Capitolul X

Brundisium, Ilerda, Pharsalos şi Thapsus

Aşadar armele urmau să decidă căruia dintre cei doi stăpîni comuni de pînă atunci îi era hărăzit să fie primul atotstăpînitor al Romei. Să vedem însă cum se distribuise proporţia puterii între Caesar şi Pompeius pentru războiul iminent.

Puterea lui Caesar se baza, înainte de toate, pe autoritatea întru totul nemărginită de care se bucura în sînul partidului său. Dacă ideile democraţiei şi monarhiei se contopiră în această putere, nu ca urmare a unei coaliţii înjghebate accidental şi soluţionabile accidental, atunci în profunzimile esenţei democraţiei, lipsită de constituţia reprezentativă, sălăşluia adevărul potrivit căruia democraţia, ca şi monarhia urmau să-şi găsească concomitent expresia ultimă şi supremă în persoana lui Caesar. Din punct de vedere politic şi militar, Caesar decidea necondiţionat în primă şi ultimă instanţă. Oricît de mult ar fi respectat fiecare unealtă utilă, aceasta rămînea totuşi numai o unealtă; Caesar se afla în mijlocul partidului său fără coleg, înconjurat numai de locotenenţi militar-politici, care proveneau de regulă din armată şi, fiind soldaţi, erau obişnuiţi să nu pună niciodată întrebări cu privire la motivul şi scopul acţiunii, ci să asculte orbeşte. Tocmai de aceea, la momentul decisiv, cînd începu războiul civil, dintre toţi soldaţii şi ofiţerii lui Caesar numai unul singur a refuzat să i se supună; şi această interpretare a relaţiei lui Caesar cu adepţii săi este întărită de faptul că tocmai acesta era chiar primul dintre ei. Titus Labienus împărţise cu Caesar toate vicisitudinile sumbrei epoci catilinare (p. 112), ca şi toată strălucirea ascensiunii victorioase din Galia, comandase cu regularitate independent şi condusese deseori jumătate din armată; neîndoielnic, aşa cum era cel mai vîrstnic, cel mai destoinic şi cel mai fidel dintre locotenenţii lui Caesar, era şi cel mai mare în rang, şi cel mai preţuit. Caesar îi acordase, încă în anul 704 (50), comanda supremă în Galia Cisalpină, în parte pentru a da acest post de încredere pe mîini sigure, în parte pentru a avantaja, concomitent, candidatura lui Labienus pentru consulat. Dar Labienus intră în legături cu partidul advers tocmai acum, se deplasă, în anul 705 (49), la începutul ostilităţilor, în cartierul general al lui Pompeius, şi nu în cel al lui Caesar, şi luptă, în cursul întregului război civil, cu o îndîrjire nemaiîntîlnită împotriva vechiului său prieten şi stăpîn. Nu sîntem informaţi în suficientă măsură nici despre caracterul lui Labienus şi nici despre detaliile împrejurărilor schimbării orientării sale partinice; însă, în esenţă, aceasta nu este altceva decît o dovadă în plus că generalul putea conta cu o siguranţă mult mai mare pe căpitanii decît pe mareşalii săi. După toate aparenţele, Labienus era una dintre acele personalităţi care întrunesc calităţi militare excepţionale cu o deplină incapacitate politică şi care, atunci cînd, în mod nefericit, doresc sau trebuie să facă politică, sînt expuse acelor smintite crize de ameţeală; istoria mareşalilor lui Napoleon poate oferi mai multe exemple tragicomice. Poate s-a considerat îndreptăţit să fie considerat al doilea conducător al democraţiei, alături de Caesar; refuzîndu-i-se această pretenţie, el s-a îndreptat spre tabăra adversarilor. Apăru aici, pentru prima dată în toată gravitatea sa, inconvenientul tratamentului aplicat de Caesar ofiţerilor săi: considerîndu-i locotenenţi dependenţi, nu a permis ca în tabăra lui să apară bărbaţi apţi pentru a prelua o comandă de sine stătătoare, în timp ce, avînd în vedere dispersarea evidentă a războiului iminent în toate provinciile vastului imperiu, tocmai de astfel de bărbaţi avea stringentă nevoie. Dar acest dezavantaj a fost compensat de ponderea mult mai mare a primei condiţii a oricărui succes, care poate fi păstrată numai cu acest preţ: unitatea conducerii supreme. Conducerea unitară îşi obţinu puterea deplină prin utilitatea uneltelor. Aici trebuie să fie evidenţiată în primul rînd armata. Ea număra încă nouă legiuni de infanterie, adică cel mult 50.000 de soldaţi, dar care îl înfruntaseră cu toţii pe inamic şi dintre care două treimi participaseră la toate campaniile împotriva celţilor. Cavaleria era alcătuită din mercenari germanici şi norici ale căror utilitate şi fidelitate fuseseră încercate în războiul împotriva lui Vercingetorix. Războiul de opt ani, plin de cele mai variate vicisitudini ale sorţii, dus împotriva curajoasei naţiuni celtice, chiar dacă a fost cu totul inferioară celei italice din punct de vedere militar, îi dăduse lui Caesar prilejul să-şi organizeze armata aşa cum numai el ştia să o facă. Întreaga utilitate a soldatului presupune destoinicie fizică; recrutările lui Caesar puneau un accent mai mare pe forţa şi abilitatea recruţilor decît pe avere şi moralitate. Dar capacitatea de acţiune a armatei se întemeiază, precum cea a oricărei maşini, înainte de toate pe uşurinţa şi rapiditatea mişcării: în faptul de a putea pleca imediat, la orice oră, şi în rapiditatea marşului, soldaţii lui Caesar au atins o abilitate rareori egalată şi probabil niciodată depăşită. Curajul le întrecea, fireşte, pe toate celelalte; Caesar exercita cu o măiestrie neegalată arta de a înflăcăra ardoarea războinică şi spiritul de solidaritate, aşa încît preferinţa acordată unor soldaţi şi divizii apărea chiar şi celor prejudiciaţi drept ierarhia firească a vitejiei. El îi obişnui pe oameni să nu simtă frică faţă de nimeni, deseori, neprevenindu-i pe soldaţi de o bătălie apropiată, atunci cînd aceasta putea fi dată fără perspectiva unui pericol serios, conducîndu-i pe neaşteptate împotriva inamicului. Dar ascultarea se afla pe picior de egalitate cu vitejia. Soldatul a fost instruit să execute ordinul fără să se intereseze de motiv şi intenţie; mai multe munci obositoare lipsite de sens i-au fost impuse numai pentru a-l exersa în dificila artă a ascultării oarbe. Disciplina era severă, dar nu excesivă; ea a fost impusă fără îngăduinţă dacă soldatul se afla în faţa inamicului. În alte împrejurări, mai ales în urma victoriei, frîiele au fost lăsate libere, iar dacă soldatul destoinic, de altfel, găsea o plăcere în a se parfuma sau a se împodobi cu arme elegante şi alte lucruri, ba chiar dacă se făcea vinovat de brutalităţi sau nedreptăţi dintre cele mai grave, nefiind însă, prin aceasta, lezate relaţiile militare, îi erau iertate glumele, ca şi crimele, iar generalul nu-şi pleca urechea la plîngerile provincialilor care acuzau aceste atitudini. Dimpotrivă, răzmeriţa nu era iertată niciodată, şi nu numai instigatorilor, ci întregului corp. Dar adevăratul soldat nu numai că trebuia să fie, în general, destoinic, viteaz şi ascultător, ci trebuia să dea voit dovadă de aceste calităţi; numai naturilor geniale le este dat ca, prin exemplu şi prin speranţă, înainte de toate însă prin conştiinţa de a îndeplini o muncă utilă, să determine maşina însufleţită pe care o guvernează la o supunere senină. Dacă ofiţerul trebuie să înfrunte pericolul împreună cu oamenii săi pentru a cere vitejie din partea lor, atunci Caesar avusese şi ca general destule prilejuri de a scoate sabia şi de a o folosi asemenea celor mai buni; în privinţa muncii şi eforturilor însă, el îşi asuma întotdeauna cu mult mai mult decît le cerea soldaţilor săi să facă. Caesar avea grijă ca de victorie, care, fireşte, aducea cîştig mai întîi generalului, să se lege şi speranţele personale ale soldatului. Am amintit mai sus (p. 111) că el ştia să-i entuziasmeze pe soldaţi pentru cauza democraţiei, în măsura în care timpurile devenite prozaice mai permiteau entuziasmul, şi că egalizarea politică a ţinutului transpadan, patria celor mai mulţi dintre soldaţii săi, cu Italia propriu-zisă a fost prezentată ca unul dintre ţelurile luptei. Se înţelege că, pe lîngă acestea, nu lipsiră nici premiile materiale, atît cele pentru fapte de arme deosebite, cît şi cele acordate în general oricărui soldat destoinic, că ofiţerii şi soldaţii erau recompensaţi, pentru triumf fiind promise daruri dintre cele mai fabuloase. Dar, ca veritabil conducător de armată, Caesar ştia înainte de toate să trezească în fiecare mecanism al grandiosului instrument sentimentul utilizării sale cu un anumit rost. Omul obişnuit este predestinat să servească şi nu se opune să fie considerat o simplă unealtă dacă simte că e condus de un maestru. Pretutindeni şi permanent privirea scrutătoare a generalului cuprindea întreaga armată, răsplătind şi pedepsind cu imparţialitate şi indicînd fiecăruia căile care duceau spre binele tuturor, astfel încît nici sudoarea şi sîngele celui mai umil nu erau lăsate în voia hazardului, cerîndu-se însă în schimb, cînd era cazul, un devotament necondiţionat, pînă la moarte.

Fără a-i permite individului să pătrundă întregul angrenaj, Caesar îi permitea totuşi să intuiască suficient de mult din aspectele politice şi militare, pentru a putea fi recunoscut, poate şi idealizat, de către soldat ca om de stat şi general. El nu-i trata pe soldaţi nicidecum ca pe egalii săi, ci ca pe nişte bărbaţi care erau îndreptăţiţi să cunoască şi capabili să suporte adevărul şi care trebuiau să aibă toată încrederea în promisiunile şi asigurările generalului fără să presupună înşelăciuni sau să dea ascultare zvonurilor; ca pe vechi camarazi de război şi părtaşi la victorie, dintre care abia dacă exista unul pe care să nu-l fi cunoscut după nume şi la care, în toate aceste campanii, să nu se fi format o relaţie mai mult sau mai puţin personală faţă de general; ca pe buni tovarăşi cu care discuta şi pe care-i primea cu inima deschisă şi cu senină disponibilitate; ca pe clienţi, revenindu-i obligaţia sacră de a le răsplăti serviciile şi de a le răzbuna suferinţele şi moartea. Poate că niciodată nu a existat vreo armată care să fi atins această desăvîrşire spre care tind toate: aceea de a fi un mecanism capabil şi flexibil în mîna unui maestru care-i impune propria energie. Soldaţii lui Caesar erau şi se simţeau în stare să înfrunte o putere de 10 ori mai mare, şi aici nu trebuie să se treacă cu vederea faptul că, prin tactica romană, fondată întru totul pe lupta corp la corp şi îndeosebi pe lupta cu sabia, soldatul roman exersat era superior recrutului într-o măsură mult mai mare decît în zilele noastre. Dar mai mult decît prin vitejia lor superioară, adversarii se simţeau umiliţi prin fidelitatea nestrămutată şi emoţionantă pe care aceşti soldaţi o dovedeau faţă de generalul lor. Poate că istoria este lipsită de un al doilea exemplu: atunci cînd generalul se adresă soldaţilor săi cerîndu-le să-l urmeze în războiul civil, n-a fost abandonat, cu excepţia deja amintită a lui Labienus, de nici un ofiţer şi nici un soldat roman. Speranţele adversarilor privitoare la o dezertare în masă eşuară tot atît de lamentabil ca şi tentativa de a-i dizolva armata, aşa cum se întîmplase cu aceea a lui Lucullus (pp. 237-238); Labienus însuşi apăru în tabăra lui Pompeius cu o ceată de călăreţi celţi şi germani, dar fără nici un legionar. Mai mult, soldaţii, ca şi cum ar fi dorit să demonstreze că războiul este şi cauza lor, nu numai a generalului, se hotărîră între ei ca solda (Caesar promiţîndu-le că ea va fi dublată odată cu începerea războiului civil) să fie împrumutată generalului pînă la sfîrşitul acestuia şi ca tovarăşii de arme mai săraci să fie sprijiniţi între timp din mijloace comune; pe deasupra, fiecare subofiţer înarmă şi plăti pe cheltuială proprie cîte un călăreţ.

Pe cînd Caesar înfăptuia aşadar acea operă majoră – o putere politică şi militară nelimitată şi o armată rapidă şi credincioasă –, autoritatea lui se extindea asupra unui spaţiu relativ restrîns. Ea se baza în principal pe provincia nord-italică. Acest ţinut nu numai că era cel mai populat dintre toate ţinuturile italice, dar era devotat cauzei democraţiei, identice celei proprii. Despre starea de spirit dominantă aici dă dovadă comportamentul unui detaşament de recruţi din Opitergium (Oderzo, în regiunea Treviso) care, curînd după izbucnirea războiului, aflîndu-se pe o plută improvizată, au fost înconjuraţi în apele ilirice de corăbiile de război inamice şi s-au luptat cu îndîrjire toată ziua pînă la apusul soarelui, fără să se predea, iar cei care au scăpat de proiectile s-au sinucis în noaptea următoare. Se înţelege ce putea fi cerut din partea unei asemenea populaţii. Aşa cum, iniţial, ea îi oferise deja lui Caesar mijloacele pentru a-şi dubla aproape armata, la fel, după izbucnirea războiului civil, recruţii se prezentară în masă la încorporările ordonate imediat. În Italia propriu-zisă însă, influenţa lui Caesar nu putea fi comparată nici pe departe cu cea a adversarilor săi. Chiar dacă, prin manevre abile, ştiuse să pună partidul catonian într-o lumină nefavorabilă şi îi convinsese de bunul său drept pe toţi cei care doreau fie să rămînă neutri, fără a-şi păta conştiinţa, asemenea majorităţii senatoriale, fie să treacă de partea lui, asemenea soldaţilor săi şi transpadanilor, masa cetăţenilor, fireşte, nu se lăsă derutată; atunci cînd comandantul Galiei îşi îndreptă legiunile împotriva Romei, ea văzu, în ciuda tuturor argumentelor dreptului formal, în Cato şi Pompeius pe apărătorii republicii legitime, iar în Caesar, pe uzurpatorul democrat. Apoi, din partea nepotului lui Marius, ginerele lui Cinna şi aliatul lui Catilina, se aştepta repetarea grozăviilor mariano-cinnaniene şi înfăptuirea saturnaliilor anarhiei proiectate de Catilina; şi chiar dacă prin aceasta Caesar cîştiga aliaţi, chiar dacă refugiaţii politici i se puseră imediat şi în masă la dispoziţie, chiar dacă oamenii pierduţi văzură în persoana lui pe salvatorul lor, chiar dacă stările cele mai umile ale gloatei din capitală şi din oraşele italice începură să se agite la vestea sosirii lui, totuşi, toţi aceştia aparţineau acelei categorii de amici care erau mai periculoşi decît inamicii. Caesar se bucura de o influenţă şi mai scăzută în provincii şi în statele clientelare. Ce-i drept, Galia Transalpină, pînă la Rin şi Canal, îi dădea ascultare, iar coloniştii din Narbo, ca şi cetăţenii romani aşezaţi aici, îi erau devotaţi; dar partidul constituţional avea numeroşi partizani chiar în provincia Narbo şi pînă şi ţinuturile nou-cucerite erau pentru Caesar mai degrabă o povară decît un avantaj în apropiatul război civil, el neutilizînd, din motive întemeiate, în cursul acestuia pedestrimea celtică, iar cavaleria numai în rare ocazii. În celelalte provincii şi în statele vecine pe jumătate sau în întregime independente, Caesar încercase, într-adevăr, să-şi asigure şi aici un sprijin: oferise principilor daruri bogate, acceptase să se ridice construcţii măreţe în unele oraşe şi le asigurase, în cazuri extreme, ajutor financiar şi militar; dar, în general, nu obţinuse prin aceasta rezultate deosebite, iar relaţiile faţă de principii germani şi celţi din ţinuturile Rinului şi ale Dunării, mai ales faţă de regele noric Voctio, importante din cauza recrutărilor de călăreţi, erau poate unicele relaţii semnificative ale acestei categorii.

Aşadar, dacă Caesar intra în război numai în calitate de comandant al Galiei, fără alte mijloace importante decît locotenenţii capabili, o armată fidelă şi o provincie devotată, atunci Pompeius îl începea ca suveran al comunităţii romane, în posesia deplină a tuturor mijloacelor aflate la dispoziţia guvernului legitim al marelui imperiu. Dar dacă poziţia sa era mult mai impunătoare din punct de vedere politic şi militar, ea era în schimb mult mai puţin conturată şi fundamentată. Unitatea conducerii supreme, care rezulta de la sine şi cu necesitate din poziţia lui Caesar, era nepotrivită naturii coaliţiei; cu toate că Pompeius, prea soldat pentru a se înşela asupra necesităţii ei, încercă s-o impună coaliţiei, lăsîndu-se proclamat de către senat ca unic şi atotputernic general comandant pe uscat şi pe mare, senatul nu putu totuşi să fie înlăturat şi nu i se putea interzice o influenţă preponderentă asupra conducerii supreme politice şi o intervenţie ocazională, şi tocmai de aceea de două ori mai periculoasă, în conducerea militară. Amintirea războiului de 20 de ani dintre Pompeius şi partidul constituţional, purtat de ambele părţi cu săgeţi otrăvitoare, conştiinţa acută şi disimulată cu greu de ambele părţi că prima consecinţă a victoriei dobîndite va fi ruptura dintre învingători, dispreţul reciproc care domina pe bună dreptate în ambele tabere, numărul bărbaţilor distinşi şi influenţi, incomod de mare în rîndurile aristocraţiei, şi inferioritatea spirituală şi morală a majorităţii celor implicaţi determinară la adversarii lui Caesar, în general, o conlucrare îndărătnică şi contradictorie în evident contrast faţă de consensul şi conducerea unitară ale părţii adverse. Aşadar, dacă toate dezavantajele unei coaliţii de elemente ostile prin structura lor erau resimţite într-un mod profund de către adversarii lui Caesar, această coaliţie alcătuia totuşi o putere foarte însemnată. Ea stăpînea pe deplin marea în mod neîngrădit; toate porturile, toate corăbiile de război, întregul echipament al flotelor se aflau la dispoziţia ei. Cele două regiuni hispanice, într-un fel posesiuni private ale lui Pompeius, aşa cum cele două Galii puteau fi considerate ca proprietăţi private ale lui Caesar, erau devotate trup şi suflet stăpînului lor şi guvernate de administratori destoinici şi credincioşi. Şi în celelalte provincii, bineînţeles, cu excepţia celor două Galii, funcţiile de guvernatori şi de comandanţi fuseseră atribuite, în ultimii ani, unor oameni siguri, aflaţi sub influenţa lui Pompeius şi a minorităţii senatoriale. Fără excepţie şi cu multă hotărîre, statele clientelare trecură de partea lui Pompeius împotriva lui Caesar. În diferitele etape ale activităţii sale, cei mai însemnaţi principi şi cele mai însemnate oraşe intraseră în relaţii personale foarte strînse cu Pompeius; astfel, el fusese camaradul de arme al regilor Numidiei şi Mauretaniei în timpul războiului împotriva marienilor, restabilind regatul numid (II, p. 227); astfel restaurase, în cursul războiului cu Mithridates, în afara unei mulţimi de principate seculare şi teocratice, regatele Bosforului, Armeniei şi Cappadociei şi regatul galat al lui Deiotarus (pp. 97, 98, 100); astfel, războiul egiptean fusese declanşat în primul rînd la îndemnul său, dinastia Lagizilor fiind reconsolidată de către locotenenţii săi (p. 107). Însuşi oraşul Massalia, din provincia lui Caesar, îi datora, ce-i drept, acestuia mai multe înlesniri, dar lui Pompeius o lărgire teritorială foarte însemnată din timpul războiului sertorian (p. 148), iar oligarhia guvernantă locală se afla, pe deasupra, într-o alianţă naturală, aprofundată de multe relaţii personale, cu cea romană. Aceste considerente şi relaţii personale, ca şi gloria învingătorului de pe trei continente care o eclipsa, în aceste ţinuturi îndepărtate ale imperiului, cu mult pe cea a cuceritorului Galiei i-au dăunat aici lui Caesar mai puţin decît concepţiile şi intenţiile moştenitorului lui Gaius Gracchus, devenite cunoscute şi în locurile acestea, privind necesitatea reunirii statelor dependente şi utilitatea colonizării provinciale. Nici unul dintre dinaştii dependenţi nu se simţi mai direct ameninţat de acest pericol decît regele Iuba al Numidiei. Nu numai că, în urmă cu mai mulţi ani, încă în timpul vieţii tatălui său Hiempsal, el avusese un serios conflict personal cu Caesar, dar de curînd, acelaşi Curio care ocupa acum printre locotenenţii lui Caesar primul rang le propusese cetăţenilor romani confiscarea regatului numid. În sfîrşit, dacă lucrurile urmau să evolueze atît de mult încît să intervină şi statele vecine independente în războiul civil roman, atunci unicul stat cu adevărat puternic, cel al parţilor, era deja aliat practic cu partidul aristocratic în baza legăturilor statornicite între Pakoros şi Bibulus, pe cînd Caesar era mult prea roman pentru a şi-i asocia, din interese de partid, pe învingătorii prietenului său Crassus. În ceea ce priveşte Italia, majoritatea cetăţenilor, aşa cum s-a menţionat deja, era potrivnică lui Caesar; bineînţeles, înaintea tuturor se afla întreaga aristocraţie cu clientela ei destul de însemnată; la fel, înalta finanţă, care nu putea spera ca reforma radicală a comunităţii să-i conserve tribunalele ei partinice de juraţi şi monopolul ei de extorcare. O concepţie tot atît de antidemocratică aveau micii capitalişti, proprietarii de domenii şi, în general, clasele care aveau ceva de pierdut; numai că, fireşte, în rîndul acestor stări, faţă de orice considerente de altă natură prevala grija pentru viitoarele scadenţe ale dobînzilor şi pentru semănături şi recolte. Armata de care dispunea Pompeius se compunea aproape în exclusivitate din trupe hispanice, şapte legiuni obişnuite cu războiul şi credincioase din toate punctele de vedere, la acestea adăugîndu-se diviziile, ce-i drept slabe şi foarte dispersate, din Siria, Asia, Macedonia, Africa, Sicilia şi din alte locuri. În Italia se aflau sub arme, deocamdată, numai cele două legiuni predate de curînd de către Caesar, ale căror efective nu depăşeau 7.000 de soldaţi şi a căror credinţă era foarte îndoielnică, întrucît, recrutate în Galia Cisalpină şi vechi participante la faptele de arme ale lui Caesar, ele erau profund nemulţumite din cauza intrigii grosolane care determinase schimbarea taberelor lor (p. 238), şi-l evocau cu dor pe generalul lor care, generos, le înmînase înaintea plecării lor darurile promise fiecărui soldat cu ocazia triumfului. Dar, în afara faptului că trupele hispanice puteau ajunge în Italia odată cu primăvara, fie prin Galia pe calea uscatului, fie pe calea mării, în Italia puteau fi convocate contingentele celor trei legiuni rămase din timpul recrutărilor din anul 699 (55, p. 210), ca şi contingentul italic care depusese jurămîntul în anul 702 (52, p. 219). Incluzîndu-le pe acestea în calcul, numărul trupelor aflate la dispoziţia lui Pompeius, fără a socoti cele şapte legiuni din Hispania şi cele dispersate în celelalte provincii, se ridica numai în Italia la 10 legiuni, adică aproximativ 60.000 de soldaţi, astfel încît nu era nici o exagerare dacă Pompeius afirma că, pentru a acoperi pămîntul cu oameni înarmaţi, trebuia numai să bată din picior. Fireşte, necesita un anumit răstimp, chiar dacă scurt, pentru a mobiliza aceste trupe; pregătirile, ca şi efectuarea noilor recrutări ordonate de către senat în urma izbucnirii războiului civil erau în plină desfăşurare. Imediat după hotărîtorul decret al senatului (7 ianuarie 705, 49), în plină iarnă, cei mai distinşi reprezentanţi ai aristocraţiei plecaseră în diferitele ţinuturi pentru a accelera încorporarea recruţilor şi fabricarea de arme. Deosebit de stînjenitoare era lipsa cavaleriei, întrucît se formase obiceiul de a se baza în problema aceasta în întregime pe provincii şi îndeosebi pe contingentele celtice; pentru a crea cel puţin un început, au fost luaţi 300 de gladiatori, aparţinîndu-i lui Caesar, din şcolile de la Capua, încredinţîndu-li-se cai, fapt care stîrni însă o dezaprobare atît de largă, încît Pompeius dizolvă această trupă din nou, recrutînd în schimb 300 de călăreţi dintre sclavii-păstori călăreţi din Apulia. Tezaurul de stat era gol, ca de obicei; se luară măsuri pentru a completa numerarul insuficient, din casele comunităţilor şi chiar din tezaurele templelor municipiilor.

