Capitolul XI

Vechea republică şi noua monarhie

Cînd bătălia de la Thapsus, ultima verigă a unui lung lanţ de victorii pline de consecinţe, aşeza în mîinile sale decizia asupra viitorului lumii, noul monarh al Romei, primul stăpîn al întregului teritoriu al civilizaţiei romano-elenice, Gaius Iulius Caesar împlinise 56 de ani (născut la 12 iulie 652, 102?). Vigoarea puţinor oameni a fost supusă unei asemenea încercări precum cea a acestui unic geniu creator pe care l-a zămislit Roma şi a ultimului pe care l-a zămislit lumea antică, şi în ale cărei cadre a evoluat pînă la prăbuşire. Descendent al uneia dintre cele mai vechi familii de patricieni din Latium, care-şi socotea genealogia de la eroii Iliadei şi regii Romei, ba chiar de la Venus-Aphrodita comună ambelor naţiuni, îşi petrecuse copilăria şi primii ani ai adolescenţei aşa cum obişnuia să şi le petreacă tineretul nobil al acelei epoci. Şi el sorbise din cupa vieţii mondene atît spuma, cît şi drojdia; recitase şi declamase, se dedicase literaturii pe patul trîndăviei şi scrisese versuri, trăise aventuri amoroase de toate genurile şi lăsase să fie iniţiat în toate misterele eleganţei, ale ştiinţei cosmetice de atunci, ca şi în arta, şi mai misterioasă, de a împrumuta necontenit fără a înapoia vreodată datoriile. Dar oţelul mlădios al acestei naturi a rezistat chiar şi acestei vieţi desfrînate şi uşuratice; Caesar păstră, în toată plenitudinea lor, atît prospeţimea fizică, cît şi vigoarea spiritului şi inimii. În mînuirea sabiei şi în călărie el se putea întrece cu oricare dintre soldaţii săi; prin înot îşi salvă viaţa la Alexandria; rapiditatea uluitoare a deplasărilor sale, efectuate îndeosebi noaptea pentru a economisi timpul – reversul potrivit pentru încetineala ca de procesiune cu care se deplasa Pompeius dintr-un loc în altul –, stîrni mirarea contemporanilor săi şi era, nu în ultimă instanţă, cauza succeselor sale. Asemenea trupului era şi spiritul. Admirabila sa capacitate de imaginaţie se releva în siguranţa şi realismul tuturor dispoziţiilor sale, chiar şi acolo unde ordona fără a fi de faţă. Memoria lui era incomparabilă şi cu uşurinţă putea rezolva mai multe probleme în paralel, cu aceeaşi siguranţă. Deşi „gentleman”, geniu şi monarh, el avea totuşi şi un suflet. Tot timpul vieţii sale păstră pentru respectabila sa mamă, Aurelia – tatăl lui murise de timpuriu –, cea mai pură veneraţie; soţiilor sale şi îndeosebi fiicei sale Iulia le consacră un devotament sincer, care avu repercusiuni chiar şi asupra relaţiilor politice. Avea relaţii de prietenie cu cei mai destoinici şi cei mai marcanţi bărbaţi ai timpurilor sale, de rang înalt sau nesemnificativ, cu fiecare după felul său. Aşa cum nu a abandonat niciodată pe vreunul dintre ai săi în maniera josnică şi nepăsătoare a lui Pompeius, rămînînd, nu numai din interes, credincios prietenilor săi în timpuri bune sau rele, la fel, mulţi dintre aceştia, precum Aulus Hirtius şi Gaius Matius, şi-au dovedit ataşamentul prin mărturii sincere chiar după moartea lui. Dacă într-o natură organizată într-o asemenea armonie poate fi evidenţiată vreo latură caracteristică, atunci ea constă în aceea că îi erau străine orice ideologie şi orice fantasmagorie. Se înţelege de la sine că Caesar era un bărbat entuziast, întrucît nu există geniu fără entuziasm; dar entuziasmul său nu a fost niciodată mai puternic decît el însuşi. El trăise din plin tinereţea, iar cîntecele, dragostea şi vinul pătrunseseră cu înflăcărare şi în sufletul său; cu toate acestea, ele nu au atins sălaşurile cele mai profunde ale fiinţei sale. Literatura l-a preocupat mult timp şi în mod serios; dar, în timp ce Alexandru nu putea dormi din cauza lui Ahile al lui Homer, Caesar îşi dedica orele de insomnie reflecţiilor asupra flexiunii substantivelor şi verbelor latine. Scria versuri ca oricare alt contemporan, dar ele erau slabe; în schimb, îl interesau astronomia şi ştiinţele naturale. În timp ce vinul era şi a rămas pentru Alexandru panaceul împotriva grijilor, romanul realist l-a ocolit întru totul după anii furtunoşi ai tinereţii. Asemenea tuturor celor înconjuraţi în tinereţe de strălucirea deplină a dragostei feminine, i-a rămas şi lui o rază nepieritoare a acesteia; chiar în anii de mai tîrziu avu aventuri amoroase şi se bucură de succes la femei, păstrînd o anumită eleganţă în apariţia sa în public sau, mai exact, conştiinţa liniştitoare a atrăgătoarei sale apariţii ca bărbat. El îşi acoperi cu grijă chelia, atît de dureros resimţită, cu coroana de lauri, de care, spre bătrîneţe, nu se lipsi în public şi, neîndoielnic, ar fi renunţat la mai multe dintre victoriile sale dacă ar fi putut să-şi răscumpere prin aceasta buclele tinereţii. Însă oricît de mult ar fi îndrăgit relaţiile cu femeile, chiar monarh fiind, nu le-a luat totuşi niciodată în serios şi nu le-a permis să cîştige vreo influenţă asupra lui; însăşi mult discutata relaţie amoroasă cu regina Cleopatra a fost ţesută numai pentru mascarea unui punct vulnerabil în poziţia lui politică (p. 287). Caesar era întru totul un realist şi om al raţiunii; iar ceea ce aborda şi înfăptuia era pătruns şi susţinut de acea sobrietate genială ce-l caracterizează întru totul. Ei îi datora capacitatea de a trăi momentul cu energie, netulburat de amintire sau aşteptare; ei, posibilitatea de a acţiona în fiecare moment cu forţa concentrată şi de a-şi dedica deplina genialitate chiar şi întreprinderii celei mai nesemnificative şi mai accidentale; ei, multilateralitatea cu care înţelegea şi domina ceea ce poate să înţeleagă mintea şi să determine voinţa; ei, uşurinţa sigură cu care îşi alcătuia perioadele şi cu care-şi proiecta planurile de campanie; ei, „minunata vervă” care i-a fost fidelă în zilele bune, ca şi în cele rele; ei, desăvîrşita independenţă care nu permitea nici unui favorit, nici unei metrese, nici măcar prietenilor să exercite vreo influenţă asupra persoanei sale. Din această limpezime a minţii rezultă însă şi împrejurarea că Caesar nu şi-a făcut niciodată iluzii despre puterea destinului şi putinţa omului; pentru el nu exista voalul delicat ce-i acoperă omului insuficienţa acţiunii sale. Oricît de înţelept ar fi plănuit şi ar fi reflectat asupra tuturor posibilităţilor, nu l-a părăsit totuşi niciodată sentimentul că, înainte de toate, norocul, altfel spus întîmplarea, trebuie să aducă încununarea acţiunii; probabil acestei concepţii i se datorează faptul că a provocat atît de frecvent destinul, expunîndu-şi persoana, de atîtea ori, cu o indiferenţă temerară. Aşa cum oamenii raţionali se refugiază cu preponderenţă în jocul pur al hazardului, la fel găsim şi în raţionalismul lui Caesar un punct în care el se identifică, într-un anumit sens, cu misticismul. Din asemenea predispoziţii putea rezulta numai un om de stat. Încă din prima tinereţe, Caesar a fost într-adevăr un om de stat în adevăratul sens al cuvîntului, iar ceea ce îşi propunea constituia ţelul suprem pe care şi-l poate propune omul: renaşterea politică, militară, spirituală şi morală a propriei naţiuni, profund decăzută, şi a celei elene, strîns înfrăţită cu cea italică, decăzută şi mai profund. Şcoala severă a experienţei de 30 de ani îi modifică opiniile despre mijloacele necesare atingerii acestui ţel; el nu l-a trădat nici în timpurile umile, lipsite de speranţă, nici în cele ale nelimitatei plenitudini a puterii, atît în timpurile în care se furişă spre aceasta ca demagog şi pe căi întunecoase, cît şi atunci cînd, ca asociat la puterea supremă şi apoi ca monarh, el îşi crea opera în faţa ochilor unei lumi în neiertătoarea strălucire a soarelui. Toate măsurile durabile ordonate de el în perioadele cele mai diferite se încadrează armonios în marele proiect arhitectural. De aceea, nu ar trebui să se vorbească de realizări singulare ale lui Caesar; el nu a creat nimic singular. Pe bună dreptate, oratorul Caesar este lăudat datorită elocinţei sale bărbăteşti care umileşte orice artă avocăţească şi care, precum o flacără diafană, străluceşte şi încălzeşte. Pe bună dreptate, scriitorul Caesar este admirat din cauza simplităţii inegalabile a compoziţiei, din cauza purităţii unice şi a frumuseţii limbii. Pe bună dreptate, cei mai mari meşteri ai războiului din toate timpurile l-au elogiat pe generalul Caesar întrucît, ca nimeni altul, neinfluenţat de tradiţie şi rutină, ştia să găsească întotdeauna acea strategie prin care inamicul era învins şi care, în consecinţă, era cea corectă pentru fiecare caz în parte; care, cu o siguranţă de divinator, găsea mijlocul cel mai potrivit pentru fiecare scop; care, în urma înfrîngerii, se afla gata de luptă precum Wilhelm de Orania şi încheia campania, fără excepţie, cu victoria; care mînuia elementul strategic, a cărui abordare deosebeşte geniul militar de obişnuita destoinicie de ofiţer – mişcarea rapidă a maselor – cu o perfecţiune neîntrecută şi care găsea chezăşia victoriei nu în masivitatea forţelor armate, ci în operativitatea manevrelor lor, nu în pregătirea îndelungată, ci în acţiunea fulgerătoare, temerară, chiar şi cu mijloace insuficiente. Dar toate acestea constituie numai laturi secundare ale naturii lui Caesar. E drept, era un mare orator, scriitor şi general, dar toate acestea numai pentru că a fost un om de stat desăvîrşit. Îndeosebi soldatul deţine, în cazul lui, un loc cu totul subordonat; una dintre particularităţile cele mai caracteristice care îl deosebesc de Alexandru, Hannibal şi Napoleon este faptul că punctul de plecare pentru activitatea sa politică n-a fost ofiţerul, ci demagogul. Conform planului său iniţial, el intenţionase să-şi atingă scopul fără forţa armelor, precum Pericle şi Gaius Gracchus; timp de 18 ani activase ca şef al partidului popular numai în sfera planurilor şi intrigilor politice înainte ca, deja în vîrstă de 40 de ani, convingîndu-se fără plăcere de necesitatea unui sprijin militar, să se aşeze în fruntea unei armate. Este aşadar explicabil de ce şi mai tîrziu a rămas mai degrabă om de stat decît general, asemenea lui Cromwell, care se transformă şi el din conducătorul opoziţiei în şef militar şi rege democrat şi care, de altfel, prin evoluţia sa, ca şi prin ţelurile sale, dintre toţi oamenii de stat, este cel mai înrudit cu Caesar, oricît de puţină asemănare ar părea să existe între eroul puritan şi romanul dezinvolt. Chiar şi în modul său de a purta războiul se poate recunoaşte faptul că şi-a improvizat rolul de general; în acţiunile lui Napoleon împotriva Egiptului şi împotriva Angliei, locotenentul avansat pînă la general se trădează tot atît cît demagogul metamorfozat în general în acţiunile asemănătoare ale lui Caesar. Probabil că un ofiţer de carieră nu ar fi suprimat temerile militare cele mai întemeiate din cauza unor raţiuni politice nu tocmai convingătoare, aşa cum a procedat Caesar de mai multe ori, cel mai frapant exemplu fiind debarcarea sa în Epir. Unele dintre acţiunile sale sînt criticabile din această cauză; dar ceea ce pierde generalul cîştigă omul de stat. Misiunea omului de stat este de natură universală, precum geniul lui Caesar; chiar dacă aborda cele mai variate şi mai disparate probleme, ele se răsfrîngeau totuşi, fără excepţie, toate, asupra unicului mare ţel, căruia îi servea cu o fidelitate şi o consecvenţă necondiţionate; dintre multiplele aspecte şi direcţii ale impresionantei sale activităţi, el nu a acordat niciodată întîietate uneia în detrimentul celeilalte. Deşi era un maestru al artei războiului, din considerente politice a depus totuşi cele mai mari eforturi pentru a împiedica războiul civil şi, întrucît acesta începuse, cel puţin pentru a nu culege lauri însîngeraţi. Deşi este întemeietorul monarhiei militare, a combătut cu o energie inegalată în istorie atît ierarhia mareşalilor, cît şi guvernarea pretorienilor. Dacă el a preferat cumva o latură a meritelor civile, atunci acestea au fost mai degrabă ştiinţele şi artele păcii decît cele militare. Trăsătura cea mai remarcabilă a activităţii sale de om de stat este armonia desăvîrşită. Într-adevăr, fiinţa lui Caesar întrunea toate cerinţele pentru această operă, cea mai dificilă dintre toate operele umane. Realist pînă în măduva oaselor, el nu se sinchisea niciodată de imaginile trecutului şi de tradiţia venerabilă; în politică nu aprecia nimic altceva decît prezentul viu şi legea clementă, aşa cum, ca literat, abandonă cercetarea istorică şi de anticar şi nu recunoscu nimic altceva decît limba vie, pe de o parte, şi regula omogenităţii, pe de alta. Fiind un monarh înnăscut, el guverna spiritele oamenilor aşa cum vîntul conduce norii, şi constrîngea cele mai diferite firi să i se supună, atît pe cetăţeanul simplu, cît şi pe subofiţerul necioplit, atît pe nobilele doamne ale Romei, cît şi pe frumoasele principese ale Egiptului şi Mauretaniei, atît pe curajosul general de cavalerie, cît şi pe bancherul calculat. Talentul său organizatoric este formidabil: niciodată un om de stat nu şi-a înjghebat alianţele, niciodată un general nu şi-a menţinut armata alcătuită din elemente butucănoase şi contradictorii cu atîta hotărîre aşa cum a făcut Caesar cu coaliţiile şi legiunile sale; niciodată un regent nu şi-a preţuit uneltele sale cu o judecată atît de pătrunzătoare, aşezînd pe fiecare la locul cuvenit. Era un monarh, dar niciodată nu s-a jucat de-a regele. Chiar şi ca stăpîn al Romei, în acţiunile sale se recunoaşte conducătorul de partid; flexibil şi adaptabil pînă la perfecţiune, accesibil şi agreabil în conversaţie, primitor faţă de oricine, se părea că nu doreşte altceva decît să fie primul dintre egalii săi. Caesar a ocolit întru totul greşeala atîtor bărbaţi, egalii săi în alte privinţe, de a folosi tonul de comandă militară în politică; oricît de multe prilejuri i-ar fi oferit relaţiile sale posomorîte cu senatul, el nu a recurs niciodată la brutalităţi de genul celei de la 18 Brumar. Caesar era monarh, dar niciodată n-a fost cuprins de ameţeala tiranului. El este poate singurul dintre aleşii sorţii care, atît în problemele importante, cît şi în cele minore, nu a acţionat niciodată după preferinţe şi capricii, ci, fără excepţie, conform obligaţiilor sale de regent şi care, dacă şi-ar fi derulat viaţa în faţa lui, putea deplînge mai multe calcule greşite, dar nici un singur pas greşit datorat pasiunii. În biografia lui Caesar nu se găseşte nici cel mai mărunt element care să poată fi comparat cu acele ieşiri poetico-pasionale, cum ar fi uciderea lui Kleitos sau cu incendierea Persepolisului atribuite de istorie marelui său predecesor din Orient. În sfîrşit, poate că este unicul dintre cei aleşi care a păstrat tactul omului de stat pentru cele posibile şi cele imposibile pînă la sfîrşitul carierei sale şi care nu a eşuat în faţa problemei – pentru naturile măreţe, cea mai dificilă dintre toate – de a recunoaşte, chiar ajuns în culmea gloriei, limitele fireşti ale succesului. El a înfăptuit lucrurile posibile şi niciodată nu a neglijat posibilul bun în schimbul imposibilului mai bun; niciodată nu a considerat nedemn să atenueze relele incurabile cel puţin prin paliative. Dar a ascultat întotdeauna atunci cînd a recunoscut verdictul sorţii. Alexandru s-a întors de la Hypanis, Napoleon de la Moscova întrucît nu au avut încotro, şi amîndoi se răzvrătiră împotriva destinului întrucît dăruia chiar şi favoriţilor săi doar succese limitate; Caesar s-a retras de bunăvoie de la Tamisa şi de la Rin, iar pe Dunăre şi pe Eufrat nu intenţiona să înfăptuiască planuri nemăsurate de cucerire a lumii, ci numai reglementări de graniţă bine cumpănite. Astfel se prezenta acest unic bărbat a cărui descriere pare a fi atît de simplă, fiind totuşi atît de dificilă. Întreaga sa natură este limpezime diafană; tradiţia păstrează despre el mărturii mai ample şi mai vii decît despre oricare dintre pairii lumii antice. O asemenea personalitate putea fi concepută mai superficial sau mai profund, dar pînă la urmă în acelaşi mod; oricărui cercetător cît de cît pătrunzător imaginea plină de har i-a apărut cu aceleaşi trăsături esenţiale, dar cu toate acestea nimeni n-a reuşit s-o redea într-un mod desluşit. Secretul rezidă în desăvîrşirea ei. Din punct de vedere uman şi istoric, Caesar se găseşte în acel moment de cumpănă în care marile contradicţii ale existenţei se anulează reciproc. Prin cea mai grandioasă putere de creaţie şi, concomitent, prin cea mai pătrunzătoare inteligenţă, nemaifiind adolescent, dar nici bătrîn, prin maxima voinţă şi maxima înfăptuire, devotat idealurilor republicane şi totuşi născut pentru a fi rege, un roman în adîncul fiinţei sale şi totuşi chemat să reconcilieze şi să înfrăţească evoluţia romană şi elenă atît în esenţa, cît şi în afara ei, Caesar este bărbatul total şi desăvîrşit. Din această cauză, mai mult decît oricărei alte personalităţi istorice îi lipsesc aşa-numitele trăsături caracteristice care, la urma urmei, nu sînt totuşi altceva decît abateri de la evoluţia umană firească. Ceea ce la o primă şi superficială privire apare drept o astfel de trăsătură, la o analiză mai atentă se relevă nu ca o individualitate, ci ca un specific al epocii culturale sau al naţiunii; aşa cum aventurile sale de tinereţe sînt comune tuturor contemporanilor de aceeaşi stare şi cu oarecare talent, la fel, natura sa nepoetică, dar logică şi energică, este natura romanilor în general. Ţine tocmai de profundul umanism al lui Caesar faptul că el a fost condiţionat în cel mai înalt grad de spaţiu şi timp, căci nu există un umanism în sine, ci omul viu se poate găsi numai integrat într-un anumit specific naţional şi într-un anumit curent cultural. Caesar era un bărbat desăvîrşit întrucît s-a aflat, ca nimeni altul, în mijlocul curentelor epocii sale şi întrucît, desăvîrşit ca nimeni altul, a purtat în suflet viguroasa particularitate a naţiunii romane şi reala demnitate civilă; nici elenismul său nu era altul decît cel care se contopise demult cu naţionalitatea italică. Dar tocmai în aceasta rezidă dificultatea, s-ar putea spune chiar imposibilitatea de a-l descrie pe Caesar în mod desluşit. Aşa cum artistul poate picta totul, dar nu şi frumuseţea desăvîrşită, la fel şi istoriograful care întîlneşte perfecţiunea numai o dată la o mie de ani trebuie să păstreze tăcerea asupra ei. Căci regula se poate statornici, ce-i drept, dar ea nu oferă altceva decît imaginea negativă a absenţei defectului; nu se poate rosti secretul naturii care îmbină normalitatea şi individualitatea în manifestarea lor cea mai desăvîrşită. Nu ne rămîne altceva de făcut decît să-i considerăm norocoşi pe cei care au fost contemporani cu această perfecţiune şi să ne făurim o părere reflectînd asupra strălucirii nepieritoare a operelor create de această natură excepţională. Ce-i drept, şi acestea poartă pecetea timpului. Bărbatul roman însuşi se alătură tînărului său precursor grec nu numai ca egal, ci superior lui; dar lumea îmbătrînise între timp şi scînteierea ei juvenilă pălise. Activitatea lui Caesar nu mai era, precum cea a lui Alexandru, o înaintare voioasă în depărtările nemărginite; el reclădi, şi aceasta din ruine, şi se mulţumi ca în spaţiile odată indicate, vaste, dar totuşi limitate, să se statornicească pe cît posibil suportabil şi sigur. Astfel, subtilul simţ poetic al popoarelor nu s-a sinchisit, pe bună dreptate, de romanul nepoetic şi l-a înveşmîntat numai pe fiul lui Filip cu toată strălucirea poeziei, cu toate culorile de curcubeu ale legendei. Dar, cu aceeaşi dreptate, viaţa politică a naţiunilor a revenit de milenii, iarăşi şi iarăşi, în căile trasate de Caesar, şi dacă şi astăzi încă popoarele care se consideră stăpîne ale lumii desemnează cu numele său pe monarhii lor cei mai iluştri, în acest fapt rezidă un avertisment profund, dar, din nefericire, şi umilitor.

