era cît pe ce ca regele Ambiorix să fie capturat în propria-i casă; cu greu se refugie într-un desiş apropiat, în timp ce suita lui se sacrifică pentru el. Curînd, cavaleria a fost urmată de 10 legiuni romane. În acelaşi timp, populaţiile vecine erau îndemnate să-i hăituiască, împreună cu soldaţii romani, pe eburonii proscrişi şi să le jefuiască teritoriul; nu puţini au fost cei care au dat curs chemării, printre ei aflîndu-se chiar o ceată temerară de călăreţi sugambri care, de altfel, aplicară acelaşi tratament atît romanilor, cît şi eburonilor şi, printr-un atac îndrăzneţ, au fost foarte aproape de a ocupa tabăra romană de la Aduatuca. Soarta eburonilor a fost groaznică. Oricît s-ar fi ascuns în păduri şi în mlaştini, numărul vînătorilor era mai mare decît al celor vînaţi. Mulţi au ales moartea voluntară, precum bătrînul principe Catuvolcus, şi foarte puţini îşi salvară viaţa şi libertatea, printre cei din urmă aflîndu-se şi acel bărbat pe care romanii îl căutau, principele Ambiorix: acesta reuşi să treacă Rinul cu numai patru călăreţi. După această pedeapsă aplicată cantonului care păcătuise cel mai mult, au urmat procesele de înaltă trădare împotriva indivizilor în celelalte ţinuturi. Trecuse timpul clemenţei. În conformitate cu sentinţa proconsulului roman, distinsul cavaler carnut Acco a fost decapitat de către lictorii romani (701, 53), consacrîndu-se astfel, formal, dominaţia fasciilor şi securilor. Opoziţia era redusă la tăcere; pretutindeni domnea liniştea. Spre sfîrşitul anului, conform obiceiului său, Caesar traversă Alpii pentru a urmări în cursul iernii, îndeaproape, afacerile din capitală care se complicau tot mai mult.

De data aceasta însă îşi greşi socotelile. Focul fusese domolit, nu stins complet. Întreaga nobilime celtică simţea lovitura sub care căzuse capul lui Acco. Tocmai acum situaţia era mai promiţătoare decît fusese vreodată. Evident, insurecţia din iarna care trecuse eşuase numai din cauza apariţiei lui Caesar pe cîmpul de luptă; acum el era departe, reţinut pe Pad de apropiatul război civil, iar armata galică, concentrată pe cursul superior al Senei, era staţionată la o distanţă apreciabilă de temutul general. Dacă acum izbucnea o răscoală generală în Galia centrală, armata romană putea fi încercuită, vechea provincie romană, slab apărată, putea fi invadată înainte ca Caesar să se fi aflat din nou dincoace de Alpi, chiar dacă complicaţiile italice nu l-ar fi împiedicat să se mai ocupe de Galia. Conjuraţii din toate cantoanele Galiei centrale se întîlniră; carnuţii, mai revoltaţi decît ceilalţi din cauza executării lui Acco, se oferiră să preia iniţiativa. În ziua prestabilită din iarna anilor 701/702 (53/52), cavalerii carnuţi Gutruatus şi Conconnetodumnus dădură la Cenabum (Orléans) semnalul insurecţiei şi-i măcelăriră pe toţi romanii aflaţi aici. Marea ţară celtică a fost cuprinsă de frămîntarea cea mai febrilă: patrioţii se ridicară pretutindeni. Nimic nu impresionă naţiunea mai mult decît răzvrătirea arvernilor. Guvernul acestei comunităţi care, sub regii ei, fusese odinioară prima în Galia sudică şi rămase, chiar şi după prăbuşirea principatului ei din pricina războaielor nefericite cu Roma (II, p. 113), una dintre comunităţile cele mai bogate, mai civilizate şi puternice din toată Galia, păstrase pînă atunci o fidelitate nestrămutată faţă de Roma. Şi întrucît partida patrioţilor se afla în minoritate în consiliul guvernant al comunităţii, era inutil să se întreprindă tentativa convingerii lui cu privire la necesitatea insurecţiei. Atacurile patrioţilor se îndreptară aşadar împotriva consiliului comunităţii şi constituţiei în vigoare, cu atît mai mult cu cît modificarea constituţională care înlocuise la arverni principele cu consiliul (p. 153) avusese loc după victoria romanilor şi, probabil, sub influenţa acestora. Conducătorul patrioţilor arverni, Vercingetorix, unul dintre acei nobili pe care îi întîlnim deseori la celţi, bucurîndu-se de un prestigiu aproape regal în interiorul şi în afara cantonului său, fiind, pe deasupra, un bărbat impunător, viteaz şi înţelept, părăsi capitala şi chemă populaţia rurală, vrăjmaşa romanilor, ca şi a oligarhiei dominante, să se ridice pentru restaurarea regalităţii arverne şi, totodată, pentru războiul împotriva Romei. Mulţimea trecu repede de partea lui; restaurarea tronului lui Luerius şi Betuitus însemna în acelaşi timp şi declararea războiului naţional împotriva Romei. Acum, naţiunea găsi acea unitate, a cărei lipsă dusese pînă atunci la eşecul tuturor tentativelor naţiunii de a scutura jugul străin, în acest nou rege al arvernilor care preluase puterea din proprie iniţiativă. Vercingetorix deveni pentru celţii continentului ceea ce fusese Cassivellaunus pentru celţii insulari; masele erau adînc pătrunse de sentimentul că el şi nimeni altul era bărbatul care putea salva naţiunea. Insurecţia cuprinse cu rapiditate vestul ţării, de la estuarul Garonnei pînă la Sena, Vercingetorix fiind recunoscut aici de către toate cantoanele drept comandant suprem; acolo unde consiliul comunităţii se opunea, mulţimea îl silea să se alăture mişcării; numai cîteva cantoane, precum cel al biturigilor, se lăsară forţate să i se alăture şi poate şi acestea doar pentru a salva aparenţele. Revolta găsi un teren mai puţin favorabil în ţinuturile de la est de Loara superioară. Totul depindea aici de edui; şi aceştia şovăiau. În acest canton, partida patrioţilor era foarte puternică; dar vechea rivalitate împotriva arvernilor dominanţi îi ţinea cumpăna – aceasta spre marele dezavantaj al insurecţiei, întrucît alăturarea cantoanelor orientale, îndeosebi a sequanilor şi helveţilor, era condiţionată de participarea edililor, toate deciziile din această zonă a Galiei depinzînd în general de aceştia. Aşadar, în timp ce răsculaţii îşi concentraseră atenţia fie să convingă cantoanele încă nehotărîte, îndeosebi pe cel al eduilor, să se alăture mişcării, fie să cucerească localitatea Narbo – unul dintre conducătorii lor, temerarul Lucterius, înaintase deja în interiorul vechii provincii, pe Tarn –, deodată, în plină iarnă, la fel de neaşteptat atît pentru amici, cît şi pentru inamici, generalul roman apăru dincoace de Alpi. Nu numai că luă toate măsurile necesare pentru a proteja vechea provincie, dar trimise şi un corp dincolo de Munţii Cevennes, acoperiţi de zăpadă, în teritoriul arvern; dar nu putea rămîne aici, unde trecerea eduilor de partea alianţei galice îi putea lua în orice