În aceste împrejurări începu războiul, la începutul lui ianuarie 705 (49). Caesar nu dispunea, vorbind de trupe gata de marş, decît de o singură legiune, formată din 5.000 de soldaţi infanterişti şi 300 de călăreţi, staţionată la Ravenna, pe drum, la aproximativ 50 de mile germane de Roma; Pompeius, de două legiuni slabe, alcătuite din 7.000 de soldaţi infanterişti şi un mic detaşament de călăreţi, aflate sub comanda lui Appius Claudius la Luceria, de unde, urmînd de asemenea drumul, distanţa pînă la capitală era aproximativ egală. Celelalte trupe ale lui Caesar, exceptînd tinerele detaşamente de recruţi aflate încă în formare, erau cantonate jumătate pe Saôna şi Loara, jumătate în Belgica, în timp ce rezervele italice ale lui Pompeius sosiră deja din toate părţile în locurile de concentrare. Cu mult înainte de sosirea avangardei trupelor transalpine ale lui Caesar în Italia, aici trebuia pregătită o armată cu mult superioară. Părea a fi o nebunie să se treacă, cu o ceată de mărimea celei a lui Catilina, lipsită pentru moment de o rezervă eficace, la ofensivă împotriva unei armate superioare, care creştea continuu, condusă de un general capabil; era însă o nebunie în spiritul lui Hannibal. Dacă declanşarea luptei s-ar fi tergiversat pînă în primăvară, ofensiva ar fi fost preluată în Galia Transalpină de trupele hispanice ale lui Pompeius, iar în Galia Cisalpină de trupele sale italice, iar Pompeius, ca tactician egal lui Caesar, dar superior acestuia prin experienţa acumulată, era un adversar teribil într-o campanie desfăşurată după toate regulile. Acum, obişnuit să opereze încet şi sigur cu mase superioare, el se lăsă derutat, poate, printr-un atac cu totul improvizat; ceea ce nu putuse descumpăni legiunea a treisprezecea a lui Caesar după serioasa probă a atacului galic şi după campania din ianuarie în ţara belovacilor (p. 190), rapiditatea războiului şi dificultăţile campaniei de iarnă, trebuia să dezorganizeze trupele pompeiene fie alcătuite din vechi soldaţi ai lui Caesar şi din recruţi neinstruiţi, fie aflate încă în formare. Caesar pătrunse astfel în Italia. Două drumuri conduceau, pe atunci, din Romagna spre sud: drumul aemilio-cassian, care ducea de la Bononia, peste Apenini, la Arretium şi Roma, şi cel popillio-flaminian, care ducea de la Ravenna, de-a lungul coastei Mării Adriatice, pînă la Fanum şi, divizîndu-se aici, mergea în direcţia vestică prin pasul Furlo la Roma, iar în direcţia sudică la Ancona şi de aici pînă în Apulia. Urmînd primul drum, Marcus Antonius ajunse pînă la Arretium, Caesar pătrunzînd pe cel de-al doilea. Nu întîlni nicăieri vreo rezistenţă; ofiţerii de recrutare nobili nu erau militari, masele de recruţi nu erau soldaţi, locuitorii oraşelor fiind preocupaţi de singura grijă de a nu fi implicaţi într-un asediu. Cînd Curio se îndreptă cu 1.500 de soldaţi spre Iguvium, unde se concentraseră cîteva mii de recruţi umbrieni conduşi de pretorul Quintus Minucius Thermus, atît generalul, cît şi soldaţii o luară la sănătoasa la simpla veste a apropierii adversarilor; faptul se repetă pretutindeni. Caesar avea posibilitatea să mărşăluiască fie împotriva Romei, de care călăreţii săi din Arretium se apropiaseră deja la o distanţă de 28 de mile germane, fie împotriva legiunilor staţionate la Luceria. Alese a doua variantă. Consternarea partidului advers era nemărginită. Pompeius primi la Roma mesajul despre apropierea lui Caesar; la început se părea că ar dori să apere capitala; dar cînd sosi vestea despre pătrunderea lui Caesar în Picenum şi despre primele sale succese, el renunţă la aceasta şi ordonă evacuarea ei. O groază profundă, sporită de zvonul fals că în faţa porţilor Romei s-ar fi arătat călăreţii lui Caesar, puse stăpînire asupra lumii aristocratice. Senatorii, care fuseseră avertizaţi că fiecare dintre cei care ar rămîne în capitală va fi tratat drept complice al rebelului Caesar, se revărsară în cete prin porţile oraşului. Consulii înşişi îşi pierdură într-o asemenea măsură cumpătul, încît nici măcar nu puseră casele în siguranţă. Cînd Pompeius îi îndemnă să-şi repare greşeala, fiindcă era timp suficient, ei îi răspunseră că ar fi mai bine dacă el ar ocupa mai întîi Picenum! Deruta era generală; în consecinţă, se întruni un mare consiliu de război la Teanum Sidicinum (23 ianuarie), la care participară Pompeius, Labienus şi cei doi consuli. Mai întîi au fost prezentate noile propuneri de compromis ale lui Caesar; chiar şi acum acesta se declara încă de acord să-şi concedieze imediat armata, să predea provinciile sale succesorilor desemnaţi şi să candideze în mod constituţional pentru consulat, dacă Pompeius ar pleca în Hispania şi dacă Italia va fi dezarmată. Răspunsul a fost că, dacă Caesar s-ar întoarce imediat în provincia lui, s-ar putea lua angajamentul ca dezarmarea Italiei şi plecarea lui Pompeius să fie decretate printr-o hotărîre constituţională a senatului; poate că, în intenţie, faptul nu era o înşelăciune grosolană, ci acceptarea propunerii de compromis, practic însă, în orice caz, era contrarul. Întrevederea personală cu Pompeius cerută de Caesar a fost refuzată şi trebuia să fie refuzată, întrucît Pompeius nu-şi putea permite să provoace şi alte suspiciuni, oricum existente, ale partidului constituţional prin aparenţa unei noi coaliţii cu Caesar. În ceea ce priveşte conducerea războiului, la Teanum se luă hotărîrea ca Pompeius să preia comanda trupelor staţionate la Luceria, pe care, cu toată incertitudinea, se întemeiau totuşi toate speranţele, să pătrundă cu acestea în patria sa şi a lui Labienus, Picenum, unde să convoace personal, ca în urmă cu 35 de ani, toate miliţiile (II, p. 219) şi să încerce, în fruntea fidelelor cohorte picentine şi a fostelor cohorte ale lui Caesar deprinse cu războiul, să ridice o barieră în calea inamicului. Totul depindea de menţinerea ţinutului picentin pînă la sosirea lui Pompeius. Caesar, reunindu-şi armata, pătrunsese deja în ţinutul acesta pe drumul de coastă venind de la Ancona. Şi aici înarmările se găseau în plină desfăşurare. În oraşul picentin cel mai nordic, Auximum, se strînse îndată o divizie însemnată de recruţi, condusă de Publius Attius Varus; dar la cererea municipalităţii, Varus evacuă oraşul încă înainte de apariţia lui Caesar şi o mînă dintre soldaţii acestuia, care ajunseră din urmă divizia în imediata apropiere a Auximumului, o risipiră în întregime după o scurtă încăierare; a fost prima în acest război. La fel, Gaius Lucilius Hirrus, cu 3.000 de recruţi, şi Publius Lentulus Spinther, cu 5.000, evacuară curînd după aceea Camerinum, respectiv Asculum. Contingentele devotate trup şi suflet lui Pompeius abandonară în majoritatea lor voluntar casa şi proprietatea şi-i urmară pe conducători dincolo de graniţă; ţinutul în sine era însă deja pierdut cînd sosi ofiţerul Lucius Vibullius Rufus, un senator nenobil, dar un militar experimentat, trimis de către Pompeius pentru conducerea interimară a apărării; el trebui să se mulţumească să preia din partea incapabililor ofiţeri recrutori pe cei aproximativ 6.000-7.000 de recruţi salvaţi şi să-i conducă deocamdată spre cel mai apropiat loc de concentrare. Acesta era Corfinium, centrul recrutărilor în ţinutul alban, marsic şi pelign; masa de recruţi, de aproximativ 15.000 de oameni, adunată aici constituia contingentul celor mai războinice şi credincioase ţinuturi ale Italiei şi nucleul armatei aflate în formare a partidului constituţional. În momentul sosirii lui Vibullius în acest loc, Caesar se afla încă la o distanţă de cîteva zile de marş; nimic nu-l împiedica să plece imediat, conform instrucţiunilor lui Pompeius, şi să reunească trupele de recruţi picentine salvate şi pe cele concentrate la Corfinium cu armata principală din Apulia. Dar la Corfinium comanda succesorul desemnat al lui Caesar pentru guvernarea Galiei Cisalpine, Lucius Domitius, unul dintre încăpăţînaţii cei mai recalcitranţi ai aristocraţiei romane; acesta nu numai că refuză să se conformeze ordinelor lui Pompeius, dar îl opri şi pe Vibullius să plece, cel puţin cu contingentul din Picenum, spre Apulia. El era atît de convins că Pompeius şovăie numai din îndărătnicie şi că ar trebui să vină personal pentru a-l despresura, încît nici nu se aştepta în mod serios la vreun asediu, neconcentrînd la Corfinium nici măcar trupele de recruţi cantonate în oraşele vecine. Însă Pompeius nu apăru, şi asta din motive bine întemeiate; e adevărat, el putea utiliza cele două legiuni nesigure drept sprijin pentru miliţiile picentine, dar nu putea să accepte bătălia doar bazîndu-se pe ele. Însă după cîteva zile sosi Caesar (14 februarie). Între timp, cu trupele acestuia făcuseră joncţiunea legiunea a douăsprezecea din Picenum şi a opta, înainte de Corfinium, din cele transalpine, la acestea adăugîndu-se trei legiuni noi, alcătuite fie din contingentele pompeiene căzute în prizonierat sau înrolate în mod voluntar, fie din recruţi încorporaţi imediat şi pretutindeni, astfel încît în faţa Corfiniumului Caesar se afla în fruntea unei armate de 40.000 de oameni, jumătate dintre ei cu stagiul satisfăcut. Cît timp Domitius speră în sosirea lui Pompeius, el dădu ordin ca oraşul să fie apărat; dar cînd mesajele acestuia îl dezamăgiră, el hotărî nu să reziste pe poziţia pierdută, faptă prin care ar fi adus partidului său cel mai mare serviciu, şi nici să capituleze, ci, după ce soldaţilor de rînd li se spusese că armata de despresurare ar fi aproape, s-o şteargă în noaptea următoare împreună cu ofiţerii nobili. Dar nici măcar nu reuşi să traducă în faptă acest plan perfid. Comportamentul său năuc l-a trădat. O parte dintre contingente se răzvrătiră; recruţii marsi, care credeau că generalul lor nu era în stare de o asemenea mîrşăvie, erau gata să se năpustească împotriva răzvrătiţilor; dar şi ei, vrînd-nevrînd, trebuiră să se convingă de temeinicia acuzaţiilor. Ca urmare, întreaga garnizoană, statul-major fiind arestat, i s-a predat lui Caesar, împreună cu oraşul (20 februarie). Corpul de 3.000 de combatanţi de la Alba şi 1.500 de recruţi concentraţi la Terracina depuseră armele în momentul în care se arătară patrulele de cavalerie ale lui Caesar; un al treilea detaşament de 3.500 de oameni staţionat la Sulmo fusese silit să capituleze mai demult. Din momentul ocupării Picenumului de către Caesar, Pompeius crezu Italia pierdută; el dorea numai să întîrzie cît mai mult posibil îmbarcarea pentru a salva contingentele care mai puteau fi salvate. De aceea, se deplasase încet spre portul cel mai apropiat, Brundisium. Aici veniră cele două legiuni de la Luceria şi recruţii pe care Pompeius reuşise să-i strîngă în grabă în Apulia pustie, precum şi bărbaţii recrutaţi de consuli şi de alţi însărcinaţi în Campania şi duşi cu mare rapiditate la Brundisium; tot aici ajunseră o mulţime de refugiaţi politici, printre ei aflîndu-se senatorii cei mai distinşi însoţiţi de familiile lor. Începu îmbarcarea; dar navele aflate la dispoziţie nu erau suficiente pentru a transporta întreaga masă care se cifra abia la 25.000 de oameni. Nu rămînea decît soluţia împărţirii armatei. Mai întîi plecă partea cea mai mare (4 martie); cea mică, de aproximativ 10.000 de oameni, aşteptă împreună cu Pompeius reîntoarcerea flotei la Brundisium; căci, oricît de dorită ar fi fost stăpînirea Brundisiumului în eventualitatea unei tentative de recucerire a Italiei, el nu îndrăzni să apere oraşul pe o perioadă mai îndelungată împotriva lui Caesar. Între timp, Caesar sosi în faţa Brundisiumului; începu asediul. Caesar încercă înainte de toate să blocheze intrarea în port prin diguri şi poduri plutitoare, pentru a nu permite reîntoarcerea flotei; dar Pompeius înarmă corăbiile comerciale ancorate în port şi reuşi să împiedice închiderea completă a portului pînă cînd reapăru flota, care, în ciuda vigilenţei asediatorilor şi atitudinii ostile a cetăţenilor oraşului, transportă trupele, retrase de către Pompeius cu mare abilitate din oraş, din sfera lui Caesar, în Grecia, nevătămate pînă la ultimul om (17 martie). Din lipsa unei flote eşuară atît asediul, cît şi eventuala urmărire. Într-o campanie de două luni, fără o singură bătălie serioasă, Caesar dizolvase o armată de 10 legiuni în asemenea măsură, încît cu mare greutate partea mai mică a acesteia reuşise să scape printr-o fugă dezorganizată dincolo de mare. Întreaga Peninsulă Italică, incluzînd capitala împreună cu tezaurul de stat şi toate proviziile adunate aici, intrară pe mîna învingătorului. Nu fără temei, partidul înfrînt se plînse de înspăimîntătoarea rapiditate, clarviziune şi energie a „Monstrului”.

Se pune totuşi întrebarea dacă Caesar a cîştigat sau a pierdut mai mult prin cucerirea Italiei. Ce-i drept, din punct de vedere militar, nu numai că adversarii au fost privaţi de însemnate rezerve, dar acestea au fost puse la dispoziţia lui Caesar; în primăvara anului 705 (49), armata sa includea, în urma recrutărilor masive ordonate pretutindeni, în afara celor nouă legiuni vechi, un număr însemnat de legiuni de recruţi. Pe de altă parte însă, nu numai că deveni acum necesar să se staţioneze o forţă de ocupaţie puternică în Italia, ci trebuiau luate măsuri şi împotriva blocadei comerţului transmarin, urmărită de către adversarii stăpîni ai mării, care ar fi dus mai ales la instalarea foametei în capitală, prin care misiunea militară, deja destul de încîlcită, a lui Caesar se complica şi mai mult. Din punct de vedere financiar, era important că Caesar reuşise să pună mîna pe sumele aflate în casele din capitală; dar principalele surse de venituri, îndeosebi beneficiile Orientului, se aflau totuşi în mîinile inamicului, şi necesităţile atît de crescute ale armatei, ca şi noua obligaţie de a se îngriji de populaţia înfometată a capitalei duseră la cheltuirea atît de rapidă a însemnatelor surse găsite, încît Caesar se văzu curînd nevoit să apeleze la creditul particular şi, întrucît părea imposibil ca el să se poată menţine mult timp cu acesta, erau aşteptate de către toţi largi confiscări, singurul remediu la care se mai putea recurge. Greutăţi şi mai serioase îi aduse cucerirea Italiei prin relaţiile politice. Teama claselor înstărite din cauza unei revoluţii anarhice era generală. Inamici şi amici vedeau în Caesar un al doilea Catilina; Pompeius credea, sau afirma numai, că Caesar fusese mînat în războiul civil doar de imposibilitatea de a-şi achita datoriile. Această afirmaţie era într-adevăr absurdă; dar, în realitate, antecedentele lui Caesar nu erau nicidecum liniştitoare, cu atît mai puţin dacă se avea în vedere suita care-l înconjura acum. Indivizi de cea mai proastă faimă, nemernici cunoscuţi de întregul oraş, precum Quintus Hortensius, Gaius Curio, Marcus Antonius – fiul vitreg al catilinarului Lentulus, executat din ordinul lui Cicero –, deţineau primul loc în această suită; cele mai înalte posturi de încredere au fost date unor bărbaţi care renunţaseră demult să-şi însumeze cel puţin datoriile lor; nu numai că magistraţi numiţi de Caesar erau văzuţi distrînd dansatoare – lucru pe care îl făceau şi alţii –, dar apăreau în public în compania unor astfel de femei de stradă. Era de mirare că şi bărbaţi serioşi şi neangajaţi politic se aşteptau la amnistierea tuturor criminalilor fugiţi din ţară, la distrugerea cărţilor de datorii, la cuprinzătoare ordine de confiscare, de proscriere şi de asasinare, ba chiar la o jefuire a Romei de către soldăţimea galică? Dar în această privinţă „Monstrul” înşelă atît aşteptările inamicilor, cît şi pe cele ale prietenilor săi. Încă de la ocuparea primului oraş italic, Ariminum, Caesar le interzisese tuturor soldaţilor de rînd să se arate înarmaţi în interiorul zidurilor; întotdeauna şi fără deosebire, dacă îl primiseră prietenos sau duşmănos, oraşele provinciale au fost apărate în faţa oricărei injustiţii. Cînd garnizoana răzvrătită i-a predat seara tîrziu Corfiniumul, el amînă, contrar oricărei consideraţii militare, ocuparea oraşului pînă în dimineaţa următoare numai pentru a nu-i expune pe cetăţeni unei năvăliri nocturne a soldaţilor săi îndîrjiţi. Dintre prizonieri, soldaţii de rînd, presupunîndu-se neutralitatea lor politică, erau încadraţi în propria armată; ofiţerii nu numai că erau cruţaţi, ci eliberaţi fără a lua în considerare persoana lor şi fără obligativitatea unor asigurări, iar bunurile reclamate drept proprietate privată le erau predate fără a cerceta cu severitate cel puţin legitimitatea acestor reclamaţii. Astfel a fost tratat însuşi Lucius Domitius; lui Labienus i se trimiseră în tabăra inamică chiar şi banii şi bagajele abandonate. În cea mai gravă criză financiară, Caesar nu se atinse totuşi de imensele bunuri ale adversarilor prezenţi sau de ale celor absenţi; Caesar se împrumuta mai degrabă de la prietenii săi decît să fi trezit ostilitatea celor avuţi prin introducerea impozitului funciar, legal din punct de vedere formal, dar practic căzut în desuetudine (II, p. 214). Învingătorul consideră rezolvată numai o jumătate, şi nu cea mai dificilă, din misiunea sa; garanţia durabilităţii o văzu, conform propriilor sale cuvinte, numai în graţierea necondiţionată a învinşilor; de aceea, de-a lungul întregului marş de la Ravenna pînă la Brundisium, reluase necontenit tentativele de a ajunge la o întrevedere personală cu Pompeius şi la un compromis acceptabil. Dar dacă aristocraţia respinsese deja ideea aplanării conflictului, atunci neaşteptata şi atît de ruşinoasa emigrare potenţase mînia ei pînă la demenţă, iar sălbaticele strigăte de răzbunare ale învinşilor contrastau în mod ciudat cu fraternizarea învingătorului. Mesajele primite cu regularitate de către amicii rămaşi în Italia din tabăra emigranţilor erau pline de proiecte de confiscări şi proscripţii, planuri de epurare a senatului şi a statului, faţă de care restauraţia lui Sulla era o nimica toată şi care îi înspăimîntară chiar şi pe camarazii moderaţi din partid. Smintita pasiune a neputinţei, înţeleapta moderaţie a puterii îşi făcură efectul. Întreaga masă care punea interesele materiale deasupra celor politice se aruncă în braţele lui Caesar. Oraşele provinciale divinizară „justiţia, moderaţia, înţelepciunea” învingătorului, iar adversarii trebuiau să confirme seriozitatea acestor ovaţii. În urma gravului naufragiu pe care-l suferise partidul constituţional în Italia, înalta finanţă, arendaşi de impozite şi juraţi nu se arătară prea entuziaşti să se încredinţeze în continuare aceloraşi cîrmaci: capitalurile ieşiră din nou la suprafaţă şi „domnii bogaţi trecură din nou la ocupaţia lor cotidiană, aceea de a completa cărţile de dobînzi”. Însăşi majoritatea (cel puţin numerică) a senatului – fiindcă, într-adevăr, rămăseseră puţini dintre membrii influenţi şi distinşi ai senatului – a rămas, în ciuda ordinelor lui Pompeius şi consulilor, în Italia, în parte chiar în capitală, şi a acceptat guvernarea lui Caesar. Clemenţa lui Caesar, calculată chiar şi în exuberanţa ei aparentă, îşi atinse scopul; teama fremătătoare a claselor avute din cauza anarhiei ameninţătoare a fost întru cîtva anulată. Ce-i drept, acesta era un cîştig incalculabil pentru perioada următoare; înlăturarea anarhiei şi a fricii de anarhie, aproape la fel de periculoasă, era condiţia reorganizării viitoare a comunităţii. Dar, pentru moment, această clemenţă era pentru Caesar mai periculoasă decît ar fi fost reînnoirea ferocităţilor lui Cinna şi Catilina; ea nu-i transforma pe inamici în amici, ci pe amici în inamici. Partizanii catilinari ai lui Caesar erau nemulţumiţi că nu se trecea la asasinat şi la jaf; din partea acestor ticăloşi temerari, desperaţi şi, în parte, talentaţi, Caesar se putea aştepta la cele mai neobişnuite încurcături. Iar republicanii de toate nuanţele nu fuseseră nici convertiţi şi nici împăcaţi prin indulgenţa învingătorului. Conform crezului partidului catonian, obligaţia faţă de ceea ce ei numeau „patrie” înlătură orice altă consideraţie; chiar şi cel care-i datora lui Caesar libertatea şi viaţa era îndreptăţit şi obligat să ridice armele sau cel puţin să comploteze împotriva lui. Facţiunile mai puţin decise ale partidului constituţional acceptară, de bine, de rău, pacea şi protecţia venită din partea noului monarh; dar prin aceasta ei nu încetară să blesteme din toată inima monarhia şi pe monarh. Cu cît modificarea constituţională deveni mai evidentă, cu atît mai mult majoritatea cetăţenilor – atît din capitala mai agitată din punct de vedere politic, cît şi energica populaţie din satele şi oraşele Italiei – deveni mai conştientă de convingerea ei republicană; în această privinţă, prietenii constituţiei din Roma îi informară corect pe tovarăşii lor din exil că toate clasele şi toţi indivizii din patrie ar fi de partea lui Pompeius. Dificila stare de spirit a tuturor acestor cercuri a fost adîncită şi de presiunea morală pe care camarazii de convingeri, mai energici şi mai distinşi, o exercitau tocmai ca emigranţi asupra masei celor inferiori şi indecişi. Bărbatul onest avea mustrări de conştiinţă din cauza rămînerii sale în Italia; semiaristocratul se considera coborît la nivelul plebeilor dacă nu pleca în exil cu Domiţiii şi Metellii sau dacă ocupa chiar un loc în senatul alcătuit de Caesar din nulităţi. Propria clemenţă a învingătorului conferi acestei opoziţii nemărturisite o importanţă politică sporită; întrucît Caesar se feri de terorism, se părea că adversarii ascunşi ar putea să-şi arate dezavuarea guvernării sale fără prea mare pericol. În această privinţă, în curînd el trăi în senat cele mai ciudate experienţe. Caesar începuse lupta pentru a elibera senatul terorizat de opresorii săi. După ce înfăptuise aceasta, el dorea să obţină din partea senatului aprobarea, plenipotenţa pentru continuarea războiului. În acest scop, atunci cînd Caesar apăru în faţa capitalei (sfîrşitul lunii martie), tribunii poporului din partidul său convocară senatul (1 aprilie). Adunarea era destul de numeroasă, dar chiar şi din rîndul senatorilor rămaşi în Italia nu veniseră cei mai renumiţi, printre aceştia chiar fostul conducător al majorităţii servile, Marcus Cicero, şi propriul socru al lui Caesar, Lucius Piso; dar, ceea ce era şi mai grav, nici cei prezenţi nu erau înclinaţi să accepte propunerile lui Caesar. Cînd Caesar vorbi despre o împuternicire pentru continuarea războiului, unul dintre cei doi consulari, unicii prezenţi, Servius Sulpicius Rufus, un bărbat cît se poate de sperios, care nu dorea mai mult decît o moarte paşnică în patul său, spuse că Caesar ar aduce patriei servicii mai mari dacă ar renunţa să mai poarte război în Grecia şi Hispania. Cînd Caesar ceru apoi senatului să-i transmită lui Pompeius cel puţin propunerile sale de pace, acesta nu se împotrivi în principiu, dar ameninţările emigranţilor adresate celor neutri îi înfricoşaseră pe aceştia în asemenea măsură încît nu se găsi nimeni pentru a prelua mesajul de pace. În faţa refuzului aristocraţiei de a contribui la înălţarea tronului şi în faţa repetatei laşităţi a înaltului colegiu, care, puţin timp înaintea lui Caesar, dejucase desemnarea legală a lui Pompeius ca general comandant în războiul civil, Caesar eşuă acum şi el cu aceeaşi pretenţie. Se adăugară alte oprelişti. Pentru a-şi reglementa totuşi întru cîtva poziţia, Caesar dorea să fie proclamat dictator; fapt care nu se întîmplă, întrucît acesta putea fi desemnat numai de un consul, iar tentativa cumpărării consulului Lentulus, existînd perspective pentru reuşita ei datorită finanţelor ruinate ale acestuia, dădu greş pînă la urmă. Mai departe, tribunul poporului Lucius Metellus interveni împotriva tuturor măsurilor luate de proconsul, iar cînd oamenii lui Caesar veniră pentru a goli tezaurul de stat, el încercă să-l apere chiar şi cu preţul vieţii. În acest caz, Caesar nu putu să evite îndepărtarea blîndă a incoruptibilului; de altfel, el continuă să evite orice măsură violentă. Declară senatului, aşa cum procedase şi partidul constituţional cu puţin timp înainte, că ar fi dorit să reglementeze situaţia pe cale legală şi cu sprijinul autorităţii supreme; dar, întrucît acesta îi era refuzat, se putea dispensa de el. Fără a se sinchisi în continuare de senat şi de formalităţile de drept constituţional, el i-a predat pretorului Marcus Aemilius Lepidus administraţia provizorie a capitalei în calitate de prefect urban şi a ordonat măsurile necesare pentru administraţia ţinuturilor supuse şi continuarea războiului. Chiar şi în larma luptei gigantice şi în ciuda murmurului ademenitor al promisiunilor extravagante ale lui Caesar, mulţimea capitalei a fost totuşi profund impresionată cînd, pentru prima dată, îl văzu pe monarh acţionînd ca monarh în libera Romă, iar pe soldaţii săi spărgînd uşa tezaurului public. Dar trecuseră timpurile cînd impresiile şi starea de spirit ale masei determinau mersul lucrurilor; acum decideau legiunile, iar cîteva sentimente mai mult sau mai puţin dureroase nu mai erau luate în considerare.