Dacă opera înlăturării vechilor stări de lucruri, în toate privinţele dezastruoase, şi întineririi comunităţii urma să fie încununată de succes, ţara trebuia să fie mai întîi pacificată de fapt, iar pămîntul trebuia să fie despovărat de ruinele, pretutindeni prezente, ale ultimei catastrofe. În acest scop, Caesar porni de la împăcarea partidelor de pînă atunci sau, mai corect – căci în cazul unor contradicţii ireconciliabile nu se poate vorbi despre o împăcare veritabila –, de la principiul conform căruia cîmpul de bătălie pe care nobilii şi popularii se confruntau pînă atunci urma să fie abandonat de ambele partide, ele trebuind să se întrunească pe tărîmul noii constituţii monarhice. Înainte de toate, vechea vrajbă a trecutului republican era considerată aplanată pentru totdeauna. În timp ce Caesar ordona să fie reînălţate statuile lui Sulla dărîmate de gloata capitalei după aflarea ştirii despre bătălia de la Pharsalos, recunoscînd astfel că numai istoria are dreptul să-l judece pe acest mare bărbat, el anulă concomitent ultimele consecinţe ale legilor sale extraordinare încă în vigoare, îi rechemă din exil pe cei proscrişi în timpul tulburărilor lui Cinna şi Sertorius şi îi înzestră pe copiii celor proscrişi de către Sulla, din nou, cu dreptul electoral pasiv. În aceeaşi măsură au fost reabilitaţi toţi cei care-şi pierduseră locul în senat sau existenţa civilă în timpul stadiului pregătitor al ultimei catastrofe prin verdictul cenzorilor sau prin proces politic, îndeosebi prin acuzaţiile care se bazaseră pe legile excepţionale din anul 702 (52). Rămaseră înfieraţi, cum era şi firesc, numai cei care uciseseră proscrişi în schimbul banilor; cel mai temerar condotier al partidului senatorial, Milo, rămase exclus de la graţierea generală. Mult mai dificilă decît reglementarea acestor probleme care ţineau de fapt de domeniul trecutului era tratarea partidelor opuse ale momentului: pe de o parte, propria suită democratică a lui Caesar, pe de alta, aristocraţia răsturnată. Se înţelege de la sine că, în urma victoriei şi îndemnurilor sale de a renunţa la vechiul punct de vedere al partidului, cea dintîi era poate mai potrivnică procedurii urmate de Caesar decît aceasta din urmă. Probabil că Caesar însuşi nu dorea în general nimic altceva decît ceea ce-şi imaginase deja Gaius Gracchus; dar intenţiile adepţilor lui nu mai coincideau cu cele ale gracchienilor. Într-un progres mereu accelerat, partidul popular roman fusese împins de la reformă la revoluţie, de la revoluţie la anarhie; de aici, la războiul împotriva proprietăţii; în sînul său el celebra amintirea dominaţiei de teroare şi, aşa cum împodobise cîndva mormîntul Gracchilor, la fel îl împodobea acum pe cel al lui Catilina; el se aşezase sub stindardele lui Caesar întrucît aşteptase din partea lui ceea ce nu putuse înfăptui Catilina. Dar cînd deveni evident că Caesar dorea să fie cu totul altceva decît executorul testamentar al lui Catilina, că debitorii nu pot aştepta din partea lui altceva decît înlesniri de plată şi circumstanţe atenuante în cazul proceselor, se auzi tot mai des întrebarea: Pentru cine învinsese partidul popular, dacă nu pentru popor ? Gloata nobilă şi umilă de teapa aceasta începu mai întîi să simpatizeze, mînioasă din cauza nereuşitelor saturnalii politico-economice, cu pompeienii, apoi, în timpul absenţei de aproape doi ani a lui Caesar din Italia (ianuarie 706 pînă în toamna anului 707, 48-47), să aţîţe aici chiar un război civil în războiul civil. Pretorul Marcus Caelius Rufus, un bun aristocrat şi un rău platnic, înzestrat cu oarecare talent şi cu multă educaţie, pînă atunci, în senat şi în for, unul dintre apărătorii cei mai zeloşi ai cauzei lui Caesar, aduse, fără ordin, în faţa poporului o lege care acorda datornicilor un moratoriu de şase ani fără dobînzi; apoi, cînd i se ripostă, propuse o a doua lege care casă toate pretenţiile privind împrumuturile şi chiriile curente; atunci, senatul lui Caesar îl destitui din magistratură. Era tocmai perioada de dinaintea bătăliei de la Pharsalos şi se părea că, în marea încleştare, talgerul va înclina de partea pompeienilor; Rufus stabili legături cu vechia căpetenie de tîlhari Milo şi amîndoi plănuiră o contrarevoluţie care îşi propunea drept ţel, pe de o parte, salvarea constituţiei republicane, iar pe de altă parte, casarea dobînzilor şi eliberarea sclavilor. Milo părăsi Massalia, locul său de exil, şi merse în ţinutul de la Turii, unde chemă pompeienii şi sclavii-păstori sub arme; Rufus se pregăti să ocupe oraşul Capua cu ajutorul sclavilor înarmaţi. Acest plan a fost însă descoperit înainte de executarea lui şi împiedicat de către miliţiile capuane; Quintus Pedius, care pătrunse cu o legiune în teritoriul turinian, risipi banda care se cuibărise acolo, iar căderea celor două căpetenii puse capăt scandalului (706, 48). Cu toate acestea, în anul următor (707, 47) se găsi un al doilea zănatic, tribunul poporului Publius Dolabella, care, tot atît de îndatorat, dar mult mai puţin talentat decît predecesorul său, propuse din nou legea acestuia cu privire la dobînzi şi chirii şi relansă împreună cu colegul său Lucius Trebellius încă o dată – a fost ultima dată – războiul demagogilor; între cele două bande înarmate s-a ajuns la încăierări serioase şi la frecvente scandaluri de stradă, pînă cînd comandantul Italiei, Marcus Antonius, trecu la intervenţia armată; reîntoarcerea lui Caesar din Orient, care avu loc puţin timp după aceea, puse definitiv capăt acestor evenimente turbulente. Caesar acordă acestor nesănătoase tentative de reluare a proiectelor catilinare o importanţă atît de scăzută, încît îl toleră pe Dolabella însuşi în Italia, ba îl şi graţie după un timp. În faţa unei asemenea gloate, care ignoră problemele politice şi se concentrează numai asupra războiului împotriva proprietăţii, este suficientă, ca şi în cazul unor bande de tîlhari, simpla existenţă a unui guvern puternic. Caesar era o personalitate prea mare şi prea cumpănit pentru a face concesii fricii pe care o resimţeau laşii italici faţă de aceşti comunişti ai epocii şi pentru a-i procura astfel monarhiei sale o popularitate falsă. Aşadar, dacă Caesar putea permite, şi a permis, sorţii să-şi desăvîrşească opera de dezagregare a fostului partid democratic, ajunsă deja la limita extremă, dimpotrivă, în cazul fostului partid aristocratic, mult mai viabil, el trebuia nu să ducă la bun sfîrşit această dezagregare – ea fiind apanajul timpului –, ci s-o pregătească şi s-o declanşeze prin justa îmbinare a reprimării şi a bunăvoinţei. Nu este cea mai semnificativă realizare a lui Caesar faptul că, dintr-un firesc simţ al moralităţii, evita să îndîrjească partidul răsturnat printr-o batjocorire deşartă, să triumfe asupra concetăţenilor învinşi; că îl pomenea deseori pe Pompeius şi întotdeauna cu deferenţă şi că dădu ordin ca, odată cu edificarea curiei, statuia lui, răsturnată de popor, să fie reînălţată în faţa ei, în vechiul loc de onoare. În urma victoriei, Caesar încercă să limiteze, pe cît posibil, consecinţele politice. Nu se întreprinseră cercetări asupra multiplelor legături pe care partidul constituţional le avusese chiar şi cu partizanii cunoscuţi ai lui Caesar; vrafurile de hîrtii găsite în cartierele generale inamice de la Pharsalos şi Thapsus au fost aruncate în foc necitite, Caesar scutind ţara şi pe sine de procese politice împotriva indivizilor suspecţi de înaltă trădare. Mai departe, rămaseră nepedepsiţi toţi soldaţii de rînd care-şi urmaseră ofiţerii romani sau provinciali în lupta împotriva lui Caesar. De la această regulă erau exceptaţi numai acei cetăţeni romani care intraseră în armata regelui numidian Iuba; lor li se confiscă averea drept pedeapsă pentru trădare de ţară. Pînă la sfîrşitul campaniei hispanice din anul 705 (49), Caesar îi graţiase necondiţionat şi pe ofiţerii partidului învins; dar el se convinsese că exagerase cu această clemenţă şi că ar fi necesară cel puţin înlăturarea conducătorilor. De acum încolo respectă regula ca acela care servise în armata adversă ca ofiţer după înfrîngerea de la Ilerda sau care făcuse parte din senatul inamicului să-şi piardă averea şi drepturile politice şi să fie exilat pe viaţă din Italia, dacă supravieţuise luptelor; iar dacă nu supravieţuise, averea lui să revină statului; iar dintre aceşti ofiţeri, cei care acceptaseră graţierea lui Caesar înaintea acestui eveniment, intrînd din nou în rîndurile inamice, să-şi piardă viaţa din această cauză. Aceste ordonanţe au fost însă mult atenuate în practică. Condamnări la moarte au fost executate numai împotriva cîtorva dintre numeroşii recidivişti. Cu ocazia confiscării averilor celor căzuţi nu numai că se respectară, ca şi cum ar fi fost îndreptăţite, datoriile ce grevau asupra diferitelor proprietăţi şi pretenţiile asupra zestrei ridicate de văduve, dar şi copiii decedatului păstrau o parte din averea părintească. În sfîrşit, mulţi dintre cei care, conform ordonanţelor respective, ar fi trebuit să fie pedepsiţi cu exilul şi confiscarea averii au fost graţiaţi imediat şi pe loc sau scăpară cu amenzi pecuniare, ca, de exemplu, marii comercianţi africani care fuseseră siliţi să intre în senatul de la Utica. Dar, aproape fără excepţie, li s-au retrocedat libertatea şi averea tuturor celorlalţi care reuşiră să-şi înfrîngă orgoliul şi să se prezinte ca avocaţi ai propriei cauze în faţa lui Caesar; unora, care refuzaseră să facă acest pas, graţierea le-a fost impusă în mod nedorit, ca, de exemplu, fostului consul Marcus Marcellus, în anul 710 (44) fiind decretată, în fine, o amnistie generală pentru toţi cei care nu fuseseră încă rechemaţi. Opoziţia republicană putea fi graţiată aşadar; dar ea nu era împăcată. Nemulţumirea o crea noua ordine a lucrurilor, şi îndîrjirea împotriva stăpînului neobişnuit deveni generală. Bineînţeles, nu mai existau ocazii pentru a opune o rezistenţă politică deschisă – aproape că nu trebuie luat în considerare faptul că unii tribuni din opoziţie îşi cîştigară coroana republicană a martirilor intervenind demonstrativ împotriva acelora care îl desemnaseră pe Caesar drept rege cu ocazia problemei titulaturii; dar republicanismul se exterioriză cu atît mai evident ca opoziţie de conştiinţă şi în instigaţiile secrete. Nu se ridica nici o mînă cînd imperatorul apărea în public. Afişele şi versurile batjocoritoare, pline de o amară şi devastatoare ironie populară, curgeau cu nemiluita. Atunci cînd un comediant îndrăznea să rostească vreo aluzie la republică, urmau aplauze frenetice. Glorificarea lui Catos deveni tema la modă a autorilor de broşuri de opoziţie, iar scrierile acestora găsiră un public cu atît mai recunoscător cu cît nici literatura nu mai era liberă. Ce-i drept, Caesar continua şi acum să-i combată pe republicani în propriul lor domeniu; el însuşi şi apropiaţii săi mai capabili răspunseră literaturii catoniene cu o literatură anticatoniană, iar scribii republicani şi cei ai lui Caesar se luptară pentru eroul mort de la Utica, precum troienii şi elenii pentru cadavrul lui Patrocle; dar se înţelege de la sine că în această luptă în care domina publicul de orientare preponderent republicană, adepţii lui Caesar trebuiau să fie înfrînţi. Nu rămînea altă soluţie decît terorizarea scriitorilor: astfel, dintre cei exilaţi, bărbaţii periculoşi cunoscuţi pentru talentele lor literare, ca Publius Nigidius Figulus şi Aulus Caecina, obţinură mai greu permisiunea de reîntoarcere în Italia, iar scriitorii de opoziţie toleraţi in Italia au fost supuşi unei cenzuri reale care îi strîmtora cu atît mai mult cu cît mărimea pedepsei posibile era cu totul arbitrară. Instigaţiile partidelor răsturnate împotriva noii monarhii vor fi prezentate cu mai mult folos într-un alt context; aici este suficient să amintim că revoltele pretendenţilor şi republicanilor clocoteau în permanenţă pe întregul cuprins al imperiului, că flacăra războiului civil, aprinsă cînd de pompeieni, cînd de republicani, se înălţă din nou cu toată puterea în diferitele regiuni şi că, în capitală, conspiraţia împotriva vieţii monarhului rămînea o permanenţă, Caesar neputînd fi convins, nici în urma acestor atentate, că trebuie să se înconjoare cu o gardă personală, mulţumindu-se, de regulă, cu publicarea prin afişe a conspiraţiilor dezvăluite. Cu oricîtă indiferenţă temerară obişnuia să trateze Caesar toate problemele care priveau securitatea sa personală, totuşi el nu şi-a putut ascunde imensa primejdie cu care această masă de nemulţumiţi îl ameninţa nu numai pe el, ci toate creaţiile sale. Dacă, ignorînd avertismentele şi insistenţele prietenilor săi, perseveră totuşi, cu o energie admirabilă şi cumpătată, să-i ierte pe cei mai mulţi dintre adversarii săi, fără a se lăsa înşelat de ireconciliabilitatea chiar şi a celor graţiaţi, aceasta nu era nici mărinimia cavalerească a unei naturi orgolioase, nici clemenţa sentimentală a unei firi influenţabile, ci corecta judecată a unui om de stat, potrivit căreia partidele înfrînte se lasă absorbite în sînul statului mai rapid şi cu pagube mai mici pentru stat decît în cazul în care se încearcă exterminarea lor prin proscriere sau eliminarea lor din comunitate prin exilare. Pentru realizarea ţelurilor sale nobile, Caesar nu se putu lipsi de partidul constituţional în sine, care nu includea numai elementele aristocraţiei, ci toate elementele care aveau sentimentul libertăţii şi pe cel naţional din rîndul cetăţenilor italici; pentru desăvîrşirea planurilor sale privind întinerirea statului îmbătrînit, el avea nevoie de întreaga masă de talente, de toată educaţia, tot prestigiul moştenit şi cîştigat prin propriile eforturi pe care le conţineau acest partid; şi poate că acesta era scopul pentru care a recurs la graţierea adversarilor săi, laurii cei mai frumoşi ai victoriei sale. Astfel, vîrfurile eminente ale partidelor înfrînte au fost înlăturate; bărbaţii de rangul al doilea şi al treilea şi, îndeosebi, generaţia mai tînără nu au fost frustraţi de graţierea deplină, dar nici nu li s-a permis să crîcnească într-o opoziţie pasivă, ci, printr-o constrîngere mai mult sau mai puţin blîndă, ei au fost siliţi să participe activ la noua administraţie şi să accepte onoruri şi magistraturi din partea ei. Ca şi în cazul lui Henric al IV-lea şi Wilhelm de Orania, şi pentru Caesar, cele mai mari dificultăţi începură abia după victorie. Fiecare învingător revoluţionar trebuie să experimenteze că, dacă în urma înfrîngerii adversarilor nu rămîne şi şef al partidului, precum Cinna şi Sulla, ci doreşte să înlocuiască programul partidului, cu necesitate unilateral, cu binele comunităţii, precum Caesar, Henric al IV-lea, Wilhelm de Orania, toate partidele, cel propriu şi cel înfrînt, se vor alia imediat împotriva noului conducător; şi aceasta cu atît mai mult cu cît el îşi concepe misiunea mai nobil şi mai pur. Prietenii constituţiei şi pompeienii, chiar dacă purtau pe buzele lor cuvinte de veneraţie pentru Ceasar, se răzvrătiră totuşi în străfundul sufletului, fie împotriva monarhiei, fie cel puţin împotriva dinastiei; democraţia decăzută se afla într-o revoltă deschisă împotriva lui Caesar, din momentul în care înţelesese că ţelurile lui nu coincideau nicidecum cu ale ei; înşişi adepţii personali ai lui Caesar protestară în surdină cînd constatară că şeful lor întemeiază, în locul unui stat de condotier, o monarhie dreaptă şi egală pentru toţi şi că părţile lor din cîştig se micşorau din cauza promovării celor învinşi. Această reglementare a comunităţii displăcea tuturor partidelor şi ea trebuia să fie impusă atît camarazilor, cît şi adversarilor. Într-un anumit sens, poziţia lui Caesar era acum mai periclitată decît înaintea victoriei; dar ceea ce pierdea el, cîştiga statul. Întrucît a distrus partidele şi i-a cruţat pe oamenii de partid, acceptînd, concomitent, ca fiecare bărbat de talent sau chiar numai de origine onorabilă să ajungă la magistraturi fără să se ţină seama de trecutul său politic, nu numai că a cîştigat întreaga forţă de muncă disponibilă în stat pentru marele său edificiu, dar conlucrarea voluntară sau silită a bărbaţilor tuturor partidelor la aceeaşi operă conduse naţiunea, pe nesimţite, pe terenul proaspăt pregătit. El nu se înşela asupra faptului că această egalizare a partidelor era, pentru moment, numai de natură exterioară, ele întîlnindu-se mult mai puţin prin ataşamentul lor faţă de noile împrejurări decît prin ura împotriva lui Caesar; el ştia prea bine că aceste contradicţii se tocesc şi printr-o asemenea unificare exterioară şi că numai pe această cale omul de stat poate să devanseze timpul care, bineînţeles, este unicul capabil să îmblînzească pînă la urmă o asemenea vrajbă, depunînd vechea generaţie în mormînt. Cu atît mai puţin el întrebă de aceia care îl urau sau care îşi puseseră în gînd să-l asasineze. Ca un veritabil om de stat, nu servea poporului pentru recompensă, nici pentru a fi iubit de acesta, ci renunţă la favoarea contemporanilor în schimbul binecuvîntării viitorului şi, îndeosebi, în schimbul îngăduinţei de a-şi putea salva şi întineri naţiunea.

Dacă încercăm să dăm socoteală în particular despre aducerea vechilor stări în noua traiectorie, trebuie să amintim mai întîi că Caesar nu venise pentru a începe, ci pentru a desăvîrşi. Planul unei politici noi şi corespunzătoare timpului, proiectată demult de către Gaius Gracchus, fusese menţinut de adepţii şi succesorii săi, ce-i drept, cu mai mult sau mai puţin noroc şi inteligenţă, dar fără ezitare. Din capul locului şi, într-un fel, prin dreptul de succesiune şef al partidului popular, înălţase scutul acestuia timp de 30 de ani, fără să-l renege sau să încerce să-l renege vreodată; şi ca monarh el rămînea democrat. Aşa cum preluase neîngrădit moştenirea partidului său, exceptînd, fireşte, erorile catilinare şi clodiene, nutrind ura cea mai amară, chiar şi personală, împotriva aristocraţiei şi veritabililor aristocraţi şi păstrînd cu fidelitate ideile esenţiale ale democraţiei romane – ameliorarea situaţiei debitorilor, colonizarea transmarină, nivelarea treptată a deosebirilor juridice existente în rîndul claselor de supuşi ai statului, emanciparea puterii executive în faţa senatului –, la fel nici monarhia sa nu contravenea democraţiei, astfel încît aceasta din urmă ajunse la desăvîrşire şi împlinire abia prin monarhie. Căci această monarhie nu era despotismul oriental consfinţit de Dumnezeu, ci monarhia pe care dorise s-o întemeieze Gaius Gracchus, pe care au întemeiat-o Pericle şi Cromwell: reprezentarea naţiunii prin omul ei cel mai de încredere, aşezat în poziţia cea mai înaltă şi cea mai neîngrădită. Din această perspectivă, ideile care se găseau la baza operei lui Caesar nu erau noi în sine; dar lui îi revine realizarea lor, care rămîne, pînă la urmă, pretutindeni problema principală; lui îi revine măreţia aplicării în practică ce l-ar fi surprins pe însuşi genialul lor născocitor dacă i-ar fi fost dat s-o contemple şi care a impresionat şi va impresiona pentru eternitate, după capacitatea de înţelegere a măreţiei umane şi istorice, cu o intensitate mai mult sau mai puţin profundă, pe toţi cei care au întîlnit-o în realitatea vie sau în oglinda istoriei, oricărei epoci istorice şi oricărei convingeri politice i-ar aparţine. Dar poate că tocmai aici este cazul să se ceară o dată răspicat, ceea ce istoriograful presupune pretutindeni în tăcere, şi să se protesteze împotriva obiceiului, comun atît prostiei, cît şi perfidiei, de a transforma elogiul istoric şi critica istorică într-o frază general valabilă şi desprinsă de realităţile concrete – în cazul acesta, de a răstălmăci judecata asupra lui Caesar într-o judecată a aşa-numitului cezarism. Fireşte, istoria secolelor trecute este magistra celui prezent; dar aceasta nu în sensul comun, ca şi cum conjuncturile prezentului ar putea fi descifrate prin răsfoirea relatărilor despre trecut, compilînd simptomele şi trăsăturile specifice din aceste cărţi ale diagnozei politice şi ale artei de receptare. Ea este instructivă numai în sensul în care analizarea culturilor mai vechi, condiţiile organice ale civilizaţiei în general, relevă forţele originare, pretutindeni egale, şi compoziţia lor, pretutindeni diferită şi care, în locul imitării searbede, pledează şi entuziasmează mai degrabă pentru o recreare independentă. În sensul acesta, istoria lui Caesar şi cea a cezarismului roman, cu toată măreţia neîntrecută a creatorului, cu toată necesitatea istorică a creaţiei, constituie într-adevăr o critică mai amară decît cea care poate fi scrisă de mîna omului. Conform aceleiaşi legi a naturii după care cel mai umil organism valorează infinit mai mult decît cea mai reuşită maşină, şi cea mai defectuoasă constituţie care oferă cîmp liber autodeterminării unei majorităţi cetăţeneşti valorează infinit mai mult decît cel mai genial şi cel mai uman absolutism, căci cea dintîi este capabilă de evoluţie şi trăieşte în consecinţă, iar cel din urmă este ceea ce este, adică un sistem mort. Această lege a naturii s-a confirmat şi în cazul monarhiei militare absolutiste romane şi s-a confirmat cu atît mai deplin cu cît, sub impulsul genial al creatorului ei şi în condiţiile absenţei tuturor complicaţiilor esenţiale cu statele externe, ea s-a constituit într-o formă mai pură şi mai liberă decît oricare alt stat asemănător. Începînd cu Caesar, aşa cum vom explica în cărţile ulterioare şi aşa cum Gibbon a lămurit demult, structura romană păstră numai o coeziune exterioară şi a fost lărgită numai în mod mecanic, în timp ce se veştejea şi murea în interior odată cu el. Dacă în începuturile autocraţiei şi, îndeosebi, în propriul suflet al lui Caesar (p. 138) mai domina visul plin de speranţă al unificării liberei evoluţii a poporului cu dominaţia absolută, atunci guvernarea talentaţilor împăraţi ai dinastiei iuliene a arătat deja ce înseamnă a cuprinde focul şi apa în acelaşi vas. Opera lui Caesar era necesară şi tămăduitoare nu pentru că aducea binecuvîntarea prin sine sau pentru că ar fi putut s-o aducă, ci pentru că – avînd în vedere antica organizare a poporului, bazată pe sclavagism şi cu totul străină sistemului reprezentativ republicano-constituţional, şi constituţia urbană legitimă, care evoluase în cursul unei jumătăţi de mileniu pînă la stadiul absolutismului oligarhic – monarhia militară absolută constituia, cu o necesitate logică, piatra angulară şi răul cel mai mic. Dacă aristocraţia sclavagistă din Virginia şi Caroline va fi ajuns la stadiul rudelor ei din Roma lui Sulla, cezarismul se va legitima şi aici în faţa judecăţii istorice; acolo unde apare în alte circumstanţe, el este, concomitent, o malformaţie şi o uzurpare. Istoria nu se va preta însă la diminuarea onoarei veritabilului Caesar numai pe motiv că o asemenea sentinţă rostită faţă de cezarii făţarnici ar putea deruta naivitatea şi oferi ticăloşiei pretextul minciunii şi înşelătoriei. Şi ea este o Biblie, iar dacă, asemenea aceasteia, nu-l poate opri pe cel nechibzuit s-o înţeleagă greşit şi pe diavol s-o citeze, va fi totuşi capabilă să-i suporte şi să-i răsplătească pe amîndoi.