moment posibilitatea de a ajunge la armata sa staţionată în zona localităţilor Sens şi Langres. El se deplasă în linişte la Vienna şi, de aici, însoţit numai de cîţiva călăreţi, ajunse, prin teritoriul eduilor, la trupele sale. Speranţele care îi împinseseră pe conjuraţi să ridice armele se năruiră; în Italia era pace, iar Caesar se găsea din nou în fruntea armatei sale. Dar cum urmau să procedeze? Era o nebunie să se recurgă în asemenea împrejurări la arme, căci acestea hotărîseră deja în mod irevocabil. Încercarea de a zgudui legiunile cu cetele celtice, indiferent dacă acestea erau adunate în grupuri enorme sau dacă fiecare canton se sacrifica pe rînd, valora tot atît cît tentativa zguduirii Alpilor prin azvîrlirea unor pietre. Vercingetorix renunţă aşadar la atacul împotriva romanilor. El adoptă o strategie de luptă asemănătoare celei cu care Cassivellaunus îi salvase pe celţii insulari. Pedestrimea romană nu putea fi învinsă; dar cavaleria lui Caesar se compunea aproape în întregime din contingentele nobilimii celtice şi, din cauza răzvrătirii generale, ea se dizolvase de fapt. Insurecţia, iniţiată în principal de nobilimea celtică, putea să dezvolte prin această armă o asemenea superioritate, încît putea pustii ţara în lung şi în lat, incendia oraşe şi sate, distrugea proviziile, ameninţa aprovizionarea şi comunicaţiile inamicului, împiedicîndu-l să opună o rezistenţă serioasă. În consecinţă, Vercingetorix îşi îndreptă toate strădaniile spre mărirea trupelor de cavalerie şi, conform strategiei de luptă de atunci, ale arcaşilor pedeştri care o însoţeau. El nu concedie masele imense ale miliţiei pedestre care se neutralizau, dar nu le conduse în faţa inamicului şi încercă să le iniţieze treptat în tehnica valurilor, a marşului şi a manevrelor, insuflîndu-le conştiinţa că soldatul nu e destinat numai pentru a se bate. Învăţînd de la inamici, el adoptă mai ales sistemul roman de tabără, pe care se baza întregul secret al superiorităţii tactice a romanilor; datorită lui, fiecare corp roman întrunea toate avantajele garnizoanei de cetate şi pe cele ale armatei ofensive. Fireşte că sistemul, întru totul adaptat Britanniei sărace în oraşe şi cu locuitorii ei crînceni, hotărîţi şi în general uniţi, nu putea fi transpus aidoma în ţinuturile bogate ale Loarei, cu locuitorii lor moleşiţi, aflaţi în deplină disoluţie politică. Vercingetorix impuse cel puţin să se renunţe la încercarea de a apăra fiecare oraş; drept urmare, nu se mai apăra nici unul; se luă hotărîrea de a distruge, înainte de sosirea romanilor, localităţile care nu puteau fi protejate şi de a apăra cu toată energia fortăreţele puternice. De asemenea, regele arvernilor făcu tot posibilul pentru a-i lega de cauza patriei pe cei laşi şi delăsători printr-o severitate neîndurătoare, pe cei oscilanţi, prin rugăminţi şi promisiuni, pe cei hrăpăreţi, prin aur, pe adversarii decişi, prin forţă; a insuflat sau exaltat patriotismul, atît al celor nobili, cît şi al masei umile. Încă înainte de sfîrşitul iernii, el se aruncă împotriva boiilor colonizaţi de Caesar în ţinutul eduilor, pentru a-i nimici pe aceştia, poate unicii aliaţi siguri ai Romei, încă înainte de apariţia lui Caesar. Vestea despre acest atac îl făcu pe Caesar să se îndrepte imediat, poate mai repede decît intenţionase iniţial, împotriva insurgenţilor, lăsînd bagajele şi două legiuni în taberele de iarnă de la Agedincum (Sens). Lipsa stînjenitoare a cavaleriei şi pedestrimii uşoare a fost remediată întru cîtva prin înrolarea treptată a mercenarilor germani, echipaţi, în locul propriilor lor mîrţoage, cu cai din Italia şi Hispania, fie cumpăraţi, fie rechiziţionaţi de la ofiţeri. Jefuind şi incendiind în drum capitala carnuţilor, Cenabum, care dăduse semnalul răzmeriţei, Caesar traversă Loara şi pătrunse în ţinutul biturigilor. Prin această manevră, el îl sili pe Vercingetorix să renunţe la asedierea oraşului boiilor şi să se deplaseze, de asemenea, la biturigi. Aici, noul sistem militar urma să fie verificat pentru prima dată. La ordinul lui Vercingetorix, flăcările mistuiră într-o singură zi 20 de localităţi ale biturigilor; aceeaşi pustiire o impuse generalul şi în cantoanele învecinate, în măsura în care puteau fi atinse de detaşamentele romane. Conform intenţiei sale, urma să fie lovită de acelaşi destin puternica şi bogata capitală a biturigilor, Avaricum (Bourges); însă majoritatea consiliului de război cedă în faţa rugăminţilor imploratoare ale autorităţilor biturige şi hotărî, dimpotrivă, să apere oraşul cu toate forţele. Astfel, războiul se concentra în special în jurul Avaricumului. Vercingetorix îşi rîndui pedestrimea în mlaştinile din apropierea oraşului, într-o poziţie atît de greu accesibilă încît, chiar fără acoperirea din partea cavaleriei, nu trebuia să se teamă de atacul legiunilor. Cavaleria celtică împînzi toate drumurile şi împiedică comunicaţiile. Oraşul a fost ocupat cu forţe numeroase, menţinîndu-se legăturile cu armata din afara zidurilor. Poziţia lui Caesar era foarte dificilă. Tentativa atragerii pedestrimii celtice în luptă eşuă; ea nu se clinti din liniile inexpugnabile. Oricît de vitejeşte ar fi luptat şi s-ar fi întărit soldaţii săi în faţa oraşului, asediaţii îi egalau în ingeniozitate şi curaj şi aproape că au reuşit să incendieze materialele de asediu ale adversarilor. La aceasta se adăugă problema aprovizionării cu alimente a unei armate de aproximativ 60.000 de soldaţi, într-un ţinut pustiit pe distanţe mari şi stăpînit de cete de călăreţi mult superioare, care devenea cu fiecare zi tot mai dificilă. Proviziile reduse ale boiilor au fost repede consumate, furniturile promise de către edui nu veniră; cerealele se terminaseră deja, iar soldatul trebuia să se mulţumească numai cu raţia de carne. Sosi însă momentul în care oraşul, cu oricîtă sfidare a morţii ar fi luptat garnizoana sa, nu mai putea rezista. Încă nu era imposibil să se retragă trupele cu multă precauţie în timpul nopţii şi să se distrugă oraşul înainte de a fi ocupat de inamic. Vercingetorix luă toate măsurile, însă strigătele pe care le sloboziră femeile şi copiii rămaşi în urmă atraseră atenţia romanilor; retragerea eşuă. În ziua următoare, neguroasă şi ploioasă, romanii escaladară zidurile şi, îndîrjiţi de rezistenţa înverşunată, nu cruţară în oraşul cucerit nici femei, nici bătrîni, nici copii. Bogatele provizii, pe care celţii le îngrămădiseră aici, erau bine-venite pentru soldaţii înfometaţi ai lui Caesar.