Caesar se grăbi să reia războiul. El îşi datora succesele de pînă atunci ofensivei şi intenţiona să o continue. Situaţia adversarului său era ciudată. După ce planul iniţial, de a conduce campania ofensiv concomitent dinspre Italia şi dinspre Hispania către cele două Galii, fusese anihilat de atacul lui Caesar, Pompeius intenţiona să meargă în Hispania. Aici deţinea o poziţie deosebit de sigură. Armata număra şapte legiuni; în cadrul lor servea o mare parte dintre veteranii lui Pompeius, iar luptele din munţii Lusitaniei, care duraseră mai mulţi ani, căliseră soldaţii şi ofiţerii. Dintre conducători, Marcus Varro nu era, ce-i drept, decît un erudit renumit şi un partizan fidel, dar Lucius Afranius se evidenţiase în luptele din Orient şi din Alpi, iar Marcus Petreius, învingătorul lui Catilina, era un ofiţer pe cît de neînfricat, pe atît de capabil. În timp ce, în provincia Ulterior Catsar, mai avea un oarecare număr de adepţi din perioada guvernării sale (p. 147), provincia Ebrului, dimpotrivă, mult mai importantă, era asociată, cu toate legăturile de veneraţie şi mulţumire, de vestitul general care, cu 20 de ani în urmă, comandase aici în războiul sertorian şi o reorganizase după terminarea acestuia. Era evident că, în urma catastrofei italice, Pompeius ar fi procedat cel mai bine dacă s-ar fi deplasat cu resturile armatei salvate într-acolo, opunîndu-se lui Caesar în fruntea întregii sale armate. Însă, din nefericire, sperînd că va putea totuşi salva trupele staţionate la Corfinium, el întîrziase atît de mult în Apulia, încît a fost silit să aleagă drept loc de îmbarcare Brundisium, aflat mai aproape decît porturile campaniene. Cauza pentru care Pompeius, stăpînul mării şi al Siciliei, nu a revenit mai tîrziu asupra planului iniţial nu se poate determina; poate că aristocraţia, în maniera ei neprevăzătoare şi bănuitoare, nu s-a arătat dispusă să se încredinţeze trupelor şi populaţiei hispanice; oricum, Pompeius a rămas în Orient, iar Caesar avea posibilitatea să declanşeze atacul următor fie împotriva armatei care se organiza în Grecia sub comanda lui Pompeius însuşi, fie împotriva celei combative a locotenenţilor săi din Hispania. El s-a decis pentru a doua variantă şi, odată ce se sfîrşi campania italică, a luat toate măsurile pentru a concentra pe cursul inferior al Ronului nouă dintre legiunile sale cele mai bune; de asemenea, 6.000 de călăreţi, în parte oameni aleşi din cantoanele celtice de către Caesar însuşi, în parte mercenari germani, şi un număr de arcaşi iberici şi ligurici. Dar tocmai aici acţionaseră şi adversarii săi. Lucius Domitius, numit de către senat guvernator al Galiei Cisalpine în locul lui Caesar, plecase din Corfinium imediat după ce Caesar îl eliberase şi ajunsese cu suita sa şi cu omul de încredere al lui Pompeius, Lucius Vibullius Rufus, la Massalia, unde, într-adevăr, reuşise să convingă oraşul să se declare de partea lui Pompeius, ba chiar să refuze trecerea trupelor lui Caesar. Dintre trupele hispanice, cele două legiuni mai puţin sigure au rămas în provincia Hispania Ulterior sub comanda lui Varro; în schimb, cele cinci legiuni mai bune – întărite cu 40.000 de pedestraşi hispanici, în parte infanterie de linie iberică, în parte trupe uşoare lusitaniene şi de altă provenienţă, şi de 5.000 de călăreţi –, comandate de Afranius şi Petreius, porniseră, conform ordinelor lui Pompeius transmise prin Vibullius, pentru a bloca Pirineii în faţa inamicului. În acest timp, Caesar însuşi sosi în Galia şi, întrucît pregătirea asediului Massaliei îl mai reţinea, îşi trimise cea mai mare parte a trupelor concentrate pe Ron, şase legiuni şi cavaleria, pe marele drum care duce prin Narbo (Narbonne) la Rhode (Rosas), pentru a ajunge înaintea inamicului în Pirinei. Manevra reuşi; cînd Afranius şi Petreius ajunseră la trecători, ei le găsiră deja ocupate de trupele lui Caesar; în consecinţă, linia Pirineilor fiind pierdută, ei ocupară poziţii la Ilerda (Lerida), situată între munţi şi Ebru. Acest oraş se află la patru mile către nord de Ebru, pe malul drept al unui afluent al acestuia, Sicoris (Segre), traversat de un singur pod solid, amplasat în imediata vecinătate a Ilerdei. La sud de Ilerda, munţii care însoţesc malul stîng al Ebrului se apropie destul de mult de oraş; la nord, de ambele părţi ale Sicorisului se întinde un teren neted, dominat de colina pe care a fost ridicat oraşul. Pentru o armată care trebuia să accepte asediul, aceasta era o poziţie excelentă; dar, după ce ocuparea liniei Pirineilor fusese întîrziată, apărarea Hispaniei putu fi reluată în mod serios numai dincolo de Ebru şi, întrucît nu fusese creată o legătură stabilă între Ilerda şi Ebru şi nici nu se construise un pod peste acesta din urmă, retragerea din poziţia provizorie de apărare în cea definitivă nu era asigurată în suficientă măsură. Trupele lui Caesar se fortificară în amonte de Ilerda, în delta pe care rîul Sicoris o formează cu Cinga (Cinca), cu care se uneşte în aval de Ilerda; dar posibilitatea atacului apăru abia după sosirea lui Caesar în tabără (23 iunie). Sub zidurile oraşului, cele două armate se luptară cu aceeaşi îndîrjire şi vitejie, cu sorţi foarte schimbători; dar trupele lui Caesar nu-şi atinseră scopul de a se stabili între tabăra pompeiană şi oraş şi de a pune astfel stăpînire pe podul de piatră. În consecinţă, pentru comunicaţiile lor cu Galia, ei se văzură restrînşi numai la cele două poduri pe care le aruncaseră în grabă peste Sicoris la patru pînă la cinci mile în amonte, întrucît la Ilerda rîul era prea lat pentru asemenea construcţii. Cînd debitul rîului crescu odată cu topirea zăpezilor, aceste poduri improvizate au fost luate de torent; şi întrucît lipseau navele pentru a traversa rîurile umflate, în aceste circumstanţe neputîndu-se trece la reconstruirea podurilor, armata lui Caesar se văzu limitată la spaţiul îngust dintre Cinca şi Sicoris – malul stîng al rîului Sicoris şi drumul prin care armata comunica cu Galia şi Italia, aproape neapărat, rămînea la discreţia pompeienilor care traversau rîul fie pe podul oraşului, fie, după obiceiul lusitan, înotînd cu ajutorul unor burdufuri. Era perioada de dinaintea recoltei; cerealele vechi fuseseră consumate aproape în întregime, cele noi încă nu erau strînse, iar îngusta fîşie de pămînt dintre cele două rîuri a fost curînd epuizată. În tabără se instală o adevărată foamete – o baniţă prusacă de grîu costa 300 de denari (90 de taleri) –, izbucniră boli îngrijorătoare; în schimb, pe malul stîng se îngrămădeau proviziile şi furniturile cele mai variate şi, în plus, trupe de toate felurile: întăriri venite din Galia constînd în cavalerie şi arcaşi, ofiţeri şi soldaţi aflaţi în permisie, detaşamente de recunoaştere care se întorceau – în total, o masă de 6.000 de oameni, atacată de pompeieni cu forţe superioare şi respinsă cu pierderi mari în munţi, în timp ce trupele lui Caesar de pe malul drept trebuiră să asiste neputincioase la această bătălie inegală. Comunicaţiile armatei se aflau în mîinile pompeienilor; Italia rămase deodată fără ştiri din Hispania, iar zvonurile bizare ce începură să circule aici nu erau prea departe de adevăr. Dacă pompeienii şi-ar fi urmărit avantajul cu mai multă energie, ar fi reuşit, cu siguranţă, fie să nimicească masa abia capabilă de rezistenţă, înghesuită pe malul stîng al rîului Sicoris, fie s-o respingă cel puţin înapoi în Galia şi să ocupe acest mal atît de temeinic, încît nici un om să nu mai fi traversat rîul fără ştirea lor. Dar ambele posibilităţi fuseseră neglijate; ce-i drept, trupele fuseseră respinse cu pierderi, dar nu fuseseră nici distruse şi nici alungate cu desăvîrşire, iar împiedicarea traversării rîului a fost lăsată mai ales în seama rîului însuşi. Caesar îşi făuri planul în conformitate cu această realitate. Dădu ordin să fie confecţionate în tabără bărci uşoare din lemn şi coşuri împletite, căptuşite cu piele, după modelul celor ale britanilor de lîngă Canal sau folosite mai tîrziu de către saxoni, şi să fie transportate în căruţe pînă în punctul unde se aflaseră podurile. Pe aceste luntre fragile a fost atins malul opus şi, întrucît nu era ocupat, se reconstrui podul fără prea mare dificultate; cu rapiditate se eliberă apoi şi drumul de comunicaţie şi se transportară proviziile atît de aşteptate în tabără. Ideea fericită a lui Caesar eliberă aşadar armata din pericolul imens în care se aflase. Imediat după aceea, cavaleria lui Caesar, mult superioară celei adverse, începu să cutreiere ţinutul de pe malul stîng al rîului Sicoris; cele mai însemnate comunităţi hispanice din zona cuprinsă între Pirinei şi Ebru, Osca, Tarraco, Dertosa şi altele, ba şi unele situate la sud de Ebru trecură deja de partea lui Caesar. Datorită detaşamentelor de recunoaştere ale lui Caesar şi modificării atitudinii comunităţilor învecinate, pompeienii, la rîndul lor, începură acum să ducă lipsă de provizii; ei se hotărîră, în fine, să se retragă în spatele liniei Ebrului şi se angajară cu iuţeală în construirea unui pod de vase peste Ebru, în aval de vărsarea rîului Sicoris. Caesar intenţiona să blocheze retragerea adversarilor peste Ebru şi să-i blocheze la Ilerda; dar atît timp cît inamicii se aflau în stăpînirea podului de la Ilerda, el nedispunînd aici nici de vaduri şi nici de poduri, nu putea să-şi împartă armata pe cele două maluri ale rîului şi nici să încercuiască Ilerda. În consecinţă, soldaţii lui săpară zi şi noapte pentru a produce scăderea nivelului apei, prin canale de scurgere, astfel încît infanteria să poată trece rîul fără dificultate. Dar pregătirile pompeienilor de traversare a Ebrului se terminară mai repede decît încercările trupelor lui Caesar de încercuire a Ilerdei; cînd, după terminarea podului de vase, primii începură marşul spre Ebru pe malul stîng al rîului Sicoris, canalele de scurgere făcute de trupele sale i se părură generalului totuşi prea puţin avansate pentru a folosi pasajul pentru infanterie; astfel, dădu ordin ca numai călăreţii să traverseze rîul şi, ţinîndu-se pe urmele inamicilor, să-i reţină şi să le provoace cel puţin pagube. Dar cînd, în negurile dimineţii, legiunile lui Caesar desluşiră coloanele inamice care se puseseră încă de la miezul nopţii în mişcare, ei înţeleseră, cu instinctul infailibil al veteranilor obişnuiţi cu războiul, importanţa strategică a acestei retrageri, care îi silea să-l urmeze pe adversar în ţinuturi îndepărtate, greu de pătruns şi împînzite de hoarde inamice; la rugămintea lor, generalul îndrăzni să conducă şi pedestrimea prin rîu, acesta fiind traversat fără incidente, cu toate că apa le ajunsese soldaţilor pînă la umăr. Era şi timpul. Dacă ar fi fost străbătută îngusta cîmpie care separa oraşul Ilerda de munţii care străjuiesc Ebrul, armata pompeienilor ajungînd în munţi, retragerea lor pe Ebru nu mai putea fi împiedicată. Aceştia, în ciuda atacurilor necontenite şi deosebit de stînjenitoare pentru marş ale cavaleriei inamice, se apropiaseră deja de munţi la o distanţă de o milă, cînd, mergînd neîntrerupt de la miezul nopţii şi aflîndu-se la capătul puterilor, renunţară la planul lor iniţial de a traversa cîmpia în aceeaşi zi şi ridicară tabăra. Aici au fost ajunşi din urmă de infanteria lui Caesar, care s-a instalat pentru seara şi noaptea aceea în vecinătatea lor, pompeienii, de frica atacurilor nocturne ale cavaleriei, renunţînd la continuarea marşului de noapte plănuit iniţial. Şi în ziua următoare, cele două armate nu se mişcară, fiind ocupate doar cu recunoaşterea împrejurimilor. În cea de-a treia zi, dis-de-dimineaţă, infanteria lui Caesar porni cu intenţia ca, înconjurînd poziţia inamicilor prin munţii lipsiţi de poteci şi departe de drum, să le închidă calea spre Ebru. Ofiţerii pompeieni nu recunoscură imediat scopul marşului ciudat care, la început, păru a se îndrepta din nou spre tabăra de la Ilerda. Cînd îl înţeleseră, sacrificară tabăra şi bagajele şi înaintară, în marş forţat, pe drumul principal, pentru a atinge culmea malului înaintea lui Caesar. Dar era deja prea tîrziu; cînd se apropiară, masele compacte ale inamicului staţionau deja pe drum. O tentativă temerară a pompeienilor de a găsi un alt drum spre Ebru peste creasta munţilor a fost dejucată de cavaleria lui Caesar, care încercui şi măcelări trupele lusitane trimise în recunoaştere. Dacă armata pompeiană, avînd în spatele ei pe călăreţii inamici, iar în faţă pedestrimea inamică, fiind complet demoralizată, s-ar fi angajat în bătălie cu armata lui Caesar, deznodămîntul abia dacă se putea pune la îndoială, prilejul declanşării ei oferindu-se de mai multe ori; dar Caesar nu profită de prilej şi înfrînă cu dificultate rîvna războinică a soldaţilor săi siguri de victorie. Armata pompeiană era oricum pierdută din punct de vedere strategic; Caesar evită să-şi slăbească armata şi să învenineze şi mai mult vrajba printr-o inutilă vărsare de sînge. Din ziua în care reuşise blocarea înaintării pompeienilor spre Ebru, soldaţii celor două armate începuseră să fraternizeze şi să trateze asupra capitulării; Caesar însuşi consimţise deja la condiţiile cerute, îndeosebi la cruţarea ofiţerilor, cînd Petreius se năpusti cu escorta sa, alcătuită din sclavi şi hispanici, asupra pompeienilor, lăsînd să fie măcelăriţi soldaţii din tabăra adversă pe care-i capturase. Caesar îi trimise totuşi înapoi nevătămaţi pe pompeienii care veniseră în tabăra lui şi stărui în găsirea unei soluţionări paşnice. Ilerda, unde pompeienii mai aveau o garnizoană şi destule magazii, deveni acum ţinta marşului lor; dar avînd armata inamică în faţă, iar Sicorisul între ei şi fortăreaţă, mărşăluiau fără a se apropia de obiectiv. Cavaleria lor se înfricoşă cu timpul în asemenea măsură încît pedestrimea trebui s-o adăpostească între rîndurile lor, în ariergardă trebuind să fie trimise legiuni; procurarea apei şi a furajelor deveni tot mai dificilă; se trecea deja la omorîrea animalelor de povară, întrucît nu mai puteau fi hrănite. În sfîrşit, armata rătăcitoare se găsi încercuită în adevăratul sens al cuvîntului; în spate Sicoris, în faţă armata adversă, care o îngrădi cu val şi şanţ. Încercă să traverseze rîul, dar cavaleria germană şi infanteria uşoară ale lui Caesar o devansară în ocuparea malului opus. Doar vitejia şi fidelitatea nu mai putură amîna capitularea inevitabilă (2 august 705, 49). Caesar nu numai că le garantă ofiţerilor şi soldaţilor viaţa şi libertatea, posesia bunurilor care le mai rămăseseră şi retrocedarea celor deja confiscate, el preluînd sarcina de a le restitui soldaţilor săi întreaga lor valoare, dar, în timp ce în Italia îi încadrase pe recruţii luaţi prizonieri cu forţa în armata sa, el îi onoră pe aceşti bătrîni legionari ai lui Pompeius prin încuviinţarea ca nici unul să nu fie silit să intre în armata lui împotriva voinţei sale. El ceru doar ca fiecare să-şi predea armele şi să se întoarcă în patrie. În consecinţă, soldaţii originari din Hispania, aproximativ a treia parte a armatei, au fost concediaţi imediat, cei italici la graniţa dintre Galia Transalpină şi Galia Cisalpină. Cu dizolvarea armatei, Hispania Citerior intră de la sine sub puterea învingătorului. În Hispania Ulterior, Marcus Varros, care deţinea comanda pentru Pompeius, aflînd despre catastrofa de la Ilerda, crezu de cuviinţă să se retragă în oraşul insular Gades şi să adăpostească sumele însemnate pe care le strînsese prin confiscarea tezaurelor templelor şi averilor adepţilor distinşi ai lui Caesar, flota destul de însemnată pe care o înjghebase şi cele două legiuni care îi fuseseră încredinţate. Dar la simplul zvon al sosirii lui Caesar, cele mai importante oraşe ale provinciei de mult ataşate lui Caesar se declarară de partea acestuia şi alungară garnizoanele pompeiene sau le determinară să le urmeze exemplul; aşa au făcut Corduba, Carmo şi Gades. De asemenea, una dintre legiuni se deplasă din proprie iniţiativă la Hispalis şi trecu împreună cu acest oraş de partea lui Caesar. Cînd, în fine, Italica însăşi închise porţile în faţa lui Varro, acesta hotărî să capituleze. Cam în acelaşi timp se supuse şi Massalia. Cu o energie insolită, masalioţii nu numai că suportaseră asediul, dar rezistaseră şi pe mare în faţa lui Caesar; aici erau în elementul lor şi erau îndreptăţiţi să spere într-un sprijin substanţial venit pe această cale din partea lui Pompeius care, de altfel, stăpînea marea în exclusivitate. Locotenentul lui Caesar însă, destoinicul Decimus Brutus, acelaşi care dobîndise prima victorie maritimă pe ocean împotriva veneţilor (p. 171), a ştiut să-şi alcătuiască repede o flotă şi, în ciuda rezistenţei dîrze opuse de echipajul inamic, compus în parte din mercenari albici, în parte din sclavii-păstori ai lui Domitius, reuşi cu soldaţii săi viteji selectaţi din legiuni să învingă flota masaliotă mai puternică şi să scufunde sau să captureze cea mai mare parte a corăbiilor. Cînd o mică escadră pompeiană comandată de Lucius Nasidius sosi în fine din Orient, în portul de la Massalia, navigînd de-a lungul Siciliei şi Sardiniei, masalioţii reînnoiră încă o dată înarmările lor maritime şi ieşiră împreună cu corăbiile lui Nasidius împotriva lui Brutus. Dacă în bătălia care se desfăşură în faţa Tauroeisului (La Ciotat, la est de Marseille) corăbiile lui Nasidius ar fi luptat cu acelaşi curaj desperat pe care îl dovediră masalioţii în ziua aceasta, rezultatul ei ar fi fost probabil altul; dar fuga nasidienilor aduse victoria de partea lui Brutus, iar resturile flotei pompeiene se refugiară spre Hispania. Asediaţii au fost înlăturaţi complet de pe mare. În partea continentală, unde asediul era condus de către Gaius Trebonius, se opuse şi în continuare cea mai hotărîtă rezistenţă; dar în ciuda deselor ieşiri ale mercenarilor albici şi a utilizării abile a imenselor rezerve de proiectile îngrămădite în oraş, lucrările asediatorilor se apropiară în cele din urmă de zid, unul dintre turnuri prăbuşindu-se. Masalioţii declarară că renunţau la apărare, dar doreau să capituleze în faţa lui Caesar însuşi şi cerură din partea comandantului roman să oprească lucrările de asediu pînă la sosirea generalului. Trebonius primise din partea lui Caesar ordinul clar de a cruţa oraşul în măsura posibilităţilor; el acordă armistiţiul cerut. Dar întrucît masalioţii îl folosiră pentru organizarea unei ieşiri perfide, în cursul căreia incendiară în întregime una dintre jumătăţile lucrărilor romane aproape neapărate, asedierea reîncepu cu îndîrjire sporită. Destoinicul comandant al romanilor reconstrui cu o rapiditate uimitoare turnurile şi digul distruse; în curînd, masalioţii au fost încercuiţi din nou din toate părţile. Cînd Caesar, reîntorcîndu-se de la supunerea Hispaniei, ajunse în faţa oraşului lor, el îl găsi în pragul desperării, în parte din cauza atacurilor inamice, în parte din cauza foametei şi epidemiilor, şi, pentru a doua oară, iar de data aceasta cu intenţii serioase, gata să capituleze în orice condiţii. Numai Domitius, conştient de clemenţa învingătorului pe care o întinase într-un mod atît de mîrşav, luă o barcă şi se strecură printre corăbiile flotei romane, căutînd un al treilea cîmp de bătălie pentru ura sa neîmpăcată. Soldaţii lui Caesar juraseră să treacă prin sabie întreaga populaţie masculină a oraşului trădător şi cerură nerăbdători din partea generalului semnul pentru jefuire. Însă Caesar, conştient şi aici de marea sa misiune de întemeiere a civilizaţiei eleno-italice în Occident, nu se lăsă constrîns să reediteze distrugerea Corintului. Massalia, cel mai îndepărtat de patrie dintre oraşele libere, cîndva atît de numeroase şi de puternice pe mare, ale vechii naţiuni de navigatori ionici, şi aproape ultimul în care viaţa marinărească elenă se mai menţinuse în toată puritatea şi prospeţimea ei, ca, de altfel, şi ultimul oraş grecesc care a purtat o bătălie navală, Massalia a trebuit să-i predea învingătorului rezervele sale de arme şi de nave şi pierdu o parte din privilegiile sale şi din teritoriu, dar îşi păstră libertatea şi naţionalitatea, rămînînd, din punct de vedere spiritual, ca şi înainte, chiar în condiţii materiale precare, centrul culturii elene în îndepărtatul ţinut celtic, ajuns tocmai acum la o nouă importanţă istorică.

Aşadar, după mai multe schimbări de situaţie, în timp ce în ţinuturile occidentale războiul se decise iar net în favoarea lui Caesar – Hispania şi Massalia fiind supuse, iar armata principală a inamicului capturată pînă la ultimul om –, armele deciseseră şi pe al doilea teatru de război pe care Caesar considerase necesar să preia ofensiva imediat după cucerirea Italiei. S-a menţionat, mai sus, că pompeienii intenţionau să înfometeze Italia, avînd, pentru aceasta, mijloacele necesare. Stăpîneau marea fără a avea vreun rival şi lucrau pretutindeni, la Gades, Utica, Messana, îndeosebi în Orient, cu rîvnă la mărirea flotei lor; ei deţineau, de asemenea, toate provinciile care asigurau mijloacele de subzistenţă pentru capitală: Sardinia şi Corsica prin Marcus Cotta, Sicilia prin Marcus Cato, Africa prin generalul autodesemnat Titus Attius Varus şi aliatul Iuba, regele Numidiei. Caesar trebuia să năruiască aceste planuri ale inamicului şi să-i smulgă provinciile cerealiere. Quintus Valerius a fost trimis cu o legiune în Sardinia şi-l sili pe guvernatorul pompeian să evacueze insula. Întreprinderea mai importantă de a cuceri Sicilia şi Africa i-a fost încredinţată tînărului Gaius Curio, sprijinit de destoinicul Gaius Caninius Rebilus, deprins cu războiul. Ei ocupară Sicilia fără să recurgă la confruntarea armată; Cato, lipsit de o armată veritabilă şi nefiind un bărbat al lui Marte, evacuă insula după ce, comportîndu-se onest, îi avertizase pe sicilieni să nu se compromită fără rost printr-o rezistenţă nesăbuită. Curio lăsă jumătate din trupele sale pentru protejarea acestei insule atît de importante pentru capitală şi se îmbarcă cu celelalte două legiuni şi 500 de călăreţi, îndreptîndu-se spre Africa. Aici, el se putea aştepta la o rezistenţă mai serioasă; în afara armatei însemnate şi destoinice în felul ei a regelui Iuba, guvernatorul Varus formase două legiuni din romanii stabiliţi în Africa şi alcătuise şi o mică flotilă de 10 vele. Însă, cu ajutorul flotei sale superioare, Curio reuşi să debarce fără dificultate între Hadrumetum, unde staţiona una dintre legiunile inamicilor împreună cu corăbiile lor de război, şi Utica, în faţa acestui oraş aflîndu-se cea de-a doua legiune comandată de Varus însuşi. Curio se îndreptă împotriva acesteia şi-şi ridică tabăra în apropiere de Utica, tocmai acolo unde, cu un secol şi jumătate în urmă, Scipio cel Bătrîn îşi stabilise prima sa tabără de iarnă în Africa (I, p. 453). Caesar, nevoit să-şi menţină trupele de elită pentru războiul hispanic, trebuise să alcătuiască armata siciliano-africană în majoritatea ei din legiunile preluate de la inamic, îndeosebi din prizonierii de război de la Corfinium; ofiţerii armatei pompeiene din Africa, în parte foştii superiori ai legiunii înfrînte la Corfinium, încercară acum cu toate mijloacele să-i determine pe vechii lor soldaţi care luptau acum împotriva lor să-şi respecte primul jurămînt. Dar Caesar nu se înşelase în alegerea locotenentului său. Curio înţelegea atît să dirijeze mişcările armatei şi flotei, cît şi să cîştige o influenţă personală asupra soldaţilor; aprovizionarea era îndestulătoare, bătăliile fără excepţie norocoase. Cînd Varus, presupunînd că trupelor lui Curio le lipsea prilejul pentru a trece de partea lui, se hotărî să dea o bătălie pentru a le oferi această ocazie, rezultatul nu-i justifică speranţele. Entuziasmaţi de cuvîntarea înflăcărată a tînărului lor conducător, călăreţii lui Curio îi puseră pe fugă pe cei inamici şi, în faţa celor două armate, măcelăriră infanteria uşoară a adversarului care înaintase împreună cu cavaleria; încurajaţi de acest succes şi de exemplul personal al lui Curio, legiunile trecură, de asemenea, la atac, traversînd valea prăpăstioasă care separa cele două linii. Pompeienii nu-l aşteptară, ci fugiră ruşinos în tabăra lor, evacuînd-o şi pe aceasta în noaptea următoare. Victoria fiind completă, Curio începu imediat asedierea Uticăi. Cînd sosi însă vestea că regele Iuba s-ar apropia cu toate forţele sale pentru despresurare, Curio se hotărî, aşa cum procedase şi Scipio la venirea lui Syphax, să ridice asediul şi să se întoarcă în fosta tabără a lui Scipio pînă la debarcarea întăririlor din Sicilia. În curînd a fost prezentat un al doilea raport, conform căruia regele Iuba ar fi fost silit să se întoarcă cu grosul armatei sale din cauza atacurilor principilor vecini şi că ar trimite în ajutorul asediaţilor numai un corp modest comandat de Saburra. Curio, care, neastîmpărat din fire, cu greu se hotărîse să rămînă inactiv, porni acum din nou pentru a-l înfrînge pe Saburra înainte ca acesta să fi luat legătura cu garnizoana de la Utica. Cavaleria sa, care îl devansase cu o zi, reuşi într-adevăr să surprindă corpul lui Saburra pe Bagrades în timpul nopţii şi să-i provoace pierderi însemnate; la ştirea victoriei, Curio acceleră marşul infanteriei pentru a desăvîrşi cu ajutorul ei înfrîngerea. În curînd, pe ultimele pante ale colinelor care coboară spre Bagrades a fost văzut corpul lui Saburra care se lupta cu călăreţii romani; legiunile atacatoare contribuiră la respingerea definitivă a acestuia în cîmpie. Dar aici sorţii se schimbară. Saburra nu era lipsit de sprijin, aşa cum se presupusese, ci se afla la ceva mai mult de o milă germană faţă de forţa principală numidă. Pe cîmpul de bătălie sosiră deja elita pedestrimii numide şi 2.000 de călăreţi gali şi hispanici pentru a-l sprijini pe Saburra, regele însuşi apropiindu-se cu grosul armatei şi 16 elefanţi. În urma marşului nocturn şi a bătăliei îndîrjite, numai vreo 200 de călăreţi romani se găsiră grupaţi în momentul acela, iar aceştia, ca şi infanteria, se aflau la limita puterilor în urma eforturilor şi luptei, toţi încercuiţi, pe cîmpia largă unde se lăsaseră ademeniţi de hoardele inamice ce sporeau întruna. În van încercă Curio să angajeze bătălia; conform obiceiului lor, călăreţii libieni se repliau imediat atunci cînd înainta un detaşament roman, pentru ca, atunci cînd se retrăgea, să-l urmărească. În van încercă să recîştige înălţimile; ele fură ocupate şi blocate de călăreţii inamici. Totul era pierdut. Pedestrimea a fost măcelărită pînă la ultimul om. Cîţiva dintre călăreţi reuşiră să străpungă linia inamică; şi Curio ar fi putut să se salveze, dar nesuportînd ideea de a se prezenta singur în faţa stăpînului său, fără armata ce-i fusese încredinţată, muri şi el cu sabia în mînă. Înseşi trupele care se regăsiră în tabăra de la Utica şi echipajul flotei, care s-ar fi putut salva cu atîta uşurinţă în Sicilia, se predară, sub impresia teribil de rapidei catastrofe, în ziua următoare lui Varus (august sau septembrie 705, 49). Astfel se sfîrşi expediţia siciliano-africană ordonată de Caesar. Ea îşi atinse scopul în măsura în care, prin ocuparea Siciliei împreună cu cea a Sardiniei, au fost înlăturate cel puţin lipsurile cele mai grave din capitală; puteau fi îndurate zădărnicita cucerire a Africii, din care partidul învingător nu trăgea alte foloase, şi pierderea a două legiuni nesigure. Dar o pierdere de neînlocuit pentru Caesar, chiar pentru Roma, era moartea prematură a lui Curio. Nu fără motiv îi încredinţase Caesar tînărului bărbat, lipsit de experienţă militară şi cunoscut pentru viaţa sa depravată, cea mai importantă comandă independentă; în tînărul acesta înfocat mocnea o scînteie din propriul geniu. Asemenea lui Caesar, golise cupa plăcerilor pînă la fund; nu devenise om de stat întrucît era ofiţer; activitatea sa politică îi pusese sabia în mînă; elocinţa sa nu era aceea a perioadelor şlefuite, ci elocinţa gîndului împărtăşit cu tot sufletul; strategia lui se baza pe acţiunea rapidă cu mijloace puţine; esenţa caracterului său era iuţeala şi deseori uşurătatea, senina amabilitate şi trăirea deplină a momentului. Dacă, aşa cum afirma generalul său despre el, focul tinereţii şi înaltul curaj îl împingeau spre fapte necugetate şi dacă el, pentru a nu fi iertat în urma acestei greşeli scuzabile, acceptă moartea cu prea multă mîndrie, momentele necugetate şi ale unei mîndrii asemănătoare nu lipsesc nici în istoria lui Caesar. Putem să deplîngem faptul că nu i-a fost dat acestei naturi clocotitoare să se maturizeze şi să se păstreze pentru generaţia următoare, atît de avară în talente şi decăzută cu atîta rapiditate sub deplorabila guvernare a mediocrităţii.