Formal, poziţia noului şef de stat apare sub un aspect straniu. După reîntoarcerea din Hispania în anul 705 (49), Caesar preluă dictatura mai întîi temporar, apoi, după bătălia de la Pharsalos din toamna anului 706 (48), pe o perioadă nedeterminată, în fine, după bătălia de la Thapsus, începînd cu 1 ianuarie 709 (45), ca magistratură anuală, astfel încît a fost desemnat mai întîi pe o perioadă de 10 ani, iar în anul 710 (44), pe viaţă; de asemenea, în anul 708 (46) preluă cenzura sub noul titlu de păstrător al moravurilor, pe o perioadă de trei ani, în anul 710 (44), pe viaţă; apoi consulatul, mai întîi pentru anul 706 (48), în mod ordinar – aceasta era magistratura care oferise pretextul izbucnirii războiului civil –, prelungit ulterior pe o durată de cinci ani, după aceea de 10 ani, o dată chiar fără coleg; ce-i drept, nu i s-a acordat tribunatul poporului, dar în anul 706 (48) i se conferi o putere asemănătoare celei tribuniciene, pe viaţă; la fel, primul loc în senat şi, cu aceasta, dreptul primului vot; în sfîrşit (708, 46), titlul de imperator pe viaţă. Caesar nu trebuia să ceară conducerea supremă a cultului, întrucît deţinea deja magistratura de pontifex maximus (p. 112); în schimb, deveni membru al celui de-al doilea mare colegiu sacerdotal, cel al augurilor. Acestei uniuni pestriţe de magistraturi civile şi sacerdotale i se adăugau în continuare o mulţime şi mai pestriţă de legi şi decrete senatoriale, care îi acordau lui Caesar dreptul de a decide în probleme de război şi de pace fără consultarea senatului şi poporului, de a dispune de armată şi tezaur, de a desemna guvernatorii provinciali, dreptul de a propune obligatoriu o parte a magistraţilor romani urbani, de a conduce alegerile în comiţiile centuriate, dreptul numirii patricienilor şi alte prerogative extraordinare asemănătoare; pentru a nu aminti onorurile şi decoraţiile lipsite de conţinut: acordarea titlului de „Părinte al patriei”, schimbarea numelui pentru luna naşterii sale, Iulius, nume pe care îl poartă şi astăzi încă, şi alte manifestaţii ale spiritului megaloman incipient al curţii, care se rătăciră pînă la urmă în cele mai aberante adulaţii. Se pare că aici, probabil printr-un compromis între noua devoţiune de curte şi repulsia republicană de a desemna monarhia cu numele ei adevărat, s-a întreprins încercarea de a descompune autoritatea nelimitată a monarhului în părţile ei componente; ceea ce, fireşte, a fost pe cît de complicat, pe atît de greşit în privinţa termenilor, întrucît, prin natura ei, puterea nelimitată se sustrage oricărei specializări. Supoziţia că Caesar însuşi a intenţionat să-şi înjghebeze noua autoritate regală din acest mănunchi de magistraturi, vechi şi noi, şi comisii extraordinare este mai degrabă naivă decît inteligentă. Un istoric pătrunzător nu va avea nevoie aşadar de o dovadă nici pentru faptul că Caesar intenţionase să introducă autoritatea supremă ca un organ esenţial şi permanent, aşadar ca autoritate ereditară şi nu numai pentru cîţiva ani sau ca magistratură personală pe durată nedeterminată sau a vieţii, asemenea regenţei lui Sulla, nici pentru faptul că el a ales pentru noua instituţie un termen corespunzător şi simplu; căci, dacă crearea unor nume lipsite de conţinut este o greşeală politică, prezentarea conţinutului plenitudinii puterii fără nume este cel puţin o greşeală la fel de gravă. Bineînţeles, este foarte dificil să se identifice formularea aleasă de Caesar, deoarece, pe de o parte, în această perioadă de tranziţie edificiile efemere încă nu se separaseră bine de cele perene, iar pe de alta, devoţiunea clienţilor, care devansează gestul stăpînului, îl copleşi cu o avalanşă de decrete de încredere şi legi onorifice, neîndoielnic detestate de Caesar însuşi. Autoritatea tribuniciană oferea expresia cel mai puţin indicată pentru calificarea competenţei noului şef de stat, întrucît, conform constituţiei, tribunul poporului nu putea să ordone, ci numai să interzică altora să ordone. Nici consulatul nu prezenta o alegere prea fericită pentru noua monarhie, din simplul motiv al colegialităţii, nedespărţită de această magistratură; este evident, de altfel, că Caesar a acţionat intenţionat pentru degradarea acestei magistraturi, supremă pînă atunci, la titlul lipsit de conţinut şi chiar dacă o preluă, el nu o deţinea, de regulă, pe întreaga durată a anului, ci o cedă curînd după aceea unor persoane subordonate. Din multiplele magistraturi ale lui Caesar, dictatura apare în practică cel mai frecvent şi cel mai clar conturată, evident din cauză că Caesar o folosi în accepţiunea ei străveche din organismul constituţional, ca preşedinţie extraordinară pentru depăşirea unor crize extraordinare. Dimpotrivă, ea nu se recomanda ca purtătoarea noii monarhii, întrucît excepţionalitatea şi nepopularitatea erau intrinseci acestei magistraturi şi întrucît era mult prea îngustă pentru a cuprinde noua monarhie dacă Caesar – aşa se pare şi nici nu poate fi altfel, avînd în vedere fosta lui poziţie de partid – nu prelua dictatura anormală a lui Sulla, ci, făcînd abstracţie de bariera timpului, pe cea republicană ordinară. Dimpotrivă, numele imperator apare în toate privinţele ca formularea potrivită pentru noua monarhie: în primul rînd pentru că era insolit, introducerea lui nefiind determinată de nici un anumit motiv exterior. Vinul nou nu putea fi turnat în burdufuri vechi; aici, cauzei noi i se adăugă numele nou, concentrîndu-se în acesta în modul cel mai pregnant, ceea ce, ce-i drept cu mai puţină acuitate, partidul democratic formulase deja în Legea Gabinia drept competenţa conducătorului ei: concentrarea autorităţii de magistrat (imperium) în mîinile unui conducător al poporului independent de senat. De asemenea, pe monedele lui Caesar, îndeosebi pe cele din ultima perioadă, întîlnim, alături de dictatură, cu preponderenţă titlul de imperator, iar în legea lui Caesar cu privire la crimele politice monarhul pare să fi fost desemnat cu termenul acesta; dar întru totul decisiv este faptul că puterea de imperator nu i-a fost încredinţată lui Caesar numai pentru persoana sa, ci şi pentru descendenţii săi naturali sau adoptivi. Chiar dacă nu imediat, posteritatea a legat monarhia de titlul de imperator. Pentru a acorda acestei noi magistraturi o legitimare, concomitent, democratică şi religioasă, Caesar intenţiona probabil să-i alăture, tot cu titlu ereditar, atît puterea tribuniciană, cît şi pontificatul suprem, cu toate că ereditatea este documentată explicit numai în cazul sacerdoţiului suprem. În privinţa dreptului constituţional, noua magistratură de imperator se afilia poziţiei pe care consulii sau proconsulii o deţineau în afara zidurilor Oraşului, astfel încît ea conţinea nu numai comanda militară, dar şi suprema autoritate judiciară şi, în consecinţă, pe cea administrativă. Într-un anumit sens, imperatorul se raporta la consul aşa cum aceasta se raporta faţă de pretor, autoritatea lor fiind, ce-i drept, de aceeaşi esenţă, dar în cazul neconcordanţei, consulul supunîndu-se imperatorului aşa cum pretorul se supunea consulului; ceea ce a fost marcat cu pregnanţă, inclusiv formal, întrucît jilţul imperial supraînălţat se afla între cele două scaune curule ale consulilor. Autoritatea imperatorului era calitativ superioară celei consularo-proconsulare, în măsura în care cea dintîi nu era limitată în timp şi spaţiu, ci era acordată pe viaţă şi era ereditară, fiind valabilă şi în capitală, unde imperatorul, spre deosebire de consul, nu putea fi oprit de colegii înzestraţi cu aceeaşi putere şi unde îngrădirile impuse la origine magistraturii supreme, îndeosebi obligaţia de a da curs provocaţiei şi de a ţine seama de sfaturile senatului, îşi pierdură cu timpul valabilitatea pentru imperator. Pentru a sintetiza: această nouă magistratură de imperator nu era nimic altceva decît străvechea regalitate restaurată; căci tocmai acele îngrădiri temporale şi spaţiale ale puterii, ale colegialităţii şi colaborării senatului sau comunităţii, necesare în anumite circumstanţe, îl deosebeau pe consul de rege (I, p. 178). Aproape că nu există trăsătură în noua monarhie care să nu se regăsească în cea veche: unificarea supremei autorităţi militare, juridice şi administrative în mîinile principelui; o preşedinţie religioasă asupra comunităţii; dreptul de a da dispoziţii cu putere de lege; reducerea senatului la rolul de consiliu de stat; restauraţia patriciatului şi a prefecturii urbane; ciudata cvasiereditate, întrucît constituţia lui Caesar, întru totul asemănătoare celei a lui Cromwell şi Napoleon, îi permitea monarhului să-şi desemneze succesorul prin formele adopţiunii. Dar mult mai izbitoare decît aceste analogii este identitatea esenţială a monarhiei lui Servius Tullius cu cea a lui Caesar; dacă, în ciuda plenipotenţei lor, acei străvechi regi ai Romei fuseseră totuşi stăpînii unei comunităţi libere şi, tocmai ei, protectorii omului de rînd în faţa aristocraţiei, nici Caesar nu venise pentru a dizolva libertatea, ci pentru a o împlini, îndepărtînd mai întîi jugul insuportabil al aristocraţiei. De asemenea, nu trebuie să ne surprindă faptul că Caesar, care nu era un anticar politic, s-a întors cu o jumătate de mileniu în urmă pentru a găsi modelul noului stat; căci, întrucît magistratura supremă a comunităţii romane a rămas în toate timpurile o regalitate limitată printr-o serie de legi speciale, nu dispăruse termenul de regalitate. În epocile şi din motivele cele mai diferite – prin dictatura republicană, prin puterea decemvirală, prin regenţa lui Sulla –, în practică, se revenise asupra lui şi în timpul republicii; mai mult, întotdeauna cînd interveni cerinţa unei autorităţi extraordinare, apăru, cu o anumită necesitate logică, imperium-ul nelimitat împotriva celui ordinar limitat, care nu era nimic altceva decît autoritatea regală. În sfîrşit, existau şi considerente exterioare care recomandau revenirea la fosta regalitate. Omenirea ajunge numai cu eforturi extraordinare la creaţii noi şi, de aceea, păstrează formele deja dezvoltate ca pe o moştenire sacră. Din această cauză, Caesar l-a continuat cu bună ştiinţă pe Servius Tullius, aşa cum, mai tîrziu, îl va continua Carol cel Mare şi aşa cum Napoleon a încercat cel puţin să-l continue pe Carol cel Mare. De altfel, el nu a acţionat pe ocolite şi în secret, ci, ca şi urmaşii săi, într-un mod cît se poate de manifest; scopul acestei continuări era doar găsirea unei formulări clare, naţionale şi populare pentru noul stat. Din timpuri străvechi, pe Capitoliu se găseau statuile celor şapte regi pe care obişnuia să le înşire istoria convenţională a Romei; Caesar ordonă ca alături să fie ridicată a opta: a sa. El apăru în public în vestimentaţia vechilor regi de la Alba. În noua sa lege cu privire la crimele politice, principala deviaţie de la legea lui Sulla era aceea că imperatorul era aşezat pe picior de egalitate cu comunitatea cetăţenilor, ca expresia vie şi personală a poporului. În formula obişnuită pentru jurăminte politice, Geniul imperatorului se adăugă alături de Iovis şi de Penaţii poporului roman. Expresia caracteristică exterioară a monarhiei era, conform concepţiei răspîndite în întreaga Antichitate, imaginea monarhului de pe monede; chipul lui Caesar apare pe cele ale statului roman din anul 710 (44). Cel puţin nu exista posibilitatea ca ulterior să fie acuzat de camuflarea esenţei poziţiei sale; el se înfăţişă atît de hotărît şi, pe cît posibil, în formele consacrate nu numai ca monarh, ci chiar ca rege al Romei. Oricum de o importanţă secundară, este chiar posibil ca el să nu fi intenţionat să-şi desemneze noua autoritate de magistrat cu noul nume de imperator, ci de-a dreptul cu vechiul nume de rege. Mulţi dintre duşmanii, ca şi dintre prietenii săi considerau încă din timpul vieţii sale că el ar intenţiona să se lase desemnat în mod formal ca rege al Romei; mulţi dintre adepţii săi cei mai înfocaţi îi sugerară încoronarea pe diferite căi şi cu diferite ocazii; cel mai învederat, consulul Marcus Antonius, îi oferi lui Caesar diadema în faţa întregului popor (15 februarie 710, 44); Caesar respingea însă aceste oferte fără excepţie. Dacă, în acelaşi timp, el intervenea împotriva celor care foloseau aceste incidente pentru a relua opoziţia republicană, nu putem deduce de aici că nu a luat aceste refuzuri în serios; şi cu atît mai puţin ele pot servi drept dovadă că aceste invitaţii erau făcute la iniţiativa lui, pentru a pregăti mulţimea pentru neobişnuitul spectacol al diademei romane. Doar zelul nedorit al unor adepţi entuziaşti poate să fi provocat aceste scene; se prea poate ca Iulius Caesar să fi acceptat sau chiar să fi organizat scena cu Antonius, pentru ca, prin această respingere desfăşurată sub privirile cetăţenilor, ea fiind trecută printr-un ordin superior chiar şi în calendarele statului, să pună capăt bîrfei incomode într-un mod cît mai tranşant. Probabil Caesar, care aprecia valoarea unei formulări curente tot atît cît estima antipatiile mulţimii, care se răsfrîng mai degrabă asupra numelui decît asupra esenţei lucrurilor, era hotărît să evite numele de rege, pătat cu străvechiul blestem şi folosit de romanii timpului său mai degrabă pentru despoţii Orientului decît pentru Numa şi Servius ai lor, şi să-şi însuşească esenţa regalităţii sub titlul de imperator. Însă oricare ar fi fost titulatura, stăpînul era prezent şi imediat se instală curtea cu fastul obligatoriu şi cu lipsa de bun-gust şi deşertăciunea obligatorie. Caesar se înfăţişă în public cu veşmîntul de purpură, în locul celui al consulilor, brodat cu tivul de purpură, considerat în Antichitate haina regală, şi primi cortegiul solemn al senatorilor şezînd în jilţul său de aur, fără a se ridica în picioare. În onoarea lui, calendarul era ticsit de sărbătorile zilei sale de naştere, ale victoriilor şi jurămintelor. Dacă Caesar venea în capitală, cei mai distinşi dintre slujitorii săi ieşeau în număr mare, şi chiar la distanţe apreciabile, în întîmpinarea lui. A fi în apropierea lui începu să echivaleze cu escaladarea chiriilor în cartierul în care locuia. Din cauza mulţimii persoanelor care se îmbulzeau pentru obţinerea unei audienţe, el deveni atît de inabordabil, încît deseori se văzu nevoit să comunice cu apropiaţii săi în scris, chiar şi cei mai distinşi bărbaţi trebuind să aştepte ore în şir în anticameră. Se resimţea faptul, prea evident pentru Caesar însuşi, că nu se mai venea în faţa unui concetăţean. Se născu o aristocraţie monarhistă, care, într-un mod ciudat, era simultan nouă şi veche, şi care generase ideea eclipsării aristocraţiei oligarhiei prin cea a regalităţii şi a nobilimii prin patricieni. Deşi lipsit de privilegii însemnate ale ordinului, patriciatul continua să existe ca o ghildă ermetică a iuncherimii (I, p. 207); dar, întrucît nu putea primi ginţi noi (I, p. 187), patriciatul se restrînse din ce în ce mai mult, iar în timpul lui Caesar nu existau mai mult de 15-16 ginţi patriciene. Întrucît Caesar, el însuşi descendentul unei asemenea ginţi, lăsă să i se acorde imperatorului, prin decret al poporului, dreptul de a crea noi ginţi patriciene, el întemeie, în opoziţie cu nobilimea republicană, o nouă aristocraţie a patriciatului care întruni în modul cel mai fericit toate cerinţele unei aristocraţii monarhice: acea vrajă conferită de vîrsta venerabilă, independenţa deplină faţă de guvern şi deplina insignifianţă. În toate aceste direcţii se relevă noua dominaţie.

Sub un monarh, într-adevăr nelimitat în puterea sa, aproape că nu mai putea fi vorba de o constituţie şi nicidecum de perpetuarea comunităţii de pînă atunci, bazată pe colaborarea legală a cetăţenilor, a senatului şi a diferiţilor magistraţi. Caesar recurse cu toată hotărîrea la tradiţiile epocii regale: alături de rege, adunarea cetăţenilor rămînea ceea ce fusese deja în perioada regalităţii – suprema şi ultima expresie a voinţei populare suverane; senatul era redus la menirea lui originară, care consta în acordarea sfatului la cererea stăpînului; monarhul, în fine, concentră din nou în persoana lui întreaga putere de magistrat, astfel încît, alături de el, ca şi alături de regii timpurilor străvechi, nu exista nici un alt magistrat independent.

În privinţa legiferării, monarhul democrat păstră străvechiul principiu al dreptului constituţional roman, conform căruia numai corpul cetăţenilor, împreună cu regele care l-a convocat, era îndreptăţit să reglementeze comunitatea în mod organic, şi sancţionă dispoziţiile sale constitutive întotdeauna prin decret al poporului. Bineînţeles, nu era posibil să li se insufle aşa-numitelor comiţii ale acestui timp puterea liberă şi autoritatea moral-politică pe care le conţinuseră acel „da” sau acel „nu” ale vechilor adunări centuriate; conlucrarea cetăţenilor în cazul legiferării, extrem de limitată în cazul vechii constituţii, dar reală şi vie, era, în practică, o simplă umbră în cea nouă. De aceea, nu erau necesare măsuri speciale de limitare împotriva comiţiilor; o experienţă îndelungată arătase că oricare guvern – oligarhic, dar şi monarhic – se putea înţelege cu acest suveran formal. Numai în măsura în care aceste comiţii organizate de Caesar serveau pentru menţinerea principială a suveranităţii populare şi pentru protestul energic împotriva sultanismului ele erau un moment important în sistemul instituit de Caesar şi de o semnificaţie practică mijlocită. Însă, alături, şi acest fapt nu se înţelege numai de la sine, ci este şi atestat cu siguranţă, Caesar şi urmaşii săi reluară şi celălalt principiu al străvechiului drept constituţional, conform căruia ordinul supremului sau mai degrabă unicului magistrat are o valabilitate necondiţionat atîta timp cît acesta rămîne în magistratură, dar şi conform căruia legiferarea revine, ce-i drept, numai regelui împreună cu cetăţenii, dispoziţia regală fiind însă echivalentă legii cel puţin pînă la moartea autorului ei.

