Capitolul VIII

Guvernarea comună a lui Pompeius şi Caesar

Dintre şefii democraţiei, care, de la consulatul lui Caesar, erau recunoscuţi oficial ca stăpînii republicii, ca „triumvirii” guvernanţi, Pompeius ocupa primul loc, necontestat, conform opiniei publice. El era cel pe care optimaţii îl numeau „dictatorul privat”; în faţa lui, Cicero făcea temenele inutile; împotriva lui erau îndreptate sarcasmele cele mai amare din afişele lui Bibulus, săgeţile cele mai otrăvitoare din saloanele opoziţiei. Nici nu putea fi altfel. Conform faptelor evidente, Pompeius era incontestabil primul general al timpurilor sale, Caesar, un abil conducător şi orator de partid, plin de talente de netăgăduit, dar, într-un mod la fel de notoriu, o fire nerăzboinică, ba chiar feminină. Aceste judecăţi deveniseră demult curente; nu era de aşteptat ca plebea nobilă să se preocupe de esenţa lucrurilor şi să renunţe la unele banalităţi, odată statornicite, în schimbul unor obscure fapte eroice de pe Tajo. Se părea că Caesar nu deţinea în această alianţă decît rolul locotenentului care executa pentru şeful său ceea ce încercaseră şi nu reuşiseră să înfăptuiască Flavius, Afranius şi alte unelte mai puţin capabile. Însăşi guvernarea sa nu părea să modifice această relaţie. O poziţie foarte asemănătoare o ocupase pînă nu demult Afranius, fără a deţine prin aceasta o importanţă deosebită; în ultimii ani fuseseră reunite concomitent mai multe provincii sub acelaşi guvernator şi deseori fuseseră concentrate mai mult de patru legiuni sub aceeaşi comandă; întrucît ţinuturile de dincolo de Alpi erau pacificate, iar principele Ariovist fusese recunoscut de către romani ca prieten şi vecin, nu existau perspective pentru conducerea unui război de oarecare amploare. Compararea poziţiilor pe care le dobîndiseră Pompeius, prin legea gabino-maniliană, şi Caesar prin cea vatină era grăitoare; dar ea nu era în avantajul lui Caesar. Pompeius domina aproape asupra întregului imperiu, Caesar numai asupra a două provincii. Pompeius dispunea aproape în mod nelimitat de soldaţii şi de casele de bani ale statului, Caesar numai de sumele care îi erau conferite şi de o armată de 24.000 de oameni. Pompeius avea posibilitatea să-şi stabilească el însuşi momentul retragerii; lui Caesar, comandamentul îi fusese încredinţat, ce-i drept, pentru o perioadă îndelungată, dar limitată. Pompeius, în fine, fusese însărcinat cu cele mai importante acţiuni pe mare şi pe uscat; Caesar fusese trimis în nord pentru a asigura capitala dinspre Italia nordică, astfel încît Pompeius s-o poată stăpîni netulburat.

Dar cînd Pompeius acceptase din partea coaliţiei dominaţia capitalei, el preluase o sarcină ce depăşea cu mult capacităţile sale. Pompeius nu înţelegea prin guvernare nimic altceva decît, sintetic vorbind, parola şi comanda. Talazurile agitaţiei din capitală se înspumau necontenit de revoluţiile trecute şi de cele viitoare; misiunea de a guverna, fără forţă armată, acest oraş, comparabil în toate privinţele cu Parisul secolului al XIX-lea, era extraordinar de dificilă, iar pentru acel model de soldat nobil, dintr-o bucată, era de-a dreptul irealizabilă. Curînd, el ajunse atît de departe, încît amici şi inamici, la fel de incomozi pentru el, puteau face, din punctul lui de vedere, ceea ce doreau; după plecarea lui Caesar din Roma, coaliţia mai stăpînea, ce-i drept, destinele lumii, dar nu şi străzile capitalei. Iar senatul, căruia îi revenea în continuare doar un fel de guvernare nominală, permitea ca lucrurile să evolueze la voia întîmplării, în parte deoarece facţiunea din această corporaţie dominată de coaliţie nu dispunea de instrucţiunile potentaţilor, în parte deoarece opoziţia îndîrjită nu intra în acţiune fie din indiferenţă, fie din pesimism, în principal însă deoarece întreaga corporaţie a înaltei aristocraţii începea, dacă nu să înţeleagă, cel puţin să-şi simtă neputinţa. Aşadar, pentru moment, la Roma nu exista nicăieri rezistenţa vreunui guvern sau o autoritate veritabilă. Se trăia în interregn, între guvernarea aristocratică distrusă şi cea militară care se năştea; iar dacă comunitatea romană a produs, mai mult decît oricare alta în timpuri antice sau moderne, cele mai diverse funcţii şi organizaţii politice în mod simplu şi firesc, atunci şi dezorganizarea politică, anarhia, apar în sînul ei cu o evidenţă care nu este de invidiat. Este o coincidenţă ciudată faptul că, în aceiaşi ani în care Caesar crea dincolo de Alpi o operă pentru eternitate, la Roma se juca una dintre farsele politice cele mai groteşti apărute vreodată pe scena istoriei universale. Noul regent al comunităţii nu guverna, ci se închidea în casă şi mormăia în surdină. La fel, fosta guvernare, pe jumătate destituită, nu guverna, ci suspina, cînd individual în cercurile intime ale vilelor, cînd în curie, în cor. Acea parte a cetăţenilor care mai tînjea după libertate şi ordine se suprasaturase de această agitaţie necontenită, dar, privată de conducător şi de sfat, ea stăruia în pasivitate şi nu ocolea numai orice activitate politică, dar, cînd se făcea apel la ea, chiar şi Sodoma romană. Dimpotrivă, canalia de speţa cea mai joasă nu avusese niciodată zile mai bune şi spaţii de acţiune mai favorabile. Numărul micilor oameni mari nu se putea evalua. Demagogia deveni în general un meşteşug căruia nu-i lipseau uneltele: mantaua zdrenţăroasă, barba neîngrijită, părul vîlvoi, vocea sonoră; şi nu rareori era un meşteşug bănos. Pentru permanentele urlete, gîtlejurile experimentate ale comedianţilor ajunseră la mare preţ; greci şi evrei, liberţi şi sclavi erau vizitatorii cei mai conştiincioşi ai adunărilor publice şi strigătorii cei mai activi; chiar dacă se trecea la vot, numărul celor îndreptăţiţi prin constituţie la acesta era deseori inferior celuilalt. „În curînd – se spune într-o scrisoare din epocă – trebuie să ne aşteptăm ca barbarii noştri să suprime taxa de emancipare.” Veritabilele puteri ale zilei erau bandele organizate şi înarmate, batalioanele anarhiei constituite din aventurieri nobili, din sclavi obişnuiţi să se lupte şi din netrebnici. Majoritatea posesorilor lor se număraseră cîndva în rîndul partidului popular; dar, după plecarea lui Caesar, singurul care se pricepuse să se impună în faţa democraţiei şi s-o şi conducă, ele pierduseră orice disciplină, fiecare făcînd politică pe propria-i socoteală. Fireşte, aceşti indivizi luptau şi acum cu cea mai mare plăcere sub stindardul libertăţii; dar, în realitate, nu erau orientaţi nici spre democraţie, nici împotriva democraţiei, ci, după împrejurări, înscriau pe stindardul de nelipsit cînd numele poporului, cînd numele senatului, cînd pe cel al vreunui şef de partid; astfel, de exemplu, Clodius a luptat sau a afirmat că luptă, pe rînd, pentru democraţia guvernantă, pentru senat şi pentru Crassus. Şefii bandelor erau fideli partidei numai în măsura în care îi urmăreau neîmblînziţi pe duşmanii lor personali: astfel, Clodius pe Cicero, Milo pe Clodius, poziţia de partid neservindu-le în aceste conflicte personale la altceva decît ca mijloc de răzbunare. Ar fi poate mai uşor să se compună melodia pentru un „charivari” decît să se scrie istoria acestui sabat politic; nici n-ar merita să se enumere toate asasinatele, asedierile de case, incendierile şi alte acte tîlhăreşti din mijlocul unei metropole şi să se stabilească de cîte ori s-a parcurs drumul de la fluierături şi urlete la scuipături şi călcări în picioare şi de aici la aruncarea de pietre şi la scoaterea săbiilor. Protagonistul acestei scene politice a mizerabililor era acel Publius Clodius de care, precum am amintit deja (pp. 143-144), potentaţii se foloseau împotriva lui Cato şi Cicero. Fiind nesupravegheat, acest influent, talentat, energic om de partid, într-adevăr un model în meseria sa, propaga în timpul tribunatului său (696, 58) o politică ultrademocratică; el dădu populaţiei urbane grîul gratuit, limită dreptul cenzorilor de a-i critica pe cetăţenii imorali, interzise magistraţilor să oprească maşina comiţiilor prin formalităţi religioase, înlătură barierele care, cu puţin timp în urmă (690, 64), fuseseră impuse dreptului de asociere ale claselor inferioare pentru a combate banditismul şi restaură „cluburile de stradă” (collegia compitalicia), desfiinţate atunci, care nu erau altceva decît o organizaţie, structurată pe străzi şi condusă aproape milităreşte, a întregului proletariat liber sau înrobit al capitalei. Dacă la acestea se adăuga legea pe care Clodius o elaborase deja şi pe care intenţiona s-o propună ca pretor în anul 702 (52), care ar fi conferit liberţilor şi sclavilor care se bucurau de o libertate efectivă drepturi egale cu cei născuţi liberi, autorul tuturor acestor ameliorări constituţionale şi-ar fi putut declara opera desăvîrşită şi ar fi putut invita, ca un nou Numa al libertăţii şi egalităţii, blînda plebeime a capitalei să asiste, într-un templu al libertăţii edificat pe unul dintre locurile incendiate de pe Palatin, la celebrarea liturghiei consacrate instaurării mileniului democratic. Fireşte, aceste tentative de libertate nu excludeau traficul cu decrete ale poporului; asemenea lui Caesar, şi cel care-l maimuţărea pe Caesar vindea pentru concetăţenii săi guvernări şi alte posturi sau postuleţe, iar pentru regii supuşi şi pentru oraşele supuse, drepturile suverane ale statului. Pompeius asistă la toate acestea fără să crîcnească. În timp ce el nu simţea cît de mult se compromitea astfel, adversarul său se lămurise pe deplin. Clodius deveni atît de îndrăzneţ încît, din cauza unei afaceri cu totul nesemnificative – retrimiterea în patrie a unui prinţ armean luat prizonier –, el se luă de-a dreptul la harţă cu regentul Romei; curînd, discordia se transformă într-o rivalitate declarată în care Pompeius se dovedi complet neajutorat. Conducătorul statului nu ştia să-l înfrunte pe omul de partid decît cu propriile lui arme, dar mînuite cu o abilitate cu mult inferioară. Întrucît Clodius îl sîcîise din cauza prinţului armean, el îl supără la rîndul său eliberîndu-l pe Cicero, urît de Clodius peste măsură, din exilul în care fusese trimis tocmai de acesta, şi-şi atinse scopul atît de bine, încît îşi transformă adversarul într-un duşman neîmpăcat. Dacă Clodius tulbura liniştea străzilor cu bandele sale, atunci gloriosul general le inunda, de asemenea, cu sclavi şi gladiatori; iar în încăierările izvorîte de aici, generalul trebuia să se retragă întotdeauna din faţa demagogului, fiind înfrînt pe stradă şi asediat în grădina sa aproape în permanenţă de către Clodius şi acolitul acestuia, Gaius Cato. Nu constituie trăsătura cel mai puţin bizară în acest spectacol bizar faptul că regentul şi impostorul rivalizau în vrajba lor pentru dobîndirea favorurilor guvernului răsturnat: Pompeius, acceptînd rechemarea lui Cicero în parte pentru a face un serviciu senatului, Clodius declarînd legile iuliene drept nule şi îndemnîndu-l pe Marcus Bibulus să confirme în public votarea lor neconstituţională! Bineînţeles, din această vîltoare a pasiunilor zbuciumate nu putea izvorî vreun rezultat pozitiv; caracterul veritabil al disputei era inutilitatea sa de o ridiculitate grotescă. Chiar şi un bărbat de genialitatea lui Caesar a trebuit să se convingă că viaţa democratică era uzată cu desăvîrşire şi că demagogia nu mai netezea calea spre tron. Nu erau decît o efemeră înscenare vetustă costumarea încă o dată, în interregnul dintre republică şi monarhie, a unui aventurier oarecare cu mantaua şi bastonul profetului pe care Caesar le părăsise demult şi răstălmăcirea parodică a marilor idealuri ale lui Gaius Gracchus; aşa-numitul partid care promova această agitaţie democratică era de fapt inexistent, astfel încît în lupta decisivă de mai tîrziu nu i-a revenit nici un rol. De asemenea, nu se poate afirma că această stare anarhică ar fi încurajat în cugetul celor apolitici năzuinţa spre un guvern solid, întemeiat pe puterea militară. Pe lîngă faptul că aceşti cetăţeni neutri trebuiau căutaţi, în majoritatea lor, în afara Romei, neavînd astfel un contact nemijlocit cu scandalagiii capitalei, asemenea naturi care se lăsau condiţionate de astfel de motive, avertizate de experienţe trecute, mai ales de conjuraţia lui Catilina, fuseseră convertite deja temeinic la principiul autorităţii; veritabilii fricoşi însă erau impresionaţi mult mai profund de teama în faţa crizei extraordinare pe care ar fi generat-o răsturnarea constituţională decît de simpla continuitate a anarhiei din capitală, totuşi destul de superficială în fond. Unicul rezultat, de o importanţă istorică, al acestor agitaţii este poziţia penibilă în care ajunsese Pompeius în urma atacurilor clodienilor şi prin care conduita sa viitoare va fi influenţată în mod esenţial.