Cucerirea Avaricumului a fost un prim succes repurtat împotriva insurecţiei (primăvara 702, 52) şi, conform experienţei, Caesar s-ar fi putut aştepta acum la înăbuşirea ei, el trebuind doar să nimicească fiecare canton în parte. În consecinţă, după ce intrase cu întreaga armată în cantonul eduilor, reducînd la tăcere, prin această demonstraţie de forţă, partida agitată a patrioţilor de aici, cel puţin pentru moment, el îşi împărţi armata şi-l trimise pe Labienus înapoi la Agedincum, pentru ca împreună cu trupele lăsate acolo, în fruntea a patru legiuni, să reprime mişcarea mai întîi în ţinutul carnuţilor şi senonilor, care se aflau şi de data aceasta în fruntea mişcării, în timp ce el însuşi se îndreptă cu celelalte şase legiuni spre sud, pentru a purta războiul în munţii arvernilor, teritoriul propriu-zis al lui Vercingetorix. De la Agedincum, Labienus înaintă, de-a lungul malului stîng al Senei, pentru a ocupa oraşul parisilor, Lutetia (Paris), situat pe o insulă a rîului şi, avînd această poziţie sigură, aflată în inima ţinutului răzvrătit, să treacă la supunerea lui. Dar după ce trecu de Melodunum (Melum), îşi găsi drumul barat de întreaga armată a insurgenţilor care, aflată sub conducerea bătrînului Camulogenus, ocupase aici poziţii într-o zonă mlăştinoasă inaccesibilă. Labienus se replie pe o distanţă scurtă, traversă Sena la Melodunum şi înaintă nestingherit, pe malul drept, spre Lutetia; Camulogenus dădu ordin ca acest oraş să fie incendiat şi ca podurile care duceau pe malul stîng să fie distruse şi ocupă poziţie în faţa lui Labienus, acesta neputînd nici să-l silească să primească bătălia, nici să forţeze trecerea sub ochii armatei inamice. La rîndul ei, armata romană principală înaintă pe Allier în aval, în cantonul arvernilor. Vercingetorix încercă să-i blocheze trecerea pe malul stîng al rîului, dar Caesar îl păcăli şi, după cîteva zile, se afla deja în faţa capitalei arvernilor, Gergovia. Însă Vercingetorix, neîndoielnic încă din momentul în care staţionase în faţa lui Caesar pe Allier, strînsese la Gergovia provizii suficiente şi pentru trupele sale şi ridicase în faţa zidurilor oraşului, situat în vîrful unui deal cu pante destul de înclinate, o tabără permanentă întărită cu valuri de piatră; întrucît avea un avans destul de mare, ajunse înaintea lui Caesar la Gergovia şi aşteptă atacul în tabăra întărită de sub zidurile cetăţii. Caesar, cu armata lui relativ slabă, nu putea nici să asedieze locul în adevăratul sens al cuvîntului, nici să-l blocheze cel puţin în suficientă măsură. El îşi ridică tabăra mai jos de înălţimea ocupată de Vercingetorix şi, de bine, de rău, imită inactivitatea adversarului. Pentru insurgenţi, faptul că marşul triumfal neîntrerupt al lui Caesar se opri deodată, atît pe Sena, cît şi pe Allier, însemna aproape o victorie. Într-adevăr, consecinţele acestei stagnări echivalau pentru Caesar aproape cu cele ale unei înfrîngeri. Eduii, care continuaseră să ezite, se pregăteau acum în mod serios să se asocieze partidei patrioţilor; contingentul pe care Caesar îl chemase la Gergovia fusese deja convins de către ofiţerii lui să se declare în favoarea insurgenţilor; concomitent, se trecuse deja la jefuirea şi uciderea romanilor aflaţi în canton. Caesar, mergînd cu două treimi din armata de blocadă în întîmpinarea corpului eduilor care înainta spre Gergovia, reuşise să-l readucă prin apariţia sa neaşteptată la ascultare nominală; dar, mai mult ca oricînd, acesta era un angajament şubred şi lipsit de conţinut, a cărui dăinuire aproape că ar fi fost răscumpărată prea scump prin marele pericol la care erau expuse cele două legiuni rămase în faţa Gergoviei. Vercingetorix, profitînd cu rapiditate şi hotărîre de plecarea lui Caesar, întreprinse în absenţa acestuia un atac împotriva lor, încheiat aproape cu învingerea legiunilor şi cucerirea taberei romane. Numai iuţeala extraordinară a lui Caesar evită o a doua catastrofă, asemănătoare celei de la Aduatuca. Chiar dacă eduii oferiră acum din nou toate asigurările, era totuşi de prevăzut că, în eventualitatea prelungirii fără succes a blocadei, ei vor trece deschis de partea insurgenţilor, silindu-l astfel pe Caesar să renunţe la asediu; alăturarea lor ar fi însemnat întreruperea legăturii dintre el şi Labienus, expunîndu-l, din cauza izolării sale, cel puţin pe acesta din urmă, la cel mai mare pericol. Caesar era hotărît să nu permită evenimentelor să ajungă pînă aici, ci, oricît de penibilă şi chiar periculoasă ar fi fost retragerea lipsită de rezultate din faţa Gergovei, să plece mai bine imediat, dacă oricum trebuia s-o facă, şi să pătrundă în cantonul eduilor pentru a împiedica cu orice preţ trecerea publică de partea insurecţiei. Însă înainte de a porni această retragere nepotrivită firii sale impetuoase şi neşovăitoare, el întreprinse o ultimă tentativă pentru a ieşi, printr-un succes strălucit, din acea situaţie penibilă. În timp ce masa garnizoanei de la Gergovia era ocupată să fortifice partea în care era aşteptat atacul, generalul roman întrevăzu posibilitatea de a ataca prin surprindere pe o pantă mai greu accesibilă, dar pentru moment descoperită. Într-adevăr, coloanele de asalt romane trecură valul de incintă al taberei şi ocupară primele cartiere ale acesteia, dar întreaga garnizoană se alarmă imediat şi, avînd în vedere distanţele reduse, Caesar consideră inoportun să se încumete la lansarea unui al doilea atac împotriva zidurilor oraşului. El dădu semnalul de retragere, dar legiunile aflate în frunte, înflăcărate de neaşteptata victorie, nu-l auziră sau nu voiră să-l audă şi pătrunseră, fără a putea fi oprite, pînă la zidul oraşului, cîţiva ajungînd chiar şi în oraş. Grupuri tot mai compacte se năpusteau asupra intruşilor: cei din faţă căzură; coloanele se opriră; în zadar centurionii şi legionarii luptară cu un eroism fără seamăn; asaltatorii au fost izgoniţi, cu pierderi însemnate, din oraş în josul colinei, unde au fost primiţi de trupele rînduite de Caesar în cîmpie, evitîndu-se astfel o nenorocire mai mare. Aşteptata cucerire a Gergoviei se transformase într-o înfrîngere, iar numărul mare de răniţi şi morţi – căzuseră 700 de soldaţi, printre ei 46 de centurioni – era partea cea mai neînsemnată a incidentului. Poziţia impunătoare a lui Caesar în Galia se baza în principal pe nimbul său de învingător; şi acesta începea acum să pălească. Luptele pentru Avaricum, tentativele zadarnice ale lui Caesar de a-l sili pe inamic să accepte bătălia, apărarea hotărîtă a oraşului şi cucerirea lui aproape accidentală purtau o altă pecete decît războaiele celtice anterioare şi mai degrabă întăreau decît zdruncinau încrederea celţilor în puterea şi în conducătorul lor. La fel, noua strategie de război – de a-l înfrunta pe inamic în tabere fortificate amplasate în apropierea fortăreţelor – se dovedise pe deplin viabilă atît la Lutetia, cît şi la Gergovia. Această înfrîngere, în fine, prima pe care Caesar o suferise personal din partea celţilor, încunună succesul şi dădu într-un fel semnalul pentru o a doua izbucnire a insurecţiei. Eduii rupseră acum deschis relaţiile cu Caesar şi se alăturară lui Vercingetorix. Contingentul lor, care se afla încă în armata lui Caesar, nu numai că se desprinse de aceasta, ci, cu această ocazie, captură la Noviodunum pe Loara depozitele armatei lui Caesar, casele de bani şi magaziile, o mulţime de cai de schimb, toţi ostaticii predaţi lui Caesar ajungînd în mîinile insurgenţilor. O importanţă cel puţin egală avu faptul că, la aflarea acestor ştiri, începură să se agite şi belgii care, pînă atunci, se ţinuseră departe de mişcare. Puternicul canton al belovacilor era gata să atace din spate corpul lui Labienus, în timp ce acesta se afla la Lutetia, în faţa contingentului cantoanelor vecine ale Galiei centrale. Înarmarea era practic generală; puterea entuziasmului patriotic îi cuprinse chiar şi pe partizanii cei mai decişi şi mai favorizaţi ai Romei, ca, de exemplu, pe regele atrebaţilor, Commius, care, în schimbul serviciilor sale credincioase, primise din partea romanilor importante privilegii pentru comunitatea sa şi hegemonia asupra morinilor. Firele insurecţiei se întindeau pînă în vechea provincie romană; se spera, poate pe bună dreptate, că şi alobrogii vor trece de partea ei. În afara remilor şi a districtelor imediat dependente de aceştia, ale suesionilor, leucilor şi lingonilor, al căror particularism nu se frînse nici în această atmosferă de entuziasm general, întregul neam celtic, de la Pirinei pînă la Rin, se afla acum într-adevăr, pentru prima şi ultima dată, sub arme pentru salvarea libertăţii şi fiinţei naţionale; aceasta în timp ce, în mod destul de ciudat, toate comunităţile germane care, în luptele de pînă atunci, se aflaseră în primele rînduri nu se angajară în conflict – treverii şi, după toate aparenţele, menapienii nici n-au putut participa activ la războiul naţional, fiind antrenaţi în neînţelegeri cu germanii. Era un moment dificil şi decisiv cînd, după retragerea din faţa Gergoviei şi pierderea Noviodunumului, în cartierul general al lui Caesar se ţinu consiliul de război cu privire la măsurile ce trebuiau adoptate. Mai multe voci se pronunţară pentru retragerea dincolo de Cevennes, în vechea provincie romană, deschisă acum insurecţiei din toate părţile şi care necesita, înainte de toate, protecţia legiunilor, trimise de fapt de Roma pentru apărarea ei. Caesar respinse însă această strategie a fricii, dictată nu de situaţia de fapt, ci de instrucţiunile guvernului şi de teama de responsabilităţi. El se mulţumi ca în provincie să fie chemate sub arme miliţiile alcătuite din romanii stabiliţi acolo şi, de bine, de rău, să ocupe graniţele cu ajutorul lor. În schimb, el se orientă în direcţia opusă şi înaintă în marşuri forţate spre Agedincum, unde, conform ordinului primit, Labienus