Dacă regele democrat acordă aşadar adunării populare cel puţin o participare formală la suveranitate, el nu intenţiona nicidecum să împartă puterea cu guvernul de pînă atunci, colegiul senatorial. Senatul lui Caesar – cu totul deosebit de cel al lui Augustus – nu urma să fie altceva decît un consiliu imperial suprem pe care să-l utilizeze pentru a se sfătui cu el asupra legilor, înaintea promulgării lor, şi pentru a decreta dispoziţiile administrative mai importante prin intermediul său sau cel puţin în numele său; fireşte, s-a întîmplat să fie promulgate decrete senatoriale despre care nu ştiau nimic nici senatorii citaţi să fie prezenţi la redactarea lor. Nu se creară dificultăţi formale esenţiale pentru a readuce senatul în poziţia lui iniţial consultativă, pe care o părăsise mai degrabă de fapt decît de drept; dimpotrivă, aici trebuia prevenită rezistenţa practică, întrucît aşa cum areopagul attic fusese focarul opoziţiei împotriva lui Pericle, la fel, senatul roman era focarul opoziţiei împotriva lui Caesar. În principal din această cauză numărul senatorilor, pînă atunci în condiţii ordinare de cel mult 600 (II, p. 237), fiind sensibil decimat în urma ultimelor crize, a fost mărit prin adăugiri extraordinare pînă la 900 şi, pentru a-l menţine la acest nivel, numărul cvestorilor anuali, deci cel al membrilor care intrau anual în senat, a fost ridicat concomitent de la 20 la 40. În cazul completării extraordinare a senatului, monarhul acţiona singur. La cea ordinară îşi asigură o influenţă durabilă prin obligarea prin lege a colegiilor electorale de a-i vota pe primii 20 de candidaţi la cvestură înzestraţi de monarh cu scrisori de recomandare; pe deasupra, în mod excepţional, coroana se bucura şi de privilegiul de a acorda drepturile onorifice legate de cvestură sau de o magistratură superioară acesteia, aşadar îndeosebi un loc în senat, şi unor indivizi care nu îndeplineau toate condiţiile cerute. Alegerile extraordinare de completare se desfăşurară, fireşte, în principal în favoarea adepţilor noii ordini şi introduseră în înalta corporaţie, alături de cavaleri distinşi, mulţi indivizi dubioşi şi plebei; foşti senatori, şterşi de pe listă de către cenzor sau în urma unei sentinţe judecătoreşti, străini din Hispania şi Galia care, în parte, trebuiau să înveţe latina după ce ajungeau în senat, foşti subofiţeri care nici nu avuseseră inelul de cavaler pînă atunci, fii ai unor liberţi sau ai unora care se îndeletniciseră pînă atunci cu meserii neonorabile şi alte elemente asemănătoare. Cercurile exclusiviste ale nobilimii, bineînţeles, profund ofensate din cauza acestei modificări a personalului senatorial, văzură în aceasta o degradare intenţionată a instituţiei senatului în sine. Caesar nu era capabil de o asemenea artă politică autodistrugătoare; pe cît era de hotărît să nu permită să fie guvernat de către consiliul său, pe atît era de convins de necesitatea instituţiei în sine. Ei ar fi trebuit să recunoască în această procedură intenţia monarhului de a priva senatul de caracterul său de reprezentanţă exclusivă a aristocraţiei oligarhice, deţinut pînă atunci, şi de a-l readuce pe poziţia pe care o deţinuse în timpul regalităţii: un consiliu imperial în care erau reprezentate toate clasele statului prin elementele lor cele mai inteligente şi care nu-l excludea cu necesitate nici pe bărbatul străin şi nici pe cel de origine umilă; aşa cum acei străvechi regi atrăseseră necetăţeni în senat (I, pp. 69-70, 185-186), la fel Caesar primise neitalici în senatul său. Dacă guvernarea nobilimii era înlăturată şi subminată astfel în existenţa ei, senatul, în noua sa formă, nefiind însă altceva decît un instrument al monarhului, autocraţia a fost introdusă concomitent în modul cel mai tăios în administrarea şi guvernarea statului, întreaga putere executivă revenind monarhului. Bineînţeles, în toate problemele majore decidea înainte de toate imperatorul în persoană. Caesar a reuşit să impună guvernarea personală într-o amploare care aproape că nu poate fi concepută de noi, oameni obişnuiţi, şi care, totuşi, nu se explică numai prin inegalabila rapiditate şi siguranţa muncii sale, ci îşi găseşte motivaţia şi într-o cauză generală. Dacă îi vedem pe Caesar, Sulla, Gaius Gracchus, în general pe oamenii de stat romani, dezvoltînd o activitate care depăşeşte întotdeauna concepţia noastră asupra capacităţii umane de muncă, cauza nu rezidă în natura umană, ci în organizarea sistemului domestic modificat din zilele noastre. Casa romană era o maşină în care forţele stăpînului erau înmulţite şi de capacităţile intelectuale ale sclavilor şi liberţilor săi; un stăpîn care ştia să le guverneze lucra, într-un fel, cu nenumărate spirite. Acesta este idealul centralizării birocratice spre care năzuieşte sistemul nostru de contor, ce-i drept, cu multă ardoare, rămînînd însă tot atît de mult în urma imaginii originare ca şi actuala dominaţie a capitalului în urma sistemului sclavagist antic. Caesar a ştiut să folosească acest avantaj; acolo unde un post necesita o fidelitate deosebită, constatăm, dacă nu interveneau alte considerente, că el era ocupat, în principiu, de sclavii, liberţii şi clienţii săi de origine umilă. Luate în ansamblu, operele sale arată ce putea înfăptui un geniu ca al său cu un asemenea instrument; cum a realizat fiecare din aceste opere este o întrebare care nu-şi găseşte un răspuns mulţumitor – birocraţia se aseamănă fabricii şi prin aceea că obiectul creat nu apare ca opera celui care l-a lucrat, ci ca produs al fabricii care îl marchează. Un singur lucru este evident: Caesar n-a avut nici un ajutor pentru opera sa, nu unul care să fi avut o influenţă personală asupra ei sau să fi fost iniţiat cel puţin cu privire la planul întreg; el nu numai că a fost meşter, dar a muncit doar cu ucenici şi fără calfe. Dacă analizăm părţile constitutive ale operei, se înţelege de la sine că Caesar evita pe cît posibil orice reprezentanţă în problemele politice propriu-zise. Atunci cînd ea devenea inevitabilă, Caesar necesitînd un organ superior în capitală din cauza frecventelor sale absenţe din Roma, într-un mod semnificativ nu era desemnat locţiitorul legal al monarhului, prefectul urban, ci un om de încredere lipsit de o competenţă recunoscută oficial, îndeobşte bancherul lui Caesar, vicleanul şi abilul negustor fenician Lucius Cornelius Balbus din Gades. În domeniul administraţiei, Caesar acţiona îndeosebi pentru recîştigarea cheilor tezaurului de stat pe care şi le însuşise senatul curînd după căderea regalităţii şi cu al căror ajutor pusese mîna pe guvernare şi încredinţarea lor unor astfel de slujitori care răspundeau cu capul, necondiţionat şi în exclusivitate, în faţa lui. Bineînţeles, în privinţa proprietăţii, averea privată a monarhului rămînea întru totul separată de bunurile statului; dar Caesar prelua administraţia întregului sistem financiar şi monetar al statului şi o conducea din toate punctele de vedere aşa cum el şi, în general, mai-marii romani obişnuiau să-şi administreze propria avere. Perceperea impozitelor provinciale şi, în principal, conducerea sistemului monetar a fost încredinţată pentru viitor sclavilor şi liberţilor, bărbaţii ordinului senatorial fiind excluşi şi de la aceste activităţi – un pas plin de consecinţe, în decursul timpului dezvoltîndu-se din această categorie importantul ordin al procuratorilor şi „casa imperială”. Dimpotrivă, dintre guvernările provinciale care, mai ales acum, după ce îşi predaseră afacerile financiare noilor perceptori imperiali de impozite, erau în esenţă comandamente militare, numai cea egipteană revenea propriilor oameni ai monarhului. Aşa cum o dovediseră repetatele încercări ale unor şefi strîmtoraţi de partide italice încă din timpul ultimei crize, ţinutul de pe Nil, izolat geografic şi centralizat politic într-un mod atît de ciudat, era cel mai potrivit, dintre toate districtele, să se desprindă, sub un conducător capabil, pe o durată mai îndelungată, de puterea centrală. Acesta era probabil motivul care îl determină pe Caesar să nu declare ţara în mod oficial ca provincie, ci să-i tolereze aici pe inofensivii Lagizi; şi este sigur că acelaşi motiv a impus încredinţarea comenzii legiunilor staţionate în Egipt nu unui bărbat din rîndul senatului, altfel spus unui bărbat care aparţinea fostului guvern, ci considerarea ei ca un post de slujitor, asemenea perceptorilor de impozite (p. 290). În general, Caesar avu grijă ca soldaţii Romei să nu fie comandaţi de lachei, precum cei ai regilor Orientului. Se menţinu regula ca guvernările mai importante să fie ocupate de foşti consuli, cele de importanţă scăzută de foşti pretori; de asemenea, în locul intervalului de cinci ani pe care îl introduse legea din anul 702 (52) (p. 218), se reveni la vechiul sistem, guvernarea începînd din nou imediat după depunerea magistraturii urbane. Distribuirea provinciilor între candidaţii calificaţi, care pînă atunci avusese loc fie prin decret popular sau senatorial, fie printr-o tranzacţie încheiată între magistraţi, fie prin tragere la sorţi, a fost preluată în schimb de către monarh; şi întrucît consulii erau îndemnaţi frecvent să abdice înainte de sfîrşitul anului, lăsînd locul lor unor consuli aleşi pe urmă (consules suffecti), apoi, întrucît numărul pretorilor numiţi anual a fost ridicat de la 8 la 16 şi, ca şi în cazul cvestorilor, imperatorul avea dreptul să numească jumătatea acestora, în fine, întrucît lui i se rezervă dreptul de a numi, dacă nu consuli titulari, cel puţin pretori şi cvestori titulari, Caesar îşi asigură pentru ocuparea guvernărilor un număr suficient de candidaţi agreaţi de el. Rechemarea, ca şi numirea rămîneau bineînţeles la latitudinea regentului; se adoptă drept regulă ca guvernatorul consular să nu rămînă în provincie mai mult de doi ani, cel pretorian, mai mult de un an. În sfîrşit, în ceea ce priveşte administraţia capitalei şi a reşedinţei, este evident că la început imperatorul intenţiona s-o încredinţeze, într-un mod asemănător, unor magistraţi desemnaţi de el. El reînvie vechea administraţie urbană din timpul regalităţii (I, p. 59); în repetate rînduri el încredinţă administraţia urbană, pentru durata absenţei sale, unuia sau mai multor reprezentanţi de genul acesta, numiţi de el fără consultarea poporului şi pe o perioadă nedeterminată, care întruneau atribuţiile tuturor magistraţilor de administraţie, avînd chiar dreptul să bată monedă, nu cu imaginea, dar, în tot cazul, cu numele lor. Apoi, în anul 707 (47) şi în primele nouă luni ale anului 709 (45) nu au existat nici pretori, nici edili curuli, nici cvestori – în primul din aceşti ani şi consulii au fost numiţi abia către sfîrşitul lui, iar în al doilea, însuşi Caesar a fost consul fără coleg. Toate acestea, exceptînd limitările impuse de trecutul democratic al noului monarh, apar ca o tentativă de restaurare deplină a vechii autorităţi regale, în interiorul oraşului Roma continuînd să existe, în afara regelui însuşi, numai prefectul urban, în timpul absenţei regelui, şi tribunii şi edilii chemaţi pentru apărarea libertăţii poporului, fiind anulate în schimb consulatul, cenzura, pretura, edilitatea curulă şi cvestura. Caesar renunţă însă mai tîrziu la ideea aceasta; el nu acceptă titlul de rege, dar nici nu suprimă acele nume venerabile contopite cu glorioasa istorie a republicii. Consulii, pretorii, edilii, tribunii şi cvestorii îşi păstrau în esenţă competenţa formală de pînă atunci, dar poziţia lor era profund modificată. Ideea politică de bază a republicii cerea ca imperiul să se confunde cu oraşul Roma; de aceea, magistraţii municipali ai capitalei fuseseră trataţi consecvent drept magistraţi ai imperiului. În monarhia lui Caesar, această concepţie a fost anulată odată cu consecinţa ei; magistraţii Romei alcătuiau de acum numai prima dintre multele municipalităţi imperiale şi îndeosebi consulatul deveni automat un post cu un titlu, care păstră o anumită importanţă practică numai prin posibilitatea imanentă a dobîndirii unei guvernări superioare. Soarta pe care comunitatea romană se obişnuise s-o pregătească comunităţilor supuse se împlini acum pentru ea însăşi datorită lui Caesar; suveranitatea ei asupra imperiului se transformă într-o libertate comunală limitată în cadrul statului roman. S-a amintit deja că, simultan, a fost dublat numărul pretorilor şi cvestorilor; acelaşi lucru s-a întîmplat în cazul edililor poporului, la care se adăugară doi „edili cerealieri” (aediles Ceriales) pentru supravegherea aprovizionării capitalei. Ocuparea acestor magistraturi rămînea o atribuţie a comunităţii şi n-a fost limitată în privinţa consulilor, tribunilor poporului şi edililor poporului; faptul că imperatorul obţinu un drept de propunere care îi obliga pe alegători la acceptarea unei jumătăţi dintre pretorii, edilii curuli şi cvestorii aleşi pentru fiecare an a fost amintit mai sus. În general, el nu se atinse de vechile paladii sacre ale libertăţii populare; bineînţeles, asta nu însemna că nu mai exista posibilitatea unei intervenţii serioase împotriva vreunui tribun al poporului răzvrătit sau destituirii şi ştergerii lui de pe lista senatorilor. Aşadar, întrucît imperatorul era propriul său ministru în toate problemele importante şi de ordin general, întrucît el stăpînea finanţele prin slujitorii, iar armata prin locţiitorii săi, întrucît vechile magistraturi republicane de stat fuseseră transformate din nou în magistraturi comunale ale oraşului Roma, în sfîrşit, întrucît el obţinuse, pe deasupra, dreptul de a-şi desemna el însuşi succesorul, autocraţia era suficient de întemeiată.

Dimpotrivă, în ierarhia religioasă, cu toate că a dat o lege cuprinzătoare şi asupra acestei părţi a bugetului de stat, Caesar n-a adus înnoiri importante, cu excepţia preluării de către regent a pontificatului suprem şi a auguratului; acestei circumstanţe i se datorează, în parte, adăugarea cîte unui loc în cazul celor trei colegii supreme şi a trei în cazul celui de-al patrulea, al „stăpînilor banchetului”. Dacă religia romană de stat servise pînă atunci ca sprijin pentru oligarhia guvernantă, ea putea oferi acelaşi serviciu şi noii monarhii. Politica religioasă conservatoare a senatului trecu în seama noilor regi ai Romei. Cînd Varro, un conservator convins, îşi publică în această perioadă Antichităţile lucrurilor divine, cartea de căpătîi a teologiei romane de stat, el obţinu permisiunea de a o dedica pontifului suprem Caesar. Strălucirea plăpîndă pe care o mai putea răspîndi cultul lui Iovis înconjura tronul nou-întemeiat, iar vechea credinţă naţională deveni în ultimele sale stadii instrumentul unui cezaropapism lipsit, fireşte, din capul locului de conţinut şi de vlagă.

În sistemul judiciar a fost restaurată înainte de toate vechea jurisdicţie regală. Aşa cum regele fusese iniţial judecător în procesele penale, fără a apela la instanţa de graţiere a poporului, şi în cele civile, fără a fi obligat juridic să transfere deciderea cazurilor în cauză unor juraţi, la fel şi Caesar îşi aroga dreptul de a decide singur şi definitiv atît în procesele penale, cît şi în cele private şi să le judece el însuşi în cazul prezenţei sale, sau, în cazul absenţei, să lase judecarea lor în seama prefectului urban. Într-adevăr, întru totul asemănător vechilor regi, îl întîlnim judecîndu-i fie în forul capitalei, în public, pe cetăţenii romani acuzaţi de înaltă trădare, fie în casa lui pe principii clientelari acuzaţi de aceeaşi nelegiuire; astfel, prerogativa care venea în avantajul cetăţenilor romani faţă de ceilalţi supuşi ai regelui pare să fi constat numai în publicitatea procesului. Dar această jurisdicţie regală supremă renăscută, cu toate că prin natura lucrurilor Caesar o abordă cu imparţialitate şi cu grijă, nu putu fi aplicată de fapt decît în cazuri excepţionale. Jurisdicţia republicană consacrată continua să existe în paralel pentru procesele ordinare, atît în cazurile penale, cît şi în cele civile. Procesele penale erau rezolvate, ca şi înainte, de către comisiile de juraţi competente pentru diferitele crime, cele civile, în parte de către tribunalul succesoral sau aşa-numitul „tribunal al celor o sută”, în parte de către juraţii individuali. Ca şi pînă atunci, conducerea tribunalelor intra, în capitală mai ales, în atribuţiile pretorului, iar în provincii, în cele ale guvernatorilor. Chiar şi sub monarhie, crimele politice erau predate unei comisii de juraţi; noua ordine pe care Caesar o decretă pentru acestea specifica acţiunile pasibile de pedeapsă legală cu exactitate şi într-un mod liberal, care excludea orice urmărire a conştiinţei şi nu stabilea drept pedeapsă moartea, ci exilul. În privinţa alegerii juraţilor, pe care partidul senatorial dorise să-i desemneze în exclusivitate din rîndul senatului, iar severii gracchieni, în exclusivitate din rîndul ordinului ecvestru, Caesar, fidel principiului reconcilierii partidelor, păstră legea de tranzacţie a lui Cotta (p. 70), dar probabil cu includerea modificării pregătite de legea lui Pompeius din anul 699 (55) (p. 214); astfel, au fost înlăturaţi tribunii tezaurului veniţi din păturile inferioare ale poporului, stabilindu-se un cens al juraţilor de cel puţin 400.000 de sesterţi (30.000 de taleri), senatorii şi cavalerii împărţindu-şi funcţiile de juraţi care fuseseră multă vreme mărul discordiei în relaţiile lor. Relaţia dintre jurisdicţia republicană şi cea regală era, în general, concurentă, astfel încît fiecare afacere putea fi pledată atît în faţa tribunalului regal, cît şi în faţa curţii republicane, aceasta din urmă fiind, bineînţeles, inferioară în cazul coliziunii; dar dacă unul dintre cele două tribunale rostise deja sentinţa, cauza era definitiv rezolvată. Însă noul rege putea ajunge pe o altă cale la posibilitatea reformulării unei sentinţe judiciare. Fiind o acţiune oficială ca oricare alta, tribunul poporului putea casa prin intervenţia sa şi sentinţa juraţilor pronunţată sub conducerea unui magistrat, cu excepţia cazurilor în care legile extraordinare speciale excludeau intercesiunea tribuniciană; acesta era cazul tribunalelor de juraţi ale „celor o sută”, instituite în urma unor legi mai recente şi diferitelor comisii. Aşadar, în virtutea puterii sale tribuniciene, imperatorul putea anula, cu excepţia acestor sentinţe, orice decizie rezultată din procesul privat ordinar în faţa juraţilor civili şi putea readuce afacerea în faţa instanţei sale în virtutea autorităţii de judecător suprem. Caesar fondă astfel, alături de tribunalul regal de primă şi unică instanţă, care concura cu tribunalele ordinare consacrate, şi o curte regală de apel şi, cu aceasta, o instanţă legală întru totul străină epocii mai vechi, care urma să devină atît de importantă pentru epocile ulterioare şi chiar pentru cea actuală. Ce-i drept, aceste inovaţii, dintre care introducerea principiului apelului nici nu poate fi inserată în mod necondiţionat în rîndul îmbunătăţirilor, nu au vindecat nicidecum rănile de care suferea jurisdicţia romană. Procesul penal nu poate fi o soluţie în statul sclavagist, întrucît acţiunea împotriva sclavului se găseşte, dacă nu de drept, cel puţin de fapt, în mîinile stăpînului. Cum lesne se poate înţelege, stăpînul roman nu pedepsea crima sclavului său ca atare, ci numai în măsura în care prin ea sclavul îi devenea nefolositor sau incomod; aşa cum sclavii criminali erau înlăturaţi asemenea boilor îndărătnici şi aşa cum cei din urmă erau predaţi măcelarului, sclavii erau vînduţi şcolii de gladiatori. Dar şi procesul penal împotriva oamenilor liberi, care fusese din capul locului şi rămase în bună parte un proces politic, se transformase din cauza exagerărilor violente ale ultimelor generaţii dintr-o serioasă afacere judiciară într-o bătălie a coteriilor care trebuia să fie purtată cu favoruri, bani şi forţă. Vina revenea, concomitent, tuturor celor implicaţi: magistraţilor, juraţilor, partidelor, chiar şi publicului spectator; dar loviturile cele mai grave au fost aplicate dreptului de activitatea avocaţilor. În timp ce prolifera planta parazitară a elocinţei avocaţilor romani, au fost descompuşi toţi termenii pozitivi ai dreptului, deosebirea dintre opinie şi dovadă, atît de greu accesibilă sferei de înţelegere a publicului, fiind extirpată în practica penală romană. „Un acuzat cunoscut pentru fărădelegile sale – spune un avocat deosebit de experimentat al acestor timpuri – poate fi învinuit de orice crimă pe care a comis-o sau n-a comis-o şi este condamnat cu siguranţă.” Din această epocă s-au păstrat numeroase pledoarii în cazuri penale; aproape că nu se găseşte nici unul care să fi încercat cel puţin să fixeze crima cît de cît în cauză şi să formuleze proba sau contraproba. Nici n-ar mai trebui amintit faptul că procesul civil suferea în multe privinţe de aceeaşi maladie; consecinţele politicii de partid care se amesteca în toate problemele se răsfrîngeau şi asupra lui; astfel, de exemplu, în procesul lui Publius Quinctius (671-673, 83-81) au fost formulate cele mai diferite sentinţe, determinate de supremaţia deţinută la Roma cînd de Cinna, cînd de Sulla; pe de altă parte, avocaţii, deseori nefiind jurişti, provocau, intenţionat sau neintenţionat, şi aici încurcături destul de frecvente. Totuşi, era în natura lucrurilor ca partidele să se amestece aici numai în cazuri excepţionale, pe de o parte, şi ca vorbăria goală avocăţească să nu dizolve conceptele de drept atît de rapid şi atît de profund, pe de altă parte; pledoariile civile care ne-au parvenit din epoca aceasta nu sînt, ce-i drept, bune scrieri avocăţeşti conform concepţiilor noastre mai riguroase, dar sînt mult mai puţin pamfletare şi cu un conţinut juridic mult mai bogat decît cuvîntările din procesele penale din aceeaşi perioadă. Dacă Caesar a păstrat sau chiar a strîns botniţa pe care Pompeius o puse elocinţei avocăţeşti (p. 218), cel puţin nu s-a pierdut nimic şi se cîştiga foarte mult dacă erau desemnaţi magistraţi şi juraţi aleşi şi supravegheaţi cu mai mare grijă şi dacă se sfîrşea odată cu mituirea şi intimidarea evidentă a tribunalelor. Dar sacrul sentiment de dreptate şi venerarea legii, greu de zdruncinat în spiritele mulţimii, se pot recrea cu şi mai mare dificultate. Oricît de mult ar fi curmat legislatorul multiplele abateri, el nu putea tămădui rana cea mai profundă; şi se putea pune la îndoială faptul că timpul, care vindecă tot ce mai poate fi vindecat, va fi salutar în cazul acesta.