Oricît de puţin îndrăgea şi înţelegea Pompeius iniţiativa, el a fost silit de data aceasta, datorită modificării poziţiei sale atît faţă de Clodius, cît şi faţă de Caesar, să renunţe la pasivitatea sa de pînă atunci. Situaţia supărătoare şi penibilă în care îl adusese Clodius trebuia să-i aprindă cu timpul ura şi mînia, chiar în ciuda firii sale indolente. Mult mai importantă era modificarea ce avusese loc în relaţiile sale faţă de Caesar. Dacă, dintre cei doi potentaţi, Pompeius devenise falimentar în urma activităţii preluate, Caesar a ştiut să se folosească de competenţa sa astfel încît să depăşească cu mult orice estimare şi orice temere. Fără a se sinchisi prea mult de permisiunea prealabilă, Caesar îşi dublase armata prin recrutări organizate în provincia sa sudică, locuită în majoritatea ei de cetăţeni romani, şi, în loc să păzească Roma staţionînd în Italia de Nord, traversase cu ea Alpii, înăbuşise în faşă o nouă invazie cimbrică şi purtase, timp de doi ani, armele romane pînă la Rin şi la Canal. În faţa unor asemenea realităţi sucombă chiar şi tactica aristocratică a ignorării şi minimalizării. Cel care fusese batjocorit deseori ca răsfăţat era acum idolul armatei, celebratul erou încununat de victorie, ai cărui lauri proaspeţi îi eclipsau pe cei veştejiţi ai lui Pompeius; acestuia senatul îi acordă, încă din anul 697 (57), atît onorurile obişnuite în urma unor campanii norocoase, cît şi unele mai impresionante decît îi reveniseră vreodată lui Pompeius. Pompeius se afla în faţa fostului său locotenent în situaţia în care acesta se aflase în faţa lui în urma legilor gabino-maniliene. Acum, Caesar era eroul zilei şi stăpînul celei mai puternice armate romane, Pompeius fiind un fost general, cîndva renumit. Ce-i drept, încă nu se ajunsese la nici o coliziune între socru şi ginere, iar relaţiile erau netulburate în exterior; dar orice alianţă politică se dizolvă în interior dacă relaţia dintre puterile participanţilor se modifică esenţial. În timp ce vrajba cu Clodius era numai iritantă, poziţia modificată a lui Caesar prezenta pentru Pompeius un pericol extrem de grav; aşa cum Caesar şi aliaţii săi căutaseră cîndva un sprijin militar împotriva lui, el era nevoit să procedeze la fel împotriva lui Caesar şi, renunţînd la orgolioasa sa indiferenţă faţă de magistraturi, să se prezinte drept candidat pentru o oarecare magistratură extraordinară care i-ar fi permis să-l egaleze sau chiar să-l depăşească prin putere pe guvernatorul celor două Galii. Situaţia sa, asemănătoare cu cea a lui Caesar în timpul războiului împotriva lui Mithridates, îi impunea şi o tactică identică. Pentru a contrabalansa puterea militară a adversarului superior, dar aflat încă departe, prin dobîndirea unui comandament asemănător, Pompeius avea mai întîi nevoie de mecanismul oficial de guvernare. Cu un an şi jumătate în urmă, acesta se găsise în întregime la dispoziţia sa. Potentaţii dominaseră statul atunci atît prin comiţii, care îi ascultau orbeşte ca stăpîni ai străzii, cît şi prin senat, terorizat energic de către Caesar; fiind reprezentantul coaliţiei la Roma şi şeful recunoscut al acesteia, Pompeius ar fi obţinut neîndoielnic orice decret pe care l-ar fi dorit, atît din partea senatului, cît şi din partea cetăţenilor, chiar dacă el contravenea intereselor lui Caesar. Dar, din cauza conflictului nefericit cu Clodius, Pompeius pierduse dominaţia străzilor şi nici nu se putea gîndi să impună în adunarea poporului votarea unei propuneri în favoarea lui. Situaţia în cadrul senatului nu-i era chiar atît de defavorabilă; dar şi în acest caz, era foarte puţin probabil că, după această lungă şi penibilă pasivitate, Pompeius mai ţinea hăţurile destul de strîns în mînă pentru a impune aprobarea decretului de care avea nevoie.