În ce măsură evenimentele războinice din anul 705 (49) au intervenit în planul general de campanie al lui Pompeius şi, îndeosebi, care a fost rolul acordat în acesta importantelor corpuri armate din Occident după pierderea Italiei rămîne în domeniul supoziţiei. Intenţia lui Pompeius de a veni pe calea uscatului, prin Africa şi Mauretania, în ajutorul armatei sale care se războia în Hispania nu era altceva decît un zvon straniu şi, cu siguranţă, lipsit de orice temei, care circula în tabăra de la Ilerda. Este mult mai probabil că el se crampona de planul său iniţial de a-l ataca pe Caesar din două parţi în Galia Cisaplină şi Galia Transalpină (p. 250), chiar şi după pierderea Italiei, şi intenţiona să organizeze un atac combinat concomitent din Hispania şi Macedonia. Probabil că armata hispanică urma să se menţină în Pirinei în defensivă pînă cînd cea macedoneană aflată în organizare era, de asemenea, capabilă de marş; apoi, amîndouă ar fi pornit în acelaşi timp şi, conform împrejurărilor, ar fi realizat joncţiunea fie pe Ron, fie pe Pad, flota încercînd, probabil, să recucerească concomitent Italia propriu-zisă. Se pare că în aşteptarea acestora, Caesar se pregătise mai întîi să facă faţă unui atac îndreptat împotriva Italiei. Aici comanda cu putere propretoriană unul dintre ofiţerii săi cei mai destoinici, tribunul poporului Marcus Antonius. Porturile sud-estice, Sipus, Brundisium, Tarent, unde tentativa de debarcare era de aşteptat înainte de toate, primiseră garnizoane care însumau trei legiuni. În afara acestora, Quintus Hortensius, fiul fără căpătîi al cunoscutului orator, concentră o flotă în Marea Tireniană, Publius Dolabella, o a doua în Marea Adriatică, ce urmau, pe de o parte, să susţină apărarea, iar pe de alta, să fie folosite pentru apropiata trecere în Grecia. În cazul în care Pompeius ar fi încercat să pătrundă în Italia pe calea uscatului, Marcus Licinius Crassus, fiul cel mai vîrstnic al vechiului coleg al lui Caesar, trebuia să conducă apărarea Galiei Cisalpine, iar fratele mai tînăr al lui Marcus Antonius, Gaius, pe cea a Iliriei. Dar atacul presupus se lăsă aşteptat multă vreme. Abia la mijlocul verii acestui an se produseră aici primele încăierări. Guvernatorul lui Caesar, Gaius Antonius, staţiona cu cele două legiuni pe insula Curicta (Veglia, în Golful de la Quarnero), amiralul lui Caesar, Publius Dolabella, cu 40 de corăbii în îngustul braţ care separă această insulă de continent. Escadra a fost atacată de amiralii lui Pompeius din Marea Adriatică, Marcus Octavius cu flotila grecească, Lucius Scribonius Libo cu cea ilirică; ei distruseră toate corăbiile lui Dolabella şi-l izolară pe Antonius pe insula sa. Întru salvarea lui veniră din Italia un corp comandat de Basilus şi de Sallustius şi escadra lui Hortensius din Marea Tireniană; dar nici unii, nici ceilalţi nu reuşiră să facă faţă flotei inamice, cu mult superioară. Legiunile lui Antonius trebuiră să fie lăsate în voia sorţii. Proviziile se apropiau de sfîrşit, trupele deveneau de nestăpînit şi gata de răzmeriţă; cu excepţia cîtorva detaşamente care reuşiră să ajungă cu ajutorul unor plute pe continent, corpul, numărînd în continuare 15 cohorte, depuse armele şi fu condus pe corăbiile lui Libo în Macedonia pentru a fi înrolat aici în armata pompeiană, în timp ce Octavius rămînea pe poziţii pentru a desăvîrşi supunerea coastei ilirice lipsită acum de trupe. Dalmaţii, care se aflau în conflict cu Caesar încă din timpul guvernării sale (p. 196), importantul oraş insular Issa (Lissa) şi alte localităţi trecură de partea lui Pompeius; dar partizanii lui Caesar se menţinură la Salonae (Spalato) şi Lissos (Alessio) şi nu numai că rezistară în cel dintîi cu vitejie asediului, dar, ajunşi în pragul desperării, forţară ieşirea cu un asemenea succes încît Octavius ridică asediul şi se deplasă la Dyrrhachion pentru a ierna aici. Acest succes dobîndit de flota pompeiană în Iliria, deşi în sine nu era lipsit de importanţă, a avut o influenţă redusă asupra cursului general al campaniei; şi el apare infim dacă se ia în considerare faptul că realizările forţelor continentale şi maritime comandate de Pompeius se limitară în cursul întregului an 705 (49), atît de bogat în evenimente, numai la această singură faptă de arme şi că din Orient – acolo unde se aflau generalul, senatul, a doua mare armată, flota principală, imensele mijloace militare şi cele financiare, şi mai extinse, ale adversarilor lui Caesar – nu se interveni acolo unde era nevoie, în bătălia din Occident, care decidea totul. Staţionarea dispersată a forţelor armate din jumătatea estică a imperiului, metoda generalului de a nu opera niciodată altfel decît cu mase superioare, încetineala şi încîlceala acţiunilor sale, ca şi haosul coaliţiei nu pot justifica inactivitatea forţelor de uscat, dar pot s-o explice într-un fel; dar faptul că flota, care stăpînea nestingherită Marea Mediterană, nu făcu absolut nimic pentru a interveni în cursul evenimentelor, nimic pentru Hispania, nimic pentru fidelii masalioţi, nimic pentru a apăra Sardinia, Sicilia, Africa şi, dacă nu pentru ocuparea, cel puţin pentru blocarea aprovizionării Italiei, pune imaginaţia noastră despre încurcăturile şi greşelile din tabăra pompeiană în faţa unor probleme pe care cu dificultate le poate dezlega. Rezultatul general al acestei campanii a fost identic. Dubla ofensivă a lui Caesar împotriva regiunii Hispania şi împotriva Siciliei şi Africii reuşise în primul caz pe deplin, în al doilea cel puţin parţial; dimpotrivă, planul lui Pompeius de înfometare a Italiei fusese anihilat în principal prin pierderea Siciliei, iar planul său general de campanie a fost anulat întru totul prin nimicirea armatei hispanice; şi în Italia pregătirile de apărare ale lui Caesar intraseră numai în parte în joc. În ciuda celor mai dureroase pierderi din Africa şi Iliria, Caesar termina totuşi acest prim an de război, în modul cel mai decisiv, ca învingător.

Dar dacă dinspre Orient nu se acţiona de fapt cu nimic pentru a-l împiedica pe Caesar în supunerea Occidentului, acolo se întreprinseră, în acest răstimp cîştigat în mod ruşinos, totuşi, eforturi în vederea consolidării politice şi militare. Marele loc de concentrare a adversarilor lui Caesar deveni Macedonia. Aici ajunseră Pompeius însuşi şi masa emigranţilor brundisieni; aici veniră ceilalţi refugiaţi din Occident: Marcus Cato din Sicilia, Lucius Domitius de la Massalia, dar îndeosebi din Hispania sosi o mulţime dintre ofiţerii şi soldaţii cei mai buni ai armatei dizolvate, în frunte cu generalii lor, Afranius şi Varro. Cu timpul, emigrarea din Italia deveni în rîndul aristocraţilor nu numai o problemă de onoare, ci aproape o modă, şi ea primi un nou avînt în urma ştirilor nefavorabile cu privire la situaţia lui Caesar în faţa Ilerdei. Treptat, creştea şi numărul partizanilor mai puţin înflăcăraţi, şi cel al ofiţerilor cu înclinaţii politice; însuşi Marcus Cicero se convinsese, în felul său, că îşi îndeplinea datoria de cetăţean numai pe jumătate dacă scria o disertaţie despre concordie. Senatul emigranţilor din Thessalonike, unde Roma îşi deschisese oficial sediul interimar, număra aproximativ 200 de membri, printre ei mulţi de vîrstă foarte înaintată şi aproape toţi foşti consuli. Dar, bineînţeles, erau emigranţi. Şi acest Koblenz roman îşi expunea deplorabil înaltele pretenţii şi mediocrele realizări ale lumii aristocratice romane, reminiscenţele ei neavenite şi recriminările ei şi mai neavenite, erorile ei politice şi dificultăţile ei financiare. Nu însemna mare lucru dacă, în timp ce vechiul edificiu se prăbuşea, erau luate sub protecţie, cu o conştiinciozitate exagerată, orice ornament vechi şi orice pată de rugină ale constituţiei; pînă la urmă devenea o simplă atitudine ridicolă, dacă nobilii domni erau chinuiţi de mustrări de conştiinţă din cauză că ar fi trebuit să numească „senat” adunarea lor senatorială în afara pămîntului urban sacru, ei intitulîndu-se precaut „Cei 300”, sau dacă se trecuse la cuprinzătoare cercetări ale dreptului constituţional pentru a stabili dacă şi cum se poate emite, pe cale legală, o lege curiată într-un alt loc decît Capitoliul. Mult mai grave erau indiferenţa indolenţilor şi ura îndărătnică a ultrareacţionarilor. Primii nu puteau fi determinaţi nici să acţioneze, nici să tacă. Dacă erau îndemnaţi să acţioneze într-un anumit fel pentru binele comun, atunci, cu inconsecvenţa caracteristică oamenilor slabi de înger, ei considerau un asemenea îndemn drept o tentativă răuvoitoare de a-i compromite şi mai mult, şi nu executau ordinul deloc sau fără tragere de inimă. Dar, cu toate acestea, erau o povară permanentă pentru cei activi din cauza deşteptăciunii lor întîrziate şi a propunerilor lor savante imposibil de realizat; munca lor de zi cu zi consta în criticarea, batjocorirea şi deplîngerea oricărui eveniment important sau lipsit de importanţă şi în dezorientarea şi descurajarea mulţimii din cauza propriei delăsări şi desperări. În timp ce aici se putea constata o scădere a slăbiciunii, la ultrareacţionari, dimpotrivă, slăbiciunea înflorea. În cazul lor nu era nici un secret că orice tratative de pace trebuiau să înceapă cu predarea capului lui Caesar; oricare dintre tentativele de pace pe care Caesar le întreprindea, chiar şi acum încă, în repetate rînduri erau respinse din capul locului sau folosite numai pentru a atenta în mod mişelesc la viaţa trimişilor adversarului. Se înţelege de la sine că, în ochii lor, adepţii lui Caesar declaraţi îşi pierduseră viaţa şi averea; dar şi cei mai mult sau mai puţin neutri nu aveau o soartă mai fericită. În consiliul de război, Lucius Domitius, eroul de la Corfinium, înaintă cu toată seriozitatea propunerea ca acei senatori care ar fi luptat în armata lui Pompeius să-i judece pe toţi cei care fie rămăseseră neutri, fie emigraseră, dar nu intraseră în armată şi, după caz, să-i achite sau să-i pedepsească cu o amendă pecuniară sau chiar să-i condamne la pierderea vieţii şi averii. Un alt reprezentant al acestor ultrareacţionari îl acuză pe Lucius Afranius în faţa lui Pompeius, după toate regulile, de luare de mită şi trădare în urma apărării deficitare a Hispaniei. Pentru aceşti republicani veritabili, teoria lor politică dobîndea aproape caracterul unei confesiuni religioase; în consecinţă, ei îi urau pe tovarăşii lor de partid indolenţi şi pe Pompeius cu suita lui personală poate mai mult decît pe adversarii declaraţi, şi asta cu acea stupiditate a urii proprie teologilor ortodocşi; lor li se datorează în primul rînd nenumăratele şi îndîrjitele vrajbe separate care dezbinau armata şi senatul emigranţilor. Dar ei nu se opriră la cuvinte. Marcus Bibulus, Titus Labienus şi alţi membri ai acestei coterii puseră teoria în practică: toţi cei din armata lui Caesar, ofiţeri sau soldaţi, care ajungeau pe mîinile lor erau executaţi în masă; ceea ce, cum lesne se poate înţelege, nu făcea ca trupele lui Caesar să lupte cu o energie diminuată. Dacă contrarevoluţia, pentru care erau întrunite toate elementele (p. 256), nu izbucni în Italia în favoarea amicilor constituţiei în timpul absenţei lui Caesar, atunci, după asigurările unor adversari mai clarvăzători, cauza rezida înainte de toate în îngrijorarea generală faţă de ravagiile dezlănţuite ale ultrareacţionarilor republicani în urma restauraţiei. Cei mai buni din tabăra lui Pompeius erau desperaţi din cauza acestor grozăvii demenţiale. Pompeius, el însuşi un soldat viteaz, îi cruţa pe prizonieri în măsura posibilităţilor; dar el era prea apatic şi se afla într-o poziţie prea delicată pentru ca, aşa cum ar fi avut dreptul ca general comandant, să stăvilească sau chiar să pedepsească toate aceste mîrşăvii. Cu mai multă energie încercă să oprească aceste grozăvii unicul bărbat care, cel puţin, intră în luptă cu o atitudine morală, Marcus Cato; el impuse senatului emigranţilor să interzică, printr-un decret propriu, ca oraşele supuse să fie jefuite şi ca un cetăţean să fie ucis altfel decît în luptă. La fel judeca şi destoinicul Marcus Marcellus. Fireşte, Cato şi Marcellus ştiau mai bine decît oricine că, în caz de nevoie, partidul extremiştilor îşi va impune „acţiunile salvatoare” în ciuda tuturor decretelor senatului. Dar dacă de pe acum, cînd mai trebuiau respectate unele considerente ale raţiunii, mînia ultrareacţionarilor nu putea fi înfrîntă, în urma victoriei era de aşteptat o dezlănţuire a terorii în faţa căreia s-ar fi înspăimîntat chiar şi Marius şi Sulla; se poate înţelege de ce Cato, conform propriei mărturisiri, se înfricoşa mai mult la gîndul victoriei propriului său partid decît la cel al înfrîngerii. Conducerea pregătirilor militare în tabăra macedoneană se afla în mîinile comandantului suprem, Pompeius. Veşnic dificila şi deprimanta poziţie a acestuia se înrăutăţise şi mai mult în urma nefericitelor evenimente din anul 705 (49). În ochii colegilor săi de partid, el purta cea mai mare vină pentru starea actuală. Acest lucru nu era just din mai multe puncte de vedere. O bună parte dintre insuccesele suferite trebuiau trecute în contul nepriceperii şi insubordonării locotenenţilor – e vorba îndeosebi de consulul Lentulus şi de Lucius Domitius; din momentul în care Pompeius ajunsese în fruntea armatei, el condusese cu abilitate şi curaj şi cel puţin salvase însemnate forţe militare de la dezastru; faptul că nu era la înălţimea geniului lui Caesar, întru totul superior şi recunoscut acum de toţi, nu i se putea reproşa. Însă numai succesul putea decide. Bazîndu-se pe generalul Pompeius, partidul constituţional rupsese legăturile cu Caesar; consecinţele păgubitoare ale acestei rupturi erau trecute pe seama generalului Pompeius, iar dacă, avînd în vedere incapacitatea militară notorie a tuturor celorlalţi şefi, nu se întreprinse nici o tentativă pentru a schimba comanda supremă, încrederea în generalul comandant era totuşi cel puţin paralizată. La aceste urmări tardive ale înfrîngerilor suferite se adăugau influenţele negative ale emigraţiei. În rîndul refugiaţilor sosiţi se afla, într-adevăr, un număr de soldaţi destoinici şi ofiţeri capabili, proveniţi mai ales din fosta armată hispanică; dar pe cît de mic era numărul acelora care veneau pentru a servi, pe atît de înspăimîntător de mare era cel al generalilor nobili care se numeau „proconsuli” şi „imperatori” cu aceeaşi îndreptăţire ca şi Pompeius şi cel al domnilor nobili care participau la serviciul activ mai mult sau mai puţin voluntar. Aceştia încetăţeniră modul de viaţă din capitală în tabără şi faptul nu era nicidecum în avantajul armatei; corturile unor astfel de domni erau gingaşe frunzare, pămîntul era acoperit graţios cu gazon proaspăt, pereţii erau îmbrăcaţi cu iederă; pe masă se găsea veselă de argint şi deseori cupele erau golite în plină zi. Aceşti războinici eleganţi contrastau în mod ciudat cu diavolii pădurii ai lui Caesar, a căror pîine cazonă îi speria pe aceştia din urmă, care se hrăneau chiar şi cu rădăcini şi care juraseră că mai degrabă vor roade coaja copacilor decît să-l slăbească pe inamic. Apoi, dacă Pompeius era deja stînjenit în activitatea sa din cauza considerentelor de neînlăturat datorate unei autorităţi colegiale care nu-i era favorabilă, această complicaţie se adînci nespus de mult cînd senatul emigranţilor îşi instală sediul aproape în incinta cartierului general, întregul venin al emigraţiei revărsîndu-se acum în aceste şedinţe senatoriale. În sfîrşit, nu se găsea nicăieri o personalitate marcantă care să fi oferit o contrapondere tuturor acestor neajunsuri. Pompeius însuşi era mult prea subordonat intelectualiceşte şi mult prea şovăitor, greoi şi prefăcut pentru a face faţă acestei misiuni. Marcus Cato ar fi avut cel puţin autoritatea morală necesară şi nu i-ar fi lipsit nici bunăvoinţa de a şi-o pune în slujba lui Pompeius; dar acesta, în loc să-i solicite sprijinul, îl nesocotea cu o invidie bănuitoare şi încredinţă, de exemplu, atît de importanta comandă supremă a flotei mai degrabă incapabilului, în toate privinţele, Bibulus decît lui Cato. Aşadar, în timp ce Pompeius trată latura politică a poziţiei sale cu neîndemînarea-i caracteristică, deteriorînd şi mai profund ceea ce în sine era deja deteriorat, el se dedică în schimb cu un zel lăudabil obligaţiei sale de a organiza din punct de vedere militar importantele, dar dispersatele forţe ale partidului. Nucleul acestora era format de trupele aduse din Italia din care, completîndu-se cu prizonierii de război din Iliria şi cu romanii domiciliaţi în Grecia, se formară cinci legiuni. Alte trei veniră din Orient: cele două siriene, formate din resturile armatei lui Crassus, şi una compusă din cele două legiuni slabe staţionate pînă atunci în Cilicia. Nimic nu se opunea retragerii acestor trupe de ocupaţie, întrucît, pe de o parte, pompeienii se aflau în înţelegere cu parţii şi ar fi putut realiza chiar şi o alianţă dacă Pompeius nu ar fi refuzat cu îndărătnicie să plătească preţul cerut – cedarea ţinutului sirian pe care el însuşi îl înglobase imperiului –, iar pe de altă parte, planul lui Caesar de a trimite două legiuni în Siria şi de a-i readuce pe evrei sub arme cu ajutorul prinţului Aristobulos, captiv la Roma, se nărui şi din cauza morţii lui Aristobulos, şi din alte cauze. Apoi, dintre veteranii colonizaţi în Creta şi Macedonia se recruta o legiune, iar dintre romanii din Asia Mică alte două. La toate acestea se adăugau 2.000 de voluntari rezultaţi din rămăşiţele trupelor de elită hispanice şi alte întăriri asemănătoare şi, în fine, contingentele supuşilor. Asemenea lui Caesar, Pompeius desconsiderase recrutarea de infanterişti din rîndul acestora; miliţiile epirote, etoliene şi tracice au fost concentrate numai pentru garnizoanele de coastă, acceptîndu-se de asemenea, ca trupe uşoare, 3.000 de arcaşi greci şi din Asia Mică şi 1.200 de prăştieri. Dimpotrivă, cavaleria se compunea, în afară de o gardă nobilă, mai degrabă frumoasă decît de vreo oarecare utilitate militară, a aristocraţilor tineri ai Romei şi de sclavii-păstori din Apulia transformaţi de Pompeius în călăreţi (p. 250), în exclusivitate din contingentele supuşilor şi clienţilor Romei. Nucleul ei era format de celţi, atît din garnizoana Alexandriei (p. 108), cît şi din contingentele regelui Deiotarus care, în ciuda vîrstei înaintate, venise în persoană în fruntea călăreţilor săi, şi ale celorlalţi dinaşti galaţi. Cu ei se reuniră neîntrecuţii cavaleri traci – în parte aduşi de principii lor Sadala şi Rhaskyporis, în parte recrutaţi de Pompeius în provincia macedoneană –, cavaleria capadociană, arcaşii călăreţi trimişi din Comagene de către regele Antiochos, contingentele armenilor de dincoace de Eufrat, comandate de către Taxiles, de dincolo de fluviu, comandate de Megabates, şi hoardele numide trimise de regele Iuba; întreaga armată se ridica la 7.000 de cai. Flota pompeiană, în fine, era foarte însemnată. Ea era alcătuită, în parte, din corăbiile romane aduse de la Brundisium sau construite mai tîrziu, în parte, din corăbiile de război ale regelui Egiptului, ale principilor Colchidei, ale dinastului cilician Tarkondimotos, ale oraşelor Tyr, Rhodos, Atena, Corcyra şi, în general, ale tuturor statelor maritime asiatice şi greceşti, numărînd aproximativ 500 de vele, dintre care cele romane însemnau a cincea parte. La Dyrrhachion se strînseseră rezerve imense de cereale şi de materiale de război. Tezaurul de război era bine umplut, întrucît pompeienii se găseau în posesia principalelor surse de venituri ale statului, ei utilizînd mijloacele financiare ale principilor clientelari, ale senatorilor distinşi, ale arendaşilor de impozite şi, în general, ale întregii populaţii romane şi neromane din sfera lor. Tot ceea ce puteau oferi consideraţia guvernului legitim şi frecvent sărbătorita clientelă regală şi populară a lui Pompeius fusese pus în mişcare întru salvarea republicii romane; dacă în Italia se zvonea că Pompeius i-ar înarma pe geţi, colchidieni şi armeni împotriva Romei, dacă Pompeius era numit în tabără „Regele regilor”, acestea cu greu pot fi calificate drept exagerări. În total, el dispunea de o armată de 7.000 de călăreţi şi 11 legiuni, dintre care, fireşte, numai cinci puteau fi considerate călite în război, şi de o flotă de 500 de vele. Starea de spirit a soldaţilor, de a căror aprovizionare şi soldă Pompeius purta suficientă grijă şi cărora li se făgăduiseră cele mai extravagante recompense în cazul victoriei, era în general bună, la unele, şi tocmai la cele mai destoinice divizii, chiar excelentă, însă o mare parte din armată se compunea din trupe recent recrutate, ale căror formare şi instruire, oricît de aprig ar fi fost conduse, cereau cu necesitate timp. Forţa armată era impozantă în general, dar, totodată, destul de neomogenă.

Conform intenţiei generalului comandant, armata şi flota urmau să fie reunite în totalitatea lor pe coasta şi în apele Epirului, pînă în iarna anilor 705/706 (49/48). Amiralul Bibulus sosi deja cu 110 corăbii în noul său cartier general de la Corcyra. Dimpotrivă, armata de uscat, al cărei cartier general se aflase în timpul verii la Berrhoea, pe Haliakmon, întîrzie; grosul ei se îndreptă, încet, pe marele drum care leagă Thessalonike de coasta occidentală, spre viitorul cartier general, Dyrrhachion; cele două legiuni pe care Metellus Scipio le aducea din Siria se găseau încă în cartierele lor de iarnă din Asia Mică, chiar la Pergam, şi erau aşteptate în Europa abia odată cu sosirea primăverii. Nimeni nu se grăbea. În afară de flotă, porturile epirote erau apărate deocamdată numai de miliţiile cetăţeneşti şi de contingentele ţinuturilor învecinate. Astfel, Caesar avu posibilitatea să-şi asume ofensiva şi în Macedonia, în ciuda războiului hispanic intercalat, şi, cel puţin el, nu întîrzie s-o facă. Ordonase deja concentrarea corăbiilor de război şi de transport la Brundisium şi, după capitularea armatei hispanice şi căderea Massaliei, dirijase trupele de elită folosite aici în cea mai mare parte tocmai într-acolo. Eforturile nemaipomenite pe care Caesar le impuse soldaţilor săi răriră rîndurile mai mult decît bătăliile, iar răzvrătirea uneia dintre cele patru legiuni mai vechi, a noua, în timpul marşului prin Placentia era un semn periculos pentru starea de spirit care începu să-şi facă loc în cadrul armatei; dar prezenţa de spirit şi autoritatea personală ale lui Caesar rămaseră stăpîne pe situaţie şi îmbarcarea nu a fost stînjenită cu nimic. Lipsa de corăbii care dusese deja la eşuarea urmăririi lui Pompeius în martie 705 (49) părea să determine însă şi eşecul acestei expediţii. Corăbiile de război, care se construiau, conform ordinului lui Caesar, în porturile galice, siciliene şi italice, încă nu erau terminate sau încă nu sosiseră; escadra sa din Marea Adriatică fusese distrusă cu un an în urmă, la Curicta (p. 266); el găsi la Brundisium nu mai mult de 12 corăbii de război şi corăbii de transport abia suficiente pentru a transborda dintr-o dată a treia parte din armata sa, de 12 legiuni şi 10.000 de călăreţi, destinată pentru Grecia. Însemnata flotă inamică stăpînea în exclusivitate Marea Adriatică şi îndeosebi toate porturile continentale şi insulare ale coastei orientale. În asemenea circumstanţe, se pune întrebarea de ce oare Caesar n-a ales, în locul căii maritime, pe cea de uscat, prin Iliria, care l-ar fi scutit de toate primejdiile unui atac naval, fiind, în plus, pentru trupele sale care veneau din Galia, mai scurt decît cel prin Brundisium? Ce-i drept, ţinuturile ilirice erau deosebit de vitrege şi sărace; dar, cu toate acestea, ele au fost traversate de alte armate cu puţin timp după aceea şi este greu de crezut ca acest obstacol să i se fi părut insurmontabil cuceritorului Galiei. Poate că era preocupat ca, în timpul dificilului marş iliric, Pompeius să nu-şi conducă întreaga forţă armată dincolo de Marea Adriatică, ceea ce ar fi însemnat schimbarea rolurilor, Caesar aflîndu-se în Macedonia, Pompeius în Italia, cu toate că acest adversar greoi aproape că nu putea fi considerat capabil de o asemenea manevră. Poate că Caesar se decise pentru calea maritimă presupunînd că flota lui s-ar afla deja între timp într-un stadiu apropiat de finalizare şi, cînd realiză adevărata stare a lucrurilor din Marea Adriatică, după întoarcerea sa din Hispania, era probabil prea tîrziu pentru schimbarea planului de campanie. Poate că, luînd în considerare firea sa aprigă, care cerea întotdeauna o decizie rapidă, nu este greşit să presupunem că a fost ademenit nespus de mult de coasta epirotă, încă neocupată, dar în cîteva zile, în mod sigur împînzită de inamici, dorind să năruiască din nou întregul plan al adversarului printr-o mişcare temerară. Oricum, în 4 ianuarie 706 (48), Caesar ridică velele la Brundisium, îndreptîndu-se cu şase legiuni, foarte rărite din cauza eforturilor şi bolilor, şi 600 de călăreţi spre coasta epirotă. Era o variantă a hazardatei expediţii britanice; dar cel puţin prima etapă reuşise. Coasta a fost atinsă la stîncile acrocerauniene (Chimara), în rada rar folosită de la Paleassa (Paljassa). Vasele de transport au fost văzute atît din portul de la Orikon (Golful Avlona), unde staţiona o escadră pompeiană de 18 corăbii, cît şi din cartierul general al flotei inamice de la Corcyra; cei dintîi se considerau prea slabi, cei din urmă încă nu erau pregătiţi să ridice ancorele, astfel încît primul transport debarcă nestînjenit. În timp ce corăbiile se întoarseră imediat pentru al doilea transport, Caesar traversă Munţii Acroceraunieni chiar în aceeaşi seară. Primul său succes a fost la fel de mare precum uimirea inamicilor. Miliţiile epirote nu opuseră nicăieri rezistenţă; importantele oraşe portuare Orikon şi Apollonia au fost ocupate, ca şi o mulţime de localităţi mai mici, iar Dyrrhachion, pe care pompeienii îl aleseseră drept cartier general, fiind ticsit cu provizii de tot felul, dar avînd o garnizoană slabă, se afla în cel mai mare pericol.