Sistemul militar roman se găsea aproximativ în situaţia celui cartaginez din timpul lui Hannibal. Clasele guvernante ofereau numai ofiţeri, cei supuşi, plebeii şi provincialii alcătuind trupele. Generalul era, sub aspect financiar şi militar, aproape independent faţă de guvernul central şi trebuia să recurgă, în vremuri bune sau rele, în principal la propriile resurse şi la cele ale provinciei sale. Sentimentul civic şi chiar cel naţional dispăruseră din armată, singura legătură interioară rămînînd spiritul de trupă. Armata încetase să mai fie un instrument al comunităţii; din punct de vedere politic, ea nu avea o voinţă proprie, dar era capabilă să şi-o însuşească pe cea a stăpînului; din punct de vedere militar, ea devenea sub obişnuiţii conducători submediocri o hoardă dezorganizată şi nefolositoare, dar sub un adevărat general atingea o perfecţiune militară la care armata cetăţenească nu poate ajunge niciodată. Îndeosebi starea ofiţerilor trecea printr-o profundă decadenţă. Stările superioare, senatorii şi cavalerii, se dezobişnuiră tot mai mult de mînuirea armelor. Dacă înainte fuseseră rîvnite cu ardoare locurile de ofiţeri de stat-major, acum oricare bărbat din ordinul ecvestru care dorea să intre în armată putea fi sigur că va primi o funcţie de tribun militar şi multe dintre aceste posturi trebuiau să fie ocupate deja de bărbaţi de origine inferioară; însă puţinii ofiţeri nobili care mai serveau încă încercau să-şi îndeplinească stagiul militar în Sicilia sau în altă provincie, unde erau siguri că nu vor avea de înfruntat nici un inamic. Ofiţerii de o vitejie şi o utilitate obişnuite erau admiraţi ca nişte curiozităţi marine, aşa cum, de exemplu, contemporanii îl idolatrizau mai ales pe Pompeius pentru calităţile sale militare, ceea ce îi compromitea în toate privinţele. Statul-major dădea, de obicei, semnalul pentru fugă sau pentru răzmeriţă; în ciuda îngăduinţei condamnabile a comandanţilor, propunerile pentru destituirea unor ofiţeri nobili erau evenimente cotidiene. Ni s-a păstrat imaginea creionată, nu fără ironie, de către Caesar însuşi cu privire la propriul său cartier general înaintea expediţiei împotriva lui Ariovist, cînd oamenii săi au înjurat, au plîns şi au scris testamente, ba chiar şi cereri pentru concediu. În rîndul soldăţimii nu se mai putea descoperi nici o urmă a prezenţei stărilor superioare. Ce-i drept, serviciul militar general şi obligatoriu rămăsese în vigoare; dar recrutările aveau loc în modul cel mai indisciplinat şi nefiresc; mulţi dintre cei obligaţi la serviciul militar erau uitaţi cu desăvîrşire, cît timp cei care fuseseră recrutaţi o dată erau reţinuţi sub stindarde timp de 30 de ani sau chiar mai mult. Cavaleria cetăţenească romană vegeta numai ca un fel de gardă nobilă de cavalerie, ai cărei cavaleri parfumaţi şi cai de lux deţineau numai cu ocazia sărbătorilor capitalei o oarecare importanţă; aşa-numita pedestrime cetăţenească era o trupă de mercenari încropită din păturile cele mai umile ale populaţiei cetăţeneşti; supuşii ofereau cavaleria şi trupele uşoare în exclusivitate şi începeau să fie folosiţi tot mai frecvent şi în rîndurile pedestrimii. Locurile de centurioni în legiuni, pe care, după modul de a purta războiul, se baza în principal destoinicia detaşamentelor şi la care, după constituţia naţională de război, putea ajunge acela care avansase de la gradul de simplu soldat, nu numai că erau acordate acum cu regularitate favoriţilor, dar nu rareori erau vîndute celor care ofereau mai mult. Din cauza deplorabilului sistem financiar al guvernului şi a venalităţii şi înşelătoriilor de care se făceau vinovaţi majoritatea magistraţilor, plata soldei era deosebit de precară şi schimbătoare. Consecinţele necesare nu întîrziară: în mod obişnuit, armatele romane îi jefuiau pe provinciali, se răzvrăteau împotriva ofiţerilor şi fugeau din faţa inamicului; s-a întîmplat ca armate considerabile, precum cea macedoneană a lui Piso, în anul 697 (57) (p. 196), să fie ruinate cu desăvîrşire nu printr-o înfrîngere propriu-zisă, ci numai din cauza acestei dezorganizări. Dimpotrivă, conducători capabili, precum Pompeius, Caesar, Gabinius, înjghebau din ceea ce aveau la dispoziţie armate combative şi, în parte, demne de a fi luate drept model, dar aceste armate aparţineau mai degrabă comandantului lor decît comunităţii. Aproape că nici n-ar mai trebui amintită decăderea şi mai deplină a marinei romane pe care, în plus, romanii o desconsideraseră întotdeauna şi care nu fusese naţionalizată niciodată pe deplin. Într-adevăr, sub guvernarea aristocratică se ruinase şi aici tot ceea ce se putuse ruina. Reorganizarea de către Caesar a sistemului militar roman se mărgini în principal la întărirea disciplinei slăbite sub conducerea slabă şi incapabilă de pînă atunci. În cazul armatei romane, reforma radicală fie că nu i se părea necesară, fie că o aprecia drept o imposibilitate; el acceptă elementele armatei întocmai precum le acceptase şi Hannibal. Stipulaţia din reglementarea sa potrivit căreia ocuparea unei magistraturi sau a unui loc în senatul comunităţii înainte de îndeplinirea vîrstei de 30 de ani necesita un serviciu de trei ani în cavalerie – altfel spus, ca ofiţer – sau de şase în pedestrime dovedeşte că dorea să atragă stările superioare în armată; dar avînd în vedere spiritul tot mai puţin războinic al naţiunii, e la fel de evident că nici el nu mai credea în posibilitatea condiţionării, precum odinioară, a ocupării unei magistraturi onorifice de satisfacerea stagiului militar. Aceasta explică de ce Caesar n-a întreprins niciodată tentativa de a restaura cavaleria cetăţenească romană. Recrutările au fost reglementate după criterii mai bune, stagiul militar a fost scurtat; în rest, se menţinu sistemul ca infanteria de linie să se recruteze cu preponderenţă din păturile inferioare ale corpului cetăţenesc roman, cavaleria şi infanteria uşoară, din rîndul supuşilor; este izbitor că nu s-a întreprins nimic pentru reorganizarea flotei de război. Neîndoielnic, a fost o înnoire stranie chiar şi pentru autorul ei, la care trebuise să recurgă mai ales din cauza nesiguranţei pe care o prezenta cavaleria supuşilor (p. 183): Caesar, primul care abandonă vechiul sistem roman de a nu lupta niciodată cu mercenari, a înrolat în cavalerie străini plătiţi, îndeosebi germani. O altă inovaţie a fost instituirea locotenenţilor de legiune cu putere pretoriană (legati legionis pro praetore). Pînă atunci, tribunii militari, desemnaţi în parte de cetăţeni, în parte de guvernatorul respectiv, conduseră legiunile în aşa fel încît în fruntea fiecăreia se aflau cîte şase, comanda alternînd în rîndul lor; un comandant unic al legiunii fusese desemnat numai în mod temporar şi extraordinar de către general. În epocile ulterioare, dimpotrivă, acei comandanţi sau locotenenţi ai legiunilor apar fie ca o instituţie permanentă şi organică, fie ca ofiţeri care nu mai sînt numiţi de guvernator, ale cărui ordine le ascultă, ci de comandamentul suprem de la Roma; se pare că ambele aspecte îşi datorează existenţa reglementărilor lui Caesar, ca o prelungire a Legii Gabinia (p. 74). Cauza introducerii acestei importante trepte intermediare în ierarhia militară trebuie căutată, în parte, în necesitatea unei centralizări mai energice a comenzii, în parte, în lipsa acută de ofiţeri superiori capabili, în parte şi înainte de toate, în intenţia de a crea guvernatorului o contrapondere prin numirea de către imperator a unuia sau mai multor locotenenţi. Modificarea esenţială operată în sistemul militar constă în instituirea unui comandant militar permanent în persoana imperatorului, care, spre deosebire de colegiul de guvernămînt de pînă atunci, nemilitar şi incapabil din toate punctele de vedere, reunea în mîinile sale toate aspectele conducerii armatei şi care, în consecinţă, a transformat-o dintr-o direcţiune, în cele mai multe cazuri pur nominală, într-o energică şi veritabilă comandă supremă. Nu sîntem informaţi în suficientă măsură asupra poziţiei pe care această comandă supremă o ocupă faţă de comandamentele speciale, pînă atunci atotputernice în provinciile lor. Probabil că la baza ei se găsea în general analogia relaţiei care exista între pretor şi consul sau între consul şi dictator, astfel încît guvernatorul păstra, ce-i drept, autoritatea militară supremă în sine în provincia sa, imperatorul fiind însă îndreptăţit să i-o suspende oricînd şi s-o preia pentru sine sau pentru însărcinatul său; astfel încît, în timp ce puterea guvernatorului se limita la provincia sa, cea a imperatorului, ca şi cea regală sau consulară mai veche, se extindea din nou asupra întregului imperiu. Apoi, este foarte probabil ca desemnarea ofiţerilor, atît a tribunilor militari, cît şi a centurionilor, în măsura în care fusese pînă atunci o prerogativă a guvernatorului, şi desemnarea noilor locotenenţi ai legiunilor să fi intrat acum în competenţa imperatorului şi se prea poate ca ordonanţele recrutărilor, lăsarea la vatră, cazurile penale mai importante să fi revenit tot de pe acum autorităţii supreme. În baza acestei limitări a competenţei guvernatorilor şi în baza controlului sistematic al imperatorului nu mai existau temeri că în viitor se va ajunge la o neglijare completă a armatelor sau la transformarea lor în cete personale ale diferiţilor ofiţeri. Dar, oricît de incontestabilă era apropierea de monarhia militară şi cu oricîtă evidenţă Caesar îşi arogase în exclusivitate comanda supremă, el nu intenţiona nicidecum să-şi întemeieze puterea prin şi pe armată. Armata permanentă i se păru într-adevăr necesară pentru statul său, dar numai pentru că acesta avea nevoie de o organizare mai amplă a graniţelor şi de garnizoane de graniţă permanente, dată fiind poziţia sa geografică. El se ocupase de pacificarea regiunilor hispanice şi întemeiase poziţii solide pentru apărarea graniţelor în Africa, de-a lungul marelui deşert, şi în nord-vestul imperiului, pe linia Rinului, în parte în epoci trecute, în parte în timpul ultimului război civil. Planuri asemănătoare îl preocupaseră în legătură cu ţinuturile de pe Eufrat şi Dunăre. El intenţiona mai ales să se îndrepte împotriva parţilor şi să răzbune ziua de la Carrhae; Caesar fixase o durată de trei ani pentru acest război şi era hotărît să încheie socotelile cu aceşti inamici periculoşi o dată pentru totdeauna şi să acţioneze pe cît de prudent, pe atît de necruţător. El concepuse de asemenea planul unui atac împotriva regelui geţilor Burebista (p. 197), care făcuse cuceriri considerabile pe ambele maluri ale Dunării, şi pentru apărarea nord-estului Italiei prin mărci asemănătoare celor create în ţara celţilor. Dimpotrivă, nu există mărturii pentru a afirma că Caesar, asemenea lui Alexandru, ar fi intenţionat să înceapă un marş triumfal în depărtările nesfîrşite; se spune că ar fi intenţionat să ajungă prin ţara parţilor la Marea Caspică şi, de aici, la Marea Neagră, apoi, de-a lungul malului nordic al acesteia, pînă la Dunăre, să încorporeze imperiului întreaga ţară a sciţilor şi germanilor, pînă la Oceanul nordic – aflat, conform concepţiei de atunci, la o distanţă convenabilă de Marea Mediterană –, şi să se întoarcă prin Galia în patrie; însă autenticitatea acestor proiecte fabuloase nu este garantată de nici o autoritate cît de cît verosimilă. Pentru un stat care, asemenea celui roman al lui Caesar, includea deja o masă de elemente barbare greu de stăpînit, a căror asimilare trebuia să-l preocupe în suficientă măsură încă timp de secole, astfel de cuceriri, exceptînd şi imposibilitatea militară a înfăptuirii lor, n-ar fi fost altceva decît greşeli mai sclipitoare şi mai grave decît expediţia militară în India a lui Alexandru. Judecînd atît activitatea lui Caesar în Britannia şi Germania, cît şi atitudinea celor care deveniră moştenitorii ideilor sale politice, este foarte probabil că Caesar, precum Scipio Aemilianus, nu invocă zeii pentru mărirea imperiului, ci pentru conservarea lui, şi că planurile sale de cucerire se limitară la asigurarea unui sistem de graniţă, conceput, bineînţeles, la o scară măreaţă, care urma să asigure linia Eufratului şi să consolideze graniţa de nord-est a imperiului, foarte oscilantă şi lipsită de valoare militară, prin transferarea ei pe linia Dunării. Dar, în timp ce faptul de a nu-l desemna pe Caesar drept cuceritor al lumii, asemenea lui Alexandru şi Napoleon, rămîne numai o posibilitate, este în schimb absolut sigur că, la început, el nu intenţiona să-şi întemeieze noua monarhie pe armată, nici să suprapună autoritatea militară celei civile, ci s-o înglobeze şi, pe cît posibil, s-o subordoneze comunităţii cetăţeneşti. Tocmai din cauza spiritului lor de trupă, incompatibil cu o comunitate civilă, au fost anulaţi nepreţuiţii stîlpi de susţinere ai statului militar, acele venerabile şi mult celebrate legiuni galice, glorioasele lor nume perpetuîndu-se numai prin întemeierea de noi comunităţi urbane. Soldaţii lui Caesar, care au fost dăruiţi cu loturi de pămînt la lăsarea la vatră, nu au fost aşezaţi împreună în colonii proprii, aşa cum serviseră în armată, precum cei ai lui Sulla, ci, îndeosebi în măsura în care se stabiliră în Italia, cît mai izolaţi şi răspîndiţi în întreaga peninsulă; bineînţeles, nu s-a putut evita ca vechii soldaţi ai lui Caesar să se întrunească totuşi în masă pe pămînturile rămase libere ale teritoriului campanian. Caesar încercă să răspundă dificilei sarcini de a menţine soldaţii unei armate permanente în sfera vieţii civice, în parte prin păstrarea ordinii de pînă atunci, care prescria numai un anumit număr de ani de serviciu, dar nu un serviciu permanent, altfel spus neîntrerupt prin nici o concediere, în parte prin reducerea serviciului militar, care antrenă o schimbare mai rapidă a personalului, în parte prin colonizarea periodică a soldaţilor cu stagiul satisfăcut ca agricultori, în parte şi (înainte de toate) prin îndepărtarea armatei din Italia şi în general din centrele propriu-zise ale vieţii civile şi politice, soldatul fiind trimis acolo şi numai acolo unde, conform opiniei marelui rege, se justifica prezenţa lui: la posturile de graniţă pentru respingerea inamicului din exterior. La Caesar nu vom întîlni nici veritabilul criteriu al statului militar, dezvoltarea şi protejarea unei trupe de gardă. Deşi instituţia unei gărzi personale a generalului exista de mult în cadrul armatei active (II, p. 133), ea va ocupa totuşi în sistemul militar al lui Caesar un loc cu totul secundar; cohorta sa pretoriană pare să fi fost alcătuită în principal din ofiţeri de ordonanţă sau din însoţitori nemilitari şi pare să nu fi devenit niciodată un corp de elită propriu-zis, deci niciodată un obiect al invidiei trupelor de linie. Dacă Caesar abandonase practic garda personală în calitate de general, el o tolera cu atît mai puţin ca rege. Deşi înconjurat în permanenţă de asasini şi deşi era conştient de aceasta, el respinse totuşi propunerea senatului privind instituirea unei gărzi de nobili, concedie, după ce lucrurile se liniştiră întru cîtva, escorta hispanică de care se servise în prima perioadă a şederii sale în capitală şi se mulţumi, aşa cum se cuvenea magistraţilor supremi romani, cu suita de lictori. Oricît de mult ar fi trebuit să renunţe Caesar, în lupta cu realităţile, la ideea partidului său şi împărtăşită de el în tinereţe de a instaura la Roma o guvernare pericleiană nu bazată pe sabie, ci pe încrederea naţiunii, el păstră şi acum, cu o energie care cu greu îşi găseşte vreo asemănare în istorie, ideea de bază de a nu ctitori o monarhie militară. Ce-i drept, acesta era un ideal irealizabil – poate unica iluzie în care năzuinţa pasională a biruit raţiunea cristalină a acestui spirit puternic. O guvernare aşa cum o concepuse Caesar nu numai că era cu necesitate de natură pur personală, trebuind să dispară odată cu moartea autorului ei, precum creaţiile înrudite ale lui Pericle şi Cromwell, dar, avînd în vedere profunda dezorganizare a naţiunii, nici nu era probabil ca al optulea rege al Romei să reuşească, precum reuşiseră cei şapte predecesori ai săi, să-i guverneze pe concetăţenii săi doar în virtutea legii şi dreptăţii, chiar şi numai pe durata vieţii sale, şi era cu atît mai puţin probabil că va reuşi să încadreze armata permanentă, după ce îşi dăduse seama de forţa ei şi uitase de frică în cursul ultimului război civil, din nou ca un element angajat spre binele comunităţii. Celui care cumpănea cu sînge rece pînă la ce grad dispăruse teama în faţa legii atît din păturile inferioare, cît şi cele superioare ale societăţii, cea dintîi speranţă trebuia să i se pară mai degrabă un vis; şi dacă, odată cu reforma mariană a sistemului militar, soldatul încetase practic să mai fie cetăţean (II, p. 133), răzmeriţa din Campania şi cîmpul de bătălie de la Thapsus arătaseră cu suficientă evidenţă care era sprijinul pe care armata îl acorda acum legii. Însuşi marele democrat nu reuşi să readucă sub stăpînire forţele pe care le dezlănţuise decît cu dificultate şi în insuficientă măsură; la semnul său ieşeau mii de săbii din teacă, dar deja ele nu se mai întorceau în teacă la îndemnul său. Destinul este mai puternic decît geniul. Caesar dori să devină restauratorul comunităţii cetăţeneşti şi deveni întemeietorul monarhiei militare pe care o detesta; el răsturnă statul în stat al aristocraţilor şi bancherilor numai pentru a-l înlocui cu statul în stat al soldaţilor, iar comunitatea continuă să fie tiranizată şi exploatată, ca şi pînă atunci, de o minoritate privilegiată. Dar, în ciuda acestora, este un privilegiu al marilor naturi faptul de a greşi creînd. Tentativele geniale ale bravilor bărbaţi de a realiza idealul alcătuiesc tezaurul cel mai preţios al naţiunilor, chiar dacă ele nu-şi ating ţelul. Este meritul lui Caesar dacă statul militar roman nu s-a transformat, decît abia după secole, într-un stat poliţienesc şi dacă imperatorii romani, oricît de puţin ar putea fi asimilaţi marelui ctitor al stăpînirii lor, în principiu, nu au utilizat soldatul împotriva cetăţeanului, ci împotriva inamicului, şi au păstrat o veneraţie prea mare pentru naţiune şi armată pentru a o aşeza pe aceasta din urmă ca poliţai asupra naţiunii.