trebuise să se retragă cît mai grabnic. Bineînţeles, celţii încercară să împiedice joncţiunea celor două armate romane. Traversînd Marna şi înaintînd pe malul drept al Senei în aval, Labienus ar fi putut ajunge la Agedincum, unde îşi lăsase rezerva şi bagajele; dar el preferă să nu le mai ofere celţilor încă o dată spectacolul retragerii trupelor romane. De aceea, în loc să traverseze Marna, el trecu Sena sub privirile inamicului înşelat şi angajă pe malul stîng, cu trupele acestuia, o bătălie în care învinse şi în care, printre mulţi alţii, rămase pe cîmpul de luptă însuşi generalul celtic, bătrînul Camulogenus. La fel eşuă şi tentativa insurgenţilor de a-l opri pe Caesar pe Loara; Caesar nu le dădu timp să concentreze aici mase mai însemnate şi risipi fără dificultate miliţiile eduilor, singurele întîlnite în cale. Astfel, unirea celor două corpuri armate se înfăptui în mod norocos. Între timp, răsculaţii deliberaseră la Bibracte (Autun), capitala eduilor, cu privire la viitoarea strategie de război; sufletul acestor adunări a fost din nou Vercingetorix, de care naţiunea se ataşase cu entuziasm după victoria sa de la Gergovia. Ce-i drept, particularismul se manifesta şi acum; chiar în această luptă pe viaţă şi pe moarte a naţiunii, eduii ridicară pretenţii asupra hegemoniei şi înaintară, în adunarea naţională, propunerea ca Vercingetorix să fie înlocuit cu unul de-al lor. Dar delegaţii nu numai că respinseră această propunere, confirmîndu-l pe Vercingetorix la comanda supremă, dar adoptară şi planul său de luptă, fără a-l modifica. Acesta era în general identic cu cel după care îşi organizase operaţiunile la Avaricum şi la Gergovia. Piatra angulară a noii poziţii urma să devină puternicul oraş al mandubienilor, Alesia (Alise Sainte-Reine, lîngă Semur, în departamentul Côte d’or), ridicîndu-se sub zidurile acestuia din nou o tabără fortificată. Aici se îngrămădiră provizii imense şi tot aici trebui să se deplaseze armata de la Gergovia, a cărei cavalerie, la hotărîrea adunării naţionale, ajunse la 15.000 de călăreţi. După ce le reunise la Agedincum, Caesar se îndreptă cu toate forţele sale spre Besançon, pentru a se apropia de provincia timorată şi pentru a o apăra în eventualitatea unei invazii, unele cete ale insurgenţilor arătîndu-se deja, ce-i drept, în ţinutul helvilor, pe versanţii sudici ai Munţilor Cevennes. Alesia se afla aproape în drumul său; cavaleria celţilor, unica armă cu care dorea să opereze Vercingetorix, îl atacă în cursul deplasării, dar, spre uimirea tuturor, suferi o înfrîngere din partea noilor escadroane germane ale lui Caesar şi a infanteriei romane aşezate în spatele acestora. Cu atît mai mult se grăbi Vercingetorix pentru a se închide la Alesia; iar dacă Caesar nu dorea să renunţe la ideea ofensivei în general, el nu avea altă posibilitate decît să atace cu forţe mult inferioare, pentru a treia oară în această campanie, o armată aşezată sub zidurile unei fortăreţe bine ocupate şi aprovizionate şi înzestrată cu extraordinare trupe de cavalerie. Dar dacă în faţa celţilor se aflase pînă atunci numai o parte din legiunile romane, în liniile din jurul Alesiei erau reunite toate forţele lui Caesar, iar Vercingetorix nu reuşi, ca la Avaricum şi Gergovia, să-şi rînduiască pedestrimea sub protecţia zidurilor cetăţii şi să-şi menţină legăturile cu exteriorul prin intermediul cavaleriei care le-ar fi întrerupt, concomitent, pe cele ale inamicului. Cavaleria celtică, descurajată deja de acea înfrîngere suferită din partea adversarului desconsiderat, a fost învinsă de călăreţii germani ai lui Caesar în fiecare încăierare. Valul ridicat de asediatori se întindea în jurul întregului oraş pe o lungime de două mile germane, incluzînd şi tabăra ataşată acestuia. Vercingetorix se aşteptase la o luptă în faţa zidurilor, nu la asedierea Alesiei; pentru aceasta, avînd în vedere armata sa – se vorbea de 80.000 de infanterişti şi 15.000 de călăreţi, ca şi numeroşii locuitori ai oraşului –, proviziile stocate, oricît de numeroase ar fi fost, nu erau nicidecum suficiente. Vercingetorix trebuia să se convingă că planul său de război se întorsese de data aceasta împotriva lui şi că era pierdut dacă întreaga naţiune nu se grăbea să-l elibereze pe generalul ei asediat. Cînd învăluirea romană se închise, erau încă suficiente alimente pentru o lună şi cîteva zile; în ultimul moment, cînd calea era încă liberă cel puţin pentru călăreţi, Vercingetorix îşi concedie întreaga cavalerie şi trimise concomitent, către toate căpeteniile naţiunii, îndemnul de a înarma toate contingentele şi de a le aduce pentru despresurarea Alesiei. El însuşi, hotărît să poarte personal responsabilitatea pentru planul de război conceput de el şi care eşuase acum, rămase în cetate, pentru a împărtăşi, la bine şi la rău, soarta alor săi. Însă Caesar se pregătise să asedieze şi, concomitent, să fie asediat. El îşi înălţă linia de valuri şi în partea exterioară şi se aprovizionă cu alimente pentru o perioadă mai îndelungată. Zilele se scurgeau; în oraş nu se mai găsea nici o baniţă de grîu, iar nefericiţii locuitori ai cetăţii trebuiseră să fie alungaţi pentru a suferi o moarte mizerabilă între valurile celţilor şi romanilor, fiind respinşi fără milă de ambele părţi. Atunci, în ceasul din urmă, apărură în spatele liniilor lui Caesar coloanele nesfîrşite ale armatei de despresurare celto-belgice, se spune 250.000 de pedestraşi şi 8.000 de călăreţi. De la Canal pînă la Cevennes, cantoanele răzvrătite încercau din răsputeri să salveze floarea patrioţilor şi pe generalul ales de ei; numai belovacii răspunseseră că ar lupta, ce-i drept, împotriva romanilor, dar nu în afara graniţelor lor. Primul asalt pe care asediaţii din Alesia şi trupele de despresurare îl întreprinseră împotriva liniei duble romane a fost respins; dar cînd, după o zi de odihnă, acesta a fost reluat, ei reuşiră într-un loc, acolo unde valurile traversau panta unui deal, de pe înălţimea căruia puteau ataca, să astupe şanţurile şi să-i alunge pe apărători de pe val. Atunci, Labienus, trimis aici de către Caesar, strînse cohortele cele mai apropiate şi se năpusti cu patru legiuni împotriva inamicului. Sub ochii generalului, care apăru el însuşi în momentul cel mai periculos, atacatorii au fost respinşi într-o desperată luptă corp la corp, iar trupele de călăreţi venite cu Caesar desăvîrşiră înfrîngerea, atacîndu-i pe fugari din spate. Era mai mult decît o mare victorie; prin aceasta se pecetluise soarta Alesiei, ba chiar a întregii naţiuni celtice. Armata celtică, complet descurajată, se risipi de pe cîmpul de bătălie îndreptîndu-se direct către case. Vercingetorix poate ar mai fi putut fugi chiar şi acum şi s-ar fi putut salva cel puţin prin ultimul mijloc care îi rămîne omului liber; el respinse ideea şi declară în consiliul de război că, întrucît nu reuşise să scuture jugul străin, este gata să se ofere drept victimă şi, în măsura posibilului, să abată nenorocirea naţiunii celtice asupra capului său. Se întîmplă întocmai. Ofiţerii celţi îl predară inamicului ţării pe generalul lor, ales în mod solemn de întreaga naţiune, pentru a suferi pedeapsa cuvenită. Călare şi împodobit cu splendida armură, regele arvernilor apăru în faţa proconsulului roman şi înconjură tribuna acestuia; apoi a predat calul şi armele şi s-a aşezat în tăcere pe trepte, la picioarele lui Caesar (702, 52). Cinci ani mai tîrziu, a fost purtat în triumf pe străzile capitalei italice şi, în timp ce învingătorul său aduse un sacrificiu de mulţumire zeilor naţiunii pe înălţimea Capitoliului, Vercingetorix a fost decapitat pentru înaltă trădare, la poalele acestuia. Aşa cum, după o zi înnourată, soarele crepuscular mai răzbate o dată, la fel soarta oferă popoarelor aflate în declin încă un ultim bărbat extraordinar. Asemenea lui Hannibal la sfîrşitul istoriei feniciene, la fel s-a aflat şi Vercingetorix la sfîrşitul celei celtice. Nici unul dintre ei n-a putut salva naţiunea de dominaţia străină, dar amîndoi au salvat-o de ultima ruşine posibilă, aceea a unui sfîrşit lipsit de glorie. Vercingetorix, asemenea cartaginezului, n-a trebuit să lupte numai împotriva inamicului ţării, ci, înainte de toate, împotriva opoziţiei antinaţionale a unor orgolioşi jigniţi şi a unor laşi zăpăciţi, veşnica însoţitoare a civilizaţiei degenerate; locul în istorie nu-i este asigurat de bătăliile şi asediile sale, ci de crearea prin propria persoană, a unui punct de sprijin şi de referinţă pentru o naţiune fărîmiţată şi decăzută din cauza separatismului. Cu toate acestea, cu greu s-ar putea găsi o deosebire mai profundă decît cea existentă între cetăţeanul lucid al oraşului comercial fenician, cu planurile sale îndreptate timp de 50 de ani, cu o energie nestrămutată, spre unicul ţel măreţ, şi temerarul principe al ţării celtice, ale cărui mari acţiuni, împreună cu sacrificiul său mărinimos, n-au durat decît o scurtă vară. Întreaga Antichitate nu cunoaşte un bărbat mai cavaleresc atît în sentimente, cît şi în înfăţişarea sa exterioară. Dar omul nu trebuie să fie un cavaler, şi cu atît mai puţin omul de stat. Cavalerul, şi nu eroul era acela care a considerat sub demnitatea lui să se salveze din Alesia, în timp ce el valora pentru naţiunea sa mai mult decît o sută de mii de bărbaţi curajoşi, dar de rînd. Cavalerul, şi nu eroul era acela care s-a oferit drept victimă atunci cînd, prin acest sacrificiu, nu se obţinu mai mult decît dezonorarea publică a naţiunii, proclamînd, pe cît de laş, pe atît de stupid, cu ultima suflare agonia ei de o importanţă universală. Cît de diferit acţionase Hannibal în împrejurări asemănătoare! Este imposibil să nu-i acordăm nobilului rege al arvernilor compasiunea istorică şi umană; dar e o particularitate a caracterului naţiunii celtice faptul că bărbatul ei cel mai de seamă a fost totuşi doar un cavaler.