Dar următoarele evenimente ale expediţiei nu mai corespundeau acestui început strălucit. Bibulus îşi răscumpără acum în parte eroarea de care se făcuse vinovat, prin eforturi sporite. Nu numai că reuşi să captureze aproximativ 30 dintre corăbiile de transport inamice, dînd ordin să fie incendiate cu întreaga suflare ce se afla la bord, dar organiză o riguroasă pază de coastă de-a lungul întregii fîşii de ţărm ocupate de Caesar, de la insula Sason (Saseno) pînă la porturile de la Corcyra, oricît de dificilă ar fi devenit aceasta din cauza anotimpului rece şi a necesităţii de a aproviziona corăbiile de pază cu toate cele necesare, chiar şi cu lemne şi apă, de la Corcyra; succesorul său Libo – el însuşi sucombînd în curînd în urma eforturilor neobişnuite – blocă pentru un timp chiar portul de la Brundisium, pînă cînd lipsa de apă îl alungă de pe mica insulă din faţa acestuia, pe care se stabilise. Ofiţerii lui Caesar nu reuşeau să-i trimită generalului lor cel de-al doilea transport. De asemenea, nici lui nu-i reuşi ocuparea Dyrrhachionului. Pompeius află din partea unuia dintre solii de pace ai lui Caesar despre pregătirile pentru expediţia sa spre coasta epirotă şi, accelerînd marşul în consecinţă, se închise tocmai la momentul oportun în această cetate importantă. Situaţia lui Caesar era dificilă. Cu toate că el se extinse în Epir în măsura în care i-o permiteau forţele sale reduse, aprovizionarea armatei rămînea totuşi dificilă, în timp ce inamicii, avînd magaziile de la Dyrrhachion şi fiind stăpîni ai mării, aveau de toate din abundenţă. Cu armata sa, care, probabil, nu depăşea cu mult 20.000 de soldaţi, el nu putea angaja bătălia cu armata pompeiană, cel puţin de două ori mai numeroasă, ci trebuia să se considere norocos că Pompeius proceda sistematic şi, în loc să impună bătălia imediat, ocupă tabăra de iarnă între Dyrrhachion şi Apollonia, pe malul drept al rîului Apsos, în faţa lui Caesar, aflat pe malul stîng; aştepta ca, odată cu venirea primăverii şi cu sosirea legiunilor din Pergam, să-l nimicească pe adversar printr-o superioritate copleşitoare. Astfel trecură lunile. Dacă începutul anotimpului favorabil, care-i aducea inamicului întăriri însemnate şi utilizarea nestingherită a flotei sale, îl găsea pe Caesar în aceeaşi poziţie, atunci, încercuit cu armata sa slabă printre stîncile epirote de flota imensă şi de armata de trei ori mai numeroasă a inamicului, el era, după toate aparenţele, pierdut; iarna se apropia deja de sfîrşit. Toate speranţele se bazau în continuare pe flota de transport; încercarea ei de a se strecura sau de a-şi croi o cale prin blocadă era mai mult decît temerară; după prima încercare hazardată, a doua era impusă de necesitate. Cît de exasperată i se părea situaţia lui Caesar însuşi o dovedeşte hotărîrea sa, întrucît flota se lăsa aşteptată în continuare, de a ajunge singur într-o barcă pescărească la Brundisium pentru a o aduce; intenţie care nu a fost transpusă în fapt numai din cauza lipsei unui pescar care să întreprindă această călătorie temerară. Dar n-a fost nevoie de intervenţia lui personală pentru a-l determina pe ofiţerul fidel care comanda în Italia, Marcus Antonius, să întreprindă această ultimă tentativă pentru salvarea stăpînului său. Din nou, flota de transport, avînd patru legiuni şi 800 de călăreţi la bord, părăsi portul de la Brundisium şi, cu destul noroc, puternicul vînt din sud o purtă în faţa galerelor lui Libo. Dar acelaşi vînt care salvă flota în cazul acesta o împiedică să acosteze, conform ordinului, la coasta apoloniată, silind-o să navigheze de-a lungul taberelor lui Caesar şi Pompeius, îndreptîndu-se, la nord de Dyrrhachion, spre Lissos, oraş care, din fericire, îi păstrase fidelitate lui Caesar (p. 266). Cînd ea se găsi în largul Dyrrhachionului, în urmărirea ei ieşiră galerele rodiene şi, îndată ce corăbiile lui Antonius intrară în portul de la Lissos, apăru şi escadra inamică în faţa acestuia. Dar tocmai în acest moment vîntul îşi schimbă deodată direcţia, aruncînd escadra inamică, în parte, din nou în larg, în parte, pe coasta stîncoasă. Datorită unor incidente dintre cele mai norocoase, debarcarea celui de-al doilea transport reuşise. Ce-i drept, Antonius şi Caesar se mai găseau încă la o distanţă de patru zile de marş unul de celălalt, fiind despărţiţi de Dyrrhachion şi de întreaga armată inamică; dar Antonius termină cu bine periculosul marş în jurul Dyrrhachionului, traversînd trecătorile Balcanilor Graba, şi a fost primit de Caesar, care îi ieşi în întîmpinare pe malul drept al rîului Apsos. Pompeius, după ce încercase în van să împiedice joncţiunea celor două armate şi să constrîngă corpul lui Antonius să accepte bătălia, ocupă o nouă poziţie lîngă Asparagion, pe rîul Genusos (Uşcomobin), care, paralel cu Apsos, curge între acesta şi oraşul Dyrrhachion, şi rămase din nou pe loc. Caesar se simţi acum destul de puternic pentru a angaja o bătălie, dar Pompeius n-o acceptă. În schimb, reuşi să-l înşele şi, asemenea manevrei de la Ilerda, să se stabilească cu trupele sale, mai obişnuite cu marşurile, între tabăra inamică şi fortăreaţa Dyrrhachion, pe care se sprijinea aceasta. Din lanţul Balcanilor Graba, care, întinzîndu-se de la est spre vest, sfîrşeşte pe malul Mării Adriatice în îngustul promontoriu de la Dyrrhachion, porneşte, la trei mile est de Dyrrhachion, o culme laterală; aceasta se îndreaptă în direcţia sud-vestică şi, descriind o curbă, se orientează de asemenea spre mare. Culmea principală şi cea laterală a muntelui îmbrăţişează o mică cîmpie ce se întinde în jurul unei stînci situate pe ţărm. Aici îşi ridică Pompeius tabăra şi, cu toate că armata lui Caesar îi blocă accesul pe continent spre Dyrrhachion, el rămase totuşi într-o legătură permanentă cu oraşul datorită flotei sale, fiind aprovizionat de acolo din abundenţă şi lesnicios cu toate cele necesare, în timp ce trupele lui Caesar, în ciuda detaşărilor masive în spatele liniilor şi în ciuda tuturor sforţărilor generalului lor de a organiza un sistem de cărăuşie şi, prin aceasta, o aprovizionare periodică, duceau o lipsă acută, carnea, orzul, ba chiar rădăcinile trebuind să suplinească deseori obişnuitul grîu. Întrucît adversarul flegmatic rămase fidel pasivităţii sale, Caesar începu să ocupe înălţimile din jur, care închideau cîmpia de coastă ocupată de Pompeius, pentru a imobiliza cel puţin cavaleria inamică superioară şi pentru a conduce operaţiile împotriva Dyrrhachionului mai nestingherit sau, pe cît posibil, pentru a-l sili pe adversar fie să accepte bătălia, fie să se îmbarce. Din trupele lui Caesar aproape jumătate erau trimise în interiorul ţării; părea a fi aproape aventuros să se încerce, cu restul armatei, asedierea unei armate de două ori mai numeroase, concentrată pe un spaţiu restrîns şi sprijinită de mare şi de flotă. Cu toate acestea, veteranii lui Caesar încercuiră, cu eforturi supraomeneşti, tabăra pompeiană cu un lanţ de posturi lung de trei mile germane şi jumătate şi, mai tîrziu, tocmai ca în faţa Alesiei, ei adăugară acestei linii interioare o a doua, exterioară, pentru a se apăra împotriva atacurilor lansate de la Dyrrhachion şi împotriva învăluirilor ce puteau fi executate cu uşurinţă datorită flotei. Pompeius atacă unele dintre aceste întărituri de mai multe ori pentru a sparge linia inamică, dar nu încercă să împiedice încercuirea printr-o bătălie, ci preferă să amplaseze şi în jurul taberei sale o serie de şanţuri care comunicau între ele. De ambele părţi se întreprinseră toate eforturile pentru amplasarea cît mai avansată a întăriturilor, şi lucrările de geniu înaintară încet numai din cauza încăierărilor permanente. Dincolo de tabăra lui Caesar se purtară concomitent lupte cu garnizoana de la Dyrrhachion; Caesar spera să cîştige fortăreaţa prin înţelegeri stabilite cu unii din interiorul ei, dar flota inamică îi zădărnici planul. Încăierările în diferite puncte – într-una din zilele cele mai fierbinţi simultan în şase locuri – nu mai conteneau, impunîndu-se, de obicei, vitejia încercată a soldaţilor lui Caesar; aşa, de exemplu, o singură cohortă rezistă mai multe ore în faţa a patru legiuni, pînă cînd sosiră întăririle. De nici o parte nu se obţinu vreun succes decisiv; dar consecinţele încercuirii se manifestară în rîndul pompeienilor, treptat, în modul cel mai apăsător. Zăgăzuirea pîrîurilor ce se revărsau de pe înălţimi în cîmpie îi sili să se mulţumească cu apa din fîntîni, puţină şi de proastă calitate. Şi mai stînjenitoare era lipsa furajelor pentru animalele de povară şi pentru cai, care nu putea fi remediată în suficientă măsură nici de flotă; ei mureau în masă şi era numai un paliativ faptul că flota transporta caii la Dyrrhachion, întrucît nu găsiră nici aici hrană îndestulătoare. Pentru a ieşi din poziţia sa incomodă, Pompeius nu mai putea întîrzia mult cu lovitura îndreptată împotriva inamicului său. Deodată a fost înştiinţat de dezertorii celţi că inamicul ar fi neglijat asigurarea ţărmului dintre cele două linii de întărituri situate la 600 de picioare una de cealaltă printr-un val de legătură şi îşi concepu planul bazîndu-se pe acest fapt. În timp ce linia interioară a întăriturilor lui Caesar a fost atacată de către legiuni dinspre tabără, cea exterioară, de trupele uşoare transportate de corăbii şi debarcate dincolo de întărituri, o a treia divizie acostă în intervalul dintre cele două linii atacîndu-i pe apărătorii acesteia, deja destul de preocupaţi, din spate. Întăritura situată mai aproape de mare a fost cucerită, iar garnizoana fugi într-o învălmăşeală nemaipomenită; cu greu comandantul următoarei întărituri, Marcus Antonius, reuşi s-o menţină şi să pună deocamdată capăt înaintării pompeienilor; dar, chiar făcînd abstracţie de pierderile însemnate, întăritura extremă de lîngă mare rămase în mîinile lui Pompeius, iar linia era întreruptă. Cu şi mai multă ardoare folosi Caesar prilejul, care i se oferi curînd după aceea, de a ataca cu grosul infanteriei o legiune pompeiană ce se răzleţise imprudent. Dar cei atacaţi se opuseră cu vitejie, iar aripa dreaptă a lui Caesar, împreună cu cavaleria se rătăciră cu totul pe cîmpul de luptă, folosit de mai multe ori drept tabără pentru divizii mai mari sau mai mici şi străbătut în toate direcţiile de şanţuri; în loc să sprijine atacul aripii stîngi împotriva legiunii pompeiene, ea ajunse într-un şanţ îngust, care ducea din una dintre vechile tabere spre rîu. Astfel, Pompeius, care, grăbit, venea cu cinci legiuni în ajutorul oamenilor săi, găsi cele două aripi ale inamicului separate, pe una dintre ele chiar într-o poziţie cu totul vulnerabilă. Cînd trupele lui Caesar îl văzură apropiindu-se, au fost cuprinse de o spaimă cumplită; cu toţii se retraseră în debandadă, iar dacă pierderile se ridicară numai la 1.000 dintre cei mai buni soldaţi ai lui Caesar şi nu se ajunse la o înfrîngere completă a armatei lui, aceasta se datorează doar faptului că nici Pompeius nu se putea desfăşura în voie pe terenul accidentat şi, în plus, temîndu-se de o stratagemă, îşi reţinuse la început trupele. Oricum, erau zile funeste. Nu numai că Caesar suferise cele mai dureroase neajunsuri şi-şi pierduse dintr-o singură lovitură fortificaţiile, rezultatul unei munci titanice de patru luni, dar prin ultimele bătălii el ajunse din nou în acelaşi punct de unde plecase. De pe mare fusese îndepărtat ca niciodată de cînd fiul mai vîrstnic al lui Pompeius, Gnaeus, incendiase sau capturase printr-un atac temerar puţinele corăbii de război ancorate în portul de la Orikon, incendiind, la puţin timp după aceea, şi flota de transport rămasă la Lissos; cu aceasta se năruise pentru Caesar orice posibilitate de a aduce pe mare alte întăriri de la Brundisium. Cavaleria pompeiană numeroasă, scăpată acum de cătuşele ei, se revărsa prin împrejurimi şi ameninţa cu suspendarea desăvîrşită a aprovizionării armatei, care constituise de la început pentru Caesar o problemă. Temerara întreprindere a lui Caesar de a opera ofensiv împotriva unui inamic stăpîn pe mare şi sprijinit de flotă, fără corăbii, eşuase în întregime. Pe teatrul de război de pînă atunci el se află în faţa unei poziţii defensive inexpugnabile şi nu era capabil să acţioneze serios nici împotriva Dyrrhachionului, nici împotriva armatei inamice; dimpotrivă, depindea numai de Pompeius să treacă acum, în condiţiile cele mai favorabile, la ofensivă împotriva adversarului grav periclitat în mijloacele sale de subzistenţă. Războiul ajunsese în momentul de cotitură. După toate aparenţele, Pompeius se angajase pînă atunci fără un plan propriu în disputa războinică şi-şi organizase apărarea numai în conformitate cu specificul atacului; şi nu-l putem critica din cauza aceasta, întrucît tergiversarea războiului îi permitea să-şi exerseze recruţii în luptă, să-şi concentreze rezervele şi să mărească necontenit supremaţia flotei sale din Marea Adriatică. Ce-i drept, înfrîngerile de la Dyrrhachion nu avură consecinţele aşteptate, nu fără îndreptăţire, de către Pompeius; eminenta energie soldăţească a veteranilor lui Caesar nu acceptă o dizolvare imediată şi completă a armatei din cauza foametei şi răzvrătirii; dar, într-adevăr, Caesar era învins nu numai din punct de vedere tactic, ci şi strategic, şi se părea că nu va reuşi nici să-şi menţină poziţia prezentă, nici s-o modifice în avantajul său.

Pompeius învinsese; el avea posibilitatea să treacă la ofensivă şi era hotărît în sensul acesta. I se oferiră trei căi diferite pentru culegerea roadelor victoriei sale. Prima şi cea mai simplă era păstrarea contactului permanent cu armata învinsă şi urmărirea ei în cazul în care şi-ar fi schimbat poziţia. Apoi, Pompeius îl putea abandona pe Caesar împreună cu trupele sale de elită în Grecia, el însuşi, ceea ce plănuise de mult, trecînd cu armata principală în Italia, unde spiritele adoptaseră o atitudine hotărît antimonarhică şi unde, după trimiterea celor mai bune trupe şi a viteazului şi neşovăielnicului comandant la armata din Grecia, forţele armate ale lui Caesar nu însemnau mare lucru. În sfîrşit, învingătorul putea să se îndrepte şi spre interiorul ţării, să realizeze joncţiunea cu legiunile lui Metellus Scipio şi să încerce nimicirea trupelor lui Caesar staţionate aici. Întrucît acesta trimise, imediat după sosirea celui de-al doilea transport, puternice detaşamente spre Etolia şi Tesalia, pentru a procura mijloacele de subzistenţă necesare armatei sale, pe de o parte, iar pe de alta, dăduse ordin unui corp de două legiuni condus de Gnaeus Domitius Calvinus să înainteze pe Via Egnatia spre Macedonia, să închidă calea corpului lui Scipio care venea pe aceeaşi cale dinspre Thessalonike şi, după posibilităţi, să-l înfrîngă separat. Calvinus şi Scipio se apropiaseră deja pînă la o distanţă de cîteva mile, cînd Scipio se îndreptă deodată spre sud şi, traversînd în grabă Haliakmonul (Iadşe Carasu) şi lăsînd aici bagajele sub comanda lui Marcus Favonius, pătrunse în Tesalia, pentru a ataca cu superioritate numerică legiunea de recruţi a lui Caesar ocupată cu supunerea ţării, aflată sub conducerea lui Lucius Cassius Longinus. Longinus se replie însă dincolo de munţi, spre Ambracia, către detaşamentul lui Gnaeus Calvisius Sabinus, trimis de Caesar în Etolia, şi Scipio îl putu urmări numai prin călăreţii săi traci, întrucît Calvinus ameninţa rezerva sa lăsată sub conducerea lui Favonius pe Haliakmon cu aceeaşi soartă pe care el însuşi dorise să i-o pregătească lui Longinus. Astfel, Calvinus şi Scipio se reîntîlniră pe Haliakmon şi-şi ridicară taberele pentru mai mult timp, unul în faţa celuilalt. Pompeius putea să aleagă unul din aceste planuri; Caesar nu avea de ales. În urma acelei bătălii nefericite, el începu retragerea spre Apollonia. Pompeius îl urmă. Marşul de la Dyrrhachion la Apollonia pe o cale dificilă, întreruptă de mai multe rîuri, nu era o sarcină uşoară pentru o armată înfrîntă şi urmărită de inamic; dar conducerea abilă a generalului ei şi neistovita capacitate de marş a soldaţilor îl determinară pe Pompeius, după o urmărire de patru zile, să renunţe la ea, fiind inutilă. El trebuia să se hotărască acum fie pentru expediţia italică, fie pentru marşul în interiorul ţării; şi, oricît de indicată şi de ademenitoare ar fi părut prima variantă, ea fiind aprobată de mai mulţi, Pompeius preferă totuşi să nu sacrifice corpul lui Scipio, cu atît mai mult cu cît spera că prin acest marş va captura şi corpul lui Calvinus. Calvinus se afla în momentul acela pe Via Egnatia, lîngă Heracleia Lyncestis, între Pompeius şi Scipio şi, după ce Caesar se retrăsese spre Apollonia, era mai departe de acesta decît de marea armată a lui Pompeius; pe deasupra, el nu era la curent cu evenimentele de la Dyrrhachion şi nu era conştient de situaţia sa nesigură, întrucît, în urma succeselor de la Dyrrhachion, întregul ţinut simpatiză cu Pompeius, solii lui Caesar fiind arestaţi pretutindeni. Abia după ce forţa principală inamică se apropie la o distanţă de numai cîteva ore, Calvinus înţelese situaţia din relatările avanposturilor inamice. O plecare grabnică în direcţia sudică spre Tesalia îl salvă în ultimul moment de nimicirea ameninţătoare; Pompeius trebui să se mulţumească cu salvarea lui Scipio din poziţia sa dificilă. Caesar ajunsese între timp nestingherit la Apollonia. După catastrofa de la Dyrrhachion, el luase îndată hotărîrea de a deplasa teatrul de război pe cît posibil în interiorul ţării, pentru a neutraliza flota inamică, ultima cauză a eşuării eforturilor sale de pînă atunci. Marşul la Apollonia nu avusese alt scop decît să-i adăpostească pe răniţi şi să le plătească soldaţilor solda acolo unde se găseau depozitele sale; imediat după rezolvarea acestor probleme, plecă spre Tesalia, lăsînd garnizoane la Apollonia, Orikon şi Lissos. Spre Tesalia se deplasase şi corpul lui Calvinus; iar întăririle, două legiuni comandate de Quintus Cornificius, care veneau din Italia, folosind de data aceasta calea de uscat, prin Iliria, la fel se puteau uni cu el mai uşor aici decît în Epir. Înaintînd pe valea rîului Aoos în amonte, folosind poteci dificile şi escaladînd lanţul muntos care separă Epirul de Tesalia, el ajunse pe Peneios; tocmai într-acolo se îndreptase şi Calvinus, joncţiunea celor două armate realizîndu-se aşadar pe drumul cel mai scurt şi cel mai puţin expus inamicului. Ea avu loc la Aeginion, foarte aproape de izvorul lui Peneios. Primul oraş tesalian în faţa căruia apăru armata acum unificată, Gomphoi, îi închise porţile; aşa că a fost luat cu asalt şi predat soldaţilor spre jefuire; înspăimîntate din această cauză, celelalte oraşe ale Tesaliei se supuseră la simpla apariţie a legiunilor lui Caesar în faţa zidurilor lor. În urma acestor marşuri şi bătălii şi cu ajutorul proviziilor, ce-i drept nu prea abundente, pe care le oferea ţinutul de pe Peneios, dispărură treptat urmele şi amintirile zilelor nefaste din trecut. Victoriile de la Dyrrhachion nu aduseseră, aşadar, multe roade învingătorilor. Pompeius nu reuşise să-l urmeze pe inamicul abil în munţi cu armata sa greoaie şi cavaleria sa numeroasă; Caesar, ca şi Calvinus se sustraseră urmăririi şi amîndoi staţionau cu trupele unite şi în deplină siguranţă în Tesalia. Poate că Pompeius ar fi acţionat acum cît se poate de bine dacă s-ar fi îmbarcat imediat împreună cu forţele sale principale şi ar fi debarcat în Italia, unde succesul nu putea fi pus la îndoială. Dar, pentru moment, el trimise numai o parte a flotei în Italia şi Sicilia. În tabăra coaliţiei, afacerea Caesar era considerată clasată în asemenea măsură, încît se aştepta numai culegerea roadelor victoriei, altfel spus, căutarea şi capturarea armatei învinse. În locul reţinerii mai mult decît precaute de pînă acum, se instaură o bravadă cu atît mai puţin justificată de împrejurări; nu se luă în considerare că urmărirea eşuase de fapt, că în Tesalia trebuia întîmpinată o armată întru totul regenerată şi reorganizată şi că existau destule pericole urmîndu-l pe inamic pe cîmpul de bătălie pe care el şi-l alesese, depărtîndu-se de mare şi renunţînd la sprijinul flotei. Nu era nimic de făcut; republicanii erau hotărîţi să se bată cu orice preţ cu Caesar, şi să-l angajeze din această cauză cît mai curînd posibil şi pe calea cea mai lesnicioasă. Cato preluă comanda la Dyrrhachion, unde rămase o garnizoană de 18 cohorte, şi la Corcyra, unde rămaseră 300 de corăbii de război. Pompeius şi Scipio, primul urmînd, după toate probabilităţile, Via Egnatia pînă la Pella şi îndreptîndu-se apoi spre sud pe marele drum, al doilea străbătînd trecătorile Olimpului dinspre Haliakmon, se deplasară pe cursul inferior al rîului Peneios, întîlnindu-se la Larissa. Caesar staţiona la sud de această cetate, în cîmpia care se întinde între ţinutul colinar de la Kynoskephalai şi Munţii Othrys, fiind străbătută de Enipeus, afluentul rîului Peneios, pe malul stîng al acestuia, lîngă oraşul Pharsalos; Pompeius îşi ridică tabăra în faţa lui, pe malul drept al lui Enipeus, pe pantele înălţimilor de la Kynoskephalai. Armata lui Pompeius era concentrată în totalitatea ei; Caesar, dimpotrivă, se afla încă în aşteptarea corpului detaşat înainte în Etolia şi Tesalia, staţionat acum în Grecia sub comanda lui Quintus Fufius Calenus, format din aproape două legiuni, şi a celor două legiuni ale lui Cornificius, trimise din Italia pe calea continentală şi care ajunseseră între timp în Iliria. Armata lui Pompeius, alcătuită din 11 legiuni sau 47.000 de soldaţi şi 7.000 de călăreţi, era superioară armatei lui Caesar, pedestrimea fiind mai mare de două ori, iar cavaleria de şapte ori; eforturile şi bătăliile decimaseră trupele lui Caesar în asemenea măsură, încît cele opt legiuni ale sale nu numărau mai mult de 22.000 de soldaţi combatanţi, aşadar nici pe departe jumătatea efectivului obişnuit. Armata victorioasă a lui Pompeius, înzestrată cu o cavalerie imensă şi provizii îndestulătoare, dispunea din abundenţă de alimente, în timp ce trupele lui Caesar se întreţineau cu greu de pe o zi pe alta, sperînd într-o aprovizionare mai bună datorită apropiatei recolte de cereale. Starea de spirit a soldaţilor pompeieni, care se iniţiaseră în război în cursul ultimei campanii şi cîştigaseră încredere în conducătorul lor, era excelentă. Toate circumstanţele militare îi cereau lui Pompeius să nu întîrzie prea mult bătălia decisivă, întrucît el se afla oricum în Tesalia şi în faţa lui Caesar; şi, poate, o pondere mai mare decît acestea o avu în consiliul de război nerăbdarea tipică emigrantului, a mulţimii de ofiţeri şi de însoţitori nobili ai armatei. În urma evenimentelor de la Dyrrhachion, aceşti domni considerau triumful partidului lor drept un fapt împlinit; izbucnise deja o vrajbă vehementă în legătură cu ocuparea pontificatului suprem al lui Caesar şi se trimiseră solii la Roma pentru a închiria case lîngă for în vederea următoarelor alegeri. Cînd Pompeius şovăi la traversarea pîrîului care separa cele două armate şi pe care Caesar, cu armata sa mult inferioară, nu îndrăzni să-l treacă la rîndul său, se produse o mare nemulţumire; se spunea că Pompeius ar întîrzia bătălia numai pentru a-şi prelungi autoritatea asupra atîtor consulari şi pretorieni şi pentru a-şi eterniza rolul de Agamemnon. Pompeius cedă, iar Caesar, care, considerînd că nu se va ajunge la bătălie, tocmai îşi concepuse un plan vizînd ocolirea armatei inamice, fiind gata să plece, în acest scop, spre Skotussa, îşi rîndui, de asemenea, legiunile pentru bătălie atunci cînd îşi dădu seama că pompeienii se pregăteau să o angajeze pe malul lui. În consecinţă, aproape pe acelaşi loc de bătălie unde romanii îşi întemeiaseră dominaţia în Orient cu 150 de ani înainte (I, p. 494) se dădu, la 9 august 706 (48), bătălia de la Pharsalos. Pompeius sprijini aripa dreaptă de Enipeus, Caesar, în faţa lui, pe cea stîngă de terenul accidentat care se întinde în faţa rîului; celelalte două aripi se întinseră în cîmpie, fiind acoperite de ambele părţi de cavalerie şi trupe uşoare. Pompeius intenţiona să-şi menţină pedestrimea în defensivă şi să risipească în schimb cu cavaleria slaba unitate de călăreţi care i se opunea, amestecată, după felul german, cu infanteria uşoară, şi să atace apoi aripa dreaptă a lui Caesar din spate. Pedestrimea sa rezistă cu vitejie primei lovituri a infanteriei inamice şi aici lupta stagnă. Labienus dispersă, la rîndul său, cavaleria inamică după o curajoasă, dar scurtă rezistenţă şi se desfăşură spre stînga pentru a învălui pedestrimea. Caesar, prevăzînd înfrîngerea cavaleriei sale, rînduise în spatele ei, pe flancul ameninţat al aripii drepte, aproximativ 2.000 dintre legionarii săi cei mai buni. Cînd călăreţii inamici, mînîndu-i pe cei al lui Caesar înaintea lor, se apropiară şi ocoliră linia de bătălie, se loviră pe neaşteptate de trupa de elită care avansa neînfricată şi, fiind dezorientaţi pe loc de atacul de infanterie nebănuit şi neobişnuit, părăsiră în goana calului cîmpul de bătaie. Victorioşii legionari îi măcelăriră pe arcaşii rămaşi fără apărare, se îndreptară apoi împotriva aripii stîngi a inamicului şi începură acum, la rîndul lor, învăluirea. Linia a treia a lui Caesar, ţinută pînă atunci în rezervă, trecea concomitent la atac pe întregul front. Nesperata înfrîngere a celei mai bune arme a oştirii pompeiene spori curajul adversarului în aceeaşi măsură în care duse la năruirea celui al armatei şi îndeosebi al generalului ei. Cînd Pompeius, din capul locului neîncrezător în pedestrimea sa, constată fuga cavaleriei, părăsi cîmpul de bătălie imediat, îndreptîndu-se spre tabără, fără a mai aştepta sfîrşitul atacului general ordonat de Caesar. Legiunile sale începură să şovăie şi să se replieze curînd dincolo de pîrîu spre tabără, ceea ce reuşiră numai cu pierderi grele. Ziua era pierdută, în consecinţă, şi căzuseră mulţi soldaţi destoinici; însă, în general, armata era neatinsă şi situaţia lui Pompeius mult mai puţin ameninţătoare decît cea a lui Caesar în urma înfrîngerii de la Dyrrhachion. Dar, în timp ce Caesar învăţase, în cursul sorţilor schimbători, că Fortuna se complace uneori să se sustragă şi favoriţilor săi pentru o scurtă perioadă, pentru a fi biruită din nou datorită perseverenţei, Pompeius o cunoscuse pînă atunci numai ca zeiţa veşnic binevoitoare şi pierdu încrederea în sine şi în divinitate cînd ea îi întoarse spatele; şi în timp ce desperarea genera în grandioasa natură a lui Caesar forţe tot mai puternice, sufletul amărît al lui Pompeius căzu sub aceeaşi presiune în abisul nesfîrşit al umilinţei. Aşa cum odinioară, în timpul războiului cu Sertorius, fusese gata să fugă din faţa inamicului superior, abandonînd magistratura încredinţată (p. 24), la fel acum, cînd văzu cum legiunile se retrag dincoace de pîrîu, el îşi smulse funesta eşarfă de general şi galopă pe drumul cel mai scurt spre mare, pentru a-şi căuta o corabie. Armata sa, descurajată şi rămasă fără conducător – întrucît Scipio, cu toate că fusese recunoscut de către Pompeius drept coleg în comanda supremă, era totuşi numai cu numele un general comandant –, speră să găsească protecţie în spatele valurilor taberei; dar Caesar nu-i acordă nici un răgaz. Rezistenţa dîrză a posturilor romane şi trace a fost înfrîntă cu rapiditate şi masa a fost silită să se retragă în dezordine pe pantele de la Krannon şi Skotussa, la ale căror poale se ridica tabăra. Deplasîndu-se pe aceste coline, ea încercă să ajungă din nou la Larissa; dar trupele lui Caesar, neglijînd atît prada, cît şi oboseala şi înaintînd în cîmpie pe drumuri mai bune, închiseră calea fugarilor; mai mult, cînd, seara tîrziu, pompeienii îşi încetară marşul, urmăritorii lor găsiră resursele necesare pentru a mai săpa un val care le bloca accesul la unicul pîrîu aflat în apropiere. Astfel se sfîrşi ziua de la Pharsalos. Armata inamică nu era doar învinsă, ci nimicită : 15.000 de inamici morţi sau răniţi acopereau cîmpul de bătălie, în timp ce oastea lui Caesar deplîngea numai 200 de oameni; masa rămasă compactă, în continuare, aproximativ 20.000 de soldaţi, depuse armele în dimineaţa care a urmat luptei; numai cîteva cete, în rîndul acestora aflîndu-se, bineînţeles, ofiţerii cei mai distinşi, căutară un loc de refugiu în munţi; dintre cei 11 vulturi inamici, nouă i-au fost predaţi lui Caesar. Acesta, care în ziua bătăliei le reamintise soldaţilor să nu uite concetăţeanul din cauza inamicului, nu trată prizonierii precum Bibulus şi Labienus; dar şi Caesar crezu de cuviinţă că severitatea nu mai putea fi ocolită acum. Soldaţii de rînd au fost înrolaţi în armată, cei din stările superioare au fost pedepsiţi cu amenzi pecuniare sau confiscări de avere; cu puţine excepţii, senatorii şi cavalerii distinşi luaţi prizonieri au fost omorîţi. Timpurile graţierii trecuseră; cu cît războiul civil se prelungea mai mult, cu atît bîntuia mai furios şi mai implacabil.