Reglementarea sistemului financiar crea puţine greutăţi datorită bazelor solide pe care le ofereau imensitatea imperiului şi suprimarea sistemului de credit. Dacă statul se aflase pînă atunci într-o permanentă criză financiară, nu putea fi invocată insuficienţa veniturilor de stat; dimpotrivă, veniturile se înmulţiseră nespus de mult tocmai în ultimii ani. La mai vechile venituri totale, estimate la 200.000.000 de sesterţi (15.000.000 de taleri), se adăugaseră 85.000.000 de sesterţi (6.500.000 de taleri) prin instituirea provinciilor Bitinia, Pont şi Siria; această sursă suplimentară, împreună cu celelalte sume de venituri nou-deschise sau mărite, îndeosebi cîştigurile din impozitele pe lux, aflate într-o creştere continuă, depăşi cu mult pierderea sumelor de arendăşie provenite din Campania. În afară de aceasta, în tezaurul de stat se vărsaseră în mod extraordinar sume imense provenite din partea lui Lucullus, Metellus, Pompeius, Cato şi alţii. Cauza crizelor financiare rezida, pe de o parte, mai mult în cheltuielile ordinare sau extraordinare mărite şi în dezorganizarea financiară, pe de altă parte. Primei categorii îi aparţineau mai ales distribuirile de grîu către mulţimea capitalei, care înghiţeau sume aproape incalculabile: prin extinderea pe care le-o dăduse Cato în anul 691 (63; p. 128), cheltuielile anuale necesare în acest scop se ridicară la 30.000.000 de sesterţi (2.300.000 de taleri) şi, după suspendarea în anul 696 (58) a bonificaţiei plătite pînă atunci, ele consumară chiar a cincea parte din veniturile de stat. De cînd garnizoanele Ciliciei, Siriei şi Galiei se alăturaseră celor din Hispania, Macedonia şi celelalte provincii, sporise şi bugetul militar. Dintre cheltuielile extraordinare trebuie amintite în primul rînd sumele mari consacrate echipării flotei, la cinci ani după marele raid din anul 687 (67), fiind cheltuiţi, de exemplu, 34.000.000 de sesterţi deodată (2.600.000 de taleri). La acestea se adăugau sumele foarte însemnate necesare expediţiilor războinice şi pregătirii războiului, plătindu-se astfel lui Piso, numai pentru echiparea armatei macedonene, 18.000.000 de sesterţi (1.370.000 de taleri) dintr-odată; lui Pompeius, pentru întreţinerea şi solda armatei hispanice, anual chiar 24.000.000 de sesterţi (1.826.000 de taleri) şi lui Caesar sume echivalente pentru legiunile galice. Dar oricît de considerabile ar fi fost aceste pretenţii cu care se confrunta tezaurul de stat roman, el ar fi reuşit totuşi să le facă faţă dacă administraţia sa, cîndva atît de ireproşabilă, n-ar fi fost cuprinsă de delăsarea şi necinstea caracteristice acestei epoci; plăţile tezaurului se sistară deseori numai din cauza neglijenţei în strîngerea sumelor. Magistraţii răspunzători, doi dintre cvestori, bărbaţi tineri, schimbaţi anual, rămîneau, în cazul cel mai fericit, pasivi; în rîndurile personalului de scribi şi de birou, stimat odinioară pe bună dreptate în baza onestităţii sale, se încetăţeniră acum, mai ales de cînd aceste posturi puteau fi cumpărate, cele mai grave nelegiuiri. Dar din clipa în care pîrghiile sistemului financiar al statului roman nu mai erau acţionate de către senat, ci din cabinetul lui Caesar, în toate angrenajele acestui mare mecanism începu să pătrundă, ca de la sine, un suflu nou, o ordine mai severă şi o coeziune mai strînsă. Cele două instituţii datate din perioada lui Gracchus – arendarea impozitelor directe şi distribuirile de grîu –, care devorau comunitatea romană precum o tumoare canceroasă, au fost fie desfiinţate, fie transformate. Spre deosebire de predecesorul său, Caesar nu dorea să intimideze nobilimea prin aristocraţia bancară şi prin plebea din capitală, ci dorea să le înlăture şi să elibereze comunitatea de toţi paraziţii de rang superior sau inferior; din această cauză, el nu adoptă, în cazul acestor două probleme vitale, concepţia lui Gaius Gracchus, ci pe cea a oligarhului Sulla. Sistemul de arendare rămînea valabil pentru impozitele indirecte, avînd aici o vechime remarcabilă, neputînd să se dispenseze de el nici Caesar, datorită mecanismului administraţiei financiare romane, pe care l-a respectat şi el cu fidelitate, în baza căruia perceperea dărilor trebuia să fie necondiţionat simplă şi uşor de supravegheat. Însă impozitele directe erau tratate ca obligaţii în natură ce trebuiau livrate nemijlocit statului, ca livrările de grîu şi de ulei din Africa şi Sardinia, sau au fost transformate în dări fixe în bani, strîngerea sumelor fiind în parte lăsată chiar în grija districtelor impozabile, ca impozitele din Asia Mică. Distribuirile de grîu din capitală fuseseră privite pînă atunci ca un privilegiu al comunităţii dominante, care trebuia întreţinută de către supuşi, în virtutea acestei dominaţii. Caesar înlătură acest principiu dezonorant; dar nu putea fi trecut cu vederea faptul că o mulţime de cetăţeni lipsiţi de orice avere fuseseră salvaţi de la înfometare numai datorită acestor surse de aprovizionare. În acest sens au fost menţinute ele de către Caesar. Dacă, în conformitate cu ordinea semproniană, reînnoită de către Cato, fiecare cetăţean roman stabilit la Roma putea să ridice de drept pretenţii asupra grîului gratuit, această listă de îndreptăţiţi, care se ridicase pînă la urmă la un număr de 320.000 de înscrişi, a fost redusă acum, prin excluderea tuturor indivizilor înstăriţi sau cu alte surse de venituri, la numărul de 150.000, el fiind stabilit o dată pentru totdeauna ca număr maximal al locurilor distribuirilor de grîu gratuit, ordonîndu-se concomitent şi o revizuire anuală a listei, pentru a atribui locurile devenite vacante prin renunţare sau moarte celor mai nevoiaşi dintre candidaţi. Aşadar, privilegiul politic a fost transformat în asistenţă pentru cei săraci, acest principiu, remarcabil atît din punct de vedere moral, cît şi istoric, fiind pus pentru prima dată în practică. Societatea cetăţenească ajunge încet şi treptat la solidaritatea intereselor. Ce-i drept, în Antichitatea timpurie, statul îi apăra pe ai săi de inamicul ţării şi de asasin, dar nu era obligat să-l protejeze pe concetăţeanul cu totul neajutorat de duşmanul şi mai periculos care este sărăcia, prin acordarea mijloacelor de subzistenţă necesare. Civilizaţia attică a fost prima care a dezvoltat în legislaţia soloniană şi postsoloniană principiul conform căruia este o obligaţie a comunităţii faptul de a se îngriji de invalizii, ba chiar de săracii ei în general; şi Caesar a fost primul care a transformat problema comunităţii, determinată de sfera limitată a vieţii attice, într-o instituţie organică de stat şi care a metamorfozat o instituţie, care fusese o povară şi o ruşine pentru stat, în primul dintre aşezămintele, astăzi pe cît de nenumărate, pe atît de binefăcătoare, în care nesfîrşita milă se luptă cu nesfîrşita mizerie umană. În afara acestor reforme principiale se înfăptui o revizuire totală a sistemului de venituri şi cheltuieli. Veniturile ordinare au fost reglementate şi fixate pretutindeni. Multor comunităţi, ba chiar unor ţinuturi întregi li s-a aprobat scutirea de impozite, fie indirect, prin acordarea dreptului de cetăţenie romană sau latină, fie direct, prin privilegii; astfel, toate comunităţile siciliene îl obţinură prin prima cale, iar oraşul Ilion, prin cea de-a doua. Numărul acelora care obţinură reduceri de impozite a fost şi mai mare; de exemplu, din iniţiativa lui Caesar, senatul acordă comunităţilor din Hispania Ulterior o reducere de impozite imediat după guvernarea acestuia; în cazul mult-încercatei provincii Asia s-a relaxat nu numai perceperea impozitelor directe, dar s-a suprimat în întregime a treia parte a acestora. Dările nou-adăugate, precum cele ale comunităţilor supuse în Iliria şi mai ales cele ale comunităţilor galice, acestea din urmă plătind împreună anual 40.000.000 de sesterţi (3.000.000 de taleri), erau întotdeauna moderate. Bineînţeles, unor oraşe, precum Leptis Minor din Africa, Sulci din Sardinia şi mai multor comunităţi hispanice, li se măriră în schimb impozitele drept pedeapsă pentru atitudinea lor din timpul ultimului război. Taxele portuare italice, foarte profitabile şi desfiinţate în ultimele perioade ale anarhiei (p. 136), au fost reintroduse cu atît mai mult cu cît această dare lovea în primul rînd în mărfurile de lux provenite din Orient. Acestor venituri ordinare noi sau restaurate li se adăugau sumele care reveniră învingătorului în mod extraordinar, îndeosebi în urma războiului civil: prada cumulată în Galia, tezaurul din capitală, tezaurele confiscate din templele italice şi hispanice; sumele percepute din partea comunităţilor dependente şi dinaştilor, sub forma împrumutului, a darului obligatoriu sau a căinţei, ori amenzile impuse unor romani bogaţi, într-un mod asemănător printr-o decizie judecătorească sau prin trimiterea ordinului de plată; înainte de toate, din cîştigul dobîndit prin vînzarea averilor adversarilor înfrînţi. Cît de profitabile au fost aceste surse de venit rezultă din simpla circumstanţă că numai amenda plătită de marii comercianţi africani care făcuseră parte din senatul advers se ridică la 100.000.000 de sesterţi (7.500.000 de taleri). Acest procedeu era necesar întrucît puterea nobilimii înfrînte se baza, în bună parte, pe bogăţia ei colosală, ea putînd fi anihilată cu eficienţă numai prin impunerea costurilor războiului. Asprimea confiscărilor a fost însă temperată întru cîtva prin faptul că Caesar vărsă tezaurului de stat toate beneficiile obţinute de pe urma lor şi, în loc să neglijeze, precum Sulla, toate sustragerile, el percepu cu severitate banii obţinuţi din vînzare, chiar şi de la adepţii săi cei mai fideli, de exemplu, de la Marcus Antonius. Cheltuielile au scăzut mai întîi prin reducerea considerabilă a distribuirilor de grîu. Cele menţinute pentru săracii din capitală, ca şi înruditele livrări de ulei, introduse de Caesar pentru băile din capitală, se întemeiau, în majoritatea lor cel puţin, o dată pentru totdeauna, pe dările în natură provenite din Sardinia şi îndeosebi din Africa, dispărînd astfel în totalitate sau în cea mai mare parte din rîndul obligaţiilor tezaurului de stat. Pe de altă parte, cheltuielile periodice pentru sistemul militar crescură, în parte din cauza măririi armatei permanente, în parte din cauza creşterii soldei legionarului de la 480 (36 de taleri) la 900 de sesterţi (68,5 taleri) anual. Ambele modificări erau de fapt inevitabile. O serioasă apărare de graniţă lipsea cu desăvîrşire, iar pregătirea ei ar fi însemnat o mărire sensibilă a armatei; ce-i drept, dublarea soldei fusese utilizată de către Caesar pentru a-şi atrage mai mult soldaţii (pp. 246-247), dar el n-o introduse din această cauză ca o inovaţie permanentă. Solda de pînă atunci de 1,3 sesterţi (2 groşi) pe zi fusese statornicită în timpuri străvechi, cînd banii aveau cu totul altă valoare decît în Roma lui Caesar; ea putuse fi menţinută pînă în timpurile în care un simplu zilier cîştiga în capitală, prin munca braţelor sale, în medie 3 sesterţi (5 groşi) numai din cauză că soldatul acestor timpuri nu intra în armată pentru soldă, ci, în principal, datorită veniturilor accidentale din serviciul militar, în majoritatea lor nepermise. Prima condiţie pentru o reformă fundamentală a sistemului militar şi pentru înlăturarea cîştigului nereglementat al soldaţilor, care apăsa mai ales asupra provincialilor, a fost o mărire oportună a soldei reglementare; şi fixarea acesteia la 2,5 sesterţi (4 groşi) poate fi considerată justificată, iar greaua povară care apăsa asupra tezaurului era una necesară şi salutară prin consecinţele ei. Este greu să ne creăm o imagine despre mărimea cheltuielilor extraordinare pe care Caesar a trebuit să le preia sau le-a preluat în mod voluntar. Războaiele în sine înghiţeau sume imense şi poate că cele necesare pentru satisfacerea asigurărilor date de către Caesar în timpul războiului civil nu erau cu nimic mai prejos. A fost un exemplu foarte nefast, din nefericire rămas în memoria posterităţii, cînd fiecare soldat de rînd primi pentru participarea la războiul civil 20.000 de sesterţi (1.500 de taleri), iar fiecare cetăţean al mulţimii din capitală, pentru neparticiparea sa, un supliment de 300 de sesterţi (22 de taleri), adăugat cantităţii de grîu gratuit; însă Caesar, după ce îşi dăduse cuvîntul, silit de împrejurări, era prea mult rege pentru a încerca reducerea promisiunilor. În afara acestora, Caesar satisfăcu nenumăratele pretenţii ale generozităţii onorifice şi investi sume imense mai ales pentru sistemul edilitar, neglijat în mod ruşinos în timpul crizei financiare din ultima perioadă a republicii; s-a calculat că totalul cheltuielilor pentru clădirile din capitală ridicate în parte în timpul campaniilor galice, în parte după terminarea lor s-a cifrat la 160.000.000 de sesterţi (12.000.000 de taleri). Rezultatul global al administraţiei financiare a lui Caesar se poate rezuma lapidar dacă se afirmă că acesta a satisfăcut din abundenţă şi pe deplin toate pretenţiile juste prin reforme clarvăzătoare şi energice şi printr-o îmbinare corectă a spiritului de economie cu liberalitatea şi că, cu toate acestea, încă din martie 710 (44), în casa de stat se găseau 700.000.000, iar în cea particulară 100.000.000 de sesterţi (în total 61.000.000 de taleri) în numerar – o sumă care depăşea de zece ori numerarul din casa republicii în epoca ei cea mai înfloritoare (I, p. 552).

Dar misiunea dizolvării vechilor partide şi înzestrării comunităţii cu o constituţie corespunzătoare, o armată combativă şi finanţe reglementate, oricît de dificilă ar fi fost, nu constituia partea cea mai dificilă a operei lui Caesar. Dacă naţiunea italică urma să renască cu adevărat, era necesară o reorganizare care să transforme din temelii toate părţile marelui imperiu: Roma, Italia şi provinciile. Vom încerca să descriem şi aici atît vechea stare a lucrurilor, cît şi începuturile unei epoci noi şi mai suportabile.

Buna tulpină a naţiunii latine dispăruse demult din Roma. Stă în esenţa lucrurilor faptul că specificul municipal şi însuşi cel naţional este pierdut de capitală mai repede decît de orice comunitate care îi este subordonată. Aici, clasele superioare părăsesc repede viaţa comunităţii urbane pentru a-şi găsi patria mai degrabă pe întregul cuprins al statului decît într-un singur oraş; aici se concentrează inevitabil colonizarea străină, populaţia fluctuantă a celor care călătoresc pentru distracţie sau pentru afaceri, masa gloatei indolente, trîndave, criminale, falită din punct de vedere economic şi moral şi, tocmai de aceea, cosmopolită. Toate acestea îşi găsesc o confirmare strălucită în cazul Romei. Romanul înstărit privea casa sa din oraş deseori numai ca pe o reşedinţă temporară. Întrucît magistraturile imperiului rezultară din municipalitatea urbană, întrucît adunarea urbană deveni adunarea cetăţenilor imperiului, întrucît nu erau tolerate în interiorul capitalei comunităţi districtuale mai mici sau de altă natură, care să se guverneze singure, Roma încetă să mai cunoască vreun fel de viaţă comunală propriu-zisă. De pe întregul cuprins al vastului imperiu, oamenii se revărsară spre Roma pentru a specula, a se emancipa, a complota, a se califica drept criminali sau pentru a scăpa de urmărirea legală. Aceste neajunsuri decurgeau într-un fel cu necesitate din esenţa structurii capitalei; la acestea se adăugau altele mai mult accidentale, dar, poate, şi mai grave. Poate că niciodată n-a existat un mare oraş care să fi fost lipsit de resurse alimentare în asemenea măsură ca Roma; aici, existenţa oricărei industrii libere devenea din capul locului o imposibilitate, în parte din cauza importului, în parte din cauza economiei domestice bazate pe sclavi. Consecinţele negative ale flagelului fundamental al structurii politice din Antichitate în general, sistemul sclavagist, se conturau în capitală mai limpede decît oriunde. Nicăieri nu s-au concentrat asemenea mase de sclavi precum în palatele marilor familii sau ale parveniţilor bogaţi din capitală. Nicăieri naţiunile de pe trei continente – sirieni, frigieni şi alţi semieleni, libieni şi negri, geţi şi iberi împreună cu celţii şi germanii care pătrundeau tot mai masiv – nu s-au amestecat într-atîta ca în masa de sclavi ai capitalei. Demoralizarea, nedespărţită de lipsa de libertate, şi contradicţia respingătoare între dreptul formal şi cel moral se evidenţiară în cazul sclavului urban mult mai izbitor decît în cazul sclavului plugar care cultiva ogorul în lanţuri, asemenea boului înjugat. Mult mai dăunători decît masele de sclavi erau oamenii eliberaţi de drept sau numai de fapt, un amestec de lepădături-cerşetori şi de parveniţi îmbogăţiţi, nefiind nici sclavi, nici cetăţeni deplini, dependenţi din punct de vedere economic şi chiar juridic de stăpînul lor, dar cu pretenţiile unor oameni liberi; şi tocmai liberţii năvăleau spre capitală, unde cîştigul putea fi realizat pe multiple căi şi unde comerţul cu amănuntul, ca şi meşteşugurile se aflau aproape în întregime în mîinile lor. Influenţa lor asupra alegerilor este atestată explicit; faptul că se aflau şi în fruntea scandalurilor de stradă e dovedit deja de semnalul obişnuit prin care acestea erau prevestite într-un fel de către demagogi: închiderea prăvăliilor şi tavernelor. La toate acestea se adaugă atitudinea guvernului care nu numai că nu luă nici o măsură pentru combaterea corupţiei populaţiei din capitală, dar o şi încuraja de dragul politicii sale egoiste. Înţeleapta dispoziţie legală, care interzicea şederea în capitală a individului condamnat din cauza unei crime capitale, nu era aplicată de către poliţia delăsătoare. Supravegherea poliţienească a asociaţiilor şi cluburilor gloatei, deosebit de presantă, a fost neglijată atît la început, cît şi mai tîrziu (p. 200), ca fiind o suprimare ilegală a libertăţii poporului, declarată chiar drept pasibilă de pedeapsă. Sărbătorile populare luaseră asemenea proporţii, încît cele ordinare – cele romane, plebeiene, ale Mamei Zeilor, ale lui Ceres, Apollo, ale Florei (I, pp. 602-603) şi Victoriei – durară, doar ele, 62 de zile, acestora adăugîndu-li-se luptele de gladiatori şi alte nenumărate distracţii extraordinare; grija pentru preţuri joase la cereale, absolut necesare în cazul unui asemenea proletariat care, fără excepţie, de pe o zi pe alta, sucomba în faţa unei neseriozităţi cît se poate de lipsite de scrupule, oscilaţiile preţurilor pentru grîu fiind fantastice şi imprevizibile; în sfîrşit, distribuirile de grîu invitau în mod oficial întregul proletariat de cetăţeni trîndavi să se statornicească în capitală. Era o semănătură nereuşită şi recolta era pe măsura ei. Aici îşi avea rădăcinile sistemul de cluburi şi de bande din sfera politică, iar din cea religioasă, cultul lui Isis şi alte înşelăciuni pioase similare. Preţurile mari ameninţau în permanenţă şi deseori se instala o foamete cumplită. Nicăieri viaţa oamenilor nu era mai periclitată decît în capitală; asasinatul tîlhăresc profesat ca îndeletnicire era unicul meşteşug într-adevăr propriu acesteia; preludiul omorului îl constituia atragerea victimei la Roma; nimeni nu îndrăznea să călătorească în împrejurimile capitalei fără o suită înarmată. Acestei dezorganizări interioare îi corespundea şi înfăţişarea exterioară a Oraşului, care părea o satiră vie la adresa guvernării aristocratice. Nu se întreprinse nimic pentru amenajarea cursului Tibrului; abia dacă unicul pod, care continua să fie folosit (II, p. 267), a fost clădit din piatră cel puţin pînă la insula Tibrului. La fel de puţin se întreprinse pentru nivelarea Oraşului celor şapte coline, cu excepţia locurilor unde spaţiile fuseseră umplute cu moloz. Străzile urmau un curs sinuos şi erau strîmte, coborînd şi urcînd colinele, trotuarele erau înguste şi pavate necorespunzător. Casele obişnuite erau construite neîngrijit, din cărămizi, dar cu atît mai înalte, şi de obicei de către constructori speculanţi, pe socoteala micilor proprietari; în timp ce primii deveneau putred de bogaţi, cei din urmă ajungeau la sapă de lemn. În acest ocean de edificii mizerabile, palatele strălucitoare ale bogaţilor păreau a fi insule pierdute, care strîmtorau omului de rînd spaţiul de locuit, aşa cum stăpînii le strîmtorau dreptul de cetăţeni în stat şi alături de ale căror coloane de marmură şi statui greceşti templele dărăpănate lăsau o impresie deosebit de tristă din cauza imaginilor divine în majoritatea lor sculptate încă în lemn. Abia dacă se putea vorbi despre o poliţie de stradă, de coastă, de incendii şi edilitară; în cazul în care guvernul se preocupa cît de cît de inundaţiile, incendiile şi surpările de edificii care se repetau anual, o făcea numai pentru a solicita din partea teologilor oficiali raporturi şi reflecţii asupra adevăratului sens al unor asemenea semne şi miracole. Dacă încercăm să ne imaginăm o Londră cu populaţia de sclavi din New Orleans, cu poliţia din Constantinopol, cu lipsa de industrie a Romei actuale şi animată de o politică avînd-o drept model pe cea a Parisului din anul 1848, va rezulta o viziune aproximativă despre splendoarea republicană, a cărei decădere este deplînsă de Cicero şi prietenii săi în epistolele lor. Caesar nu se tînguia, ci încerca să ajute, pe măsura posibilităţilor. Roma rămînea, bineînţeles, ceea ce era, un oraş cosmopolit. Tentativa de a-i conferi din nou un caracter specific italic nu numai că n-ar fi fost realizabilă, dar nici nu s-ar fi potrivit cu planul lui Caesar. Aşa cum Alexandru şi-a găsit o capitală adecvată în Alexandria eleno-iudeo-egipteană şi mai ales cosmopolită pentru imperiul său eleno-oriental, la fel şi oraşul principal al noului imperiu universal romano-elen, situat la punctul de întretăiere a Orientului cu Occidentul, nu urma să fie o comună italică, ci capitala deznaţionalizată a multor naţiuni. De aceea, Caesar toleră şi venerarea nou-adoptaţilor zei egipteni alături de Părintele Iovis, şi le permise chiar evreilor să-şi practice ciudatul lor ritual străin în însăşi capitala imperiului. Oricît de pestriţ şi de respingător s-ar fi amestecat populaţia parazitară, îndeosebi cea eleno-orientală, la Roma, el nu interveni nicăieri împotriva sporirii ei; este semnificativ faptul că, în timpul serbărilor sale populare, lăsă să se însceneze nu numai piese în limba latină şi greacă, dar şi în alte limbi, probabil în feniciană, ebraică, siriacă sau hispanică. Dar dacă Caesar acceptă cu bună ştiinţă caracterul fundamental al capitalei aşa cum îl găsise, el acţionă totuşi cu energie în vederea ameliorării condiţiilor jalnice şi ruşinoase care domneau aici. Din nefericire, tocmai aceste neajunsuri puteau fi soluţionate cel mai greu. Caesar nu putea desfiinţa sclavajul cu suita lui de plăgi naţionale; aserţiunea că ar fi încercat, cel puţin cu timpul – aşa cum a procedat în alte domenii –, să reducă numărul populaţiei de sclavi din capitală trebuie să rămînă de domeniul ipotezei. De asemenea, era imposibil ca Iulius Caesar să creeze din nimic o industrie liberă în capitală, dar grandioasele construcţii contribuiră întru cîtva la înlăturarea foametei şi deschiseră pentru proletariat o sursă de venituri derizorie, dar cinstită. Caesar acţionă în schimb energic în direcţia diminuării proletariatului liber. Fluxul permanent al acelora care îşi îndreptau paşii spre Roma datorită distribuirilor de grîu a fost, dacă nu stăvilit în întregime, cel puţin limitat substanţial, din cauza transformării acestora într-o asistenţă acordată săracilor, reduşi la un anumit număr de persoane. Rîndurile proletariatului existent erau rărite în parte prin tribunalele care primiseră ordin să intervină cu o severitate necruţătoare împotriva gloatei, în parte prin cuprinzătoarea colonizare transmarină; dintre cei 80.000 de colonişti pe care Caesar îi conduse în puţinii ani ai guvernării sale dincolo de mare, o bună parte trebuie să fi fost selectată din păturile inferioare ale populaţiei din capitală, aşa cum cei mai mulţi dintre coloniştii corintieni au fost liberţi. Aceasta trebuie să fi fost însă mai mult decît o simplă acţiune demonstrativă de moment; convins, precum oricare alt bărbat clarvăzător, că unicul remediu eficient împotriva mizeriei proletariatului constă într-un sistem de colonizare bine reglementat şi fiind capabil să-l realizeze extensiv aproape nelimitat, datorită structurii imperiului, Caesar trebuie să fi fost condus de intenţia de a-l perpetua necontenit şi de a drena permanent rana mereu purulentă. Mai departe, el luă măsuri pentru a pune stavilă gravelor oscilaţii de preţuri ale celor mai importante alimente de pe pieţele capitalei. Finanţele de stat nou-reglementate, administrate în mod liberal, oferiră mijloacele pentru aceasta şi doi magistraţi nou-numiţi, edilii cerealelor (p. 323), preluară supravegherea specială a furnizorilor şi pieţelor capitalei. Mai eficient decît în cazul legilor prohibitive, sistemul de coterie a fost suprimat prin constituţia modificată, întrucît odată cu republica şi cu alegerile luaseră sfîrşit şi tribunalele republicane, şi mituirea şi coruperea colegiilor electorale şi de juraţi, în general saturnaliile politice ale canaliei. La fel, au fost desfiinţate şi legăturile născute în urma legii clodiene, întregul sistem de asociaţii fiind subordonat supravegherii supreme a autorităţilor guvernamentale. Cu excepţia străvechilor colegii şi societăţi, a întrunirilor religioase ale evreilor şi ale altor categorii speciale pentru care pare să fi fost suficientă anunţarea senatului, aprobarea constituirii unei asociaţii permanente, cu termeni stabili de întrunire şi cu contribuţii fixe, a fost legată de o concesie acordată de către senat în urma consultării voinţei monarhului. La acestea se adăuga o severă jurisdicţie penală şi o poliţie energică. Legile, îndeosebi cele vizînd violul, deveniră mai aspre şi, aşa cum era firesc, a fost anulată stipulaţia necugetată a dreptului republican prin care făptaşul, a cărui vină fusese dovedită, era îndreptăţit să se sustragă unei părţi din pedeapsă prin alegerea exilului voluntar. Reglementările detaliate pe care Caesar le decretă în cazul poliţiei din capitală s-au păstrat în majoritatea lor, iar oricine doreşte se poate convinge că imperatorul nu s-a simţit înjosit să-i îndemne pe proprietarii de imobile la întreţinerea străzilor şi la pavarea trotuarului cu pietre fasonate pe întreaga lui lăţime şi să dea ordonanţe adecvate pentru purtarea litierelor şi transportul carelor, care, avînd în vedere structura străzilor, puteau circula nestingherit numai în timpul serii şi nopţii. Supravegherea supremă a poliţiei locale rămase, ca şi pînă atunci, în principal în grija celor patru edili care, dacă nu fuseseră astfel organizaţi mai de mult, au fost destinaţi cel puţin acum, fiecare în parte, controlului unui anumit district poliţienesc din capitală. În sfîrşit, sistemul edilitar din capitală şi grija pentru instituţiile publice în general, care se leagă de acesta, luară, datorită lui Caesar, în firea căruia pofta de construcţii a romanilor era dublată de cea a organizatorului, un avînt strălucit care nu numai că ruşina administraţia delăsătoare din epoca anarhică recentă, dar întrecu, de asemenea, tot ceea ce realizase aristocraţia romană în timpurile sale cele mai bune, în măsura în care geniul lui Caesar întrecea strădaniile sincere ale Marciilor şi Aemiliilor. Caesar îi eclipsa pe predecesorii săi nu prin simpla mărime a edificiilor în sine şi prin sumele cheltuite pentru ridicarea lor, ci el se evidenţie faţă de toate performanţele asemănătoare prin veritabilul spirit de om de stat şi de folos obştesc pe care îl învesti în instituţiile publice ale Romei. El nu a construit, precum succesorii săi, temple şi alte edificii măreţe, ci a degrevat forul Romei, unde se înghesuiau în continuare adunările cetăţeneşti, tribunalele principale, bursa, ca şi activitatea comercială şi trîndăvia cotidiană, cel puţin de adunări şi de tribunale, dînd ordin să se amplaseze pentru unele un nou loc de adunare, Saepta Iulia de pe Cîmpul lui Marte, iar pentru celelalte un for special de justiţie, Forum Iulium, între Capitoliu şi Palatin. Înrudită este şi instituţia, care i se datorează, de a li se furniza băilor din capitală, anual, 3.000.000 de pfunzi de ulei, în general adus din Africa, acestea avînd astfel posibilitatea să administreze în mod gratuit uleiul necesar pentru ungerea corpului celor care le frecventau – o măsură deosebit de eficace a organelor ce supravegheau igiena şi salubritatea, avînd în vedere vechea profilxie bazată mai ales pe băi şi unguente. Erau deja terminate proiectele pentru construirea unei curii noi, a unui nou şi impresionant bazar, a unui teatru care urma să concureze cu cel pompeian, a unei biblioteci publice latine şi greceşti care o lua drept model pe cea din Alexandria de curînd distrusă – prima instituţie de asemenea natură din Roma –, în fine, a unui templu al lui Marte, care ar fi întrecut prin bogăţie şi splendoare tot ce se văzuse pînă atunci. Ideea de a modifica întregul curs inferior al Tibrului şi de a-l abate din matca sa, situată între Cîmpul Vatican şi cel al lui Marte şi îndreptîndu-se către Ostia, croindu-i drum mai degrabă în jurul Cîmpului Vatican şi al Ianiculumului şi, traversînd prin mlaştinile pomptine, spre portul de la Terracina le întrecea pe toate celelalte prin genialitatea ei. Prin acest plan gigantic, pe de o parte, s-ar fi lărgit dintr-o dată spaţiul pentru construcţii extrem de limitat în cazul capitalei, astfel încît Cîmpul Vatican, care ar fi ajuns pe malul stîng al Tibrului, ar fi luat locul Cîmpului lui Marte, extinsul Cîmp al lui Marte putînd fi utilizat pentru edificii publice şi private, iar pe de altă parte, s-ar fi drenat mlaştinile pomptine, în general coasta latină, şi i s-ar fi conferit capitalei calitatea de port maritim sigur, a cărui lipsă era resimţită cu atîta durere. Se părea că imperatorul dorea să strămute munţii şi rîurile şi să se lupte cu natura însăşi. Însă oricît de mult ar fi cîştigat oraşul Roma în privinţa comodităţii şi splendorii, el îşi pierdu în mod irecuperabil, tocmai datorită lor, supremaţia politică. Coincidenţa dintre statul roman şi oraşul Roma devenise, în decursul timpului, tot mai ipotetică şi mai anacronică; dar axioma devenise una cu esenţa republicii, astfel încît nu putu fi nimicită înaintea ei. Abia în noul stat al lui Caesar ea a fost înlăturată cu desăvîrşire, exceptînd unele ficţiuni legale, comunitatea capitalei fiind aşezată de drept la acelaşi nivel cu toate celelalte municipalităţi; aşa cum Caesar, rîvnind, aici ca şi pretutindeni, nu numai să reglementeze afacerea în sine, ci să-i acorde şi în public veritabila ei identitate, decretă, neîndoielnic intenţionat, reglementările sale italice valabile concomitent pentru capitală şi pentru celelalte comunităţi urbane. Se poate adăuga că Roma, tocmai pentru că, fiind capitala, nu era capabilă să păstreze viabilitatea unei structuri comunale, a fost întrecută în mod substanţial de celelalte municipalităţi ale epocii imperiale. Roma republicană fusese un cuib de tîlhari, dar în acelaşi timp fusese statul însuşi; deşi începu să se împodobească cu toate splendorile de pe trei continente şi să strălucească în aur şi marmură, totuşi, în stat, Roma monarhică nu era altceva decît palatul regal legat de azilul de săraci, altfel spus, un rău necesar.