Poziţia senatului (sau, mai degrabă, a nobilimii în general) devenise între timp şi ea cu totul alta. Ea îşi împrospătă forţele tocmai înjosindu-se pe deplin. Fondarea coaliţiei din anul 694 (60) dădu naştere unor realităţi nicidecum coapte pentru a putea ajunge la lumina zilei. Exilarea lui Cato şi a lui Cicero, de a cărei responsabilitate oricît de mult s-ar fi străduit potentaţii să scape şi chiar s-o deplîngă în public, era raportată de opinia publică cu un tact infailibil la veritabilii ei autori, iar alianţa matrimonială dintre Caesar şi Pompeius aminteau, cu o evidenţă nedorită, de decretele de exil şi de alianţele familiale monarhice. Chiar şi publicul larg, care păstra o oarecare distanţă faţă de evenimentele politice, remarcă temeliile tot mai clar conturate ale viitoarei monarhii. Din momentul în care acesta înţelese că Caesar nu se sinchisea de o modificare a constituţiei republicane, ci că înclina spre un „a fi sau a nu fi” al Republicii, mulţi dintre bărbaţii cei mai destoinici, care se socotiseră pînă atunci partizani ai partidului popular şi-l veneraseră pe Caesar ca pe conducătorul lor, trebuie să fi trecut de partea cealaltă. Vorbele despre „cei trei dinaşti”, „monstrul cu trei capete” nu se mai auziră doar în saloanele şi vilele aristocraţiei guvernante. Cuvîntările consulare ale lui Caesar erau ascultate de mulţimea adunată fără a fi însoţite de aplauze sau aclamaţii; nimeni nu schiţa vreun gest cînd consulul democrat îşi făcea intrarea în teatru. Dar se fluiera cînd una dintre uneltele potentaţilor se arăta în public şi aplaudau chiar şi bărbaţii cumpătaţi atunci cînd actorul rostea o sentinţă antimonarhică sau o aluzie la adresa lui Pompeius. Mai mult, cînd Cicero urma să plece în exil, un număr mare de cetăţeni – se spune 20.000 –, majoritatea din clasele mijlocii, îmbrăcară, după exemplul senatului, veşmîntul de doliu. „Nimic nu este acum mai popular – se spune într-o scrisoare din epocă – decît ura partidului popular.” Potentaţii dădură de înţeles că o asemenea opoziţie ar putea duce cu uşurinţă la pierderea noilor locuri separate în teatru pentru cavaleri şi a grîului pentru omul de rînd; în consecinţă, răbufnirile de împotrivire deveniră mai sporadice, dar dispoziţia rămînea aceeaşi. Un succes mai mare oferi acţionarea pîrghiei intereselor materiale. Aurul lui Caesar se revărsa torenţial. Persoane aparent bogate, dar cu finanţele ruinate, doamne influente ajunse în dificultăţi financiare, tineri nobili îndatoraţi, negustori şi bancheri strîmtoraţi fie se deplasau în persoană în Galia pentru a se adăpa de la izvor, fie apelau la agenţii lui Caesar din capitală; şi nu exista vreun om de o aparentă onestitate – Caesar se ferea să se îngrijească de netrebnicii de ultimă speţă – care să fi fost refuzat în Galia sau la Roma. La aceasta se adaugă construcţiile grandioase pe care Caesar le înălţă în capitală pe socoteala sa şi care ofereau o ocazie de cîştig pentru numeroşi oameni din toate stările, de la foşti consuli pînă la hamali, ca şi sumele incalculabile risipite pentru distracţii publice. Pompeius acţionă la fel, dar la o scară redusă: capitala îi datorează lui primul teatru din piatră şi tot el celebră inaugurarea acestuia cu un fast nemaivăzut. Se înţelege de la sine că mulţi dintre cei înclinaţi spre opoziţie, mai ales din capitală, erau mulţumiţi într-o anumită măsură cu noua situaţie, dar este la fel de evident că nucleul opoziţiei nu putea fi atins prin acest sistem de corupţie. Se arătă tot mai limpede cît de profund se înrădăcinase constituţia consacrată în rîndurile poporului şi cît de puţin cercurile mai îndepărtate de agitaţiile de partid, îndeosebi din celelalte localităţi ale peninsulei, erau favorabile monarhiei sau, cel puţin, pregătite s-o accepte. Dacă Roma ar fi avut o constituţie reprezentativă, nemulţumirea cetăţenilor şi-ar fi găsit expresia firească în alegeri şi, manifestîndu-se, s-ar fi intensificat; în condiţiile date, partizanii constituţiei nu aveau altă soluţie decît să se subordoneze senatului, care, oricît de decăzut ar fi fost, apărea în continuare ca reprezentant şi apărător al republicii legitime. Astfel se explică de ce senatul, acum cînd era răsturnat, găsi deodată la dispoziţia sa o armată mult mai însemnată şi mult mai credincioasă decît atunci cînd, în culmea gloriei şi puterii, îi nimicise pe Gracchi şi restaurase statul protejat de sabia lui Sulla. Aristocraţia se resimţi; ea începu să se agite din nou. Tocmai acum, după ce se obligase să se alăture celor docili din senat, să nu mai intre în opoziţie şi, în plus, să-i sprijine cu toate puterile pe potentaţi, Marcus Cicero primise din partea lor învoirea de a se întoarce în capitală. Deşi, prin aceasta, Pompeius nu făcu oligarhiei decît o concesie ocazională, intenţionînd să-i joace îndeosebi lui Clodius o festă şi să cîştige apoi, prin fostul consul elocvent, o unealtă devenită suplă prin lovituri, ocazia a fost totuşi folosită pentru ca, aşa cum exilarea lui Cicero fusese o demonstraţie împotriva senatului, reîntoarcerea lui să apară ca o înscenare a unei demonstraţii republicane de o mare solemnitate. Protejaţi împotriva clodienilor de banda lui Titus Annius Milo, cei doi consuli prezentaseră cetăţenilor, în urma hotărîrii senatului, o propunere prin care se cerea permisiunea reîntoarcerii fostului consul Cicero şi prin care senatul făcea apel la toţi cetăţenii fideli constituţiei să nu lipsească de la votare. Într-adevăr, în ziua votării (4 august 697, 57) se adună la Roma un număr neobişnuit de mare de bărbaţi respectabili, veniţi mai ales din oraşele din împrejurimi. Călătoria consularului de la Brundisium pînă în capitală oferi prilej pentru o serie de manifestaţii similare, la fel de strălucitoare, ale opiniei publice. Astfel, noua alianţă dintre senat şi corpul de cetăţeni fideli constituţiei fusese oarecum făcută publică: aceştia, dacă ne putem exprima astfel, au fost trecuţi în revistă, rezultatul neaşteptat de favorabil avînd necondiţionat darul de a ridica moralul slăbit al aristocraţiei. Inabilitatea lui Pompeius în faţa acestor demonstraţii provocatoare, ca şi situaţia nedemnă, aproape ridicolă, în care ajunsese faţă de Clodius îl privară, împreună cu coaliţia, de popularitate; facţiunea senatorială ataşată acesteia, demoralizată de neîndemînarea exemplară a lui Pompeius şi neştiind încotro să se îndrepte, nu putu să împiedice ca partidul republicano-aristocratic să recîştige superioritatea absolută în cadrul colegiului. Pe atunci (697, 57), şansele acestui partid încă nu fuseseră toate irosite pentru un jucător curajos şi abil. El avea acum ceea ce nu mai avusese de secole: un sprijin solid în popor; dacă el se încredea în acesta şi în sine însuşi, putea să ajungă la ţel pe calea cea mai scurtă şi cea mai onorabilă. De ce să nu-i atace pe potentaţi cu viziera deschisă? De ce un bărbat hotărît şi cunoscut, aflat în fruntea senatului, nu invalidă puterile extraordinare drept anticonstituţionale şi nu-i chemă la arme pe toţi republicanii Italiei împotriva tiranilor şi acoliţilor acestora? Nu era imposibil să se restaureze încă o dată, pe această cale, dominaţia senatului. Într-adevăr, miza republicanilor era mare în cazul acesta, dar poate că şi aici, ca de atîtea ori, hotărîrea cea mai temerară ar fi fost, concomitent, şi cea mai înţeleaptă. Dar, bineînţeles, aristocraţia demoralizată a acestor timpuri cu greu ar mai fi fost capabilă să ia o asemenea hotărîre simplă şi curajoasă. Exista însă o altă cale, poate mai sigură, dar, în orice caz, mai adecvată firii şi felului de a fi ale acestor partizani ai constituţiei: ei puteau acţiona în direcţia dezbinării celor doi potentaţi şi, pînă la urmă, puteau să ajungă, în urma acestor dezbinări, ei înşişi la cîrmă. Relaţia dintre bărbaţii care dominau statul se deplasase şi slăbise de cînd Caesar ocupa o poziţie mult superioară lui Pompeius, silindu-l pe acesta să candideze pentru o nouă demnitate autoritară; dacă acesta ar fi dobîndit-o, era probabil că se va ajunge, într-un mod sau altul, la ruptura şi la lupta dintre cei doi. Dacă Pompeius rămînea singur, înfrîngerea lui nu putea fi pusă la îndoială; în cazul acesta, partidul constituţional s-ar fi aflat nu sub stăpînirea amîndorura, ci sub stăpînirea unuia singur. Dar dacă nobilimea folosea în cazul lui Caesar acelaşi mijloc prin care acesta îşi cucerise victoriile de pînă atunci şi se alia cu rivalul mai slab, atunci, probabil, i-ar fi revenit victoria cu un general de talia lui Pompeius şi cu o armată precum cea a partizanilor constituţiei; iar a se debarasa de Pompeius după victorie nu părea o sarcină deosebit de dificilă după probele de incapacitate politică pe care acesta le dăduse întotdeauna.

Lucrurile luaseră o asemenea întorsătură încît înţelegerea dintre Pompeius şi partidul republican venea în întîmpinarea ambelor părţi; dacă se va ajunge la o asemenea apropiere şi cum se va contura mai întîi relaţia, cu totul tulburată, a celor doi potentaţi faţă de aristocraţie trebuia să se decidă în toamna anului 697 (57), cînd Pompeius prezentă senatului propunerea de a-i încredinţa o magistratură extraordinară. El se ataşa din nou de problema pe care, cu 11 ani în urmă, îşi sprijinise puterea: preţurile grîului din capitală care, ca şi înaintea Legii Gabinia, atinseseră creşteri uluitoare. Nu se poate stabili dacă acestea au fost mărite prin uneltiri, aşa cum Clodius îi acuza cînd pe Pompeius, cînd pe Cicero, iar aceştia, la rîndul lor, pe cel dintîi; permanenţa pirateriei, epuizarea tezaurului public, supravegherea superficială şi dezordonată a aprovizionării cu grîne din partea guvernului erau, de altfel, şi fără speculaţii în politica cerealieră, suficiente pentru a determina scumpirea pîinii într-un oraş mare, redus aproape în exclusivitate la dependenţa de transporturile de dincolo de mare. Planul lui Pompeius prevedea ca senatul să-i încredinţeze supraintendenţa aprovizionării cu cereale pentru întregul cuprins al imperiului şi, în scopul acesta, atît neîngrăditul drept de a dispune de tezaurul de stat, cît şi armata şi flota şi, pe deasupra, un comandament care să se întindă nu numai asupra întregului imperiu, dar căruia să i se supună şi guvernatorii fiecărei provincii – într-un cuvînt, el dorea să impună o formă îmbunătăţită a Legii Gabinia, care ar fi atras de la sine conducerea războiului egiptean tocmai aflat în suspensie (p. 107), aşa cum razia împotriva piraţilor îl cuprinsese pe cel împotriva lui Mithridates. Oricît de mult teren ar fi cîştigat în ultimii ani opoziţia împotriva noilor dinaşti, cînd această afacere a fost dezbătută în septembrie 697 (57), majoritatea senatului se afla totuşi sub fascinaţia fricii impuse de Caesar. Ascultătoare, ea acceptă în principiu cererea, la propunerea lui Marcus Cicero, care urma să dea şi chiar dădu aici prima dovadă a docilităţii deprinse în perioada exilului. Dar la stabilirea modalităţilor se făcură totuşi modificări esenţiale faţă de planul iniţial prezentat de tribunul poporului Gaius Messius. Pompeius nu obţinu nici autoritatea de a dispune neîngrădit de tezaurul public, nici legiuni şi corăbii proprii şi nici supremaţia asupra guvernatorilor; senatul se mulţumi să-i acorde, pentru reglementarea sistemului de aprovizionare a capitalei, sume însemnate, 15 locotenenţi şi puterea proconsulară în toate problemele aprovizionării pe întregul cuprins al teritoriului roman în următorii cinci ani, confirmînd acest decret prin corpul cetăţenilor. Cauzele care au dus la modificarea, ce echivala aproape cu un refuz, a planului iniţial erau multiple: consideraţia faţă de Caesar, frica trebuind să fi contribuit cel mai mult ca, chiar fiind în Galia, să nu i se acorde colegului său o putere care nu-i era numai egală, ci superioară; opoziţia disimulată a duşmanului ireconciliabil al lui Pompeius şi a aliatului său involuntar, Crassus, Pompeius atribuindu-i sau pretinzînd să-i atribuie acestuia, înaintea tuturor, eşecul planului său; antipatiile opoziţiei republicane din senat împotriva oricărei hotărîri care lărgea puterea potentaţilor, efectiv sau chiar numai nominal; în sfîrşit şi înainte de toate, incapacitatea lui Pompeius care, chiar după ce trebuise să acţioneze, nu-şi putea impune autorecunoaşterea acţiunii, ci, ca întotdeauna, îşi prezenta adevăratele intenţii din umbră, prin amicii săi, el însuşi declarînd, cu modestia-i cunoscută, că se mulţumeşte şi cu mai puţin. Nu-i de mirare că a fost interpretat ad litteram şi că i s-a dat foarte puţin. Cu toate acestea, Pompeius era fericit că găsise măcar o activitate serioasă şi, înainte de toate, un pretext plauzibil pentru a părăsi capitala; el reuşi – fireşte, cu prejudicierea gravă a provinciilor – s-o aprovizioneze cu cantităţi suficiente şi ieftine. Dar îşi ratase ţelul propriu-zis; titlul proconsular, pe care era autorizat să-l poarte în toate provinciile, rămînea un nume lipsit de conţinut atît timp cît nu dispunea de trupe proprii. De aceea, curînd, el puse să se prezinte a doua propunere în senat, prin care să i se încredinţeze misiunea reinstaurării regelui alungat al Egiptului, la nevoie cu forţa armelor. Dar, cu cît devenea mai evident cîtă nevoie avea de sprijinul senatului, cu atît mai rigid şi fără consideraţie erau primite cererile sale de către senatori. Mai întîi se descoperi în oracolele sibiline că ar fi o impietate să se trimită o armată romană în Egipt; în urma acestei constatări, piosul senat hotărî aproape în unanimitate să renunţe la intervenţia armată. Pompeius era deja atît de umilit, încît ar fi acceptat misiunea chiar şi fără armată; dar în prefăcătoria sa incorigibilă, el declară aceasta la fel, numai prin amicii săi, şi interveni şi votă pentru trimiterea altui senator. Senatul respinse, bineînţeles, o propunere care ar fi expus în mod condamnabil o viaţă atît de scumpă patriei, iar rezultatul final al tratativelor nesfîrşite a fost decretul care consfinţea neintervenţia în Egipt (ianuarie 698, 56).