Căderea Alesiei şi capitularea armatei apărătoare au constituit o lovitură teribilă pentru insurecţia celtică; dar naţiunea suportase deja dezastre la fel de grave şi, cu toate acestea, lupta fusese mereu reînnoită. Pierderea lui Vercingetorix era însă de neînlocuit. Unitatea naţiunii se născuse datorită lui; se părea că dispăruse odată cu el. Nu putem identifica nici o tentativă a insurecţiei de a continua apărarea generală şi de a desemna un alt general comandant: liga patrioţilor s-a destrămat de la sine şi rămînea la latitudinea fiecărui clan dacă să lupte în continuare sau să facă pace cu romanii. Fireşte, pretutindeni prevala dorinţa de pace. Caesar avea tot interesul să încheie afacerile cît mai grabnic. Din cei 10 ani ai guvernării sale trecuseră şapte, ultimul, de altfel, fiindu-i contestat de adversarii săi politici; cu oarecare certitudine, mai putea conta doar pe două veri, iar dacă interesul, ca şi onoarea, cereau să-i predea succesorului său ţinuturile nou-cîştigate şi pacificate într-un mod acceptabil, timpul pentru statornicirea unei asemenea păci era într-adevăr foarte scurt. Clemenţa era în cazul acesta oportună mai mult pentru învingător decît pentru învinşi; şi el trebuia să-i mulţumească stelei sale că fărîmiţarea internă şi natura superficială a celţilor îi sprijiniseră intenţiile. În ţinuturile unde exista o puternică partidă romană – de exemplu, în cele două cantoane mai puternice ale Galiei centrale, cel al eduilor şi cel al arvernilor – se restaurară vechile lor relaţii faţă de Roma, imediat după căderea Alesiei, eliberîndu-se chiar şi prizonierii, în număr de 20.000, fără despăgubire, în timp ce celelalte clanuri intrară în aspra sclavie a legionarilor victorioşi. Asemenea eduilor şi arvernilor, majoritatea districtelor galice se lăsară în voia sorţii şi acceptară fără opoziţie inevitabilele execuţii. Dar puţini erau şi cei care, din superficialitate neghioabă sau din desperare surdă, continuau să apere cauza pierdută pînă cînd trupele romane de execuţie apărură în interiorul graniţelor lor. Astfel de expediţii au fost întreprinse în iarna anilor 702/703 (52/51) împotriva biturigilor şi carnuţilor. O rezistenţă mai puternică au opus belovacii care, cu un an în urmă, nu luaseră parte la tentativa de despresurare a Alesiei; se părea că doreau să arate că în acea zi hotărîtoare nu stătuseră deoparte din lipsă de curaj şi de dragoste de libertate. La această luptă participară atrebaţii, ambianii, caleţii şi alte cantoane celtice; Commius, viteazul rege al atrebaţilor, împotriva căruia romanii erau foarte îndîrjiţi din cauza alăturării sale insurecţiei şi împotriva căruia Labienus organizase de curînd o mişelească tentativă de asasinat, aduse belovacilor 500 de călăreţi germani, a căror valoare fusese recunoscută în timpul ultimei campanii. Hotărîtul şi talentatul belovac Correus, căruia îi revenise comanda supremă în războiul acesta, îl purtă asemenea lui Vercingetorix, şi nu fără succes; Caesar, deşi concentră treptat majoritatea armatei, nu putu determina pedestrimea belovacă nici să accepte bătălia, nici s-o împiedice să ocupe poziţii care asigurau o protecţie mai mare în faţa forţelor armate întărite ale lui Caesar. Cavaleria romană, îndeosebi contingentele celtice, suferi în diferitele lupte înfrîngerile cele mai usturătoare din partea celei inamice, mai ales din partea celei germane a lui Commius. Dar, după ce Correus îşi găsi moartea într-o încăierare cu romanii care se ocupau de aprovizionare, rezistenţa se nărui şi aici; învingătorul oferi condiţii acceptabile, belovacii şi aliaţii lor supunîndu-i-se. Treverii fură readuşi sub ascultare de către Labienus, în treacăt traversîndu-se şi pustiindu-se încă o dată teritoriul eburonilor proscrişi. În felul acesta a fost învinsă ultima rezistenţă a confederaţiei belgice. Cantoanele maritime, în alianţă cu vecinii lor de pe Loara, întreprinseră încă o tentativă de prevenire a dominaţiei romane. Cete de insurgenţi veniţi din cantoanele anzilor, carnuţilor şi din alte districte vecine se concentrară pe Loara inferioară şi-l asediară pe principele filoroman al pictavilor la Lemonum (Poitiers). Dar şi aici întîlniră curînd importante forţe romane; insurgenţii renunţară la asediu şi se retraseră pentru a se salva dincolo de Loara; în timpul marşului, ei au fost însă ajunşi din urmă şi înfrînţi; drept urmare, carnuţii şi celelalte cantoane răzvrătite, chiar şi cantoanele maritime, acceptară supunerea. Rezistenţa luase sfîrşit; abia dacă stindardul naţional mai era ridicat ici-colo de cîte un şef de bandă. După dizolvarea armatei reunite pe Loara, temerarul Drappes şi fidelul camarad de arme al lui Vercingetorix, Lucterius, îi adunară pe cei mai hotărîţi şi se închiseră cu aceştia în puternica fortăreaţă de munte Uxellodunum, pe Lot, ei reuşind s-o aprovizioneze în suficientă măsură prin lupte grele şi cu pierderi însemnate. În ciuda pierderii conducătorilor lor, Drappes fiind luat prizonier, iar Lucterius separat de oraş, garnizoana opuse o rezistenţă exasperată; abia după ce Caesar veni personal, dînd ordinul ca izvorul din care asediaţii se aprovizionau cu apă să fie deviat prin galerii subterane, căzu şi această fortăreaţă, ultimul bastion al naţiunii celtice. Pentru a-i impresiona pe ultimii combatanţi ai cauzei libertăţii, Caesar ordonă ca întregii garnizoane să i se taie mîinile şi ca toţi să se întoarcă astfel în patria lor. Regele Commius, care se menţinea încă în ţinutul de la Arras şi se încăieră aici pînă în iarna anilor 703/704 (51/50) cu trupele romane, obţinu pacea din partea lui Caesar care făcea toate eforturile pentru a pune capăt cel puţin rezistenţei făţişe şi care acceptă chiar refuzul înverşunat al îndîrjitului şi, pe bună dreptate, suspiciosului inamic de a se înfăţişa personal în tabăra romană. Este foarte probabil ca Caesar să se fi mulţumit într-un mod asemănător cu o supunere nominală, poate numai cu un armistiţiu de facto în cazul districtelor greu accesibile din nord-vestul, ca şi din nord-estul Galiei.