În timp ce capitala trebuia să facă faţă numai înlăturării neajunsurilor celor mai palpabile prin reglementări poliţieneşti la scara cea mai largă, întremarea economiei naţionale italice, profund zdruncinată, era o sarcină mult mai dificilă. Maladiile fundamentale, care au fost evidenţiate deja exhaustiv, constau în dispariţia treptată a populaţiei de agricultori şi în sporirea nefirească a celei de negustori, la care se adăugau o serie nesfîrşită de alte deficienţe. Cititorul nu poate să fi uitat care a fost situaţia economiei agricole italice. În ciuda tentativelor foarte serioase de a frîna procesul de distrugere a micii proprietăţi, abia dacă mai putem considera în această epocă, pentru ţinutul propriu-zis al Italiei, poate cu excepţia văilor din Apenini şi din Abruzzi, ferma ţărănească drept formă economică preponderentă. În ceea ce priveşte marea proprietate, nu putem stabili o deosebire fundamentală între cea catoniană, prezentată mai sus (I, pp. 563-567), şi cea pe care ne-o descrie Varro, aceasta din urmă purtînd, în bine şi în rău, urmele vieţii unei metropole mari precum Roma. „Odinioară – ne spune Varro –, şura moşiei era mai mare decît casa stăpînului; acum este, de obicei, invers.” Pe teritoriul tiburtin şi tusculan, pe ţărmurile de la Terracina şi Baiae, acolo unde semănaseră şi recoltaseră străvechile generaţii de ţărani latini şi italici, se ridicau acum, într-o splendoare lipsită de rodnicie, vilele mai-marilor romani, dintre care unele – cu nelipsitele grădini şi conductele de apă, cu lacurile de apă dulce şi de apă sărată pentru păstrarea şi creşterea peştilor de rîu şi de mare, cu crescătoriile de melci şi de pîrşi cenuşii, cu parcurile de sălbăticiuni, unde erau ţinuţi iepuri, cerbi, căprioare şi porci sălbatici, şi cu păsărăriile, în care creşteau chiar cocori şi păuni – acopereau spaţiul unui oraş mai mic. Dar luxul metropolei îmbogăţeşte mulţi oameni harnici şi hrăneşte mai mulţi săraci decît o poate face iubirea semenilor care împarte prinoase. Bineînţeles, acele păsărării şi lacuri pentru peşti ale nobililor erau de regulă plăceri deosebit de costisitoare. Această economie se dezvoltase extensiv şi intensiv atît de mult, încît valoarea unui porumbar a fost estimată pînă la suma de 100.000 de sesterţi (7.600 de taleri); încît se născuse o preocupare raţională pentru îngrăşare, îngrăşămintele obţinute în crescătoriile de păsări deţinînd un rol în agricultură; încît un singur păsărar putea livra dintr-o dată 5.000 de cocoşari – atît cît putuse să crească – a 3 denari bucata (21 de groşi), un singur posesor al unei crescătorii de peşte, 2.000 de murene, aşa încît, de exemplu, din peştii lăsaţi moştenire de către Lucius Lucullus se obţinu un cîştig de 40.000 de sesterţi (3.050 de taleri). Se înţelege că acela care se dedica acestei economii cu spirit mercantil şi inteligenţă putea să obţină, în asemenea circumstanţe, venituri foarte mari, cu un capital investit relativ redus. Un mic agricultor al acestor timpuri vindea de pe urma grădinii sale de cimbru, care nu era mai mare de un iugerum, situată în apropiere de Falerii, an de an miere în valoare de cel puţin 10.000 de sesterţi (760 de taleri). Zelul agricultorilor a mers atît de departe, încît în elegantele vile, camera pentru fructe îmbrăcată în marmură era aranjată deseori şi ca sală de mese, expunîndu-se aici fructe extraordinare cumpărate, ca şi cum ar fi provenit din propria grădină. În această perioadă au fost plantaţi, pentru prima dată în grădinile italice, cireşul din Asia Mică şi alţi pomi aduşi din ţinuturi îndepărtate. Grădinile de zarzavaturi, straturile de trandafiri şi de viorele din Latium şi Campania dădeau roade bogate, iar „tîrgul delicateselor” (forum cupedinis), situat lîngă strada sacră, unde se vindeau de obicei fructe, miere şi coroane, deţinea un rol important în viaţa capitalei. În general, sistemul marii proprietăţi, un veritabil sistem de plantaţie, se afla, din punct de vedere economic, pe o treaptă de dezvoltare greu de întrecut. Valea de la Rieti, împrejurimile Lacului Fucino, ţinuturile de pe Liris şi Volturnus, chiar Italia Centrală în general, erau zone extrem de înfloritoare în privinţa agriculturii; mai mult, anumite industrii, care se puteau ataşa de mersul proprietăţii prin intermediul sclavilor, au fost adoptate de agronomii inteligenţi, iar acolo unde condiţiile erau prielnice, moşia se îmbogăţea prin hanuri, ţesătorii şi îndeosebi cărămidării. Producătorii italici de vin şi mai ales de ulei nu numai că aprovizionau pieţele italice, dar făceau şi importante afaceri transmarine în cazul ambelor articole. O modestă scriere de specialitate din vremea aceea compară Italia cu o mare grădină roditoare, iar descrierile pe care le face un poet contemporan despre frumoasa sa patrie, unde pajiştea bine irigată, lanul de grîu îmbelşugat, vesela colină de viţă-de-vie sînt îmbrăţişate de şirul umbros al măslinilor, unde mîndria ţării, zîmbind cu o drăgălăşenie cuceritoare, îngrijeşte grădinile cele mai fermecătoare la sînul ei, fiind ea însăşi înconjurată de pomi dătători de viaţă – aceste descrieri, evident, imagini fidele ale ţinutului pe care poetul îl contempla zi de zi, ne transpun în regiunile cele mai înfloritoare din Toscana şi Terra di lavoro. Dimpotrivă, economia pastorală, care pătrundea tot mai adînc în sudul şi sud-estul Italiei din cauzele analizate mai sus, însemna un regres din toate punctele de vedere; dar, pînă la un anumit grad, contribuia şi ea la sporirea generală a afacerilor; astfel, s-au luat multe măsuri pentru îmbunătăţirea raselor, măgarii de prăsilă fiind vînduţi, de exemplu, cu 60.000 (4.600 de taleri), 100.000 (7.570 de taleri), ba chiar 400.000 de sesterţi (30.000 de taleri). Nealterata economie agricolă italică, impulsionată de dezvoltarea generală a inteligenţei şi de abundenţa capitalurilor, obţinu în această perioadă rezultate mult mai strălucite decît ar fi putut obţine străvechea economie ţărănească, trecînd deja graniţele Italiei, întrucît economul italic exploată deja mari suprafeţe în provincii, prin activităţi legate de păstorit şi chiar prin cultivarea cerealelor. Dimensiunile pe care le capătă sistemul financiar, alături de sistemul de plantaţii, care prosperă în mod nefiresc pe seama ruinării micii ţărănimi, concurenţa între comercianţii italici şi evrei care se revărsaseră în toate provinciile şi statele clientelare ale imperiului, concentrarea întregului capital la Roma – toate acestea, luînd în considerare cele spuse mai sus, vor fi ilustrate în mod suficient prin singurul fapt că dobînda normală de pe piaţa monetară a capitalei nu depăşea în această perioadă 6%, banii fiind aici pe jumătate mai ieftini decît erau, în medie, în Antichitate. Consecinţa acestei economii naţionale care se baza, atît în agricultură, cît şi în comerţ, pe mase de capital şi pe speculaţie a fost cea mai teribilă disproporţie în distribuirea averii. Imaginea deseori folosită, a unei comunităţi compuse din milionari şi din cerşetori, nu se potriveşte poate nicăieri cu asemenea exactitate ca în cazul Romei din ultima perioadă republicană; şi poate că axioma statului sclavagist, conform căreia bărbatul bogat care trăieşte de pe urma muncii sclavilor săi este cu necesitate respectabil, iar bărbatul sărac care trăieşte de pe urma muncii braţelor sale este cu necesitate mizerabil, n-a fost recunoscută nicăieri cu atîta siguranţă înfiorătoare drept principiul de bază irecuzabil al tuturor relaţiilor publice şi private. Nu există o veritabilă stare de mijloc, în accepţiunea noastră, aşa cum nici nu poate exista în vreun stat sclavagist pe deplin dezvoltat; ceea ce apare într-un fel drept o bună stare de mijloc, corespunzîndu-i în anumite privinţe, sînt acei oameni de afaceri şi proprietari funciari bogaţi care sînt atît de inculţi sau chiar atît de culţi pentru a nu rîvni să iasă din sfera activităţii lor şi să intre în viaţa publică. În rîndurile oamenilor de afaceri, unde numeroşii liberţi şi ceilalţi parveniţi erau cuprinşi, de regulă, de ameţeala caracteristică pentru cei care se simt obligaţi să joace rolul bărbatului distins, nu existau mulţi dintre aceşti oameni înţelegători; un model al acestui gen îl oferă Titus Pomponius Atticus, deseori evidenţiat în relatările acestei perioade, care dobîndise o avere imensă, în parte datorită marilor proprietăţi pe care le deţinea în Italia şi în Epir, în parte datorită afacerilor sale financiare care se desfăşurau în întreaga Italie, în Grecia, Macedonia, Asia Mică, rămînînd cu toate acestea un simplu om de afaceri care nu se lăsă ademenit să candideze pentru o magistratură sau chiar numai să se angajeze în afaceri financiare de stat; fiind departe atît de chiverniseala avară, cît şi de viciosul şi împovărătorul lux al acestor timpuri – masa sa, de exemplu, nu costa mai mult de 100 de sesterţi (7,5 taleri) pe zi –, el se mulţumi cu o existenţă comodă, savurînd farmecul vieţii de la ţară şi de la oraş, plăcerile relaţiilor cu cele mai bune cercuri ale Romei şi Greciei şi orice delectare oferită de literatură şi artă. Mai numeroşi şi mai destoinici erau proprietarii italici de viţă veche. Literatura contemporană ne păstrează prin descrierea lui Sextus Roscius, ucis în timpul proscripţiilor din anul 673 (81), imaginea unui asemenea nobil de ţară (pater familias rusticanus); averea sa, estimată la 6.000.000 de sesterţi (457.000 de taleri), a fost investită în principal în cele 13 proprietăţi ale sale; el însuşi administra cu raţiune şi cu pasiune; venea rareori sau deloc în capitală şi, dacă îşi făcea apariţia aici, el contrasta prin manierele sale necioplite cu distinsul senator tot atît cît nenumăratele sale hoarde de sclavi plugari aspri cu graţioasele cete de servitori din capitală. Aceşti proprietari funciari şi „oraşele agricole” (municipia rusticana) care-şi datorau existenţa mai ales lor conservară atît disciplina şi obiceiurile strămoşilor, cît şi limba pură şi nobilă a acestora mai mult decît cercurile nobile de cultură cosmopolită şi starea comercianţilor, a căror patrie se afla pretutindeni şi nicăieri. Starea proprietarilor putea fi considerată nucleul naţiunii; speculantul care-şi agonisise averea şi dorea să intre în rîndul notabililor ţării îşi cumpăra terenuri şi, dacă nu năzuia să devină un „squire”, îl educa cel puţin pe fiul său în acest spirit. Urmele acestei stări a proprietarilor pot fi întîlnite pretutindeni acolo unde politica vădeşte o tendinţă populară şi unde literatura rodeşte o ramură verde. Din sînul ei îşi extrăgea opoziţia patriotică forţele cele mai bune împotriva noii monarhii; ei îi aparţin Varro, Lucretius, Catullus; poate nicăieri prospeţimea relativă a acestei existenţe de proprietar nu apare mai elocventă ca în fermecătoarea introducere arpinată la a doua carte a scrierii lui Cicero despre legi, o oază verde în pustietatea înfiorătoare a acestui scrib pe cît de vid, pe atît de voluminos. Dar educata stare a comercianţilor şi destoinica stare a proprietarilor sînt depăşite cu mult de cele două clase hotărîtoare pentru destinele societăţii: populaţia cerşetorilor şi veritabila lume nobilă. Nu există, pentru această epocă, date statistice care să permită circumscrierea exactă a proporţiilor relative ale sărăciei şi ale bogăţiei; dar poate că este permis să amintim aici din nou cuvintele pe care le-a rostit un om de stat roman cu aproximativ 50 de ani înainte (II, p. 94) : că numărul de familii cu o bogăţie bine consolidată nu s-ar ridica în cadrul corpului de cetăţeni romani la mai mult de 2.000. Corpul de cetăţeni se modificase de atunci; dar faptul că cel puţin disproporţia dintre săraci şi bogaţi rămase aceeaşi este atestat de urme evidente. Sărăcirea treptată a mulţimii se relevă mult prea izbitor în afluxul spre distribuirile de grîu şi spre recrutările în armată; sporirea corespunzătoare a bogăţiei este atestată într-un mod de netăgăduit de un scriitor al acestei generaţii, întrucît, vorbind despre relaţiile epocii lui Marius, el consideră o avere de 2.000.000 de sesterţi (152.000 de taleri) „în situaţia de atunci drept bogăţie”, iar mărturiile pe care le deţinem cu privire la unii indivizi întăresc ipoteza. Nemăsurat de bogatul Lucius Domitius Ahenobarbus promise fiecăruia dintre cei 20.000 de soldaţi cîte patru iugera din proprietatea sa; averea lui Pompeius se ridica la 70.000.000 de sesterţi (5.300.000 de taleri), cea a actorului Aesopus la 20.000.000 de sesterţi (1.520.000 de taleri); Marcus Crassus, cel mai bogat dintre cei bogaţi, avea la începuturile carierei sale 7.000.000 de sesterţi (530.000 de taleri), iar la sfîrşitul acesteia şi după ce dăruise sume imense către popor, 170.000.000 de sesterţi (13.000.000 de taleri). Consecinţele unei asemenea sărăcii şi ale unei asemenea bogăţii s-au concretizat, în ambele cazuri, într-o decădere economică şi morală diferită prin formă, dar identică prin conţinut. Dacă omul de rînd era salvat de la înfometare numai prin sprijinul acordat din fondurile de stat, consecinţa necesară a acestei mizerii de cerşetori, care apărea la rîndul ei drept cauză, a fost acceptarea trîndăviei de cerşetor şi a bonomiei cerşetoreşti. Decît să lucreze, plebeul roman căsca gura mai degrabă la teatru; cîrciumile şi bordelurile erau atît de mult frecventate, încît demagogii se orientau bine dacă atrăgeau îndeosebi stăpînii unor asemenea stabilimente în sfera lor de interese. Luptele de gladiatori, simptomul, dar şi hrana celei mai grave demoralizări în lumea antică, ajunseră la o asemenea înflorire, încît numai vînzarea programelor acestora devenise o afacere bănoasă, şi în această perioadă se acceptă groaznica inovaţie ca viaţa sau moartea celui învins să nu fie decisă de legea duelului sau de voinţa învingătorului, ci de toanele publicului spectator, la al cărui semn învingătorul îl cruţa sau îl străpungea pe învinsul căzut la pămînt. Meşteşugul gladiatorilor atinse cote atît de înalte sau, altfel spus, libertatea atinse cote atît de joase, încît curajul şi spiritul de întrecere, care nu se puteau găsi pe cîmpurile de luptă ale acestor timpuri, erau întotdeauna prezente în armatele din arenă: acolo unde o cerea legea duelului, oricare gladiator se lăsa străpuns fără să clipească şi fără să crîcnească; nu rareori, oameni liberi se vindeau antreprenorilor ca sclavi gladiatori în schimbul mîncării şi plăţii. Şi plebeii secolului al V-lea au îndurat lipsuri şi au fost înfometaţi, dar ei nu şi-au vîndut libertatea; cu atît mai puţin jurisconsulţii acelor timpuri s-ar fi înjosit să declare unul dintre acele contracte pe cît de imorale, pe atît de ilegale ale gladiatorilor – „de a permite necondiţionat să accepte înlănţuirea, biciuirea, arderea sau moartea în cazul în care lucrul acesta ar fi fost cerut de legile instituţiei” –, pe căi juridice necurate, drept valabil şi ca bază a acuzaţiei. Ce-i drept, în lumea nobilă nu se întîmplau asemenea lucruri; dar, în fond, ea nu se deosebea de lumea celor mulţi; cu atît mai puţin era mai bună. În privinţa trîndăviei, aristocratul se lua la întrecere cu proletarul; dacă acesta lenevea pe stradă, celălalt trîndăvea în puf pînă la amiază. Risipa domina aici pe cît de nemăsurat, pe atît de lipsit de bun-gust. Ea se avîntă spre politică şi, la fel, spre teatru, fireşte, spre nenorocirea amîndurora; magistratura de consul era cumpărată la preţuri exorbitante – în vara anului 700 (54) se plătiră 10.000.000 de sesterţi (760.000 de taleri) numai pentru prima categorie de votanţi – şi necumpătatul lux al decoraţiilor strica celui educat orice plăcere la spectacolele teatrale. La Roma, chiriile par să fi fost în medie de patru ori mai mari decît în celelalte oraşe, o casă fiind vîndută cu 15.000.000 de sesterţi (1.500.000 de taleri). Casa lui Marcus Lepidus (consul în anul 676, 78), la moartea lui Sulla cea mai frumoasă din Roma, ocupa, cu o generaţie mai tîrziu, nici al o sutălea loc în lista ierarhică a palatelor romane. S-a amintit deja specula cu vilele de la ţară; întîlnim, de exemplu, cazul în care, pentru o asemenea vilă, apreciată îndeosebi pentru lacul său plin de peşti, s-au plătit 4.000.000 de sesterţi (300.000 de taleri); şi bărbatul deosebit de distins avea nevoie acum de cel puţin două vile: una în Munţii Sabiniei sau Albani, în apropierea capitalei, o a doua în apropiere de staţiunile balneare din Campania, lor adăugîndu-li-se, pe cît posibil, şi o grădină imediat în faţa porţilor Romei. Mai absurde chiar decît aceste palate suburbane erau palatele funerare, dintre care unele arată pînă în zilele noastre de ce înaltă grămadă de pietre fasonate avea nevoie romanul bogat pentru a muri respectîndu-şi condiţia. Nu lipseau nici pasionaţii de cai şi de cîini; suma de 24.000 de sesterţi (1.830 de taleri) plătită pentru un cal de lux nu era un preţ ieşit din comun. Se rîvneau mobile din esenţe superioare: o masă din lemn de chiparos african a fost plătită cu suma de 1.000.000 de sesterţi (76.000 de taleri); veşminte din stofe de purpură sau ţesături transparente, dar, pe lîngă acestea, şi pliseuri delicat aranjate înaintea oglinzii – se spune că oratorul Hortensius l-a acuzat pe colegul său de injurii întrucît acesta i-ar fi şifonat hainele în înghesuială; pietre preţioase şi perle care înlocuiesc în această perioadă vechile podoabe de aur infinit mai frumoase şi mai artistic realizate. Era deja o barbarie faptul că imaginea lui Pompeius apărea, în cursul triumfului său asupra lui Mithridates, lucrată în întregime din perle şi că sofalele şi etajerele din sala de mese erau bătute în argint, ba chiar vesela de bucătărie era confecţionată din acelaşi material. Aceleiaşi categorii îi aparţine mania colecţionarilor acestor timpuri, care smulgeau măiestritele medalioane din vechile cupe de argint pentru a le încastra în vase de aur. Nu lipseşte nici luxul călătoriilor. „Dacă guvernatorul călătoreşte – ne povesteşte Cicero despre unul sicilian –, ceea ce, bineînţeles, nu se întîmplă în timpul iernii, ci abia la începutul primăverii, nu al celei calendaristice, ci atunci cînd înfloresc trandafirii, el se lasă transportat într-o litieră purtată de opt hamali, aşa cum obişnuiau regii Bitiniei, şezînd pe perne din ţesătură malteză şi burduşite cu petale de trandafiri, împodobit cu o coroană, o a doua încolăcindu-i gîtul, ţinînd în faţa nasului în permanenţă un fin săculeţ de in împodobit cu un desen suav şi plin cu trandafiri; astfel, el se lăsa purtat pînă în faţa camerei sale de dormit.” Dar nici un gen al luxului nu înflorea mai mult decît luxul mesei, cel mai barbar dintre toate. Întreaga construcţie a vilei şi întreaga viaţă de vilă erau menite să servească, la urma urmei, plăcerilor stomacului; nu numai că existau săli de mese diferite pentru iarnă şi vară, dar se servea şi în galeria de artă, în camera fructelor, în păsărărie sau pe o estradă ridicată în parcul sălbăticiunilor, în jurul căreia se îmbulzeau, atunci cînd comandatul „Orpheus” apărea în costumul teatral şi suna din corn, căprioarele şi mistreţii dresaţi în acest scop. Astfel, erau luate toate măsurile în vederea decoraţiei; dar dincolo de aceasta, realitatea n-a fost nicidecum uitată. Nu numai că bucătarul era un gastronom calificat, dar stăpînul ţinea deseori să fie el însuşi meşterul bucătarilor săi. De mult friptura fusese înlocuită cu peşti marini şi stridii; acum, peştii din rîurile italice dispăruseră cu totul de pe masa nobililor, delicatesele şi vinurile italice fiind considerate aproape ordinare. De pe acum se distribuiau deja, cu ocazia sărbătorilor populare, în afara falernului italic, trei soiuri de vin străin – din Sicilia, Lesbos şi Chios –, în timp ce cu o generaţie înainte era de ajuns, chiar şi cu prilejul unor mari banchete, să se dea un singur rînd de vin grecesc; în pivniţele oratorului Hortensius se găsea un depozit de 10.000 de amfore (a cîte 33 de sferturi berlineze)1 de vin străin. Nu este de mirare că viticultorii italici încep să se plîngă de concurenţa vinurilor insulare greceşti. Nici un naturalist nu poate cutreiera cu mai mult zel ţările şi mările pentru a găsi animale şi plante noi decît artizanii gastronomi ai acelor timpuri care erau în căutare de noi galanterii culinare. Dacă oaspetele lua un vomitiv după masă, pentru a se sustrage consecinţelor varietăţilor ce-i fuseseră servite, nimeni nu se mai mira de un asemenea lucru. Credem că nu este necesar să mai zăbovim asupra acestei imagini dezgustătoare a unei diversităţi de cea mai mare monotonie; cu atît mai mult cu cît romanii s-au dovedit şi în acest domeniu cu totul altceva decît originali, limitîndu-se să furnizeze luxului eleno-oriental o copie şi mai nemăsurată şi despuiată. Bineînţeles, Pluto îşi devoră copiii, ca şi Kronos; concurenţa pentru dobîndirea tuturor acelor bunuri, de obicei lipsite de valoare, care făceau obiectul aspiraţiilor nobile duse la o asemenea creştere a preţurilor, încît cei care se lăsară purtaţi de torent văzură cum li se subţiază în scurt timp şi cea mai colosală avere, şi chiar şi aceia care participară, în limita necesităţii, numai pentru a-şi păstra onoarea constatară că bunăstarea moştenită şi bine consolidată este subminată cu rapiditate. Candidatura pentru consulat, de exemplu, era calea obişnuită spre ruina unor familii distinse; aproape acelaşi lucru se poate spune despre jocuri, construcţii grandioase şi toate celelalte ocupaţii, ce-i drept distractive, dar scumpe. Averea princiară a acelor timpuri este întrecută numai de gradul de îndatorare şi mai princiar; după scăderea activului său, Caesar datora, în jurul anului 629 (62), aproximativ 25.000.000 de sesterţi (1.900.000 de taleri), Marcus Antonius, la vîrsta de 24 de ani, 6.000.000 (460.000 de taleri) şi, după 14 ani, 40.000.000 (3.000.000 de taleri), Curio 60.000.000 (4.500.000 de taleri), Milo 70.000.000 de sesterţi (5.500.000 de taleri). Omniprezenţa creditului în acea viaţă risipitoare a lumii nobile romane este dovedită de faptul că, prin împrumuturile diferiţilor concurenţi pentru consulat, dobînda a crescut de la 4% la 8%. Insolvabilitatea, în loc să provoace imediat falimentul sau cel puţin lichidarea, restabilind astfel din nou o relaţie clară, era, de regulă, tergiversată de către debitor cît mai mult posibil; în loc să-şi vîndă averea, îndeosebi proprietăţile, el continua să se împrumute şi să joace rolul celui bogat în aparenţă, pînă cînd crahul devenea şi mai nimicitor, ajungîndu-se la falimente, precum cel al lui Milo, în urma căruia debitorii obţinură ceva mai mult de 4% din sumele lichidate. Bineînţeles, în cursul acestei modificări ameţitor de rapide de la bogăţie la bancrută şi a acestei înşelătorii sistematice nu cîştiga nimeni altul decît bancherul calculat care ştia să acorde sau să refuze creditul. În felul acesta, relaţiile de credit ajunseră aproape în acelaşi punct în care fuseseră în timpurile cele mai tulburi ale crizei sociale din secolul al V-lea: proprietarii funciari nominali erau într-un fel posesori din bunăvoinţa creditorilor lor, debitorii fie că erau supuşi creditorilor lor precum slugile, astfel încît cei umili dintre ei apăreau în suita acestora asemenea liberţilor, iar cei nobili deliberau şi votau în senat conform indicaţiilor stăpînului lor creditor, fie că erau gata să declare războiul proprietăţii înseşi şi să-i terorizeze pe creditorii lor prin ameninţări sau să se debaraseze de ei chiar prin complot sau război civil. Pe aceste relaţii se baza puterea lui Crassus; de aici decurgeau răzmeriţele al căror semnal îl constituia „foaia liberă” a lui Cinna (II, pp. 170, 214) şi cu atît mai mult a lui Catilina, Caelius, Dolabella; ele erau întru totul identice cu acele lupte dintre avuţi şi neavuţi care zguduiseră lumea elenă cu un secol în urmă (I, p. 528). Era în firea lucrurilor ca oricare criză financiară sau politică să provoace unei structuri economice atît de şubrede cele mai teribile încurcături; aproape că nu trebuie amintit că efectele obişnuite – dispariţia capitalului, deprecierea rapidă a proprietăţilor funciare, nenumărate falimente şi o insolvabilitate aproape generală – se instalară în cursul războiului civil, ca şi în timpul războiului aliaţilor şi al celui mithridatic (II, p. 270). Se înţelege de la sine că moralitatea şi viaţa de familie deveniră în asemenea împrejurări un lucru demodat în toate păturile societăţii. A fi sărac nu mai constituia ruşinea cea mai mare şi situaţia cea mai gravă, ci singura dintre acestea; în schimbul banilor, omul de stat îşi vindea statul, iar cetăţeanul, libertatea; în schimbul banilor, putea fi cumpărată atît funcţia de ofiţer, cît şi bila juratului; în schimbul banilor, doamna nobilă se oferea aidoma femeii de stradă; falsificarea de documente şi sperjurul deveniseră lucruri atît de comune, încît un poet popular al acestor timpuri desemnează jurămîntul drept „bandajul datoriilor”. Se pierduse sensul onestităţii; cel care refuza o mituire nu era considerat un om onest, ci un duşman personal. Cazuistica tuturor timpurilor şi din toate ţările nu poate oferi o paralelă la imaginea grotescă a atîtor crime felurite, groaznice şi abominabile, aşa cum ni se prezintă ea în cursul procesului lui Aulus Cluentius, în sînul uneia dintre cele mai distinse familii ale unui oraş agricol italic. Dar în măsura în care, în profunzimile vieţii populare, mîlul se aduna tot mai otrăvitor şi tot mai dens, pojghiţa comportamentului distins şi a prieteniei generale se întinse cu atît mai netedă şi cu atît mai strălucitoare la suprafaţă. Toată lumea se vizita reciproc, astfel încît în casele nobililor se ivi necesitatea de a primi persoanele care se instalau în fiecare dimineaţă pentru „lever” într-o anumită ordine, stabilită de către stăpîn sau numai de către camerist, de a acorda numai celor cunoscuţi o audienţă particulară, pe ceilalţi primindu-i fie în grupuri, fie în masă la sfîrşit; se spune că această separare a fost statornicită de către Gaius Gracchus, şi aici primul fondator al noii monarhii. Corespondenţa de politeţe luă proporţiile vizitelor de politeţe; scrisorile „prietenoase” traversează totuşi ţările şi mările unind persoane care nu sînt legate nici de o relaţie personală şi nici de afaceri, iar scrisorile de afaceri propriu-zise şi formale apar, pe de altă parte, numai în cazul în care epistola este adresată unei corporaţii. Într-o manieră asemănătoare sînt înstrăinate de esenţa lor invitaţiile la masă, obişnuitele cadouri de Anul Nou, sărbătorile familiale fiind aproape transformate în festivităţi publice; nici moartea nu scuteşte de aceste atenţii faţă de nenumăraţii „apropiaţi”, ci, pentru a muri onorabil, romanul trebuia să-i fi dăruit fiecăruia dintre aceştia cel puţin o amintire. Aşa cum se întîmplă în anumite cercuri ale lumii noastre mondene, la fel, în Roma acelor timpuri se renunţase la intimele legături familiale şi familiare propriu-zise în asemenea măsură, încît formele şi făţărniciile acestora au putut fi adoptate de totalitatea relaţiilor de afaceri şi între cunoscuţi, locul veritabilei prietenii putînd fi luat treptat de acea fantomă a „amiciţiei” care nu ocupă tocmai ultimul loc în şirul spiritelor malefice care plutesc deasupra proscripţiilor şi războaielor civile ale acestor timpuri. O trăsătură la fel de caracteristică în decadenţa sclipitoare a acestei perioade este emanciparea lumii feminine. Din punct de vedere economic, femeile deveniseră de mult independente (I, p. 601); în epoca aceasta întîlnim deja avocaţi ai femeilor, care sprijină cu sîrguinţă doamne bogate solitare în administrarea averii şi în procesele lor, care li se impun prin cunoştinţele lor în materie de afaceri şi de jurisprudenţă, obţinînd astfel cîştiguri şi cote de moştenire mai mari decît alţi trîntori ai baroului. Dar femeile nu se simţiră dezlegate numai de tutela economică a tatălui sau a soţului. Afaceri amoroase de tot felul deveniră o temă de discuţie cotidiană. Dansatoare de balet (mimae) se puteau întrece întru totul cu cele de astăzi în privinţa varietăţii şi virtuozităţii execuţiilor lor; primadonele, Cytheris şi cum s-or fi mai numit, pîngăresc chiar paginile istoriei. Dar meşteşugul lor, într-un fel concesionat, era concurat puternic de arta liberă a doamnelor din cercurile aristocratice. Legăturile amoroase în familiile de frunte deveniră atît de frecvente, încît numai o invidie aparte le putea aduce în sfera bîrfei; o intervenţie juridică părea de-a dreptul ridicolă. Un scandal fără seamăn, precum cel pe care îl declanşase Publius Clodius în anul 693 (61) cu ocazia sărbătorii femeilor în casa pontifului suprem – cu toate că era de o mie de ori mai grav decît evenimentele care, cu 50 de ani înainte, duseseră încă la un număr de condamnări la moarte (II, p. 249) –, n-a generat aproape nici o instrucţie şi nici o pedeapsă. Sezonul de băi, în aprilie – cînd afacerile de stat stagnau şi cînd lumea nobilă se îmbulzea spre Baiae şi Puteoli –, îşi exercita atracţia principală prin relaţii admise şi interzise care animau călătoriile cu gondola însoţite de muzică şi cîntec şi dejunuri elegante, consumate în barcă sau la mal. Aici, doamnele stăpîneau neîngrădit; dar ele nu se mulţumeau nicidecum numai cu domeniul acesta care le revenea de drept, ci se amestecau şi în politică, apăreau la întîlnirile de partid şi participau cu banii şi cu intrigile lor la viaţa desfrînată de coterie a epocii. Cine urmărea felul în care se desfăşurau aceste femei pe scena problemelor de stat disputate de Scipio şi Cato şi îl vedea alături pe tînărul elegant cum copiază femeiuşca uşoară, cu bărbia catifelată, cu vocea piţigăiată şi pasul zglobiu, cu basmale legate în jurul capului sau gîtului, cămăşi cu manşete şi sandale femeieşti, acela avea dreptate să se înfioare în faţa lumii nefireşti în care se părea că sexele ar dori să-şi schimbe rolurile. Concepţiile în aceste cercuri ale aristocraţiei pot fi deduse cel mai bine din comportamentul bărbatului ei cel mai bun şi mai moral, Marcus Cato, care nu se sfii să se despartă de soţia sa în urma rugăminţilor unui prieten dornic să se căsătorească cu ea, şi cu atît mai puţin să se căsătorească cu aceeaşi femeie pentru a doua oară după moartea acestui prieten. Celibatul şi căsniciile fără copii se întîlneau tot mai des şi îndeosebi în cazul stărilor superioare. În timp ce mariajul era de mult considerat o povară în rîndurile acestora, acceptată în cazul extrem numai în interesul public (I, p. 601; II, p. 276), întîlnim acum deja şi la Cato, şi la cei care-i împărtăşeau ideile maxima prin care Polybios prevăzuse, cu un secol înainte, decăderea Eladei (II, p. 33): că faptul de a menţine coeziunea marilor proprietăţi ar fi o obligaţie cetăţenească, impunîndu-se astfel necesitatea de a concepe cît mai puţini copii. Unde erau timpurile în care termenul de „cel care concepe copii” (proletarius) fusese un titlu de onoare pentru roman! Drept consecinţă a acestor stări sociale, ramura italică descreştea în Italia într-un ritm înspăimîntător, frumoasele ţinuturi fiind acaparate în parte de imigraţia parazitară, în parte de pustietate. O parte însemnată a populaţiei Italiei se revărsa în străinătate. Capacitatea şi forţa de muncă de care era nevoie pentru furnizarea de magistraţi italici şi de garnizoane italice întregului spaţiu al Mării Mediterane depăşeau deja posibilităţile peninsulei, mai ales din cauză că elementele trimise astfel în pribegie erau pentru totdeauna pierdute pentru naţiune. Căci, cu cît comunitatea romană evolua spre un imperiu care cuprindea mai multe naţiuni, cu atît mai mult aristocraţia guvernantă se dezobişnuia să privească Italia ca pe patria ei exclusivă; iar dintre contingentele recrutate sau cîştigate pentru serviciul militar, o mare parte sucomba în nenumăratele războaie, îndeosebi în sîngerosul război civil, iar cealaltă parte se înstrăina cu totul de patrie din cauza îndelungatului stagiu militar care se întindea cîteodată pe durata unei generaţii întregi. Asemenea serviciului public, speculaţia ţintuia în afara ţării o parte a proprietarilor şi aproape întreaga negustorime pe durata vieţii sau cel puţin pe o perioadă îndelungată, iar în cursul vieţii demoralizante de negustor, acesta se dezobişnuia mai ales de existenţa civilă în patria-mamă, în general, dar şi de cea, mult mai complicată, din cadrul familiei. Drept compensaţie, Italia obţinu în parte proletariatul de sclavi şi de liberţi, în parte meşteşugarii şi comercianţii care pătrundeau din Asia Mică, Siria şi Egipt, care prosperau în principal în capitală şi mai mult încă în oraşele portuare Ostia, Puteoli, Brundisium (II, p. 280). Însă în cea mai mare şi cea mai importantă parte a Italiei nu avu loc un asemenea schimb între elementele pure şi cele impure, ci populaţia dispărea văzînd cu ochii. Această constatare este valabilă mai ales pentru regiunile pastorale, aşa cum era lăudata ţară a creşterii animalelor, Apulia, socotită de către contemporani drept colţul cel mai nepopulat al Italiei, şi pentru împrejurimile Romei, unde Campania devenea din an în an mai pustie, din cauza interrelaţiei permanente între agricultura aflată în decadenţă şi aerul din ce în ce mai infestat. Labicii, Gabii, Bovillae, odinioară îmbietoare orăşele de ţară, decăzuseră în asemenea măsură, încît procurarea reprezentanţilor lor pentru ceremonia sărbătorii latine prezenta dificultăţi serioase. Tusculum, deşi în continuare una dintre comunităţile cele mai de vază ale Latiumului, se alcătuia aproape numai din cîteva familii nobile care trăiau în capitală, dar care îşi păstrau dreptul de locuitori tusculani; în privinţa numărului de cetăţeni apţi de vot se afla cu mult în urmă, chiar faţă de mici comunităţi din interiorul Italiei. Tulpina contingentului în stare să poarte armele se veştejise în asemenea măsură pe aceste meleaguri, pe care cîndva se bazase în principal capacitatea de luptă a Romei, încît relatările cronicilor despre războaiele ecvilor şi volscilor, care, comparate cu realităţile date, trebuiau să pară fantastice, erau citite cu mirare şi, poate, cu groază. Situaţia nu era pretutindeni atît de gravă, mai ales în celelalte părţi ale Italiei Centrale şi în Campania; dar, cu toate acestea, cum se plîngea Varro, „oraşele Italiei, cîndva atît de populate, erau acum pustii”. Imaginea Italiei sub guvernarea oligarhiei este înfiorătoare. Contradicţia fatală între lumea cerşetorilor şi lumea bogaţilor nu este mediată sau moderată prin nimic. Cu cît aceasta era resimţită mai evident şi mai supărător de ambele părţi, cu cît bogăţia se înălţa mai ameţitoare, cu cît abisul sărăciei se deschidea mai profund, cu atît mai frecvent individul era azvîrlit din adîncuri spre înălţimi şi, din nou, de pe înălţimi în adîncuri în această capricioasă lume a speculaţiei şi a jocului hazardului. Cu cît cele două lumi se îndepărtau mai mult în exterior, cu atît mai mult se identificau în distrugerea vieţii familiale, care este nucleul şi germenul oricărei naţionalităţi, în trîndăvie şi opulenţă, în economia lipsită de perspectivă, atitudine nebărbătească, în corupţia care se deosebea numai prin tariful diferit, în demoralizarea pînă în pragul crimei, în lăcomia care declanşa războiul împotriva proprietăţii. Bogăţia şi mizeria intrate într-o strînsă alianţă îi alunga pe italici din Italia, iar peninsula era năpădită în parte de viermuiala de sclavi, în parte de o linişte terifiantă. Este o imagine înfricoşătoare, dar nu una deosebită; pretutindeni unde guvernarea capitalistă s-a desăvîrşit în statul sclavagist, ea a pustiit frumoasa lume a Preaînaltului într-un mod asemănător. Aşa cum fluviile lucesc în culorile curcubeului, cloaca oferind însă pretutindeni aceeaşi imagine, la fel se identifica Italia epocii lui Cicero, în esenţă, cu Elada lui Polybios şi, mai evident, cu Cartagina epocii lui Hannibal, unde capitalul guvernant atotputernic distrusese pătura mijlocie într-un mod asemănător, ridicase comerţul şi marea proprietate la maxima înflorire, producînd, în fine, o putrefacţie politică şi morală a naţiunii, spoită cu un strat sclipitor. Toate păcatele grave de care capitalul s-a făcut vinovat faţă de naţiune şi de civilizaţie în lumea de astăzi rămîn tot atît de nesemnificative în raport cu grozăviile vechilor state capitaliste, pe cît de semnificativă rămîne deosebirea dintre omul liber, fie el oricît de sărac, şi sclav; şi abia atunci cînd se va coace semănătura monstruoasă a Americii de Nord lumea va recolta din nou fructe asemănătoare.