Aceste eşecuri repetate pe care Pompeius le suferi în senat şi pe care, ceea ce era şi mai grav, trebuia să le accepte fără ripostă însemnau, pentru marele public, indiferent din ce parte veneau, tot atîtea victorii ale republicanilor şi înfrîngeri ale potentaţilor în general; mareea opoziţiei republicane se afla aşadar într-o creştere continuă. Alegerile pentru anul 698 (56) fuseseră deja numai în parte favorabile dinaştilor; candidaţii lui Caesar pentru pretură, Publius Vatinius şi Gaius Alfius, fuseseră votaţi; în schimb, fuseseră aleşi doi partizani hotărîţi ai guvernului răsturnat, Gnaeus Lentulus Marcellinus, în calitate de consul, şi Gnaeus Domitius Calvinus, în calitate de pretor. Pentru anul 699 (55) îşi prezentase candidatura pentru consulat chiar Lucius Domitius Ahenobarbus, a cărui alegere putea fi cu greu împiedicată, avînd în vedere influenţa sa în capitală şi averea-i colosală, şi despre care se ştia că nu se va mulţumi cu o opoziţie camuflată. Comiţiile se revoltară aşadar; senatul, aşijderea. El deliberă cu solemnitate asupra unui raport pe care divinatorii etrusci, de o înţelepciune recunoscută, îl întocmiseră, la cererea senatului, asupra unor anumite semne şi miracole. Relevaţia celestă vesti că, din cauza vrajbei dintre stările superioare, exista pericolul ca întreaga putere asupra armatei şi tezaurului să treacă în mîinile unui singur stăpînitor şi ca senatul să-şi piardă libertatea – se părea că zeii vizau mai întîi propunerea lui Gaius Messius. Curînd, republicanii coborîră cu picioarele pe pămînt: legea cu privire la teritoriul cetăţii Capua, ca şi celelalte legi promulgate de Caesar în timpul consulatului său fuseseră calificate de aceştia întotdeauna drept nule şi, încă în decembrie 697 (57), se rostise în senat părerea potrivit căreia ele ar trebui casate din cauza abaterilor formale. În ziua de 6 aprilie 698 (56), fostul consul Cicero propuse în plin senat ca deliberarea asupra distribuirilor pămînturilor campaniene să fie trecută pe ordinea de zi pentru 15 mai. Aceasta era o declaraţie de război formală şi era cu atît mai semnificativă cu cît a fost formulată de unul dintre acei bărbaţi care nu-şi dau cărţile pe faţă decît atunci cînd consideră că o pot face fără pericol. Era evident că aristocraţia socotea că sosise momentul declanşării luptei cu Pompeius nu împotriva lui Caesar, ci împotriva tiraniei în general. Era uşor de întrevăzut ce se va întîmpla. Domitius nu făcea un secret din faptul că, ajuns consul, intenţiona să le propună cetăţenilor rechemarea imediată a lui Caesar din Galia. Se pregătea o restauraţie aristocratică, iar nobilitatea îi provoca pe potentaţi prin atacul asupra coloniei Capua.

Caesar, cu toate că primea zilnic rapoarte detaliate despre evenimentele din capitală şi, dacă i-o permiteau împrejurările de ordin militar, le urmărea cît mai îndeaproape din provincia sa sudică, nu intervenise pînă atunci, pe faţă cel puţin, în desfăşurarea acestora. Acum însă, lui şi colegului său li se declarase război; dar mai ales lui. Trebuia deci să acţioneze, şi a acţionat cu rapiditate. Tocmai se găsea în apropiere; aristocraţia nici nu considerase necesar să aştepte pînă cînd Caesar ar fi traversat din nou Alpii. La începutul lunii aprilie 698 (56), Crassus părăsi capitala pentru a stabili măsurile necesare cu colegul său mai puternic; îl găsi pe Caesar la Ravenna. De aici, cei doi plecară la Lucca, unde veni şi Pompeius care, curînd după plecarea lui Crassus (11 aprilie), se îndepărtase de Roma sub pretextul urgentării aprovizionării cu grîu din Sardinia şi Africa. Partizanii cei mai distinşi ai potentaţilor, precum proconsulul Hispaniei Citerior, Metellus Nepos, propretorul Sardiniei, Appius Claudius, şi mulţi alţii îi urmară; se numărară 120 de lictori şi peste 200 de senatori la această conferinţă, unde, în opoziţie cu senatul republican, era reprezentat deja cel nou, monarhic. Ultimul cuvînt îi aparţinea în toate privinţele lui Caesar. Şi îl folosi pentru a restabili guvernarea comună pe o bază nouă, cu o repartizare mai echitabilă a puterii şi pentru a o fonda mai temeinic. Guvernările militare cele mai importante care existau alături de cea a celor două Galii au fost acordate celor doi colegi: lui Pompeius, guvernarea a celor două regiuni hispanice, lui Crassus, cea a Siriei. Magistraturile urmau să le fie asigurate prin decrete ale poporului pe cinci ani (700-704, 54-50), fiind înzestrate corespunzător din punct de vedere militar şi financiar. În schimb, Caesar ceru prelungirea comandamentului său, care se sfîrşea cu anul 700 (54), pînă la finele anului 705 (49), precum şi dreptul măririi numărului legiunilor sale la 10 şi preluarea soldei pentru trupele înrolate din propria-i putere de către tezaurul de stat. Mai departe, lui Pompeius şi Crassus li se promise pentru anul următor (699, 55), înainte ca ei să fi plecat în provinciile lor, al doilea consulat, în timp ce Caesar îşi rezervă dreptul ca, imediat după încheierea guvernării sale în anul 706 (48), cînd ar fi trecut intervalul de 10 ani care, legal, trebuia să separe două consulate, să administreze magistratura supremă pentru a doua oară. Sprijinul militar de care Pompeius şi Crassus aveau nevoie pentru reglementarea relaţiilor din capitală, cu atît mai mult cu cît legiunile lui Caesar destinate iniţial acestui scop nu puteau fi retrase acum din Galia Transalpină, trebuia asigurat de legiunile pe care urmau să le recruteze pentru armatele hispanice şi siriene şi să le trimită din Italia în diferite locuri de destinaţie, după cum credeau de cuviinţă. Astfel fuseseră rezolvate problemele principale; lucrurile secundare, ca stabilirea tacticii care urma să fie utilizată împotriva opoziţiei din capitală, reglementarea candidaturilor pentru anii următori şi altele asemănătoare, nu luară mult timp. Discordiile personale care stînjeneau înţelegerea au fost aplanate cu obişnuita uşurinţă de marele maestru al medierii care silea elementele cele mai contradictorii să trăiască în armonie. Între Pompeius şi Crassus se restabili din nou, cel puţin în aparenţă, o atmosferă colegială. Însuşi Publius Clodius se lăsă înduplecat să-şi ţină haita în frîu şi să nu-l mai tulbure pe Pompeius – şi acesta nu este unul dintre miracolele cele mai neglijabile ale iscusitului magician. Împrejurările arată că întreaga soluţionare a problemelor aflate în suspensie nu a rezultat dintr-un compromis al unor potentaţi independenţi care rivalizau pe picior de egalitate, ci numai din bunăvoinţa lui Caesar. Pompeius se afla la Lucca în postura penibilă a fugarului neputincios care a venit pentru a cere ajutor adversarului său. Caesar putea să-l refuze şi să declare coaliţia dizolvată sau să-l primească şi să aprobe continuarea ligii în forma dată – era totuna, Pompeius fiind oricum anihilat din punct de vedere politic. Dacă nu rupea acum cu Caesar, el devenea incapabilul client al aliatului său. Dacă, dimpotrivă, rupea cu Caesar şi, ceea ce nu era tocmai probabil, înjgheba chiar şi acum o coaliţie cu aristocraţia, atunci şi această alianţă a adversarilor, încheiată sub imperiul necesităţii şi în ultima clipă, era totuşi atît de puţin rentabilă, încît cu greu s-ar putea crede că Caesar a recurs la aceste concesii pentru a o evita. O rivalitate serioasă dintre Caesar şi Crassus era absolut imposibilă. Este dificil de stabilit motivele care l-au determinat pe Caesar să renunţe, fără a fi silit, la poziţia sa hegemonă şi să-i acorde rivalului său, acum în mod voluntar, ceea ce-i refuzase la încheierea ligii în anul 694 (60) şi la ceea ce acesta, cu intenţia vădită de a fi înarmat împotriva lui Caesar, năzuise zadarnic pe căi diferite fără voia, ba chiar împotriva voinţei lui Caesar: al doilea consulat şi puterea militară. Într-adevăr, nu numai Pompeius ajunse în fruntea unei armate, ci şi Crassus, vechiul său duşman şi aliatul îndelungat al lui Caesar; şi este neîndoielnic că Crassus obţinuse însemnata poziţie militară numai ca o contrapondere faţă de noua putere a lui Pompeius. Dar, cu toate acestea, Caesar pierdu nespus de mult schimbîndu-i rivalului său neputinţa de pînă atunci cu un comandament important. Este posibil ca Iulius Caesar să nu fi fost încă destul de sigur de soldaţii săi pentru a-i putea conduce cu încredere împotriva autorităţilor formale ale statului şi ca el să fi fost interesat, din această cauză, să nu fie silit acum la războiul civil prin rechemarea sa din Galia; dar izbucnirea sau amînarea războiului civil era, pentru moment, mai degrabă în mîinile aristocraţiei din capitală decît în cele ale lui Pompeius; aceasta ar fi fost pentru Caesar cel mult un motiv pentru a rupe deschis cu Pompeius, aşa încît să nu încurajeze opoziţia, şi nicidecum să treacă la concesiile pe care i le-a făcut. De asemenea, au putut să contribuie şi motive pur personale; se poate ca Caesar să-şi fi amintit că s-a aflat el însuşi, cîndva, într-o imposibilitate asemănătoare în faţa lui Pompeius, fiind salvat de la prăbuşire numai de retragerea lui, datorată mai degrabă slăbiciunii decît mărinimiei sufleteşti; este probabil ca Caesar să fi evitat să sfîşie inima fiicei sale iubite, care-şi adora soţul cu toată sinceritatea – sufletul său era destul de mare pentru a oferi şi sentimentelor un loc alături de raţiunile de stat. Dar motivul decisiv era, neîndoielnic, consideraţia faţă de Galia. Caesar – spre deosebire de biografii săi – privea supunerea Galiei nu ca pe o întreprindere ocazională, folositoare pentru cîştigarea coroanei, ci el lega de aceasta siguranţa externă şi reorganizarea internă, într-un cuvînt, viitorul patriei. Pentru a putea desăvîrşi această cucerire nestingherit şi pentru a nu trebui să preia de pe acum soluţionarea relaţiilor italice, el renunţă fără resentimente la supremaţia asupra rivalului său şi îi conferi lui Pompeius suficientă putere pentru a veni de hac senatului şi partizanilor acestuia. Era o gravă eroare politică, dacă Caesar nu dorea altceva decît să ajungă cît mai repede rege al Romei; dar ambiţia acestui bărbat deosebit nu se mărginea la ţelul comun al obţinerii unei coroane. El se considera capabil să se dedice şi să desăvîrşească în paralel cele două munci imense: reglementarea relaţiilor interne ale Italiei şi cîştigarea şi asigurarea unui nou şi fertil teren pentru civilizaţia italică. Fireşte, aceste două sarcini interferau; cuceririle sale galice mai degrabă l-au frînat decît l-au propulsat pe calea spre tron. El culese roade amare din cauza amînării revoluţiei italice pentru anul 706 (48), în locul declanşării ei în anul 698 (56). Dar atît ca om de stat, cît şi ca general, Caesar era un jucător mai mult decît hazardat care, încrezîndu-se în puterile sale în aceeaşi măsură în care-i desconsidera pe adversarii săi, le acorda acestora întotdeauna un avantaj mare, uneori nemăsurat de mare.