În felul acesta, Galia – altfel spus, ţara din vestul Rinului şi din nordul Pirineilor – devenise supusă romanilor după o luptă de numai opt ani (696-703, 58-51). La nici un an după pacificarea deplină a ţării, la începutul anului 705 (49), în urma mult aşteptatei izbucniri a războiului civil în Italia, trupele romane au trebuit să fie retrase dincolo de Alpi; în ţara celtică nu au rămas decît cîteva slabe divizii de recruţi. Cu toate acestea, celţii nu s-au mai răsculat împotriva dominaţiei străine; iar în timp ce lupta împotriva lui Caesar se amplifica în toate provinciile vechi ale imperiului, doar nou-cîştigatul ţinut păstră o fidelitate neclintită faţă de învingătorul său. În aceşti ani decisivi, nici germanii nu şi-au reluat tentativele de a se statornici prin cuceriri pe malul stîng al Rinului. La fel, nu s-a ajuns la o nouă insurecţie naţională sau la o invazie germană în timpul crizelor care au urmat, cu toate că a oferit prilejurile cele mai favorabile. Dacă s-au mai produs tulburări, ca, de exemplu, răscoala belovacilor din anul 708 (46), aceste mişcări au rămas atît de răzleţe şi atît de lipsite de conexiune cu complicaţiile din Italia, încît au putut fi reprimate fără dificultate de către guvernatorii romani. Ce-i drept, este foarte probabil ca această stare de pace, asemănătoare celei multiseculare din Hispania, să fi fost menţinută prin permisiunea acordată ţinuturilor celor mai îndepărtate şi mai pătrunse puternic de sentimentul naţional – Bretagne, districtele de pe Schelda, regiunea Pirineilor – de a se sustrage de fapt, într-un mod mai mult sau mai puţin evident, supremaţiei romane. Dar, în ciuda acestora, deşi ridicat în grabă şi în intervalele de răgaz lăsate de munci mai importante, edificiul lui Caesar, oricît de rudimentar şi de nefinisat ar fi fost la plecarea lui, se dovedi, în această probă de foc, viabil atît în privinţa respingerii germanilor, cît şi în cea a supunerii celţilor. În privinţa guvernării superioare, teritoriile nou-cîştigate de către guvernatorul din Gallia Narbonensis rămîneau deocamdată unite cu provincia Narbo; abia după ce Caesar a predat această magistratură (710, 44) teritoriul cucerit de el a fost împărţit în două provincii noi, Galia propriu-zisă şi Belgica. Pierderea independenţei politice a diferitelor cantoane era inclusă în ideea cuceririi. Fără excepţii, ele deveniră tributare comunităţii romane. Bineînţeles, sistemul de impozite nu era acela prin care aristocraţia nobiliară şi financiară exploata Asia, ci, aşa cum se proceda în Hispania, se impuse fiecărei comunităţi o sumă stabilită o dată pentru totdeauna, strîngerea ei rămînînd la latitudinea comunităţii respective. În felul acesta, din Galia se scurgeau anual 40.000.000 de sesterţi (3.000.000 de taleri) în casele de bani ale guvernului roman, care, fireşte, preluă, în schimb, cheltuielile apărării graniţei Rinului. Se înţelege de la sine că în afara acestora luară drumul Romei, în urma războiului, vasele de aur strînse din templele zeilor şi din tezaurele celor puternici; dacă Caesar răspîndi aurul galic în întregul Imperiu Roman şi aduse deodată asemenea mase pe piaţa monetară încît cursul aurului scăzu faţă de cel al argintului cu 25%, putem bănui sumele pe care Galia le-a pierdut din cauza războiului. Constituţiile cantonale consacrate, cu regii lor ereditari sau cu preşedinţiile lor feudalo-oligarhice, rămaseră în linii generale valabile şi după cucerire, iar însuşi sistemul clientelar, care subordona cantoanele mai slabe celor mai puternice, n-a fost desfiinţat, deşi devenise inutil prin pierderea independenţei statale. Folosind deosebirile dinastice, feudale şi de hegemonie, Caesar nu se îngriji de nimic altceva decît să reglementeze pretutindeni relaţiile în interesul Romei şi să-i aducă în frunte pretutindeni pe bărbaţii favorabili dominaţiei străine. În general, Caesar nu precupeţea nici un efort pentru a forma în Galia o partidă romană; partizanii săi primiră sume mari de bani şi mai ales întinse suprafeţe de pămînt confiscate, iar prin influenţa sa ei obţinură locuri în sfatul comunităţii şi funcţii de primă importanţă în cantoanele lor. Acele cantoane în care existau partide romane destul de puternice şi demne de încredere, precum cele ale remilor, lingonilor şi eduilor, au fost avantajate prin acordarea unei constituţii comunale mai liberale – aşa-numitul drept de alianţă – şi prin favorizarea lor cu ocazia reglementării sistemului de hegemonie. Se pare că, pe cît posibil, Caesar a respectat de la început cultul naţional şi preoţii acestuia; nu întîlnim la el nici o urmă a unor măsuri, cum vor fi luate mai tîrziu de către unii potentaţi romani, împotriva instituţiei druizilor şi probabil că acestei circumstanţe i se datorează faptul că războaiele sale galice, în măsura în care le putem analiza, nu poartă nicidecum caracterul de război religios pe care-l vom întîlni mai tîrziu în cazul războaielor britanice. Aşadar, dacă Caesar dovedi în faţa naţiunii învinse toată consideraţia posibilă şi respectă instituţiile ei naţionale, politice şi religioase, în măsura în care faptul era compatibil cu supunerea faţă de Roma, el nu renunţă la ideea de bază a cuceririi sale, romanizarea Galiei, ci încercă s-o realizeze în condiţiile cele mai favorabile. De asemenea, el nu se mulţumi să impună în nord aceleaşi relaţii care contribuiseră deja la romanizarea aproape integrală a provinciei sudice, ci, ca un veritabil om de stat, încurajă evoluţia organică de sus şi, pe cît posibil, încercă să scurteze perioada de tranziţie, întotdeauna penibilă. Fără a vorbi de primirea unui număr de nobili celţi în corpul cetăţenilor romani, ba poate chiar a unora în senatul roman, Caesar a fost acela care a introdus în Galia şi în interiorul diferitelor cantoane latina ca limbă oficială, deşi cu unele restricţii, şi în locul sistemului monetar naţional pe cel roman, astfel încît baterea monedelor de aur şi a denarilor rămînea un privilegiu al autorităţilor romane, moneda divizionară fiind bătută în schimb de diferitele cantoane pentru circulaţia în interiorul graniţelor cantonului, dar după etalonul roman. Latina barbară folosită de acum înainte de locuitorii Loarei şi Senei, conform ordinului primit, stîrneşte hazul; în aceste greşeli gramaticale sălăşluia un viitor mai mare decît în impecabila latină din capitală. Poate tot influenţei lui Caesar i se datorează faptul că, mai tîrziu, constituţia cantonală din ţara celtică va părea apropiată de constituţia municipală italică şi că în localităţile principale ale cantonului, ca şi în consiliile comunităţilor, se va reliefa cu mai mare precizie decît fusese cazul constituţiei originare celtice. Numai moştenitorul politic al lui Gaius Gracchus şi al lui Marius putea resimţi cît de dorită, atît din punct de vedere militar, cît şi din cel politic, era întemeierea unor colonii transalpine care să servească drept puncte de sprijin ale noii stăpîniri şi ca puncte de plecare ale noii civilizaţii. Dacă el s-a mărginit numai la colonizarea călăreţilor săi celtici şi germanici la Noviodunum (p. 165) şi a boiilor în cantonul eduilor (p. 165), ultima ctitorie aducînd încă în cursul războiului cu Vercingetorix toate serviciile unei colonii romane (p. 183), cauza acestora rezidă în simplul fapt că planurile sale de viitor nu-i permiteau încă să înlocuiască în mîinile soldaţilor săi sabia cu plugul. Ceea ce va face mai tîrziu sub acest raport pentru vechea provincie romană se va arăta la timpul potrivit; probabil că numai timpul i-a lipsit pentru a extinde aceleaşi măsuri şi asupra ţinuturilor pe care le supusese de curînd. Pentru naţiunea celtică sosise sfîrşitul. Prin Caesar, distrugerea ei politică devenise un fapt împlinit, iar nimicirea ei naţională fusese iniţiată şi se afla într-un