Se scurse cîtva timp pînă cînd consecinţele zilei de 9 august 706 (48) au putut fi recunoscute în plenitudinea lor. Ceea ce deveni evident de la început a fost trecerea de partea lui Caesar a tuturor celor care luaseră partea partidului învins la Pharsalos, întrucît acesta fusese cel mai puternic; înfrîngerea era atît de decisivă, încît învingătorul a fost înconjurat de toţi cei care nu doreau sau nu trebuiau să lupte pentru o cauză pierdută. Toţi regii, toate popoarele şi oraşele care alcătuiseră pînă atunci clientela lui Pompeius îşi rechemară acum contingentele flotei şi armatei şi refuzau să-i primească pe refugiaţii partidului învins – Egiptul, Cyrene, comunităţile Siriei, Feniciei, Ciliciei şi Asiei Mici, Rhodosul, Atena şi, în general, întregul Orient. Mai mult, regele Pharnakes al Bosforului exagera cu servilismul în asemenea măsură, încît, la vestea bătăliei de la Pharsalos, ocupă nu numai oraşul Phanagoria, declarat independent de către Pompeius cu cîţiva ani în urmă, şi ţinuturile principilor Colchidei confirmaţi de către acesta, dar şi regatul Armenia Mică, pe care Pompeius îl dăruise regelui Deiotarus. Aproape unicele excepţii de la această supunere generală au rămas micul oraş Megara, care acceptă să fie asediat şi cucerit de către Caesar, şi regele Iuba al Numidiei, care se aştepta din partea lui Caesar, deja de multă vreme, la confiscarea regatului său, mai ales după victoria împotriva lui Curio, trebuind aşadar, vrînd-nevrînd, să rămînă fidel partidului învins. Aşa cum comunităţile clientelare se supuseră învingătorului de la Pharsalos, la fel sosiră şi ultimii reprezentanţi ai partidului constituţional, toţi cei care participaseră fără tragere de inimă sau care, precum Marcus Cicero şi alţii de teapa lui, se învîrtiseră în jurul aristocraţiei ca vrăjitoarele necoapte în jurul locului sabatului, pentru a încheia pacea cu noul atotstăpînitor, care acorda petiţionarilor o clemenţă dispreţuitoare, dar cu îngăduinţă şi politeţe. Nucleul partidului învins rămase însă intransigent. Aristocraţia îşi găsise sfîrşitul; dar aristocraţii nu puteau nicidecum să accepte monarhia. Şi cele mai înalte revelaţii ale omenirii sînt trecătoare; religia cîndva adevărată poate deveni o minciună, constituţia cîndva binefăcătoare, blestem; dar însăşi vechea evanghelie îşi mai găseşte credincioşi, iar dacă o asemenea credinţă nu mai poate muta munţii din loc precum credinţa în adevărul viu, ea îşi rămîne fidelă sieşi pînă la apusul ei şi nu părăseşte imperiul celor vii pînă cînd nu a sorbit pe ultimul ei preot şi pe ultimul ei cetăţean, dominaţia asupra lumii întinerite fiind arogată de o nouă seminţie, eliberată de acele fantome ale trecutului şi descompunerii. Aşa s-a întîmplat la Roma. Oricît de profund ar fi fost abisul degenerării în care se prăbuşise guvernarea aristocratică, ea fusese odinioară un măreţ sistem politic; focul sacru, prin care se cucerise Italia şi fusese înfrînt Hannibal, continuă, ce-i drept, tulburat şi amorţit, să pîlpîie în sînul aristocraţiei romane atît timp cît ea a existat şi determina imposibilitatea înţelegerii între bărbaţii vechii guvernări şi noul monarh. Mulţi dintre membrii partidului constituţional se supuseră cel puţin formal şi recunoscură monarhia în măsura în care acceptaseră graţierea din partea lui Caesar şi se retraseră, pe cît posibil, în viaţa particulară; ceea ce, fireşte, nu se întîmplă fără gîndul ascuns de a se păstra astfel pentru o viitoare întorsătură a lucrurilor. Acest pas a fost făcut mai ales de partizanii mai puţin distinşi ai partidului; dar în rîndul acestor bărbaţi ponderaţi se numără şi destoinicul Marcus Marcellus, acelaşi care produsese ruptura cu Caesar (p. 234) şi care se exilă voluntar la Lesbos. În sînul majorităţii veritabilei aristocraţii, pasiunea a fost însă mai puternică decît chibzuita judecată, adăugîndu-se, în cazurile cele mai diferite, bineînţeles şi autoînşelări asupra succesului încă posibil şi îngrijorări din cauza răzbunării inevitabile a învingătorului. Poate că nimeni n-a judecat situaţia cu mai multă luciditate dureroasă şi cu mai puţină frică şi speranţă pentru sine decît Marcus Cato. Fiind pe deplin convins că, după zilele de la Ilerda şi Pharsalos, monarhia va fi inevitabilă şi avînd un caracter destul de puternic pentru a-şi mărturisi şi acest adevăr amar şi a acţiona în consecinţă, el nu ştia pentru moment dacă partidul constituţional mai era îndreptăţit să continue războiul care, cu necesitate, cerea sacrificii pentru o cauză pierdută din partea multora care nu ştiau pentru ce le aduceau. Dar dacă luă hotărîrea să continue lupta nu pentru victorie, ci pentru o prăbuşire mai rapidă şi mai onorabilă, el încercă totuşi, în măsura posibilităţilor, să nu implice în acest război pe nimeni care ar fi putut să supravieţuiască sfîrşitului republicii şi să se conformeze monarhiei. Cît timp republica fusese ameninţată – consideră el –, exista dreptul şi obligaţia de a sili la luptă şi pe cetăţeanul laş şi răuvoitor; dar acum, a constrînge individul să aleagă nimicirea proprie împreună cu republica pierdută ar fi un act lipsit de sens şi crud. Nu numai că nu se opuse plecării tuturor celor care doreau să se întoarcă în Italia, dar cînd cel mai violent dintre violenţii partizani ai partidului, Gnaeus Pompeius Fiul, ceru executarea acestor oameni, îndeosebi a lui Cicero, numai Cato o împiedică în virtutea autorităţii sale morale. Nici Pompeius nu rîvnea pacea. Dacă el ar fi fost un bărbat care ar fi meritat să se găsească în locul unde se găsea, am putea crede că înţelesese faptul că cel care aspiră la coroană nu se mai poate întoarce în matca existenţei comune, nemaiexistînd, în consecinţă, loc pe pămînt pentru acela care eşuase. Însă cu greu Pompeius nutri gînduri măreţe şi, dacă nu cerea o graţiere pe care învingătorul i-ar fi acordat-o probabil din mărinimie, o făcea, mult mai probabil, din meschinărie. Dar el ori nu avu destul curaj să se încredinţeze lui Caesar, ori, potrivit firii sale obscure şi indecise, speranţele începînd să-i renască după ce învinsese prima impresie a catastrofei de la Pharsalos, era hotărît să continue lupta împotriva lui Caesar şi să-şi caute un alt cîmp de bătălie.

Aşadar, oricît de mult s-ar fi străduit Caesar să liniştească, prin înţelepciune şi moderaţie, obida adversarilor săi şi să reducă numărul lor, lupta continuă totuşi necurmat. Dar conducătorii luptaseră aproape cu toţii la Pharsalos; şi cu toate că, cu excepţia lui Lucius Domitius Ahenobarbus, care fusese ucis în timpul fugii, reuşiseră să se salveze cu toţii, ei fuseseră dispersaţi în toate direcţiile, neputînd astfel să stabilească un plan comun pentru continuarea campaniei. Cei mai mulţi dintre ei ajunseră, în parte străbătînd munţii pustii ai Macedoniei şi Iliriei, în parte cu ajutorul flotei, la Corcyra, unde se găsea rezerva comandată de Marcus Cato. Aici, sub preşedinţia acestuia, se ţinu un fel de consiliu de război, la care asistară Metellus Scipio, Titus Labienus, Lucius Afranius, Gnaeus Pompeius Fiul şi alţii; dar atît din cauza absenţei generalului comandant şi a incertitudinii penibile despre soarta sa, cît şi din cauza dezbinării interne a partidului, nu se putu lua nici o hotărîre, fiecare alegînd calea care i se părea mai oportună pentru sine sau pentru cauza comună. Într-adevăr, era deosebit de dificil să se aleagă din mulţimea firelor de paie pe acela care urma să rămînă cel mai mult la suprafaţa apei. Macedonia şi Grecia fuseseră pierdute în urma bătăliei de la Pharsalos. Ce-i drept, Cato menţinu Corcyra cîtva timp pentru partidul constituţional, după ce, la vestea înfrîngerii, evacuase imediat Dyrrhachion, iar Rutilius Lupus, Peloponesul. Pentru moment s-a creat impresia că pompeienii doreau să se apere la Patrae, în Pelopones; dar vestea despre apropierea lui Calenus a fost suficientă pentru a-i alunga de aici. La fel, nu încercară să păstreze Corcyra. După victoriile de la Dyrrhachion, escadrele pompeiene obţinuseră de-a lungul coastei italice şi siciliene, unde fuseseră trimise (p. 278), succese însemnate împotriva porturilor Brundisium, Messana şi Vibo, reuşind, mai ales la Messana, să incendieze întreaga flotă a lui Caesar aflată în pregătire; dar corăbiile care acţionaseră aici, în majoritatea lor din Asia Mică şi Siria, au fost rechemate de către comunităţile lor în urma bătăliei de la Pharsalos, astfel încît expediţia se sfîrşi de la sine. În Asia Mică şi Siria nu staţionau pentru moment trupele nici uneia dintre părţi, cu excepţia armatei bosporane a lui Pharnakes, care, oficial în interesul lui Caesar, ocupase mai multe ţinuturi ale adversarilor acestuia. În Egipt staţiona încă o impunătoare armată romană alcătuită din trupele lăsate aici de către Gabinius (p. 108) şi mărite de atunci prin recrutarea vagabonzilor italici şi tîlharilor cilicieni sau sirieni; dar se înţelege de la sine, fapt confirmat curînd în mod oficial prin rechemarea corăbiilor egiptene, că Alexandria nu avea nicidecum intenţia să rămînă de partea celor învinşi sau chiar să le pună la dispoziţie trupele sale. Perspective ceva mai luminoase li se deschideau învinşilor în Occident. În Hispania, simpatiile pompeiene în rîndul armatei, cît şi în rîndul populaţiei erau atît de puternice, încît Caesar trebui să renunţe din această cauză la atacul plănuit să se declanşeze de aici împotriva Africii şi încît izbucnirea unei insurecţii păru inevitabilă odată cu sosirea în peninsulă a unui conducător renumit. În Africa, coaliţia sau mai degrabă veritabilul potentat de aici, regele Iuba al Numidiei, se înarmase nestingherit începînd cu toamna anului 705 (49). Aşadar, în timp ce întregul Orient fusese pierdut de coaliţie în urma bătăliei de la Pharsalos, ea putea, dimpotrivă, să continue războiul în mod onorabil, probabil în Hispania, dar mult mai sigur în Africa, întrucît acceptarea ajutorului regelui Numidiei, de mult supus comunităţii romane, împotriva concetăţenilor revoluţionari era pentru un roman într-adevăr o umilire penibilă, dar nicidecum o crimă de înaltă trădare. Fireşte, cel care nu mai recunoştea în această luptă a desperării nici legea şi nici onoarea, declarîndu-se astfel în afara legii, putea declanşa şi lupta de bandiţi sau, aliindu-se cu statele vecine independente, putea atrage inamicul din afară în conflictul intern sau, în fine, purtînd monarhia pe buze, se putea folosi de pumnalul asasinului pentru restaurarea republicii legitime. Faptul că cei învinşi se dezangajară şi se deziseră de noua monarhie era cel puţin expresia cea mai firească şi, în consecinţă, cea mai corectă a situaţiei lor desperate. În trecutul cel mai îndepărtat, muntele şi, înainte de toate, marea au fost atît sălaşul tuturor fărădelegilor, cît şi cel al mizeriei insuportabile şi al dreptăţii oprimate; pompeienii şi republicanii erau interesaţi să organizeze în munţi şi pe mare un război dîrz împotriva monarhiei lui Caesar care îi excludea şi, îndeosebi, erau interesaţi în adoptarea pirateriei pe o scară mai largă, în forme mai riguroase şi cu ţeluri mai precise. Chiar şi după rechemarea escadrelor venite din Orient, ei dispuneau încă de o flotă proprie apreciabilă, în timp ce Caesar era, practic, lipsit în continuare de corăbii de război; legăturile lor cu dalmaţii, care se răzvrătiseră în propriul interes împotriva lui Caesar (p. 267), stăpînirea lor asupra celor mai importante mări şi porturi, ofereau pentru războiul maritim, mai ales dacă era dus la scară redusă, cele mai avantajoase posibilităţi. Aşa cum hăituirea democraţilor de către Sulla se sfîrşise odinioară cu răscoala sertoriană, la început o luptă de piraţi, apoi de bandiţi, pentru a se încheia în cele din urmă cu un război serios, la fel se putea naşte pe marea încă nesupusă o comunitate independentă de monarhia lui Caesar, aptă s-o înfrunte, dacă în sînul aristocraţiei catoniene sau în rîndul partizanilor lui Pompeius se găsea atîta suflet şi înflăcărare ca în democraţia mariană şi mai ales dacă se găsea un autentic rege al mărilor. O dezaprobare mult mai aspră din toate punctele de vedere merită ideea atragerii unui stat vecin independent în vîltoarea războiului civil, producîndu-se cu ajutorul lui o contrarevoluţie; legea şi conştiinţa îl condamnă pe dezertor mai drastic decît pe hoţ, iar banda de tîlhari victorioasă regăseşte mai uşor calea spre o comunitate liberă şi disciplinată decît emigraţia readusă în patrie de către inamicul ţării. De altfel, nu era probabil ca partidul învins să reuşească pe această cale impunerea restauraţiei. Unicul stat care ar fi putut să-i acorde sprijin era cel al parţilor; însuşirea unei cauze străine din partea acestuia trebuia să fie, cel puţin, pusă la îndoială şi era foarte improbabil că el va reuşi să se impună în faţa lui Caesar. Timpul conspiraţiilor republicane nu sosise încă.

Aşadar, în timp ce rămăşiţele partidului învins erau dezorientate de soartă şi chiar cei decişi să continue lupta nu ştiau nici cum o vor face, nici unde, Caesar, hotărîndu-se şi acţionînd ca întotdeauna cu rapiditate, lăsase totul la o parte pentru a-l urmări pe Pompeius, singurul dintre adversarii săi pe care îl stima ca ofiţer şi a cărui capturare ar fi paralizat probabil una şi poate cea mai periculoasă parte a adversarilor săi. Cu puţini însoţitori, el traversă Helespontul – unica sa corabie întîlni aici o flotilă, aflată în drum spre Marea Neagră şi captură întregul echipaj, parcă înmărmurit de vestea bătăliei de la Pharsalos – şi, imediat după luarea măsurilor strict necesare, se grăbi în urmărirea lui Pompeius în Orient. Acesta se deplasase de pe cîmpul de bătălie de la Pharsalos la Lesbos, de unde îşi luase soţia şi pe al doilea fiu, Sextus, şi, ocolind Asia Mică, navigase mai departe pînă la coastele Ciliciei, iar de aici în Cipru. El ar fi putut să ajungă la camarazii săi de partid din Corcyra sau din Africa, dar repulsia faţă de aliaţii săi aristocraţi, gîndul la primirea care-l aştepta acolo în urma zilei de la Pharsalos şi îndeosebi în urma fugii sale ruşinoase par să-l fi determinat să-şi aleagă o cale proprie şi să se aşeze mai degrabă sub protecţia regelui part decît sub cea a lui Cato. În timp ce era ocupat să strîngă bani de la arendaşii de impozite şi comercianţii romani şi să înarmeze o hoardă de 2.000 de sclavi, află că Antiohia s-ar fi declarat de partea lui Caesar, calea spre parţi fiindu-i astfel închisă. Atunci îşi modifică planul şi ridică velele către Egipt, unde serveau o mulţime dintre soldaţii săi vechi şi unde poziţia şi bogatele resurse ale ţării îi ofereau timpul necesar şi posibilitatea reorganizării războiului. În Egipt, după moartea lui Ptolemaios Auletes (mai 703, 51), copiii săi, Cleopatra, avînd în jur de 16 ani, şi Ptolemaios Dionysos, de 10 ani, urcaseră, conform voinţei tatălui lor, în comun şi ca soţi, pe tron; curînd însă, fratele sau mai degrabă tutorele acestuia, Potheinos, o alungă pe soră din regat, silind-o să-şi caute refugiu în Siria, de unde făcea pregătiri pentru a se reîntoarce în regatul strămoşesc. Ptolemaios şi Potheinos staţionau cu întreaga armată egipteană la Pelusion pentru a proteja graniţa de răsărit cînd Pompeius ancoră în faţa promontoriului casian şi trimise soli regelui pentru a-i permite debarcarea. Curtea egipteană, informată deja despre catastrofa de la Pharsalos, era gata să-l refuze; însă majordomul regelui, Theodotos, arată că în cazul acesta Pompeius va face probabil uz de legăturile sale în armata egipteană pentru a provoca o răzmeriţă; că ar fi mai sigur şi preferabil, şi din considerente faţă de Caesar, dacă s-ar folosi ocazia pentru înlăturarea lui Pompeius. Asemenea raţionamente politice îşi ating aproape întotdeauna scopul în cazul oamenilor de stat ai lumii elene. Generalul trupelor regale, Achillas, şi unii dintre vechii soldaţi ai lui Pompeius acostară cu o barcă de corabia lui Pompeius, îl invitară să vină la rege şi, pretextînd că apele ar fi puţin adînci, îl sfătuiră să folosească ambarcaţiunea lor. Coborînd pe ţărm, tribunul militar Lucius Septimius îl străpunse din spate sub privirile soţiei şi fiului său, care trebuiră să asiste de pe corabie fără posibilitatea de a se salva sau de a se răzbuna (28 septembrie 706, 48). În aceeaşi zi în care, cu 13 ani înainte, intrase în capitală triumfînd asupra lui Mithridates (p. 104), sfîrşi, pe o dună pustie a inospitalierei coaste a promontoriului casian, de mîna unuia dintre veteranii săi, bărbatul care se numise timp de o generaţie „cel Mare” şi care stăpînise Roma ani la rînd. A fost un bun ofiţer, dar unul înzestrat cu modeste calităţi ale spiritului şi inimii; timp de 30 de ani, cu o perseverenţă demonică, soarta i-a permis să soluţioneze fără eforturi toate misiunile strălucite, i-a permis să rupă toţi laurii plantaţi şi îngrijiţi de alţii, i-a prezentat toate condiţiile pentru dobîndirea puterii supreme numai pentru a zămisli un exemplu al măreţiei false, neegalat în istorie. Dintre toate rolurile deplorabile, nu există altul mai deplorabil decît a fi considerat superior propriei condiţii; şi este soarta monarhiei – întrucît abia dacă la o mie de ani se naşte din rîndul poporului unul care nu numai că se numeşte, dar chiar este rege – dacă această condiţie deplorabilă i se atribuie obligatoriu. Dacă această neconcordanţă între a părea şi a fi nu s-a reliefat poate niciodată mai frapant decît în cazul lui Pompeius, atunci cugetarea pătrunzătoare trebuie să ia aminte la faptul că, într-un anumit sens, el deschide şirul monarhilor romani. Cînd Caesar, urmărindu-l pe Pompeius, sosi în rada portului din Alexandria, totul se sfîrşise deja. El se întoarse îngrozit cînd ucigaşul se apropie de corabie cu capul bărbatului care fusese ginerele său şi, ani îndelungaţi, coleg la guvernare, el venind în Egipt pentru a-l captura viu. Răspunsul la întrebarea cum ar fi procedat Caesar cu Pompeius luat prizonier a fost şters de pumnalul asasinului grăbit; dar dacă compasiunea umană, care mai găsea suficient spaţiu în sufletul mare al lui Caesar, îi impunea cruţarea prietenului de odinioară, interesul său impunea neutralizarea acestuia pe o altă cale decît cea a călăului. Pompeius fusese timp de 20 de ani stăpînul recunoscut al Romei: o dominaţie atît de profund înrădăcinată nu piere odată cu moartea stăpînului. Moartea lui Pompeius nu dizolvă partidul pompeienilor, ci îi conferi în locul capului bătrîn, incapabil şi uzat, prin cei doi fii ai săi, Gnaeus şi Sextus, doi conducători tineri şi energici, al doilea fiind chiar o capacitate incontestabilă. Monarhiei ereditare nou-întemeiate i se ataşă imediat, ca un parazit, răul ereditar al pretendenţilor şi era foarte discutabil dacă Caesar nu pierdea cu această schimbare de persoane mai mult decît cîştiga.

Însă în Egipt, Caesar nu mai avea altceva de făcut, romani şi egipteni fiind convinşi că el se va îmbarca imediat şi că va începe supunerea Africii şi imensa operă de organizare care îl aştepta în urma victoriei. Dar Caesar, fidel obiceiului său de a reglementa definitiv, imediat şi în persoană relaţiile întinsului regat, el aflîndu-se oricum în interiorul graniţelor sale şi ferm convins că nu va întîmpina vreo opoziţie nici din partea garnizoanei romane, nici din partea Curţii, trecînd pe deasupra printr-o acută criză pecuniară, debarcă la Alexandria cu cele două legiuni care îl însoţeau şi care se împuţinaseră la 3.200 de soldaţi şi 800 de călăreţi celţi şi germani. El se încartirui în cetatea regală şi trecu la strîngerea sumelor necesare şi la reglementarea succesiunii egiptene, fără a se sinchisi de observaţia naivă a lui Potheinos potrivit cărora Caesar nu trebuia să uite, din cauza acestor fleacuri, de propriile afaceri, atît de importante. Faţă de egipteni el procedă, de altfel, corect şi chiar îngăduitor. Cu toate că sprijinul pe care îl acordaseră lui Pompeius îl îndreptăţea să pretindă o contribuţie de război, ţara epuizată a fost totuşi scutită de aceasta şi, renunţînd la restul sumei stipulate în anul 695 (59) (p. 107), care fusese achitată doar pe jumătate, ceru achitarea a numai 10.000.000 de denari (3.000.000 de taleri). Fratele şi sora aflaţi în război primiră ordin să renunţe imediat la ostilităţi, amîndoi fiind invitaţi să vină în faţa arbitrului pentru cercetarea şi rezolvarea discordiei. Aceştia se supuseră; tînărul rege se găsea deja în cetate, iar Cleopatra sosi curînd. Conform testamentului lui Auletes, Caesar acordă regatul Egiptului celor doi soţi fraţi, Cleopatra şi Ptolemaios Dionysos, şi, fără a fi îndemnat la aceasta, casă confiscarea regatului cipriot (p. 107), ordonată înainte, şi încredinţă Ciprul copiilor mai tineri ai lui Auletes, Arsinoe şi Ptolemaios cel Tînăr, ca o succesiune egipteană a celor născuţi mai tîrziu. Dar în secret se pregătea o furtună. Alexandria era un oraş cosmopolit precum Roma, egalînd capitala italică în privinţa numărului de locuitori, dar fiindu-i mult superioară în privinţa energicului spirit mercantil, talentului meşteşugăresc şi simţului pentru ştiinţă şi artă; în rîndul cetăţenilor domnea un neadormit sentiment de mîndrie naţională şi, chiar dacă nu un simţ politic, cel puţin un spirit agitat care determina izbucnirea scandalurilor de stradă cu aceeaşi regularitate şi neastîmpăr ca în cazul celor din Parisul zilelor noastre. Ne putem imagina sentimentele lor cînd văzură cum generalul roman se desfăşura în reşedinţa Lagizilor, regii lor primind dreptatea în faţa tribunalului său. Potheinos şi tînărul rege, amîndoi, bineînţeles, nemulţumiţi atît de evocarea peremptorie a unor datorii vechi, cît şi de intervenţia în conflictul dinastic care putea găsi (şi-şi găsi) numai o rezolvare în favoarea Cleopatrei, trimiseră cu ostentaţie tezaurele templelor şi vesela de aur a regelui pentru baterea monedelor, cu scopul de a satisface pretenţiile romane; cu o îndîrjire crescîndă, egiptenii pioşi, superstiţioşi, care se bucurau de splendoarea mult lăudată a Curţii ca de o proprietate personală, văzură pereţii despuiaţi ai templelor lor şi paharele de lemn de pe masa regelui lor. Armata de ocupaţie romană, deznaţionalizată profund din cauza staţionării îndelungate în Egipt şi a multiplelor căsătorii dintre soldaţii romani şi fetele egiptene, numărînd în plus o mulţime de soldaţi vechi ai lui Pompeius şi criminali italici şi sclavi, se depărtă de Caesar, la al cărui ordin trebuise să înceteze acţiunea de la graniţa siriană, şi de grupul orgolioşilor săi legionari. Răzmeriţa pricinuită de debarcare, cînd mulţimea văzu cum securile romane sînt purtate în vechea cetate regală, şi numeroasele asasinate comise în oraş împotriva soldaţilor săi îl lămuriseră pe Caesar de imensul pericol în care se aflau el şi puţinii săi oameni în faţa acestei mulţimi îndîrjite. Dar din cauza vînturilor de nord-vest care predominau în acest anotimp, întoarcerea era dificilă, şi o tentativă de îmbarcare ar fi putut deveni cu uşurinţă semnalul declanşării insurecţiei; în general, nu era caracteristic pentru Caesar să se retragă fără să fi obţinut cele dorite. El chemă aşadar întăriri din Asia, dar pînă la sosirea acestora, manifestă în public cea mai mare siguranţă. Niciodată distracţiile din tabăra sa n-au fost mai frecvente decît în timpul acestui popas alexandrin; iar dacă frumoasa şi spirituala Cleopatra nu se zgîrci cu farmecele ei şi cu atît mai puţin faţă de judecătorul ei, se părea că şi Caesar aprecia, dintre toate victoriile sale, cel mai mult pe cele obţinute asupra femeilor frumoase. Era un prolog foarte vesel pentru scene deosebit de serioase. Sub conducerea lui Achillas şi, precum s-a văzut mai tîrziu, la porunca secretă a regelui şi a tutorelui său, armata romană de ocupaţie staţionată în Egipt apăru pe neaşteptate la Alexandria; îndată ce locuitorii constatară că ea venise pentru a-l ataca pe Caesar, ei făcură cauză comună cu aceasta. Cu o prezenţă de spirit care justifică într-o anumită măsură bravura sa din trecut, Caesar îşi concentră în grabă detaşamentele dispersate, îl arestă pe rege şi pe miniştrii săi, se fortifică în cetatea regală şi în teatrul învecinat, ordonă ca flota de război ancorată în faţa teatrului să fie incendiată, întrucît nu mai avea timp s-o salveze, şi ca insula Pharos, care domina portul, să fie ocupată cu ajutorul unor bărci. Astfel se crease cel puţin o poziţie defensivă limitată şi se păstrase posibilitatea aducerii proviziilor şi întăririlor. Concomitent, comandanţii Asiei Mici, ca şi ţinuturile supuse mai apropiate, sirienii, nabateii, cretanii şi rodienii primiră ordin să trimită în grabă trupe şi corăbii în Egipt. Insurecţia, în fruntea căreia se situase prinţesa Arsinoe şi confidentul acesteia, eunucul Ganymedes, se răspîndi însă nestingherită în întregul Egipt şi în cea mai mare parte a capitalei, pe ale cărei străzi se desfăşurau zilnic lupte, în cursul lor nici Caesar nereuşind să se angajeze pe un teren mai larg şi să ajungă pînă la lacul de apă dulce de la Marea, situat în spatele oraşului, unde s-ar fi putut aproviziona cu apă şi cu furaje, nici alexandrinii să-i înfrîngă pe cei asediaţi şi să-i păgubească de orice sursă de apă potabilă; căci, atunci cînd canalele Nilului din cartierul lui Caesar au fost inundate cu apă marină, se găsi pe neaşteptate apă potabilă în fîntînile săpate lîngă ţărm.