Venise acum rîndul aristocraţiei să-şi justifice miza şi să poarte războiul tot atît de temerar precum îl declanşase. Dar nu există un spectacol mai deplorabil decît acela în care oameni laşi au nenorocul de a lua o hotărîre curajoasă. Nu se pregătise nimic. Se părea că nimeni nu s-a gîndit că Caesar s-ar putea apăra ; că, şi mai surprinzător, Pompeius şi Crassus se vor alia din nou cu el, şi chiar mai strîns decît înainte. Faptul pare neverosimil; este însă de înţeles dacă se analizează personalităţile care conduceau opoziţia constituţională în senat. Cato absenta încă; în timpul acesta, cel mai influent bărbat din senat era Marcus Bibulus, eroul rezistenţei pasive, cel mai încăpăţînat şi cel mai mărginit dintre toţi foştii consulari. Armele fuseseră ridicate numai pentru a le coborî îndată ce adversarul lovi doar în teacă: simpla veste despre întîlnirea de la Lucca a fost suficientă pentru a suprima orice gînd al unei opoziţii serioase şi pentru a readuce masa fricoşilor, altfel spus, majoritatea zdrobitoare a senatului, la obligaţia lor de supuşi, părăsită într-un ceas nefericit. Nu se mai vorbea despre deliberarea fixată pentru verificarea valabilităţii legilor iuliene; legiunile formate de către Caesar din proprie iniţiativă au fost preluate de tezaurul public în urma unui decret al senatului; tentativele de a-i lua lui Caesar cele două Galii sau cel puţin una dintre ele cu ocazia delimitării provinciilor consulare celor mai apropiate au fost respinse de majoritatea senatorială (sfîrşitul lunii mai 698, 56). În felul acesta, senatul îşi impuse penitenţa publică. În secret, senatorii veniră, rînd pe rînd, înspăimîntaţi de moarte din cauza propriei îndrăzneli, să încheie pacea şi să promită o obedienţă necondiţionată: nici unul mai repede decît Marcus Cicero, care-şi regretă încălcarea cuvîntului prea tîrziu şi care, în legătură cu trecutul său imediat, îşi conferi titluri onorifice mai degrabă corespunzătoare decît măgulitoare. Fireşte, potentaţii se lăsară convinşi; nici unuia nu i-a fost refuzată iertarea, întrucît nici unul nu merita să fie obiectul unei excepţii. Pentru a vedea cu cîtă rapiditate se schimbase atitudinea în cercurile aristocratice după ştirea despre întîlnirea de la Lucca, merită să fie comparate broşurile lui Cicero răspîndite cu puţin timp înainte cu palinodia pe care o redactă pentru a-şi afişa în public căinţa şi bunele intenţii.

Aşadar, potentaţii puteau reglementa relaţiile italice după propria voinţă şi mai temeinic decît înainte. Italia şi capitala primeau într-adevăr o garnizoană, chiar dacă aceasta nu era încă strînsă sub stindarde, şi un comandant în persoana unuia dintre potentaţi. Dintre trupele recrutate de către Crassus şi Pompeius pentru Siria şi Hispania, primele plecară, ce-i drept, în Orient; dar Pompeius lăsă guvernarea celor două provincii hispanice pe seama locotenenţilor săi şi a garnizoanelor staţionate deja acolo, în timp ce ofiţerii şi soldaţii noilor legiuni, recrutate nominal pentru plecarea în Hispania, au rămas cu el în Italia, plecînd doar în permisii temporare. Opoziţia tacită a opiniei publice crescu, în măsura în care se înţelegea tot mai desluşit şi de către cercuri tot mai largi că potentaţii doreau să-i pregătească vechii constituţii sfîrşitul şi să aşeze relaţiile existente ale guvernării şi administraţiei, într-un mod cît mai îngăduitor, în formele monarhiei; dar întrucît n-avea încotro, ea se supunea. Înainte de toate, erau rezolvate afacerile mai importante, îndeosebi cele referitoare la sistemul militar şi la relaţiile externe, fără consultarea prealabilă a senatului, cînd prin decret al poporului, cînd prin simplul aviz al stăpînilor. Stipulaţiile stabilite la Lucca în privinţa comandamentului militar al Galiei au fost aduse nemijlocit în faţa cetăţenilor de către Crassus şi Pompeius, cele referitoare la Hispania şi Siria, de către tribunul poporului, Gaius Trebonius; în general, guvernările importante au fost ocupate frecvent prin decretele poporului. Caesar dovedise deja în suficientă măsură că potentaţii nu necesită acordul autorităţilor pentru a-şi mări trupele după libera lor apreciere; de asemenea, ei nu ezitau să-şi împrumute reciproc trupele, Caesar primind, de exemplu, un asemenea sprijin colegial din partea lui Pompeius în războiul galic, iar Crassus, din partea lui Caesar, împotriva parţilor. În timpul administraţiei sale, transpadanii, cărora, conform constituţiei în vigoare, le revenea numai dreptul latin, erau trataţi de Caesar drept cetăţeni romani cu drepturi depline. Dacă pînă atunci organizarea teritoriilor nou-cucerite fusese încredinţată unei comisii senatoriale, Caesar îşi rîndui acum întinsele sale cuceriri galice întru totul după bunul-plac şi fondă, de exemplu, fără altă autorizaţie, colonii de cetăţeni, îndeosebi Novum-Comum (Como), unde staţionau 5.000 de colonişti. Piso conducea războiul tracic, Gabinius pe cel egiptean, Crassus pe cel partic fără consultarea senatului. Într-un mod asemănător, se acordau şi se îndeplineau triumfurile şi alte acţiuni onorifice, fără ca senatul să fi fost consultat în prealabil. Este evident că aici nu era vorba de o simplă neglijare a formalităţilor; ar fi cu atît mai puţin explicabil cu cît, în cele mai multe dintre aceste cazuri, nu era de aşteptat o opoziţie din partea senatului; era mai degrabă intenţia bine calculată de a înlătura senatul din sfera politicii superioare şi din cea militară, limitînd participarea sa la problemele de administraţie financiară şi la afacerile interne. Adversarii înţeleseseră acest fapt foarte bine şi protestau, în măsura posibilităţilor, împotriva acestei atitudini a potentaţilor prin decrete senatoriale şi acuzaţii. Aşadar, în timp ce potentaţii înlăturară senatul din problemele majore, ei se serveau şi în continuare de adunările poporului, mai puţin periculoase, şi luau măsurile necesare pentru ca stăpînii străzii să nu le mai creeze dificultăţi celor ai statului. Deseori însă, ei se debarasau şi de această fantomă lipsită de conţinut şi utilizau făţiş formele autocratice.