progres continuu. Nu era o distrugere întîmplătoare, pe care destinul o pregăteşte uneori şi unor popoare susceptibile de dezvoltare, ci o catastrofă determinată de propriile greşeli şi, într-un anumit sens, necesară din punct de vedere istoric, fapt dovedit deja de evoluţia ultimului război, indiferent dacă este considerat în ansamblu sau în detaliu. În momentul în care urma să fie instaurată dominaţia străină, o rezistenţă energică veni numai din partea cîtorva ţinuturi, şi acestea în majoritatea lor germanice sau semigermanice. Dominaţia străină odată instaurată, tentativele pentru eliminarea ei fie că au fost întreprinse precipitat şi fără organizare, fie că au fost, mai mult decît sigur, opera unor nobili extraordinari, sfîrşindu-se astfel, imediat şi pentru totdeauna, odată cu moartea sau cu prizonieratul unui Indutiomarus, Camulogenus, Vercingetorix sau Correus. Războiul de asediu şi de hărţuială, în care se relevă, de obicei, întreaga profunzime morală a războaielor naţionale, a fost şi a rămas în cazul celţilor de o insuficienţă caracteristică. Fiecare filă a istoriei celtice confirmă sentinţa severă a unuia dintre puţinii romani care au ştiut să nu-i desconsidere pe aşa-numiţii barbari: celţii provoacă cu temeritate pericolul viitor, dar îşi pierd curajul în faţa celui prezent. O asemenea naţiune nu se putea menţine pe o durată mai lungă în puternicul vîrtej al istoriei universale care striveşte fără milă toate popoarele lipsite de tăria şi elasticitatea oţelului; pe bună dreptate, celţii de pe continent suferiră din partea romanilor aceeaşi soartă pe care rudele lor din Irlanda o suferă pînă în zilele noastre din partea saxonilor: soarta de a se dizolva în sînul unei naţionalităţi, superioară politic, ca ferment al unei dezvoltări viitoare. Acum, cînd sîntem gata să părăsim această naţiune remarcabilă, să ne fie permis să amintim că, în relatările anticilor despre celţii de pe Loara şi Sena, abia dacă lipseşte una din trăsăturile caracteristice după care îl recunoaştem pe Paddy. Toate se regăsesc: superficialitatea în cultivarea pămîntului; pasiunea pentru joc şi harţă; lăudăroşenia – amintim aici acea sabie a lui Caesar atîrnată după victoria de la Gergovia în dumbrava sacră a arvernilor, pe care aşa-zisul posesor o privi zîmbind, dînd ordin ca acest bun sacru să fie respectat cu grijă; fraza bogată în comparaţii şi hiperbole, în aluzii şi expresii baroce; umorul nostim – un exemplu excelent îl oferă obiceiul potrivit căruia, dacă cineva îl întrerupea pe unul care vorbeşte în public, acestuia i se tăia o gaură mare şi vizibilă în haină; bucuria profundă de a cînta şi de a povesti faptele timpurilor trecute şi cel mai desăvîrşit talent în elocinţă şi poezie; curiozitatea – nici un negustor nu putea trece mai departe dacă nu le povestea tuturor toate noutăţile pe care le ştia – şi credibilitatea nemaipomenită care genera faptele în urma unor asemenea veşti, astfel încît, în cantoanele mai bine organizate, li se interzicea călătorilor, sub ameninţarea cu pedepse severe, să povestească ştirile nemaiauzite altcuiva decît magistraţilor; pietatea naivă care îl recunoaşte în preot pe tată, cerîndu-i sfatul în toate problemele; intensitatea inegalabilă a sentimentului naţional şi coeziunea aproape familială a concetăţenilor în faţa străinului, înclinaţia de a se răzvrăti la chemarea primului conducător şi de a forma bande; însă, pe lîngă aceasta, incapacitatea desăvîrşită de a-şi păstra curajul nestrămutat, aflat la aceeaşi distanţă atît faţă de entuziasm, cît şi faţă de timorare, de a sesiza momentul oportun pentru aşteptare şi pentru acţiune, de a ajunge la o organizare oarecare, la o oarecare disciplină militară sau politică statornică sau de a le suporta cel puţin. Ea este şi rămîne pentru toate timpurile şi locurile aceeaşi naţiune leneşă şi poetică, slabă şi arzătoare, curioasă, credulă, deşteaptă, dar, din punct de vedere politic, absolut incapabilă şi, din această cauză, soarta ei a fost întotdeauna şi pretutindeni aceeaşi. Dar năruirea acestei mari naţiuni din cauza războaielor transalpine ale lui Caesar nu este rezultatul cel mai important al acestei întreprinderi grandioase; efectul pozitiv a fost mult mai bogat în consecinţe decît cel negativ. Este aproape neîndoielnic că, dacă guvernarea senatorială şi-ar fi prelungit cîteva generaţii acea existenţă aparentă, aşa-numita migraţie a popoarelor ar fi avut loc cu 400 de ani mai devreme decît s-a întîmplat în realitate şi ar fi debutat într-o perioadă în care civilizaţia italică nu se încetăţenise încă pe deplin nici în Galia, nici pe Dunăre, nici în Africa şi nici în Hispania. În timp ce marele general şi om de stat al Romei a recunoscut clar în triburile germanice pe inamicul egal în putere al lumii greco-romane, în timp ce el însuşi, cu mînă fermă, a fondat pînă în detaliu noul sistem de defensivă-ofensivă şi a arătat cum trebuie apărate graniţele imperiului prin cursurile de apă sau valurile artificiale, cum trebuie să fie colonizate, de-a lungul graniţei, triburile barbare mai apropiate pentru distanţarea celor mai îndepărtate, cum trebuie recrutată armata romană din mercenari luaţi din ţările inamice, el obţinu pentru cultura eleno-italică răstimpul necesar civilizării Occidentului şi Orientului. Oamenii obişnuiţi îşi văd roadele activităţii lor, dar sămînţa pe care firile geniale o aruncă încolţeşte mai încet. Au trebuit să treacă secole pînă cînd s-a înţeles că Alexandru nu a întemeiat numai un regat efemer în Orient, ci a dus elenismul în Asia; au trebuit să treacă alte secole pînă cînd s-a înţeles că Caesar nu a cucerit romanilor numai o nouă provincie, ci a pus bazele romanizării ţinuturilor occidentale. De asemenea, abia urmaşii de mai tîrziu au recunoscut sensul acelor expediţii în Anglia şi Germania, hazardate din punct de vedere militar şi lipsite la început de succes. Datorită lor i se deschise lumii greco-romane un imens cerc de populaţii, ale căror existenţă şi viaţă erau cunoscute pînă atunci numai din relatările navigatorului şi comerciantului, conţinînd unele adevăruri şi multă poezie. „Zilnic” – se spune într-o scriere romană din mai 698 (56) – „scrisorile şi mesajele din Galia ne vestesc nume de populaţii, de cantoane şi de ţinuturi pînă acum necunoscute”. Această lărgire a orizontului istoric datorată expediţiilor întreprinse de Caesar dincolo de Alpi a fost, ca şi cercetarea Americii de către grupuri de europeni, un eveniment de importanţă universală. Cercului strîmt al statelor mediteraneene li se alăturară populaţiile din centrul şi din nordul Europei, locuitorii Mării Baltice şi Mării Nordului; lumii vechi i se alătura una nouă care, de acum înainte, a fost condiţionată de prima şi o condiţiona la rîndul ei. Nu a lipsit mult ca Ariovist să înfăptuiască ceea ce i-a reuşit gotului Theoderich. Dacă acest fapt s-ar fi întîmplat, civilizaţia noastră probabil s-ar fi aflat faţă de cea greco-romană în acelaşi raport ca şi faţă de cultura indiană sau asiriană. Faptul că există o punte de legătură între strălucirea apusă a Eladei şi Italiei şi edificiul mai impunător al istoriei universale moderne, că Europa Occidentală este romanică, iar cea germană clasică, că numele lui Temistocle şi Scipio au, pentru noi, o altă rezonanţă decît cele ale lui Asoka şi Salmanassar, că Homer şi Sofocle nu-l atrag, precum Vedele şi Kalidasa, numai pe botanistul literar, ci ne înfloresc în propria grădină este opera lui Caesar. Şi dacă creaţia marelui său înaintaş în Orient a fost distrusă aproape în întregime de uraganele Evului Mediu, opera lui Caesar a înfruntat mileniile care au adus omenirii modificări în privinţa religiei şi statului şi au schimbat însuşi centrul de greutate al civilizaţiei; ea rămîne neclintită pentru ceea ce noi numim eternitate.