Întrucît Caesar nu a putut fi învins dinspre partea continentală, eforturile asediatorilor urmăreau nimicirea flotei sale şi întreruperea legăturilor cu marea, de unde era aprovizionat. Insula Farului şi digul care realiza legătura acesteia cu continentul împărţeau portul într-o jumătate occidentală şi una orientală, care comunicau între ele prin două deschizături în arcadă realizate în dig. Caesar stăpînea insula şi portul de est, în timp ce digul şi portul de vest se aflau în stăpînirea cetăţenilor; întrucît flota alexandrină fusese incendiată, corăbiile sale puteau să circule în voie. Alexandrinii, după ce încercaseră în zadar să introducă plute incendiare din portul de vest în cel de est, construiră o mică escadră din resturile arsenalului lor şi baricadară calea corăbiilor lui Caesar cînd acestea escortară în port o flotă de transport care aducea o legiune din Asia Mică; dar neîntrecuţii corăbieri rodieni ai lui Caesar rămaseră stăpîni pe situaţie. La puţin timp după aceea, cetăţenii ocupară Insula Farului şi blocară de aici îngusta şi stîncoasa ieşire a portului răsăritean pentru corăbii mai mari; astfel, flota lui Caesar era nevoită să staţioneze în rada deschisă din faţa portului de est, comunicaţiile sale cu marea fiind serios periclitate. Flota lui Caesar, atacată în rada aceea în repetate rînduri de forţa navală maritimă superioară, nu putea nici să evite lupta inegală, întrucît pierderea Insulei Farului îi închidea portul interior, nici să caute scăparea prin fugă, întrucît pierderea radei i-ar fi tăiat toate posibilităţile de comunicare pe mare. Cu toate că vitejii legionari, sprijiniţi şi de abilitatea marinarilor rodieni, deciseră pînă acum bătăliile întotdeauna pentru romani, alexandrinii îşi sporiră totuşi flota cu o perseverenţă neobosită; asediaţii trebuiau să accepte lupta oricînd era cerută de asediatori, iar dacă cei dintîi ar fi pierdut o singură dată, Caesar ar fi fost încercuit în întregime şi, cu siguranţă, pierdut. Vrînd-nevrînd, se impunea cu necesitate o tentativă de recîştigare a Insulei Farului. Atacul dublu, lansat dinspre port de bărci şi dinspre mare de corăbiile de război, aduse nu numai insula, dar şi partea inferioară a digului în mîinile lui Caesar. El opri înaintarea abia la a doua deschidere a digului şi ordonă ca acesta să fie blocat aici, spre oraş, cu un val transversal. Dar, în timp ce aici, în jurul geniştilor, se dezlănţui o luptă aprigă, trupele romane lăsaseră descoperită partea inferioară a digului care făcea legătura cu insula; pe neaşteptate, aici debarcă un detaşament de egipteni, care atacă soldaţii şi marinarii înghesuiţi pe dig lîngă val şi alungă întreaga masă într-o dezordine cumplită în mare. O parte a fost salvată de corăbiile romane; cei mai mulţi se înecară. Aproximativ 400 de soldaţi şi o parte şi mai însemnată a echipajului flotei deveniră victimele acestei zile; însuşi generalul, care-şi legase soarta de cea a oamenilor săi, trebuise să se salveze pe o corabie, iar cînd aceasta se scufundă din cauza supraîncărcării, el scăpă înnotînd spre alta. Dar oricît de dureroasă ar fi fost pierderea suferită, ea era răsplătită pe deplin de redobîndirea Insulei Farului, care rămase în stăpînirea lui Caesar împreună cu digul, pînă la prima deschizătură. În sfîrşit, sosi mult-aşteptatul ajutor, Mithridates al Pergamului, un războinic competent din şcoala lui Mithridates Eupator, al cărui fiu natural era, sau cel puţin aşa pretindea, aducînd pe uscat o armată pestriţă din Siria: ityreii principelui Libanului (p. 93), beduinii lui Iamblichos, fiul lui Sampsikeramos (p. 93), evreii, sub conducerea lui Antipatros, în general contingentele micilor principi şi ale comunităţilor Ciliciei şi Siriei. De la Pelusion, pe care Mithridates îl ocupă în ziua sosirii sale, el alese, pentru a evita terenul accidentat al deltei şi pentru a traversa Nilul înainte de despărţirea sa, marele drum spre Memphis, trupele sale primind un sprijin frăţesc din partea evreilor stabiliţi în număr mare îndeosebi în această parte a Egiptului. Egiptenii, avîndu-l acum în fruntea lor pe tînărul rege Ptolemaios, pe care Caesar îl eliberase în speranţa deşartă că insurecţia ar putea fi astfel liniştită, trimiseră o armată pe Nil pentru a-l reţine pe Mithridates pe malul de răsărit. Aceasta întîlni inamicul într-adevăr dincolo de Memphis, la aşa-numita „Tabără a evreilor”, între Onion şi Heliopolis; dar Mithridates, obişnuit să manevreze şi să ridice tabăra după obiceiul roman, reuşi totuşi, în urma unor bătălii norocoase, să cîştige la Memphis malul celălalt. Pe de altă parte, de îndată ce află de sosirea armatei de despresurare, Caesar porni cu o parte din trupele sale, pe corăbii, spre extremitatea lacului de la Marea la vest de Alexandria şi, ocolindu-l, îşi continuă marşul de-a lungul Nilului către Mithridates, care urcă de-a lungul fluviului. Joncţiunea avu loc fără ca inamicul să fi încercat s-o împiedice. Caesar înaintă apoi în deltă, unde se retrăsese regele, împrăştie avangarda egipteană cu un singur asalt şi, în ciuda canalului adînc care se afla în faţa frontului ei, pregăti imediat şi cucerirea taberei egiptene. Ea se găsea la poalele unei înălţimi, între Nil, de care era despărţită numai de o potecă îngustă, şi nişte mlaştini greu accesibile. Caesar dădu ordin ca tabăra să fie asaltată concomitent din faţă şi din flanc de pe poteca respectivă şi ca un al treilea detaşament să escaladeze înălţimile din spatele taberei. Victoria a fost desăvîrşită, tabăra cucerită, iar egiptenii care nu căzuseră sub săbiile inamice se înecară în timpul tentativei de a ajunge la flota Nilului. Cu una dintre bărcile care s-au scufundat din cauza greutăţii dispăru şi tînărul rege în valurile fluviului. De pe cîmpul de bătălie, Caesar se îndreptă în fruntea cavaleriei sale de pe partea continentală de-a dreptul spre capitala ocupată de egipteni. Inamicii îl primiră în veşminte de doliu, purtînd imaginile zeilor lor şi implorînd pacea; ai săi, văzîndu-l că se întoarce ca învingător din direcţia opusă celei în care plecase, îl întîmpinară cu o bucurie neţărmurită. Destinul oraşului, care îndrăznise să se amestece în planurile stăpînului lumii şi care aproape că provocase prăbuşirea acestuia, se afla în mîinile lui Caesar; dar el era un regent desăvîrşit, fiind insensibil la asemenea ofense, şi procedă cu alexandrinii aşa cum procedase şi cu masalioţii. Caesar, reliefînd grava pustiire a oraşului care pierduse, cu ocazia incendiului flotei, hambarele de grîu, faimoasa lui bibliotecă şi alte edificii publice importante, îi îndemnă pe locuitori să se dedice de acum cu asiduitate numai artelor păcii şi să-şi vindece rănile pe care singuri şi le cauzaseră. În rest, el se mulţumi să acorde evreilor stabiliţi la Alexandria aceleaşi drepturi de care se bucurase populaţia urbană grecească şi să înlocuiască armata de ocupaţie romană, care ascultase pînă atunci cel puţin nominal de regii Egiptului, cu o garnizoană romană propriu-zisă, constînd din două legiuni care fuseseră asediate aici şi alta venită mai tîrziu din Siria, comandată de un ofiţer pe care îl numi el însuşi. Această funcţie de încredere a fost acordată intenţionat unui bărbat a cărui origine îl împiedica să abuzeze de ea: Rufio, un soldat destoinic, dar fiul unui libert. Guvernarea Egiptului sub suzeranitate romană a fost dăruită Cleopatrei şi fratelui ei mai tînăr Ptolemaios; prinţesa Arsinoe a fost dusă în Italia, pentru a nu le oferi egiptenilor, după cutuma orientală, pe cît de devotaţi dinastiei, pe atît de indiferenţi faţă de dinastişti, un nou pretext pentru insurecţii; Ciprul deveni iarăşi parte integrantă a provinciei romane Cilicia.

Această răscoală alexandrină, oricît de minoră ar fi fost în sine şi oricît de puţin se lega, de fapt, de evenimentele de importanţă universală care se desfăşurau concomitent în statul roman, interveni totuşi în cursul acestora, întrucît îl siliseră pe bărbatul care însemna totul şi fără de care nu putea să înainteze şi nu putea să fie soluţionat nimic, din octombrie 706 (48) pînă în martie 707 (47), să renunţe temporar la sarcinile sale propriu-zise, pentru a lupta împotriva unei plebe urbane împreună cu evrei şi beduini. Consecinţele guvernării personale începeau să fie resimţite. Monarhia se instalase, dar pretutindeni domina haosul cel mai înspăimîntător şi monarhul nu era prezent. Asemenea pompeienilor, şi tabăra lui Caesar era, pentru moment, lipsită de conducător; peste tot decidea capacitatea ofiţerilor şi, înainte de toate, hazardul.

La plecarea lui Caesar în Egipt nu se afla nici un inamic în Asia Mică. Dar guvernatorul de aici, destoinicul Gnaeus Domitius Calvinus, primise ordin să-i confişte regelui Pharnakes teritoriile pe care acesta le luase aliaţilor lui Pompeius fără să fi fost însărcinat cu aceasta, iar întrucît acesta, un despot încăpăţînat şi orgolios precum tatăl său, refuză cu îndărătnicie să evacueze Armenia Mică, nu rămase altă soluţie decît intervenţia militară. Dintre cele trei legiuni alcătuite din prizonierii de război de la Pharsalos, Calvinus trebuise să trimită două în Egipt; el remedie situaţia prin alcătuirea unei legiuni din romanii stabiliţi în Pont şi două legiuni ale lui Deiotarus, exersate conform modelului roman, şi pătrunse în Armenia Mică. Armata bosporană, încercată în numeroasele lupte cu locuitorii de pe ţărmul Mării Negre, se dovedi a fi mai destoinică decît a sa. În bătălia de la Nikopolis, contingentul pontic al lui Calvinus a fost măcelărit, iar legiunile galate o luară la sănătoasa, o singură veche legiune a romanilor reuşind să scape cu pierderi acceptabile. În loc să cucerească Armenia Mică, Calvinus nu a putut să-l împiedice pe Pharnakes nici măcar să reocupe „statele sale ereditare” pontice şi să-şi reverse toanele de sultan asupra nefericiţilor amiseni (iarna anilor 706/707, 48/47). Cînd Caesar sosi personal în Asia Mică şi-i transmise că serviciul pe care Pharnakes i-l făcuse lui personal, neacordîndu-i ajutor lui Pompeius, nu poate fi luat în considerare în schimbul pagubelor provocate imperiului şi că, înainte de orice tratative, ar trebui să evacueze provincia Pont şi să retrocedeze bunurile furate, el declară că se va conforma; dar, ştiind prea bine că afacerile urgentau plecarea lui Caesar în Occident, nu luă nici o măsură serioasă în vederea evacuării. El nu ştia că Caesar ducea la bun sfîrşit ceea ce începea. Fără a mai trata, Caesar luă legiunea adusă din Alexandria şi trupele lui Calvinus şi Deiotarus şi se îndreptă împotriva taberei lui Pharnakes de la Ziela. Cînd bosporanii sesizară apropierea lui, traversară cutezător adînca vale care le apăra frontul şi asaltară colina pe care se aşezaseră romanii. Soldaţii lui Caesar erau încă preocupaţi cu ridicarea taberei şi, pentru moment, rîndurile lor şovăiră; dar veteranii încercaţi în război se adunară în grabă şi dădură semnalul pentru atacul general şi victoria deplină (2 august 707, 47). Expediţia se sfîrşise în cinci zile – acum, cînd fiecare oră era preţioasă, faptul constituia o întorsătură nepreţuit de norocoasă. Caesar încredinţă urmărirea regelui, care se refugiase prin Sinope spre patrie, fratelui nelegitim al lui Pharnakes, viteazului Mithridates al Pergamului, care, drept recompensă pentru serviciile aduse în Egipt, primi coroana bosporană. În rest, afacerile siriene şi ale Asiei Mici au fost soluţionate în mod paşnic; propriii aliaţi au fost recompensaţi cu dărnicie, cei ai lui Pompeius, fie au plătit amenzi, fie au fost avertizaţi. Numai cel mai puternic dintre clienţii lui Pompeius, Deiotarus, a fost limitat din nou la teritoriul său ereditar, cantonul tolistobogilor. Regele Ariobarzanes al Cappadociei primi Armenia Mică în locul acestuia, iar noul rege al Bosforului, care descindea pe linie paternă din dinastiile pontice, iar pe linie maternă dintr-o dinastie galată, obţinu principatul trocmerilor uzurpat de către Deiotarus.

În timpul prezenţei lui Caesar în Egipt se petrecură şi în Iliria evenimente însemnate. Coasta dalmatică era de secole un călcîi al lui Ahile al stăpînirii romane; din timpul guvernării lui Caesar, locuitorii se aflau deja într-o ostilitate declarată faţă de acesta; în interiorul ţării se stabiliseră pompeienii dispersaţi în urma războiului tesalian. Dar cu ajutorul legiunilor venite din Italia, Quintus Cornificius îi ţinuse în frîu atît pe indigeni, cît şi pe refugiaţi şi reuşise să facă faţă şi problemei atît de spinoase a aprovizionării trupelor în aceste regiuni neospitaliere. Chiar şi atunci cînd destoinicul Marcus Octavius, învingătorul de la Curicta (p. 266), apăru cu o parte a flotei pompeiene în apele acestea, pentru a conduce aici războiul pe mare şi pe uscat împotriva lui Caesar, Cornificius, bazîndu-se pe corăbiile şi portul iadestinilor (Zara), nu numai că reuşi să se menţină, dar cîştigă chiar mai multe bătălii navale norocoase împotriva flotei inamice. Cînd noul guvernator al Iliriei, Aulus Gabinius, rechemat de Caesar din exil (p. 215), sosi în timpul iernii 706/707 (48/47) cu 15 cohorte şi 3.000 de călăreţi pe cale terestră în Iliria, sistemul conducerii războiului se modifică. În loc să se limiteze, asemenea predecesorului său, la războiul de hărţuială, temerarul şi energicul bărbat întreprinse, în ciuda anotimpului aspru, o expediţie în munţi cu întreaga sa forţă armată. Însă timpul nefavorabil, dificultăţile de aprovizionare şi rezistenţa curajoasă a dalmaţilor slăbiră armata. Gabinius trebui să se retragă, timp în care a fost atacat de către dalmaţi şi înfrînt în mod ruşinos, ajungînd greu, cu slabele resturi ale armatei sale impunătoare, la Salonae, unde muri curînd. În consecinţă, cele mai multe oraşe maritime ale Iliriei se predară flotei lui Octavius, cele care i-au rămas fidele lui Caesar, precum Salonae şi Epidauros (Ragusa Vecchia), au fost asaltate atît de vehement de pe mare de flotă, iar de pe uscat de barbari, încît se părea că predarea şi capitularea resturilor armatei închise la Salonae nu mai puteau dura mult timp. Atunci, comandantul depozitului de la Brundisium, energicul Publius Vatinius, dădu ordin ca, în lipsa corăbiilor de război, să fie echipate bărci normale cu rostre şi cu soldaţi eliberaţi din infirmerii, iar cu această flotă de război improvizată, o angajă pe cea octaviană, cu mult superioară, lîngă insula Tauris (Torcola, între Lesina şi Curzola), într-o bătălie în care vitejia comandantului şi a soldaţilor-marinari înlocui, ca de atîtea alte ori, lipsa corăbiilor, trupele lui Caesar dobîndind o victorie strălucită. Marcus Octavius părăsi apele acestea şi se îndreptă spre Africa (primăvara 707, 47); dalmaţii, ce-i drept, se apărară încă ani la rînd cu o mare dîrzenie, dar acesta nu era decît un război local de munte. Cînd Caesar se reîntoarse din Egipt, locotenentul său hotărît înlăturase deja pericolul iminent din Iliria.

Cu atît mai gravă era situaţia în Africa, unde partidul constituţional dominase neîngrădit de la începutul războiului civil, puterea lui sporind continuu. Pînă la bătălia de la Pharsalos, guvernarea fusese deţinută de fapt de regele Iuba; el îl învinsese pe Curio, iar forţa armatei sălăşluia în călăreţii săi agili şi nenumăraţii arcaşi; alături de el, guvernatorul pompeian Varus deţinea un rol atît de subordonat, încît chiar şi acei soldaţi ai lui Curio care i se predaseră lui trebuiseră să fie remişi regelui, el fiind silit să asiste pasiv la executarea sau deportarea lor în interiorul Numidiei. Cu excepţia lui Pompeius, nici un bărbat distins al partidului învins nu se gîndea la o fugă în regatul parţilor. La fel, nu se întreprinse nici o încercare de a menţine marea cu forţe unite; războiul lui Marcus Octavius în apele ilirice a fost un eveniment izolat şi lipsit de un succes durabil. Majoritatea republicanilor, ca şi a pompeienilor, se orientase spre Africa, unicul loc unde mai era posibilă o luptă onorabilă şi constituţională împotriva uzurpatorului. Acolo se întruniră treptat resturile armatei dispersate la Pharsalos, trupele de garnizoană de la Dyrrhachion, Corcyra şi din Pelopones, rămăşiţele flotei ilirice; acolo sosiră al doilea general comandant Metellus Scipio, cei doi fii ai lui Pompeius, Gnaeus şi Sextus, şeful politic al republicanilor, Marcus Cato, destoinicii ofiţeri Labienus, Afranius, Petreius, Octavius şi alţii. Dacă puterile emigraţiei scăzuseră, sporise în schimb fanatismul ei. Nu numai că se persevera în uciderea prizonierilor şi chiar a parlamentarilor lui Caesar, dar regele Iuba, la care îndîrjirea omului de partid se contopise cu mînia africanului semibarbar, susţinea ca în fiecare comunitate bănuită de a nutri simpatii faţă de inamic să fie exterminaţi cetăţenii, iar oraşul să fie incendiat; împotriva unor localităţi, ca, de exemplu, nefericita Vaga de lîngă Hadrumetum, el a pus această teorie în practică. Mai mult, faptul că însăşi reşedinţa provinciei înfloritoare Utica, privită odinioară de către regii numizi, ca şi Cartagina, cu ochi pizmuitori, nu suferi din partea regelui Iuba acelaşi tratament şi că se luară doar măsuri de precauţie în cazul cetăţenilor, acuzaţi, probabil pe drept, de a simpatiza cu Caesar, se datoră numai intervenţiei energice a lui Cato. Întrucît nici Caesar şi nici unul dintre guvernatorii săi nu întreprinse nimic împotriva Africii, coaliţia găsi timpul necesar pentru a se reorganiza acolo politic şi militar. Înainte de toate, trebuia reocupat locul de general comandant, devenit vacant în urma morţii lui Pompeius. Regele Iuba se arătă foarte dispus să menţină şi în continuare poziţia pe care o deţinuse în Africa pînă la bătălia de la Pharsalos; de altfel, nu se mai înfăţişa în calitate de client al romanilor, ci ca aliat egal în drepturi sau chiar ca protector, Iuba îndrăznind chiar să bată monedă romană de argint cu numele şi efigia proprii, ba chiar ridică pretenţia ca numai el să poarte purpura în tabără, cerîndu-le comandanţilor romani să renunţe la mantaua de purpură a generalului. La rîndul său, Metellus Scipio ceru comanda supremă pentru sine, întrucît Pompeius, mai mult din respectul de ginere decît din considerente militare, îl recunoscuse în campania tesaliană drept egalul lui. Aceeaşi pretenţie a fost ridicată de către Varus ca guvernator – fireşte, de la sine putere – al Africii, întrucît războiul urma să se desfăşoare în provincia sa. În sfîrşit, armata îl solicită drept conducător pe propretorul Marcus Cato. Probabil că avea dreptate. Cato era unicul bărbat înzestrat cu devotamentul, energia şi autoritatea necesare pentru această funcţie dificilă; chiar dacă nu era un militar, era totuşi preferabil ca generalul comandant să fie un nemilitar, care ştia să fie modest şi să permită locotenenţilor săi să acţioneze, decît un ofiţer cu o capacitate neîncercată, precum Varus, sau chiar de o incapacitate dovedită, precum Metellus Scipio. Dar decizia căzu pînă la urmă asupra acestui Scipio, şi Cato însuşi a fost promotorul ei principal. Aceasta nu pentru că nu se simţea la înălţimea situaţiei sau pentru că orgoliul său ar fi fost satisfăcut mai degrabă prin refuzul decît prin acceptarea magistraturii; cu atît mai puţin pentru că îl iubea sau îl stima pe Scipio, acesta fiind, de fapt, duşmanul său personal: în ciuda incapacităţii sale notorii, ajunse pretutindeni la o oarecare importanţă numai datorită poziţiei sale de socru; ci numai şi numai pentru că încăpăţînatul său formalism juridic asista mai degrabă la distrugerea legală a republicii decît la salvarea ei nereglementară. Cînd, în urma bătăliei de la Pharsalos, îl întîlni pe Cicero la Corcyra, el se oferise să-i cedeze acestuia, care mai păstra titlul de general din timpul guvernării sale din Cilicia, aşa cum ar fi fost constituţional, comanda în Corcyra, considerîndu-l ca ofiţer superior lui şi aducîndu-l prin această complezenţă pe nefericitul avocat, care-şi blestema acum de mii de ori laurii de la Amanos, aproape în pragul desperării, dar provocînd şi mirarea unor bărbaţi mai pătrunzători. El se crampona aici, unde miza era mai mare, de aceleaşi principii; Cato cumpăni problema referitoare la cui ar trebui să-i fie încredinţată funcţia de comandant suprem ca şi cum ar fi fost vorba de un ogor de lîngă Tusculum şi i-o acordă lui Scipio. Datorită votului său au fost înlăturate candidatura sa şi cea a lui Varus. Însă el şi numai el era acela care se opunea energic pretenţiilor regelui Iuba şi care îi dădea de înţeles acestuia că aristocraţia romană nu se prosternează în faţa lui ca în faţa marelui principe al parţilor pentru a cere ajutor din partea protectorului, ci doreşte să-şi impună ordinele şi să pretindă sprijin din partea supusului. Avînd în vedere starea actuală a forţelor armate romane în Africa, Iuba trebui să-şi înfrîngă orgoliul, cu toate că reuşi să-l determine pe Scipio, slab de înger, ca solda trupelor sale să fie preluată de tezaurul roman şi ca, în cazul victoriei, să-i fie asigurată cedarea provinciei Africa. Alături de noul general comandant apăru din nou senatul „Celor 300”, care-şi alesese Utica drept reşedinţă şi care-şi completă rîndurile rărite prin primirea celor mai distinşi şi avuţi bărbaţi ai ordinului ecvestru. Înarmările au fost urgentate cu cea mai mare energie, mai ales datorită însufleţirii lui Cato, fiind încorporat în legiuni orice bărbat capabil să poarte armele, chiar liberţi şi libieni; agricultura a fost păgubită astfel în asemenea măsură, încît o mare parte a loturilor a rămas în paragină; dar se obţinuse, într-adevăr, un rezultat surprinzător. Infanteria grea număra 14 legiuni, dintre care două fuseseră alcătuite deja de Varus, alte opt fuseseră formate în parte din refugiaţi, în parte din cei conscrişi în provincie, iar patru, înarmate după model roman, erau ale regelui Iuba. Cavaleria grea, alcătuită din celţii şi germanii veniţi cu Labienus şi alţi bărbaţi integraţi în rîndurile acestora, număra, exceptînd escadronul lui Iuba echipat după model roman, 1.600 de soldaţi. Trupele uşoare se compuneau din nenumărate mase de numizi care călăreau fără căpăstru şi frîu şi erau înarmaţi numai cu suliţe de aruncat, dintr-un număr de arcaşi, călăreţi şi mari cete de arcaşi pedeştri. La acestea, în fine, se adăugau cei 120 de elefanţi ai lui Iuba şi flota de 55 de vele comandată de Publius Varus şi Marcus Octavius. Acuta criză financiară a fost înlăturată întru cîtva printr-o contribuţie a senatului care a fost cu atît mai prodigioasă cu cît cei mai bogaţi capitalişti africani fuseseră convinşi să intre în rîndurile sale. În fortăreţele puternice fuseseră îngrămădite cantităţi nemaivăzute de cereale şi alte provizii, ele fiind concomitent îndepărtate, în limita posibilităţilor din localităţile deschise. Absenţa lui Caesar, starea de spirit problematică a legiunilor sale, frămîntările din Hispania şi Italia duseră treptat la ridicarea moralului, iar amintirea bătăliei de la Pharsalos a fost înlocuită de noi speranţe de victorie. Nicăieri timpul pierdut de Caesar în Egipt nu se răzbună mai substanţial decît aici. Dacă el s-ar fi îndreptat spre Africa imediat după moartea lui Pompeius, ar fi găsit aici o armată slabă, dezorganizată şi consternată şi o anarhie desăvîrşită printre conducători; acum însă, îndeosebi datorită energiei lui Cato, în Africa se afla o armată egală ca număr celei de la Pharsalos, sub conducători vestiţi şi o comandă reglementată.