De bine, de rău, senatul, umilit, trebui să se împace cu situaţia. Conducătorul majorităţii docile rămînea Marcus Cicero. El era util, datorită talentului său de avocat, pentru a găsi raţiuni sau măcar cuvinte pentru orice, şi era o ironie caracteristică lui Caesar să îl folosească drept orator al servilismului pe bărbatul de care aristocraţia se slujise, cu preferinţă, pentru demonstraţiile ei împotriva potentaţilor. Din această cauză, el a fost graţiat pentru răzvrătirea sa efemeră împotriva stăpînilor, însă nu înainte ca Caesar să se fi asigurat, prin toate mijloacele, de supunerea sa. Pentru a servi, într-un fel, drept garant, fratele său trebuise să accepte un post de ofiţer în armata galică; iar Pompeius îl obligase pe Cicero însuşi să accepte o funcţie de locotenent în armata sa, ceea ce-i oferea mijlocul de a-l exila oricînd într-un mod onorabil. Ce-i drept, Clodius primise sfatul de a nu-l mai sîcîi deocamdată, dar Caesar nu renunţă la Clodius din cauza lui Cicero, aşa cum nu renunţă la Cicero din cauza lui Clodius: în cartierul general de la Samarobriva, marele salvator al patriei, ca şi marele bărbat al libertăţii îşi făcură o concurenţă de anticameră care ar fi meritat să fie ilustrată într-un mod adecvat de către un Aristophanes roman. Nu numai că deasupra capului lui Cicero atîrna acelaşi băţ care-l lovise deja o dată atît de dureros, ci el era încătuşat şi cu lanţuri de aur. Din cauza situaţiei sale financiare deosebit de precare, îi erau bine-venite împrumuturile fără dobîndă ale lui Caesar şi participarea la administrarea sumelor imense puse în circulaţie de acesta pentru construcţiile sale; mai multe nemuritoare discursuri din senat se opriră pe buzele lui la gîndul că omul de afaceri al lui Caesar ar fi putut să-i prezinte socotelile la sfîrşitul şedinţei. În consecinţă, el îşi făgădui „să nu mai întrebe în viitor de dreptate şi de onoare, ci să se ostenească pentru a cîştiga bunăvoinţa potentaţilor” şi „să fie flexibil precum lobul urechii”. Drept urmare, el a fost utilizat acolo unde putea aduce servicii: ca avocat, el trebuind deseori să-i apere, la un ordin venit de sus, pe duşmanii săi cei mai înverşunaţi, şi mai ales în senat, unde servea aproape întotdeauna ca orator al dinaştilor şi rostea propunerile „aprobate de alţii, dar nu de el însuşi”; ba, mai mult, ca recunoscut conducător al majorităţii celor docili, el atinse şi o anumită importanţă politică. Într-un mod asemănător se procedă şi cu ceilalţi membri, susceptibili, fricoşi, linguşitori sau lacomi de aur, ai colegiului guvernant, reuşindu-se ca, în general, acesta să fie ţinut în supunere. Ce-i drept, rămînea o facţiune de adversari care nu acceptau compromisul şi care nu puteau fi nici înspăimîntaţi, nici cumpăraţi. Potentaţii se convinseră că măsuri excepţionale, precum cele împotriva lui Cato şi Cicero, mai degrabă dăunau decît serveau cauzei lor şi că faptul de a suporta opoziţia republicană incomodă era un rău mai mic decît acela de a-i transforma pe oponenţi în martiri ai republicii. De aceea, ei nu se împotriviră reîntoarcerii lui Cato (sfîrşitul anului 698, 56) şi reluării, deseori sub ameninţarea vieţii, a opoziţiei acestuia împotriva potentaţilor, care a fost, poate, onorabilă, dar, din nefericire, şi ridicolă. Se asista, cu ocazia intervenţiilor lui Trebonius, la încăierarea pe care el o provocă în for, ca şi în alte dăţi, la propunerea rostită în senat de a-l preda pe proconsulul Caesar usipeţilor şi tencterilor din cauza conduitei sale neloiale faţă de aceşti barbari (p. 173). Se acceptă ca Marcus Favonius, Sancho-ul lui Cato, să se năpustească spre uşa curiei, după ce senatul luase hotărîrea de a prelua legiunile lui Caesar pe cheltuiala statului, şi apoi să proclame că patria este în pericol; ca acelaşi Favonius, în felul său caraghios, să spună că bandajul alb, pe care Pompeius îl purta în jurul piciorului său bolnav, este o diademă căzută; ca Lentulus Marcellinus, fostul consular, întrucît fusese aplaudat, să strige mulţimii să se folosească acum, cît timp îi mai era permis, tot mai des de dreptul ei de a-şi rosti nestingherit opinia; ca tribunul poporului Gaius Ateius Capito să-l consacre pe Crassus, cu ocazia plecării sale în Siria, în public, zeilor infernului, după toate formalităţile teologiei în vigoare. Luate în ansamblu, acestea nu erau nimic altceva decît demonstraţii vanitoase ale unei minorităţi îndîrjite; dar micul partid care le genera avea o importanţă în sensul că, în parte, încuraja opoziţia republicană care murmura în ascuns, în parte, antrena majoritatea senatorială, care nutrea în fond aceleaşi sentimente faţă de potentaţi, la aprobarea unor hotărîri îndreptate împotriva lor. Căci şi majoritatea simţea nevoia de a da frîu liber nemulţumirii, suprimată cel puţin uneori şi în probleme secundare, şi mai ales, în felul celor servili împotriva voinţei lor, să-şi exprime nemulţumirea împotriva marilor duşmani prin mînia împotriva celor mici. Oriunde era posibil, uneltele potentaţilor erau prejudiciate discret: astfel, i se refuză lui Gabinius sărbătoarea de mulţumire pe care o ceruse (698, 56); a fost rechemat Piso din provincie; senatul îmbrăcă veşmintele de doliu cînd tribunul poporului Gaius Cato amînă alegerile pentru anul 699 (55), atît timp cît consulul Marcellinus, partizan al partidului constituţional, se afla încă în magistratură. Însuşi Cicero, oricît de servil s-ar fi ploconit acum în faţa potentaţilor, răspîndi totuşi o broşură, pe cît de veninoasă, pe atît de deplasată, la adresa socrului lui Caesar. Dar atît aceste veleităţi opoziţionale ale majorităţii senatoriale, cît şi rezistenţa lipsită de rezultat a minorităţii arată cu atît mai evident că, aşa cum guvernarea trecuse odinioară de la cetăţeni în mîna senatului, la fel ea trece acum de la senat în mîna potentaţilor şi că deja senatul nu mai era altceva decît un consiliu de stat monarhic, folosit însă şi pentru absorbţia elementelor antimonarhice. „Nimeni – se văitau partizanii guvernului răsturnat – nu valorează ceva în afara celor trei; dinaştii sînt atotstăpînitori şi ei au grijă să nu existe dubii asupra acestei probleme, întregul stat este ca şi transformat şi ascultă vocea stăpînilor; generaţia noastră nu va trăi o revoluţionare a stării lucrurilor”. Nu era nimic de făcut; nu se mai trăia în republică, ci în monarhie.

Dar, în timp ce potentaţii dispuneau neîngrădit de conducerea statului, mai rămînea totuşi încă un domeniu politic, separat întru cîtva de guvernarea propriu-zisă, care putea fi mai uşor de apărat şi mai greu de cucerit: alegerile pentru magistraturile ordinare şi tribunalele de juraţi. Se înţelege de la sine că acestea din urmă nu intră nemijlocit în sfera politică, dar sînt stăpînite, pretutindeni şi îndeosebi la Roma, de spiritul dominant al statului. Într-adevăr, alegerile magistraţilor aparţineau de drept domeniului propriu-zis al guvernării statului; dar, întrucît în această epocă el era administrat în principal de către magistraţi extraordinari sau chiar de bărbaţi lipsiţi de orice titlu şi întrucît chiar magistraţii ordinari supremi nu puteau acţiona asupra mecanismului de stat într-un mod cît de cît simţitor, magistraţii ordinari decăzură tot mai mult la rolul de figuranţi – aşa cum cei mai îndîrjiţi dintre ei se calificau pe şleau drept nişte nulităţi neputincioase –, iar alegerile lor nu mai erau decît simple demonstraţii. Astfel, după ce opoziţia fusese înlăturată cu desăvîrşire de pe cîmpul de luptă propriu-zis, conflictul putea fi continuat în alegeri şi în procese. Potentaţii nu precupeţiră nimic pentru a rămîne şi aici învingători. În privinţa alegerilor, ei stabiliseră deja la Lucca lista candidaţilor pentru anii următori şi nu neglijau nici un mijloc pentru a impune votarea candidaţilor desemnaţi atunci. În scopul agitaţiei electorale, ei îşi cheltuiau mai întîi aurul propriu. Anual, Caesar şi Pompeius trimiteau un mare număr de soldaţi în concediu pentru a participa la votările de la Roma. Caesar obişnuia să conducă şi să supravegheze, cît mai îndeaproape, în persoană, din nordul Italiei, mişcarea electorală. Cu toate acestea, scopul n-a fost pe deplin atins. Ce-i drept, conform tratatului de la Lucca, Pompeius şi Crassus au fost aleşi consuli pentru anul 699 (55), fiind înlăturat unicul candidat serios al opoziţiei, Lucius Domitius; dar şi acest lucru fusese impus numai prin aplicarea făţişă a forţei, Cato fiind rănit şi avînd loc şi alte scandaluri cu totul neplăcute. Cu ocazia următoarelor alegeri consulare pentru anul 700 (54), în ciuda tuturor eforturilor potentaţilor, a fost ales Domitius, iar Cato triumfă şi el în candidatura pentru pretură, din care, spre nemulţumirea întregului corp de cetăţeni, îl înlăturase în anul precedent clientul lui Caesar, Vatinius. În timpul alegerilor pentru anul 701 (53), opoziţia reuşi să dovedească corupţii electorale atît de grave şi de irecuzabile ale unor candidaţi, printre care şi cei ai potentaţilor, încît aceştia din urmă, asupra cărora scandalul se răsfrîngea înainte de toate, nu putură să facă altceva decît să abandoneze. Aceste înfrîngeri repetate şi penibile ale dinaştilor pe cîmpul bătăliei electorale pot fi atribuite, în parte, dificultăţii de manevrare a unui mecanism statal ruginit, accidentului de neprevăzut al afacerii electorale, opoziţiei de conştiinţă a claselor mijlocii, considerentelor particulare care interveneau cîteodată aici şi contraveneau deseori într-un mod ciudat poziţiei de partid; cauza principală rezidă însă altundeva. În această perioadă alegerile se aflau în principal sub autoritatea diferitelor cluburi în care se grupa aristocraţia; ele organizau sistemul de mituire la scara cea mai largă şi în perfectă ordine. Aşadar, aceeaşi aristocraţie care era reprezentată în senat domina şi alegerile; dar dacă ceda în senat mîrîind, ea acţionă şi votă aici în secret şi, scutită de orice responsabilitate, necondiţionat împotriva potentaţilor. Severa lege penală împotriva maşinaţiilor electorale ale cluburilor, pe care consulul Crassus o impuse cetăţenilor spre votare (699, 55), nu slăbi cu nimic influenţa nobilimii în acest domeniu, ceea ce se înţelege de la sine şi este dovedit de alegerile anilor următori. Tribunalele de juraţi le pregătiră potentaţilor dificultăţi la fel de mari. Conform componenţei lor de atunci, aici decidea, alături de aristocraţia senatorială, în această sferă foarte influentă, îndeosebi clasa mijlocie. Stabilirea unui cens de juraţi foarte ridicat, conţinut într-o lege propusă de către Pompeius în anul 699 (55), constituie o dovadă remarcabilă pentru faptul că opoziţia împotriva potentaţilor îşi avea sediul principal în rîndurile stării mijlocii propriu-zise şi că înalta finanţă se dovedi a fi, aici, ca şi pretutindeni, mai flexibilă decît aceasta. Dar aici partidul republican mai păstra destul teren şi nu contenea să-i urmărească cu acuzaţii criminale politice dacă nu pe potentaţii înşişi, cel puţin uneltele lor cele mai importante. Acest război de procese a fost condus cu atît mai violent cu cît, conform uzanţei, ocupaţia cu acuzaţiile revenea tineretului senatorial şi, cum lesne se poate înţelege, în rîndul acestor tineri încă sălăşluia, mai mult decît în rîndul compatrioţilor lor mai în vîrstă, pasiune republicană, talent neviciat şi neînfricată dorinţă de atac. Ce-i drept, tribunalele nu erau libere; cînd potentaţii luau lucrurile în serios, ele, ca şi senatul, nu îndrăzneau să nu se supună. Nici unul dintre adversari n-a fost urmărit de către opoziţie cu o ură atît de înverşunată, devenită aproape proverbială, ca Vatinius, de departe cel mai temerar şi mai neruşinat dintre partizanii mai apropiaţi ai lui Caesar; dar stăpînul său dădea ordine, aşa încît el a fost achitat în toate procesele intentate împotriva lui. Însă acuzaţii venite din partea unor bărbaţi care, precum Gaius Licinius Calvus şi Gaius Asinius Pollio, ştiau să mînuiască sabia dialectică şi biciul batjocurii nu-şi greşeau ţinta nici atunci cînd eşuau; dar nu lipsiră şi unele succese. Fireşte, în cele mai multe cazuri ele au fost repurtate asupra unor indivizi subordonaţi, dar şi unul dintre cei mai eminenţi şi detestaţi partizani ai lui Caesar, fostul consul Gabinius, a fost răsturnat pe această cale. Într-adevăr, cu ura neîmblînzită a aristocraţiei, care nu-i ierta legea cu privire la conducerea războiului cu piraţii şi cu atît mai puţin tratamentul umilitor pe care îl aplicase senatului în timpul guvernării sale siriene, se asocia în cazul lui Gabinius şi mînia înaltei finanţe în faţa căreia, ca guvernator al Siriei, îndrăznise să reprezinte interesele provincialilor şi însăşi supărarea lui Crassus, căruia îi crease dificultăţi în momentul preluării provinciei. Singurul său sprijin împotriva acestei mulţimi de duşmani era Pompeius, şi acesta avea toate motivele să-l apere cu orice preţ pe locotenentul său cel mai capabil, cel mai temerar şi cel mai fidel; dar acum, ca întotdeauna, nu ştia cum să-şi utilizeze puterea şi să-şi reprezinte clienţii aşa cum Caesar îi reprezenta pe ai săi. La sfîrşitul anului 700 (54), juraţii îl găsiră pe Gabinius culpabil de extorcări şi-l trimiseră în exil. Aşadar potentaţii erau, în general, cei înfrînţi pe terenul alegerilor populare şi pe cel al tribunalelor de juraţi. Factorii care le dominau pe acestea erau mai puţin palpabili şi, în consecinţă, mai greu de terorizat sau de corupt decît organele directe ale guvernului şi administraţiei. Potentaţii se izbiră aici, îndeosebi la alegeri, de forţa dîrză a oligarhiei unite şi grupate în coterii, care încă nu fusese înfrîntă odată cu răsturnarea guvernării ei şi care putea fi biruită cu atît mai greu cu cît apărea mai în secret. De asemenea, ei întîlniră aici, îndeosebi în tribunalele de juraţi, împotrivirea claselor mijlocii faţă de noua guvernare monarhică, pe care, împreună cu toate neajunsurile ce decurgeau din ea, la fel, nu o puteau înlătura. Ei suferiră pe ambele terenuri o serie de înfrîngeri, dintre care victoriile electorale ale opoziţiei aveau, ce-i drept, numai valoare de demonstraţii, întrucît potentaţii dispuneau de mijloacele necesare, pe care le şi utilizau, pentru a anihila de fapt orice magistrat necorespunzător; dar condamnările penale ale opoziţiei îi privau într-un mod foarte neplăcut de uneltele lor cele mai utile. În situaţia dată, potentaţii nu puteau nici să înlăture şi nici să domine în suficientă măsură alegerile populare şi tribunalele militare, iar opoziţia, oricît de strîmtorată ar fi fost în acest domeniu, stăpînea totuşi într-o anumită măsură cîmpul de bătălie.