Pentru a completa imaginea relaţiilor Romei cu popoarele Nordului în această epocă, trebuie să aruncăm o privire asupra ţinuturilor care se întind la nord de Peninsula Italică şi Peninsula Greacă, de la izvoarele Rinului pînă la Marea Neagră. Ce-i drept, flacăra istoriei nu pătrunde în grandiosul tumult de popoare care trebuie să se fi agitat pe atunci şi aici, iar puţinele străfulgerări care luminează aceste ţinuturi au darul, precum lumina palidă într-o beznă profundă, să ne inducă mai degrabă în eroare decît să ne edifice. Sarcina istoriografului este însă aceea de a marca şi lacunele din cartea istoriei popoarelor; pe lîngă grandiosul sistem de apărare al lui Caesar, el nu trebuie să dispreţuiască preocupările modeste cu care generalii senatului credeau că vor apăra graniţa imperiului în direcţia aceasta. Ca şi înainte (II, p. 116), nord-estul Italiei era expus atacurilor populaţiilor alpine. Din prezenţa în anul 695 (59) a unei puternice armate romane la Aquileia şi din triumful guvernatorului Galiei Cisalpine, Lucius Afranius, putem conchide că, în această perioadă, trebuie să fi avut loc o expediţie în Alpi; o consecinţă a acesteia o poate constitui faptul că, foarte curînd, îi găsim pe romani în legături mai strînse cu un rege al noricilor. Dar şi după aceea, Italia nu era nicidecum asigurată din partea aceasta, lucru dovedit de jefuirea înfloritorului oraş Tergeste de către barbarii alpini în anul 702 (52), cînd insurecţia transalpină îl silise pe Caesar să lase descoperită întreaga Italie nordică. Şi popoarele turbulente care deţineau fîşia de coastă ilirică le creau stăpînilor lor romani destule probleme. Dalmaţii, încă din epocile trecute cel mai important popor al acestui ţinut, îşi măriră, prin primirea vecinilor în alianţa lor, puterea într-o asemenea măsură, încît numărul localităţilor lor crescu de la 20 la 80. Ei ajunseră în conflict cu romanii din cauza oraşului Promona (nu departe de rîul Kerka), pe care îl cuceriseră de la liburnieni; refuzînd să-l retrocedeze, învinseră miliţiile trimise de Caesar împotriva lor; răzbunarea a fost împiedicată de izbucnirea războiului civil. În parte din cauza acestor evenimente, Dalmaţia deveni în timpul acestui război un centru al partidului potrivnic lui Caesar, iar generalii lui întîmpinară aici, pe uscat şi pe mare, o rezistenţă energică din partea locuitorilor aliaţi cu pompeienii şi cu piraţii. În sfîrşit, Macedonia, alături de Epir şi Elada, era pustiită şi decăzută ca nici o altă regiune a imperiului. Dyrrhachion, Thessalonike, Bizanţul desfăşurau încă o oarecare activitate comercială; Atena atrăgea călătorii şi studenţii prin renumele său şi prin şcoala sa filozofică; însă, în general, deasupra orăşelelor, cîndva bine populate, şi a porturilor înţesate de oameni plana o linişte de mormînt. Dar dacă grecii nu se mai mişcau, locuitorii munţilor greu accesibili ai Macedoniei îşi continuau, după vechea obişnuinţă, expediţiile de jaf şi vrajbele lor; aşa, de exemplu, agreenii şi dolopii prădară în jurul anilor 697/698 (57/56) oraşele etoliene, iar în anul 700 (54), piruştii din văile Drinei se năpustiră împotriva Iliriei sudice. La fel procedau vecinii. E drept că dardanii de la graniţa de nord, ca şi tracii din est fuseseră umiliţi de către romani în cursul unor lupte ce duraseră opt ani (676-683, 78-71); cel mai puternic dintre principii traci, stăpînul vechiului regat al odrişilor, Kotys, se număra pe atunci printre regii clientelari ai Romei. Cu toate acestea, ca şi înainte, ţara pacificată avu de suferit din cauza atacurilor venite din nord şi din est. Guvernatorul Gaius Antonius n-a reuşit să se impună nici în faţa dardanilor, nici în faţa triburilor statornicite în Dobrogea actuală, care, cu ajutorul temuţilor bastarni chemaţi de pe malul stîng al Dunării, îi pricinuiră o înfrîngere însemnată la Istropolis (Istere, în apropiere de Kustendjie; 692-693, 62-61). Gaius Octavius se luptă mai norocos împotriva besilor şi tracilor (694, 60). În schimb, ca general comandant, Marcus Piso (697-698, 57-56) încheie din nou afaceri foarte proaste, ceea ce nu-i de mirare, întrucît, în schimbul banilor, el îndeplinea toate dorinţele, atît pe cele ale prietenilor, cît şi pe ale inamicilor. Denteleţii tracici (pe Strymon) jefuiră în timpul guvernării sale Macedonia în lung şi în lat şi-şi ridicară posturile chiar şi pe marele drum militar roman care ducea de la Dyrrhachion la Thessalonike; aceasta din urmă se pregăti să reziste unui asediu din partea lor, în timp ce puternica armată romană din provincie păru a nu avea altă menire decît să asiste la jaful pricinuit paşnicilor supuşi ai Romei de locuitorii munţilor şi de popoarele vecine. Fireşte, asemenea atacuri nu puteau primejdui puterea romană şi de multă vreme nu mai conta o pată în plus. Dar tocmai în această perioadă, pe întinsele cîmpii dacice de dincolo de Dunăre începu să se consolideze din punct de vedere statal un popor ce părea a fi destinat să joace un alt rol în istorie decît besii şi denteleţii. La geţi sau daci, regelui ţării i se alăturase în timpuri străvechi un bărbat sfînt numit Zamolxis, care, după ce iscodise căile şi miracolele zeilor în timpul unor îndepărtate călătorii în ţinuturi străine şi aprofundase îndeosebi înţelepciunea preoţilor egipteni şi a pitagoreicilor greci, se întorsese în patria sa pentru a-şi încheia viaţa ca pustnic pios într-o peşteră a „Muntelui sacru”. Numai regele şi servitorii lui aveau acces la el, Zamolxis oferindu-i regelui, şi prin acesta poporului, oracole pentru orice întreprindere importantă. Compatrioţii săi îl considerau la început a fi preotul zeului suprem şi, pînă la urmă, zeul însuşi, asemenea lui Moise şi Aaron, dacă se consideră că Dumnezeu l-ar fi aşezat pe Aaron ca profet, iar ca zeu al profetului pe Moise. Din aceasta se născuse o instituţie permanentă; alături de regele geţilor se afla de drept un asemenea zeu, din a cărui gură veneau sau păreau să vină toate cele poruncite de către rege. Această constituţie ciudată, în care ideea teocratică pare să se fi pus în serviciul puterii regale absolute, le-a oferit, poate, regilor geţi faţă de supuşii lor o poziţie asemănătoare cu aceea a califilor faţă de arabi; o urmare a acestui fapt a fost miraculoasa reformă politico-religioasă a naţiunii pe care o impuseră în această perioadă regele geţilor Burebista şi zeul Dekaeneos. Poporul, decăzut cu totul din punct de vedere moral şi politic din cauza unei vieţi de desfrîu, a fost parcă metamorfozat prin noua evanghelie a moderaţiei şi curajului; cu cetele sale, într-un anumit sens disciplinate în mod puritan şi entuziaste, regele Burebista întemeie în cîţiva ani un regat puternic care se întindea pe ambele maluri ale Dunării şi ajungea spre sud pînă în interiorul Traciei, Iliriei şi în ţara norică. Încă nu avusese loc un contact nemijlocit cu romanii şi nimeni nu putea spune cum va evolua acest stat deosebit, care amintea de începuturile islamismului; dar nu trebuia să fii profet pentru a prevedea că proconsuli precum Antonius şi Piso nu erau predestinaţi să lupte cu zeii.