În general, se părea că expediţia africană a lui Caesar va fi călăuzită de o stea nefastă. Încă înainte de îmbarcarea sa spre Egipt, Caesar ordonase în Hispania şi Italia diferite măsuri pentru introducerea şi pregătirea războiului african; însă toate acestea duseră numai la eşecuri. Conform ordinelor lui Caesar, guvernatorul provinciei hispanice sudice, Quintus Cassius Longinus, urma să treacă cu patru legiuni din Hispania în Africa, să realizeze aici joncţiunea cu regele Bogud al Mauretaniei occidentale şi să înainteze împreună cu el împotriva Numidiei şi Africii. Dar acea armată destinată expediţiei africane includea o mulţime de hispanici indigeni şi două legiuni, cîndva întru totul pompeiene; simpatiile pompeiene dominau în armată, ca şi în provincie, iar conduita neîndemînatică şi tiranică a guvernatorului numit de Caesar nu putea contribui la modificarea lor. Izbucni o răscoală propriu-zisă în timpul căreia trupe şi oraşe se deciseră fie pentru, fie împotriva guvernatorului: cei care se răzvrătiseră împotriva guvernatorului lui Caesar erau deja gata să înalţe deschis steagul lui Pompeius. Fiul mai vîrstnic al lui Pompeius, Gnaeus, se îmbarcase deja în Africa spre Hispania pentru a fructifica această întorsătură favorabilă, cînd dezavuarea guvernatorului prin cei mai distinşi partizani ai lui Caesar şi intervenţia comandantului provinciei nordice contribuiră la înăbuşirea în faşă a răscoalei. Gnaeus Pompeius, care pierduse timpul cu o tentativă zadarnică de a se stabili în Mauretania, veni prea tîrziu; Gaius Trebonius, pe care Caesar îl trimise după întoarcerea sa din Orient în Hispania pentru a-l înlocui pe Cassius (toamna anului 707, 47), întîlni pretutindeni o supunere necondiţionată. Dar, fireşte, din cauza acestor tulburări, din Hispania nu fusese luată nici o măsură care să fi stingherit organizarea republicanilor în Africa; mai mult, în urma complicaţiilor cu Longinus, regele Bogud al Mauretaniei occidentale, care se afla de partea lui Caesar şi care l-ar fi putut stînjeni întru cîtva cel puţin pe regele Iuba, fusese chemat cu trupele sale în Hispania. Şi mai îngrijorătoare erau întîmplările în rîndul trupelor pe care Caesar le concentrase în Italia meridională pentru a trece cu ele în Africa. În majoritatea lor, erau vechile legiuni care fundamentaseră tronul lui Caesar în Galia, Hispania, Tesalia. Starea de spirit a acestor trupe nu fusese ameliorată în urma victoriilor, ci zdruncinată profund din cauza îndelungatei şederi în Italia sudică. Eforturile aproape supraomeneşti pe care generalul le solicita din partea lor şi ale căror urmări puteau fi constatate prea bine în rîndurile teribil de mult rărite adînciră chiar şi în aceşti bărbaţi oţeliţi mînia care necesita numai timp şi odihnă pentru a duce la aprinderea spiritelor. Unicul bărbat care îi impresiona plecase de un an şi aproape că dispăruse, iar superiorii lor se temeau de soldaţi mult mai mult decît aceştia de ei şi scuzau orice brutalitate faţă de populaţie şi orice indisciplină a învingătorilor lumii. Acum, cînd sosi ordinul de îmbarcare cu destinaţia Sicilia, soldatul, care urma să schimbe opulenta viaţă de huzur din Campania cu încă o campanie, în mod sigur cu nimic mai prejos, în privinţa lipsurilor, celor din Hispania şi Tesalia, se rupseră frîiele slobozite şi apoi strînse prea repede. Legiunile refuzară să se supună înainte de plătirea darurilor promise şi îi alungară pe trimişii lui Caesar cu vorbe zeflemitoare, ba şi cu pietre. Tentativa de a înlătura pericolul unei răscoale deschise prin mărirea sumelor promise nu numai că a rămas fără succes, dar soldaţii porniră în masă spre capitală, pentru a-l sili pe general să-şi îndeplinească promisiunile. Cîţiva ofiţeri, care încercară să reţină mulţimea rebelă pe drum, au fost ucişi. Pericolul era imens. Caesar blocă porţile oraşului cu puţinii soldaţi aflaţi în capitală, pentru a preveni jefuirea, aşteptată pe bună dreptate, cel puţin în cazul primului asalt, şi apăru pe neaşteptate în mijlocul cetelor dezlănţuite, întrebîndu-le care le era dorinţa. Se strigă: concedierea. Ea a fost acordată imediat conform dorinţei. În privinţa darurilor, adăugă Caesar, pe care le promisese soldaţilor săi cu ocazia triumfului, ca şi în privinţa pămînturilor, pe care nu le promisese, dar pe care le-ar fi destinat lor, soldaţii erau rugaţi să se prezinte în faţa lui în ziua în care va triumfa cu ceilalţi soldaţi; la triumful propriu-zis puteau participa, bineînţeles, întrucît fuseseră concediaţi înainte de termen. Masele nu se aşteptară la o asemenea întorsătură; fiind convinşi că Caesar nu se putea lipsi de ei în expediţia africană, ei ceruseră concedierea numai pentru a lega condiţiile lor de acest fapt în cazul refuzului. Dezorientaţi din cauza încrederii în valoarea lor capitală, prea neajutoraţi pentru a reveni şi a aduce tratativele ratate din nou pe calea cea bună, ca oameni, ruşinaţi prin fidelitatea cu care imperatorul se ţinea de cuvînt chiar şi faţă de soldaţii care uitaseră de fidelitatea lor şi prin mărinimia acestuia care oferi, tocmai acum, mult mai mult decît promisese vreodată, ca soldaţi, profund emoţionaţi, întrucît generalul le deschise perspectiva de a asista ca simpli civili la triumful camarazilor lor şi întrucît nu-i mai numi „camarazi”, ci „cetăţeni”, cu această formulă de adresare, atît de neobişnuită deoarece era rostită de el, distrugînd aşadar, dintr-o lovitură, întregul lor trecut de mîndri soldaţi şi aflîndu-se, pe lîngă toate acestea, sub farmecul exercitat de irezistibilul şi grandiosul bărbat, soldaţii rămaseră un timp muţi şi nehotărîţi, pînă cînd răsună din toate părţile strigătul ca generalul să-i ierte şi să le permită să se numească din nou soldaţi ai lui Caesar. Caesar se conformă, după ce se lăsase mai mult timp rugat; capilor răzmeriţei li se scăzu însă o treime din darurile triumfale. Istoria nu cunoaşte o capodoperă psihologică mai mare şi nici una care să fi reuşit într-un mod mai desăvîrşit.

Această răzmeriţă avu totuşi o influenţă negativă asupra expediţiei africane, întrucît întîrzie considerabil începerea ei. Cînd Caesar sosi la Lilybaeon, portul destinat îmbarcării, cele 10 legiuni menite să plece în Africa încă nu erau nici pe departe adunate şi tocmai trupele cele mai încercate întîrziaseră cel mai mult. Dar, imediat după sosirea a şase legiuni, dintre care cinci nou-formate, şi a corăbiilor de război şi de transport necesare, Caesar ieşi numai cu acestea în larg (25 decembrie 707, 47, după calendarul necorectat, aproximativ 8 octombrie, după cel iulian). Flota inamică, trasă la mal pe insula Aegimuros, în faţa golfului cartaginez, din cauza frecventelor furtuni echinocţiale, nu stînjeni traversarea; dar aceleaşi furtuni dispersară flota lui Caesar în toate direcţiile, iar cînd Caesar sesiză ocazia de acostare în apropierea Hadrumetumului (Susa), el nu putu debarca mai mult de 3.000 de soldaţi, în majoritatea lor recruţi, şi 150 de călăreţi. Tentativa de cucerire a Hadrumetumului, ocupat de numeroase forţe inamice, eşuă; în schimb, Caesar puse stăpînire pe cele două porturi, Ruspina (Sahalil, lîngă Susa) şi Leptis Minor, aflate la o mică distanţă unul de celălalt. El se fortifică aici, dar poziţia sa era atît de nesigură, încît îşi cantonă călăreţii pe corăbii, acestea fiind aprovizionate cu apă şi oricînd gata să ridice ancora, în cazul în care ar fi fost atacat cu forţe superioare. Inutil însă, întrucît corăbiile abătute din drum apărură la momentul oportun (3 ianuarie 708, 46). În ziua următoare, Caesar, a cărui armată ducea lipsă de cereale din cauza măsurilor luate de pompeieni, porni cu trei legiuni în interiorul ţării; dar nu departe de Ruspina, el a fost atacat în timpul marşului de cetele armate pe care le conducea Labienus pentru a-l alunga pe Caesar de pe litoral. Întrucît Labienus dispunea aproape în exclusivitate de călăreţi şi arcaşi, iar Caesar aproape numai de infanterie de linie, legiunile au fost repede încercuite şi lăsate pradă proiectilelor inamicilor fără a putea riposta cu aceeaşi armă sau ataca cu succes. Ce-i drept, angajarea întregii linii degajă din nou flancurile şi atacuri curajoase salvară onoarea armatei; însă retragerea era absolut necesară, iar dacă Ruspina n-ar fi fost atît de aproape, suliţa maură ar fi dus probabil la deznodămîntul provocat de arcurile partice. Caesar, în urma acestei zile, convins de dificultatea războiului apropiat, nu dorea să-şi mai expună soldaţii neexperimentaţi şi descurajaţi din cauza noii tactici de luptă unui asemenea atac, ci aşteptă sosirea legiunilor de veterani. Răstimpul acesta a fost folosit pentru a echivala întru cîtva superioritatea zdrobitoare a inamicului în privinţa armelor de la distanţă. N-au putut fi dobîndite succese deosebite prin înrolarea în armata de uscat a bărbaţilor potriviţi din flotă ca arcaşi sau călăreţi uşor înarmaţi. Consecinţe mai trainice avură diversiunile puse la cale de către Caesar. El reuşi să răscoale împotriva lui Iuba triburile getulice de păstori, ce rătăceau pe panta sudică a Atlasului Mare; întrucît efectele epocii lui Marius şi Sulla se prelungiseră pînă în ţinuturile lor, iar mînia lor împotriva lui Pompeius, care îi subordonase atunci regilor numizi (II, p. 227), îi apropie din capul locului de moştenitorul puternicului Marius, care continua să dăinuie în amintirea lor din vremea expediţiei iugurtine. Regii mauretanieni, Bogud din Tingis şi Bocchus din Jol, erau rivalii fireşti ai lui Iuba şi, în parte, vechi aliaţi ai lui Caesar. În sfîrşit, în teritoriul de graniţă dintre regatul lui Iuba şi cel al lui Bocchus pribegea ultimul dintre catilinari, acel Publius Sittius din Nuceria (p. 117) care, cu 18 ani în urmă, se transformase dintr-un negustor italic bancrutar într-o căpetenie de tîlhari mauretani şi care îşi procurase de atunci un renume şi o armată în cursul vrajbelor libiene. Bocchus şi Sittius pătrunseră împreună în Numidia, ocupară importantul oraş Cirta, iar atacul lor, ca şi cel al getulilor îl siliră pe Iuba să trimită o parte dintre trupele sale la graniţa sudică şi vestică. Dar situaţia lui Caesar rămînea destul de incomodă. Armata sa era înghesuită pe un teritoriu de o milă pătrată; chiar dacă flota putea să aducă cerealele, lipsa furajelor era resimţită de cavaleria lui Caesar la fel ca aceea a lui Pompeius înaintea Dyrrhachionului. În ciuda tuturor eforturilor lui Caesar, trupele uşoare ale inamicului rămaseră atît de superioare celor proprii, încît părea aproape imposibil să se organizeze ofensiva în interiorul ţării, chiar şi cu veteranii. Dacă Scipio se replia şi sacrifica oraşele de coastă, putea cîştiga o victorie asemănătoare celei a vizirului lui Orodes asupra lui Crassus sau a lui Iuba asupra lui Curio; oricum însă, putea prelungi războiul pînă la o dată imprevizibilă. Acest concept de campanie se impunea din raţiunile cele mai elementare; însuşi Cato, care era orice altceva, dar nu un strateg, pleda pentru el şi se oferea concomitent să treacă cu un corp în Italia şi să cheme republicanii la arme, tentativă care, avînd în vedere dezorganizarea profundă în locul acesta, ar fi putut fi, cu uşurinţă, încununată de succes. Însă Cato nu putea decît să dea sfaturi, nu să comande; comandantul suprem, Scipio, decise ca războiul să fie purtat în ţinutul de coastă. Această hotărîre nu era eronată numai din cauza abandonării unui plan de război ce promitea un succes garantat, dar şi din cauza deplasării războiului într-un ţinut aflat într-o frămîntare îngrijorătoare; şi armata care urma să lupte împotriva lui Caesar prezenta, în bună parte, puţine garanţii. Recrutările teribil de severe, sechestrarea proviziilor, pustiirea localităţilor mai mici şi, în general, sentimentul de a fi sacrificaţi unei cauze cu totul străine şi pierdute din capul locului îndîrjiseră populaţia indigenă împotriva republicanilor romani care-şi disputau pe pămînt african ultima lor luptă desperată; iar procedeele teroriste ale acestora faţă de toate comunităţile bănuite fie şi numai de indiferenţă (p. 293) transformaseră această îndîrjire într-o ură neîmpăcată. Acolo unde era posibil, oraşele africane se declarară de partea lui Caesar; dezertarea se răspîndi în rîndul getulilor şi libienilor care serveau în masă în trupele uşoare şi în legiuni. Dar Scipio perseveră cu toată încăpăţînarea caracteristică neroziei în realizarea planului său, se îndreptă cu toate forţele sale de la Utica spre oraşele Ruspina şi Leptis Minor ocupate de Caesar, instală garnizoane puternice la nord de acestea, Hadrumetum, la sud, Thapsus (lîngă Muntele Râs ed Dimâs), şi, împreună cu Iuba, care apăruse şi el înaintea Ruspinei cu toate trupele sale neangajate în apărarea graniţelor, încercă de mai multe ori să-l atragă pe inamic în luptă. Dar Caesar era decis să aştepte pînă la sosirea legiunilor sale de veterani. Cînd acestea apărură treptat pe cîmpul de bătălie, scăzu zelul lui Scipio şi Iuba de a angaja o bătălie în cîmp deschis; dar, din cauza superiorităţii lor extraordinare în privinţa cavaleriei uşoare, Caesar nu dispunea de mijloace pentru a-i sili s-o accepte. Se scurseră aproape două luni de marşuri şi lupte de hărţuială în împrejurimile localităţilor Ruspina şi Thapsus, care se concentrară în principal asupra găsirii ascunzişurilor subterane (silozuri) caracteristice locului şi amplasării posturilor. Caesar, silit de cavaleria inamică să manevreze mai ales pe înălţimi sau să-şi asigure flancurile prin linii fortificate, îi obişnui totuşi pe soldaţii săi, în cursul acestui război lipsit de perspectivă, cu această tactică neobişnuită. Amici şi inamici nu recunoscură în grijuliul profesor de scrimă, care-şi exersa oamenii cu conştiinciozitate şi deseori în persoană, pe generalul fulgerător şi aproape că îşi pierdură cumpătul din cauza acestei măiestrii inegalabile atît în tergiversare, cît şi în atac. În sfîrşit, după ce primi ultimele întăriri, Caesar se îndreptă lateral spre Thapsus. Scipio, care, aşa cum s-a menţionat, fortificase puternic acest oraş, comiţind astfel greşeala de a-i oferi adversarului său un obiect de atac palpabil, la prima greşeală adăugă în curînd o alta, şi mai puţin scuzabilă, acceptînd în cîmp deschis bătălia dorită de Caesar şi refuzată pînă atunci pe bună dreptate de Scipio pentru salvarea Thapsusului pe un teren care lăsa decizia destoiniciei infanteriei de linie. Legiunile lui Scipio şi Iuba se rînduiră în imediata vecinătate a ţărmului, în faţa taberei lui Caesar. Primele rînduri erau gata de luptă, cele din spate, ocupate cu ridicarea unei tabere fortificate; concomitent, garnizoana din Thapsus pregătea o ieşire. Posturile taberei lui Caesar erau suficiente pentru respingerea acesteia. Legiunile sale experimentate în război, apreciind corect forţa inamicului numai după aşezarea nesigură şi raidurile neînchegate, siliră pe un gornist să sune atacul, în timp ce partea adversă era încă ocupată cu ridicarea taberei, şi, înainte ca generalul să fi dat semnalul, ele înaintară pe toată linia în frunte cu Caesar însuşi care, văzînd că ai săi atacă fără a-i aştepta ordinul, galopă în fruntea lor împotriva inamicului. Aripa dreaptă, avansată faţă de celelalte divizii, puse pe fugă linia de elefanţi staţionată în faţa ei – a fost ultima mare bătălie în care au fost folosite aceste animale – folosind proiectilele azvîrlite cu praştiile şi săgeţi, animalele năpustindu-se împotriva propriei armate. Detaşamentele de acoperire au fost masacrate, aripa stîngă a inamicilor a fost risipită şi întreaga linie se prăbuşi. Înfrîngerea era cu atît mai nimicitoare cu cît tabăra nouă a armatei învinse încă nu fusese terminată, cea veche aflîndu-se la o distanţă apreciabilă; amîndouă au fost cucerite aproape fără a se întîmpina vreo rezistenţă. Masa armatei învinse aruncă armele şi ceru iertare, dar soldaţii lui Caesar nu mai erau aceiaşi care se abţinuseră să angajeze bătălia în faţa Ilerdei şi care-i cruţaseră în mod cavaleresc pe cei lipsiţi de apărare la Pharsalos. Obişnuinţa războiului civil şi mînia păstrată încă din timpul răzvrătirii se manifestară pe cîmpul de bătălie de la Thapsus într-un mod teribil. Dacă Hidra, angajată în luptă, îşi reîmprospăta mereu puterile, dacă armata fusese aruncată din Italia în Hispania, din Hispania în Macedonia, din Macedonia în Africa, dacă pacea, rîvnită cu o ardoare mereu sporită, nu se mai instala, atunci, şi nu fără temei, soldatul vedea cauza pentru toate acestea în clemenţa neavenită a lui Caesar. El îşi jurase să recupereze ceea ce generalul neglijase şi rămînea surd la implorările concetăţenilor săi dezarmaţi, ca şi la ordinele lui Caesar şi ale ofiţerilor superiori. Cei 50.000 de morţi care acopereau cîmpul de bătălie de la Thapsus, printre ei aflîndu-se şi cîţiva ofiţeri ai lui Caesar, cunoscuţi ca adversari ai noii monarhii şi masacraţi din această cauză de propriii oameni, demonstrară cum înţelege soldatul să-şi făurească pacea. În schimb, armata învingătoare nu număra mai mult de 50 de morţi (6 aprilie 708, 46).

După bătălia de la Thapsus, lupta nu se continuă în Africa, aşa cum ea nu avusese loc nici în Orient cu un an şi jumătate înainte, după bătălia de la Pharsalos. Cato, comandantul Uticăi, convocă senatul, expuse starea mijloacelor de apărare şi lăsă la discreţia celor adunaţi decizia asupra supunerii sau rezistenţei pînă la ultimul om. El îi conjură numai să nu hotărască şi să acţioneze fiecare pentru sine, ci toţi pentru unul. Varianta mai curajoasă găsi unii adepţi; se ceru eliberarea de către stat a sclavilor capabili să poarte armele, dar această măsură a fost respinsă de Cato, ea reprezentînd o intervenţie ilegală în proprietatea privată; el propuse în schimb un apel patriotic adresat proprietarilor de sclavi. Însă curînd, această atitudine de dîrzenie pieri din rîndurile adunării alcătuite în majoritatea ei din mari comercianţi africani şi se hotărî capitularea. Cînd Faustus Sulla, fiul regentului, şi Lucius Afranius sosiră apoi la Utica cu un puternic detaşament de cavalerie de pe cîmpul de bătălie, Cato întreprinse încă o încercare de a apăra oraşul cu ajutorul acestora; dar respinse cu indignare pretenţia lor de a accepta mai întîi măcelărirea tuturor cetăţenilor oraşului ca susceptibili de trădare şi acceptă mai degrabă ca ultima fortăreaţă a republicanilor să cadă fără opoziţie în mîinile monarhului, decît să profaneze ultima răsuflare a republicii printr-un asemenea masacru. După ce el oprise, atît cît putuse, urgisirea de către soldăţimea înverşunată a nefericiţilor locuitori ai Uticăi, atît prin autoritatea sa, cît şi prin daruri mărinimoase, şi după ce, cu o scrupulozitate emoţionantă, acordase, în limita puterilor sale, mijloacele necesare fugii celor care nu doreau să se încredinţeze milei lui Caesar, iar celor care doreau să rămînă, posibilitatea de a capitula în condiţii cît mai acceptabile, după ce se convinsese întru totul că nu mai putea fi nimănui de folos, el se consideră absolvit de comandă, se retrase în camera de dormit şi-şi străpunse pieptul cu sabia. Dintre ceilalţi conducători fugari, puţini reuşiră să se salveze. Călăreţii fugiţi de la Thapsus întîlniră hoardele lui Sittius şi au fost măcelăriţi sau luaţi prizonieri; conducătorii lor, Afranius şi Faustus, au fost predaţi lui Caesar şi, întrucît acesta nu trecu imediat la executarea lor, au fost omorîţi în cursul unei învălmăşeli de către veteranii lui Caesar. Generalul comandant Metellus Scipio ajunse cu flota partidului învins în mîinile corăbierilor lui Sittius şi se sinucise în momentul în care urma să fie capturat. Regele Iuba, pregătit şi pentru un asemenea deznodămînt, luase hotărîrea să sfîrşească în cazul acesta aşa cum i se părea că trebuie să sfîrşească un rege; în acest scop, el dăduse ordin ca în piaţa oraşului său Zama să fie înălţat un rug imens care urma să mistuie, alături de trupul său, toate tezaurele sale şi cadavrele tuturor cetăţenilor din Zama. Locuitorii oraşului nu resimţiră însă nici o dorinţă de a servi drept decor funeraliilor Sardanapalului african: cînd regele sosi în faţa oraşului, ca fugar de pe cîmpul de bătălie, împreună cu Marcus Petreius, ei le închiseră porţile. Regele, una dintre acele firi degenerate în sclipitoarele şi dezlănţuitele plăceri ale vieţii, care transformă moartea într-o orgie, se îndreptă cu însoţitorul său spre una dintre vilele sale, comandă o masă copioasă, iar după terminarea ei, îl îndemnă pe Petreius să lupte cu el în duel pe viaţă şi pe moarte. Învingătorul lui Catilina a fost rănit de moarte de mîna regelui; drept urmare, regele dădu unui sclav ordinul de a-l străpunge. Puţinii bărbaţi distinşi care scăpară, precum Labienus şi Sextus Pompeius, îl urmară pe fratele mai vîrstnic al acestuia din urmă în Hispania, căutîndu-şi, precum odinioară Sertorius, un ultim azil de hoţi şi de piraţi în apele şi munţii acestui ţinut în continuare numai pe jumătate dependent. Caesar reglementă afacerile africane fără a întîmpina vreo rezistenţă. Regatul lui Massinissa a fost dizolvat, lucru pe care îl ceruse deja Curio. Partea orientală sau ţinutul de la Sitifis a fost unificat cu regatul regelui Bocchus al Mauretaniei orientale (II, p. 108), fidelul rege Bogud al Tingisului fiind răsplătit, de asemenea, din abundenţă. Cirta (Constantine) şi teritoriul învecinat, pînă atunci stăpînite, sub suzeranitatea lui Iuba, de către principele Massinissa şi fiul acestuia Arabion, au fost acordate condotierului Publius Sittius, pentru a-şi coloniza aici cetele sale pe jumătate romane; acest ţinut, ca, de altfel, partea cea mai mare şi cea mai fertilă a regatului numid de pînă atunci au fost unite, cu numele de „Africa Nouă”, cu mai vechea provincie Africa, apărarea ţinuturilor de coastă împotriva triburilor nomade ale deşertului, pe care republica o lăsase la discreţia unui rege clientelar, fiind trecută de către noul monarh în seama imperiului însuşi.

Lupta pe care Pompeius şi republicanii o declanşaseră împotriva monarhiei lui Caesar se sfîrşi aşadar, după patru ani, cu victoria deplină a noului monarh. Ce-i drept, monarhia nu s-a constituit pe cîmpurile de bătălie de la Pharsalos şi Thapsus; ea poate fi datată deja din momentul în care Pompeius şi Caesar întemeiaseră împreună stăpînirea comună, răsturnînd constituţia aristocratică în vigoare. Dar abia acele botezuri de sînge din 9 august 706 (48) şi din 6 aprilie 708 (46) au înlăturat guvernarea comună, opusă esenţei stăpînirii individuale, şi au acordat noii monarhii o bază trainică şi o recunoaştere formală. Într-adevăr, mai puteau să urmeze insurecţii ale pretendenţilor şi conjuraţii republicane, provocînd noi zguduiri, poate chiar noi revoluţii şi restauraţii; dar continuitatea republicii libere, neîntreruptă timp de o jumătate de mileniu, era frîntă, iar pe întregul cuprins al întinsului imperiu se întemeiase monarhia prin legitimitatea faptului împlinit. Lupta constituţională luase sfîrşit; sfîrşitul a fost demonstrat de Cato, atunci cînd se aruncă, la Utica, în propria-i sabie. De mai mulţi ani, el fusese campionul în lupta republicii legitime împotriva agresorilor ei; o continuase mult timp după ce, în sinea lui, se stinsese orice speranţă de victorie. Dar acum, însăşi lupta devenise imposibilă; republica, pe care o fondase Marcus Brutus, era moartă şi nu mai putea fi reînviată vreodată; ce mai căutau republicanii în lumea aceasta? Tezaurul era furat, garda devenind, prin aceasta, inutilă; cine o putea acuza dacă se întorcea acasă? În moartea lui Cato se găseşte mai multă nobleţe şi mai multă înţelepciune decît în viaţa sa. Cato a fost cu totul altceva decît un mare bărbat; dar, în ciuda acelei miopii, a acelei absurdităţi, a acelei plictiseli aride şi a acelor fraze false care l-au consacrat pentru timpurile sale, ca şi pentru cele care au urmat drept ideal al republicanismului nechibzuit şi drept favorit al tuturor indivizilor simpatizanţi ai acestuia, el a fost totuşi singurul care a reprezentat marele sistem destinat pierzaniei şi, în agonia sa, a făcut-o cu onestitate şi curaj. Întrucît în faţa adevărului simplu şi cea mai calculată minciună se năruie de la sine şi întrucît întreaga măreţie şi splendoare a naturii umane nu se bazează, la urma urmei, pe înţelepciune, ci pe onestitate, Cato a jucat un rol istoric mai mare decît mulţi alţi bărbaţi care l-au întrecut prin inteligenţă. Faptul că el însuşi a fost un ignorant măreşte numai profunzimea şi importanţa tragică a morţii sale; tocmai pentru că este un ignorant, Don Quijote este o figură tragică. Este cutremurător că, pe acea scenă a lumii pe care umblaseră şi acţionaseră atîţia bărbaţi mari şi înţelepţi, destinul l-a hărăzit pe nebun să joace epilogul. Şi n-a murit degeaba. Era un protest teribil de usturător al republicii împotriva monarhiei faptul că ultimul republican pleca odată cu venirea primului monarh; un protest care sfărîma întreaga aşa-numită constituţionalitate cu care Caesar camufla monarhia, folosind-o ca pe o ţesătură de păianjen şi care prostitua lozinca înfrăţirii tuturor partidelor, sub a cărei egidă se născu noua stăpînire, în toată făţărnicia sa sclipitoare. Războiul nemilos pe care fantoma republicii legitime l-a purtat timp de secole – de la Cassius şi Brutus pînă la Thrasea şi Tacitus, ba şi mai tîrziu – împotriva monarhiei lui Caesar, acest război al comploturilor şi al literaturii, este moştenirea pe care Cato, murind, o lăsă duşmanului său. Această opoziţie republicană a preluat de la Cato întreaga ei atitudine nobilă, retoric transcendentală, pretenţioasă în severitate, lipsită de speranţă şi fidelă pînă la moarte; de altfel, imediat după moartea acestuia, a început să-l venereze ca pe un sfînt pe bărbatul care în timpul vieţii fusese deseori ţinta batjocurii şi supărării lor. Veneraţia cea mai adîncă era cea involuntară pe care i-o atribui Caesar, întrucît el îl exceptă doar pe Cato de la clemenţa indiferentă cu care obişnuia să-şi trateze adversarii pompeieni sau republicani: îl urmări chiar şi dincolo de moarte cu acea ură energică pe care oamenii de stat practici o resimt îndeobşte faţă de adversarii care li se opun pe tărîmul ideilor, pe cît de periculos pentru ei, pe atît de intangibil.