Un alt domeniu în care opoziţia putea fi combătută şi mai greu şi căruia i se dedica cu un zel crescînd, în măsura în care era înlăturată tot mai mult din activitatea politică nemijlocită, era cel al literaturii. Opoziţia juridică era deja concomitent, ba chiar înainte de toate, una literară, întrucît discursurile erau publicate cu regularitate şi serveau drept pamflete politice. Săgeţile poeziei loveau mult mai rapid şi mai sigur. Înflăcăratul tineret al înaltei aristocraţii şi, mai energic poate, starea mijlocie cultivată din oraşele italice purtau cu ardoare şi succes războiul pamfletelor şi epigramelor. În acest domeniu rivalizau nobilul fiu de senator Gaius Licinius Calvus (672-706, 82-48), temut atît ca orator şi pamfletar, cît şi prin verva sa poetică, şi municipalii din Cremona şi Verona, Marcus Furius Bibaculus (652-691, 102-63) şi Quintus Valerius Catullus (667-cca 700, 87-54), ale căror epigrame elegante şi sarcastice se răspîndeau cu iuţeala vîntului prin Italia şi nu-şi greşeau niciodată ţinta. În literatura acestor ani domină netăgăduit tonul opoziţiei. Ea este saturată de batjocura cea mai îndîrjită împotriva „marelui Caesar”, „unicului general”, împotriva drăgăstosului socru şi a ginerelui care distrugeau întregul glob pămîntesc pentru a oferi favoriţilor lor depravaţi ocazia de a trece în paradă pe străzile Romei, cu lucrurile furate de la celţii pletoşi, de a oferi banchete regeşti cu prada luată din insulele cele mai îndepărtate ale Occidentului şi, în calitate de pretendenţi scăldaţi în aur, de a-i eclipsa pe tinerii oneşti de acasă în faţa iubitelor lor. În poeziile lui Catullus şi în celelalte fragmente păstrate ale literaturii acestui timp se regăseşte ceva din acea genialitate a urii politico-personale, ceva din acea agonie republicană care se revarsă într-o pasiune furioasă sau într-o desperare profundă, aşa cum apare într-o grandoare copleşitoare la Aristophanes şi Demosthenes. Cel mai clarvăzător dintre cei trei stăpîni recunoscu cu luciditate că era imposibilă atît neglijarea acestei opoziţii, cît şi suprimarea ei printr-un ordin al celor puternici. În măsura posibilităţilor, Caesar încercă mai degrabă să-i cîştige personal pe cei mai cunoscuţi dintre scriitori. Cicero îşi datora deja tratamentul binevoitor, venit mai ales din partea lui Caesar, îndeosebi renumelui său literar; dar guvernatorul Galiei nu se simţi înjosit să încheie o pace separată chiar şi cu acel Catullus prin mijlocirea tatălui acestuia, pe care îl cunoscuse personal la Verona; tînărul poet, care pînă mai ieri revărsase cele mai amare şi cele mai personale sarcasme împotriva puternicului general, a fost onorat de acesta cu distincţiile cele mai măgulitoare. Mai mult, Caesar avea destul geniu pentru a trece pe terenul propriu-zis al adversarilor săi literari şi, ca o apărare indirectă în faţa multiplelor atacuri, publică o cuprinzătoare relatare despre războaiele galice în care, cu o naivitate acceptată în mod fericit, expuse în faţa publicului necesitatea şi legalitatea acţiunilor sale militare. Dar cu adevărat poetică şi creatoare este libertatea – pentru totdeauna, necondiţionat şi în exclusivitate; ea şi numai ea poate înflăcăra, chiar şi cu ultima ei suflare, spiritul celor mai mizerabile creaturi. Toate elementele fundamentale ale literaturii erau şi au rămas antimonarhice, iar dacă Caesar însuşi se putea hazarda să pătrundă în imperiul ei fără a eşua, cauza rezidă în simplul fapt că, chiar şi acum, el nutrea visul grandios al unei comunităţi libere, pe care, bineînţeles, nu l-a putut transmite nici adversarilor şi nici partizanilor săi. Potentaţii nu dominau politica practică mai necondiţionat decît dominau republicanii literatura.

Deveni necesară intervenţia cu toată seriozitatea împotriva acestei opoziţii, ce-i drept, neputincioasă, dar în continuare jenantă şi obraznică. Pretextul a fost oferit, după toate probabilităţile, de condamnarea lui Gabinius (sfîrşitul anului 700, 54). Stăpînii căzură de acord să instaureze o dictatură temporară prin care să impună noi măsuri de constrîngere, îndeosebi în privinţa alegerilor şi tribunalelor de juraţi. Fiind cel căruia îi revenea, înaintea celorlalţi, guvernarea Romei şi Italiei, Pompeius a preluat executarea acestei hotărîri; în consecinţă, ea purtă pecetea indeciziei sale caracteristice în luarea hotărîrilor şi în acţiune şi a neputinţei sale bizare de a ordona atunci cînd dorea şi putea ordona. Încă de la sfîrşitul anului 700 (54), cererea dictaturii se răspîndise în senat prin aluzii, şi nu prin Pompeius. Motivul era oferit de tulburările necontenite provocate de cluburi şi de bandele capitalei care, într-adevăr, influenţau alegerile, ca şi tribunalele de juraţi într-un mod foarte nefast, din cauza mituirilor şi actelor de violenţă, transformînd scandalul de aici într-o stare permanentă; trebuie să recunoaştem că ele creau potentaţilor un pretext lesnicios pentru justificarea măsurilor lor extraordinare. Dar, cum este lesne de înţeles, însăşi majoritatea servilă şovăi să aprobe ceea ce însuşi viitorul dictator se părea că nu îndrăzneşte să ceară făţiş. Atunci cînd agitaţia nemaipomenită pentru alegerile consulare pentru anul 701 (53), provocă scenele cele mai penibile, cînd alegerile se tot amînară timp de un an întreg peste termenul legal, avînd loc abia în iulie 701 (53), după un interregn de şapte luni, Pompeius găsi în aceasta pretextul favorabil – dacă nu să desfacă, cel puţin să taie nodul – pentru a cere tot mai hotărît dictatura din partea senatului; dar ordinul hotărîtor tot nu fusese rostit. Poate că ar mai fi trecut mult timp pînă la rostirea lui, dacă la alegerile consulare pentru anul 702 (52) nu s-ar fi prezentat omul de partid cel mai temerar al opoziţiei republicane, Titus Annius Milo, drept contracandidat al lui Quintus Metellus Scipio şi Publius Plautius Hypsaeus, amîndoi bărbaţi foarte apropiaţi şi întru totul devotaţi lui Pompeius. Milo, înzestrat cu suficient curaj, cu un anumit talent pentru intrigă, după ce acumulase datorii şi îndeosebi multă obrăznicie înnăscută şi cultivată cu grijă, îşi cîştigase un renume printre escrocii politici ai acelor zile, fiind, alături de Clodius, cel mai renumit bărbat în profesiunea sa şi, fireşte, concomitent, şi duşmanul de moarte al acestuia. Întrucît acest „Ahile” al străzii fusese achiziţionat de către potentaţi, jucînd, cu permisiunea lor, din nou rolul ultrademocratului, „Hectorul” străzii deveni, bineînţeles, un aristocrat, iar opoziţia republicană, care s-ar fi aliat acum cu însuşi Catilina dacă i s-ar fi oferit, îl acceptă pe Milo cu plăcere drept campionul ei autorizat în toate scandalurile. Într-adevăr, puţinele succese pe care ea le repurtă pe acest cîmp de bătălie au fost opera lui Milo şi a bandei sale de gladiatori bine exersaţi. În consecinţă, Cato şi ai săi susţineau, la rîndul lor, candidatura lui Milo pentru consulat; nici Cicero nu putea să renunţe la a-l recomanda pe duşmanul duşmanului său protectorilor săi îndelungaţi; şi, întrucît Milo însuşi nu se zgîrci nici cu banii şi nici cu violenţa pentru a-şi impune alegerea, aceasta părea asigurată. Pentru potentaţi, ea n-ar fi fost numai o nouă înfrîngere categorică, dar şi un pericol iminent; căci era de prevăzut că temerarul om de partid, fiind consul, nu se va lăsa anihilat atît de uşor precum Domitius şi alţi bărbaţi ai opoziţiei ordinare. Soarta a vrut ca, din întîmplare, „Ahile” şi „Hector” să se întîlnească în apropierea capitalei, pe Via Appia, şi să se dezlănţuie o încăierare între cele două cete, în cursul căreia Clodius primi o lovitură de sabie în umăr, fiind silit să se refugieze într-o casă învecinată. Aceasta se întîmplase fără ordinul lui Milo; dar, întrucît lucrurile evoluaseră pînă aici şi întrucît furtuna trebuia să fie înfruntată oricum, vina întreagă i se păru lui Milo mai de dorit şi mai puţin periculoasă decît cea înjumătăţită; el ordonă oamenilor săi să-l scoată pe Clodius din ascunziş şi să-l măcelărească (13 ianuarie 702, 52). Şefii străzii partidului potentaţilor, tribunii poporului Titus Munatius Plancus, Quintus Pompeius Rufus şi Gaius Sallustius Crispus văzură în acest incident un pretext favorabil pentru a înlătura candidatura lui Milo în interesul stăpînilor lor şi pentru a impune dictatura lui Pompeius. Drojdia plebei, îndeosebi liberţii şi sclavii, îşi pierdu prin Clodius patronul şi viitorul ei eliberator (p. 200); agitaţia necesară a fost obţinută astfel cu uşurinţă. După ce cadavrul însîngerat fusese expus cu pompă pe tribuna rostrelor din for, rostindu-se şi discursurile adecvate, se declanşă vacarmul. Drept rug pentru marele eliberator a fost ales sediul aristocraţiei perfide; gloata duse trupul în curie şi dădu foc clădirii. Apoi mulţimea se năpusti spre casa lui Milo şi o asedie, pînă cînd banda acestuia îi alungă pe atacatori cu o ploaie de săgeţi. De aici, ea ajunse în faţa casei lui Pompeius şi a candidaţilor săi pentru consulat, cel dintîi fiind aclamat ca dictator, cei din urmă drept consuli, iar de aici, în faţa casei regelui interimar Marcus Lepidus, căruia îi revenea conducerea alegerilor consulare. Întrucît acesta refuză, conform constituţiei, să le organizeze pe loc, aşa cum reclamau cetele dezlănţuite, a fost asediat şi el timp de cinci zile în locuinţa sa. Dar organizatorii acestor scene scandaloase exageraseră în exercitarea rolurilor lor. Ce-i drept, stăpînul şi îndrumătorul lor era hotărît să folosească aceste incidente favorabile nu numai pentru a-l înlătura pe Milo, ci şi pentru a prelua dictatura; dar el nu dorea s-o primească din partea unei gloate de bătăuşi, ci din partea senatului. Pompeius concentră trupe pentru a suprima anarhia dominantă din capitală, devenită într-adevăr insuportabilă pentru toată lumea; concomitent, porunci ceea ce pînă atunci ceruse, iar senatul cedă. Era un simplu artificiu dacă, la propunerea lui Cato şi Bibulus, proconsulul Pompeius, păstrînd magistraturile sale vechi, a fost desemnat drept „consul fără coleg” în loc de dictator (în ziua de 25 a lunii bisecte din anul 702, 52) – un artificiu care acceptă o denumire ce includea o dublă contradicţie interioară1, pentru a o evita pe cea simplă care spunea lucrurilor pe nume şi care aminteşte cu intensitate de înţeleapta hotărîre a iuncherimii dispărute de a nu acorda plebeilor consulatul, ci numai puterea consulară (I, p. 207). Fiind astfel în posesia legală a plenipotenţei, Pompeius îşi începu activitatea şi adoptă măsuri decisive împotriva partidului republican redutabil prin cluburi şi tribunalele de juraţi. Normele electorale în vigoare au fost întărite de mai multe ori printr-o lege specială, fiind votată şi o altă lege care mări retroactiv pedepsele pentru corupţia electorală comisă începînd cu anul 684 (70). De o importanţă şi mai mare era dispoziţia prin care guvernările provinciale, aşadar acea parte a magistraturilor care erau mult mai însemnate şi mult mai profitabile, urmau să le fie acordate consulilor şi pretorilor abia după scurgerea unei perioade de cinci ani, şi nu imediat după predarea consulatului sau a preturii; bineînţeles, această reglementare nu putea intra în vigoare decît după o perioadă de patru ani, ocuparea guvernărilor depinzînd astfel pentru anii următori în principal de decretele senatoriale ce urmau să fie date pentru organizarea acestei perioade interimare, în consecinţă, de persoana sau facţiunea care domina senatul în momentul acela. Comisiile de juraţi au rămas în vigoare, dar dreptul de recuzare a fost îngrădit şi, fapt, poate, de o importanţă majoră, libertatea cuvîntului a fost anulată în cadrul tribunalelor prin norme maximale, limitîndu-se atît numărul avocaţilor, cît şi timpul de vorbire ce revenea fiecăruia, şi fiind interzis şi prostul obicei încetăţenit ca, în favoarea acuzatului, să se prezinte, alături de martorii faptei, şi martori ai caracterului sau aşa-numiţii „oratori ai elogierii”. De asemenea, la sugestia lui Pompeius, senatul docil decretă că, prin încăierarea de pe Via Appia, patria ar fi ajuns în pericol; în consecinţă, printr-o lege extraordinară a fost constituită o comisie specială pentru toate crimele legate de această întîmplare, membrii ei fiind desemnaţi direct de către Pompeius. El întreprinse şi tentativa de a conferi şi magistraturii cenzoriale din nou o importanţă sporită pentru a-i elimina prin aceasta pe mişeii cei mai decăzuţi din rîndurile corpului cetăţenesc, profund dezechilibrat. Toate aceste măsuri au fost luate sub ameninţarea cu sabia. În urma declaraţiei senatului, potrivit căreia patria ar fi ameninţată, Pompeius încorporă contingentul obligat la serviciul militar pe întregul cuprins al Italiei şi, pentru orice eventualitate, îl sili să depună jurămîntul. Pentru moment, el cantonase pe Capitoliu o trupă de încredere şi suficient de puternică; la orice mişcare a opoziţiei, Pompeius ameninţa cu intervenţia armată şi, împotriva tuturor cutumelor, a postat o gardă chiar pe locul tribunalului în timpul procesului legat de asasinarea lui Clodius. Planul pentru reînsufleţirea cenzurii eşuă, întrucît din majoritatea senatorială servilă nici unul nu avea destul curaj şi suficientă autoritate morală fie numai pentru a candida la o asemenea magistratură. În schimb, juraţii îl condamnară pe Milo (8 aprilie 702, 52), candidatura lui Cato pentru consulatul anului 703 (51) fiind împiedicată. Opoziţia oratorică şi pamfletară primi, prin noua reglementare a proceselor, o lovitură de pe urma căreia nu şi-a mai revenit; prin aceasta, temuta elocinţă juridică a fost înlăturată din domeniul politic şi va purta în viitor hamurile monarhiei. Fireşte, opoziţia nu dispăruse în întregime nici din spiritul majorităţii naţiunii, nici din viaţa publică – pentru aceasta, alegerile populare, tribunalele de juraţi şi literatura n-ar fi trebuit numai limitate, ci nimicite. Dar tocmai cu ocazia acestor evenimente Pompeius îi ajută, prin neîndemînarea şi dezorientarea sa, pe republicani să înregistreze, chiar şi sub dictatura sa, din nou, cîteva triumfuri usturătoare pentru el. Bineînţeles, măsurile tendenţioase pe care dinaştii le luau pentru consolidarea puterii lor erau caracterizate în mod oficial ca stipulaţii luate în interesul liniştii şi ordinii publice, fiecare cetăţean potrivnic anarhiei fiind desemnat, în principiu, ca partizan al acestora. Pompeius exageră însă cu această ficţiune străvezie în asemenea măsură încît, în locul uneltelor sigure, îi alese pe bărbaţii cei mai distinşi ai tuturor partidelor, chiar şi pe Cato, în comisia specială constituită pentru cercetarea ultimei încăierări şi îşi utiliză influenţa asupra tribunalului mai ales pentru menţinerea ordinii, scandalul tradiţional cunoscut în tribunalele acestei epoci devenind o imposibilitate atît pentru adepţii, cît şi pentru adversarii săi. Această neutralitate a regentului se reflecta în sentinţele curţii speciale de judecată. Ce-i drept, juraţii nu îndrăzniră să-l achite pe Milo însuşi, dar majoritatea acuzaţilor secundari ai partidului opoziţiei republicane scăpară nevătămaţi, în timp ce condamnarea îi lovi necruţător pe cei care trecuseră, în timpul ultimului scandal, de partea lui Clodius, altfel spus, a potentaţilor, printre ei aflîndu-se un număr apreciabil dintre amicii cei mai apropiaţi ai lui Caesar şi chiar ai lui Pompeius, în frunte cu candidatul său pentru consulat, Hypsaeus, şi tribunii poporului, Plancus şi Rufus, care dirijaseră răzmeriţa în interesul său. Faptul că Pompeius, pentru a salva aparenţa imparţialităţii, nu împiedică condamnarea acestora a fost o neghiobie, ea fiind urmată de cea de-a doua, întrucît, în probleme cu totul indiferente, el încălcă totuşi propriile legi, apărînd astfel în procesul lui Plancus drept martor al caracterului şi scăpîndu-i de condamnare pe cîţiva acuzaţi foarte apropiaţi, precum Metellus Scipio. Ca de obicei, el rîvnea şi în cazul acesta la lucruri contradictorii; întrucît încercă să îndeplinească concomitent obligaţiile regentului imparţial şi pe cele ale şefului de partid, el nu corespundea nici uneia, nici celeilalte dintre funcţii şi, pe drept, apărea opiniei publice ca un regent despotic, iar adepţilor săi, cu aceeaşi îndreptăţire, ca un conducător care ori nu putea, ori nu dorea să-i protejeze pe ai săi. Însă chiar dacă republicanii se mai agitau, fiind încurajaţi cîteodată de vreun succes, mai ales în urma greşelilor lui Pompeius, scopul pe care şi-l propuseseră potentaţii prin această dictatură a fost totuşi atins în linii generale; frîiele fuseseră strînse mai puternic, partidul republican fusese umilit, iar noua monarhie fusese consolidată. Publicul începea să se resemneze cu aceasta. Cînd, puţin după aceea, Pompeius îşi reveni în urma unei boli grave, însănătoşirea sa a fost celebrată în întreaga Italie cu manifestaţiile obligatorii de bucurie, dedicate în asemenea circumstanţe numai monarhilor. Potentaţii se arătară mulţumiţi; la 1 august 702 (52), Pompeius îşi depuse deja dictatura şi împărţi consulatul cu clientul său Metellus Scipio.

 

1. Consul înseamnă „coleg” (I, p. 179), iar un consul care este şi proconsul este totodată consul real şi consul locţiitor (n.tr.).