Aceste suferinţe, din a căror cauză economia naţională italică lîncezea, erau incurabile în esenţa lor, iar ceea ce mai putea fi tămăduit intra în principal în competenţa poporului şi timpului; căci guvernul cel mai înţelept, ca şi medicul cel mai iscusit, nu poate transforma sucurile descompuse ale organismului în altele noi, nici nu poate întreprinde în cazul unor maladii mai grave altceva decît să prevină accidentele care stînjenesc puterea salutară a naturii în acţiunea ei. O asemenea protecţie era garantată deja prin sine datorită energiei paşnice a noii guvernări, prin care dispărură, fără alte intervenţii, excrescenţele cele mai grave, ca, de exemplu, cultivarea artificială a proletariatului, nepedepsirea crimelor, cumpărarea magistraturilor şi altele. Dar guvernul putea face mai mult decît să nu dăuneze. Caesar nu aparţine acelei categorii de bărbaţi prea deştepţi, care nu îndiguiesc marea din simplul motiv că, oricum, nici un dig nu poate rezista talazurilor. Este mai avantajos dacă naţiunea şi economia ei îşi urmează de la sine calea prescrisă de natură; dar întrucît ele o părăsiseră, Caesar îşi concentră întreaga energie pentru a readuce, de sus în jos, naţiunea la viaţa patriei şi familiei şi pentru a reforma economia naţională prin lege şi decret. Pentru a contracara absenţa permanentă a italicilor din Italia şi pentru a sili lumea nobilă şi negustorimea să întemeieze familii în propria patrie, el nu numai că scurtă stagiul militar al soldaţilor, dar le interzise categoric bărbaţilor de rang senatorial să călătorească în afara Italiei altfel decît pentru afaceri publice, şi le impuse celorlalţi italici aflaţi la vîrsta căsătoriei (de la 20 pînă la 40 de ani) să nu absenteze din Italia mai mult de trei ani consecutivi. În acelaşi sens, Caesar îi favorizase deja în timpul primului său consulat pe taţii cu mai mulţi copii, cu ocazia fondării coloniei Capua (p. 139), oferindu-le acum, ca imperator, capilor unor familii numeroase premii extraordinare, în timp ce, concomitent, ca judecător suprem al naţiunii, trată divorţul şi adulterul cu o rigoare nemaiîntîlnită, conform concepţiilor romane. El nu se simţi înjosit atunci cînd decretă o lege detaliată asupra luxului; printre altele, aceasta limită cel puţin risipa edilitară într-una din excrescenţele ei cele mai absurde, monumentele funerare, reduse folosirea veşmintelor de purpură şi a perlelor la anumite perioade, categorii de vîrstă şi de rang, interzicînd-o cu desăvîrşire pentru bărbaţii adulţi, impuse o cotă maximă cheltuielilor pentru masă, interzicînd de-a dreptul o serie de mîncăruri de lux. Fireşte, asemenea dispoziţii nu erau noi; prezenta însă o noutate faptul că „magistrul moravurilor” urmărea respectarea lor cu severitate, că supraveghea tîrgurile alimentare prin intermediul unor oameni plătiţi şi, mai mult, că ordonă revizuirea meselor domnilor nobili prin mijlocirea lictorilor săi şi chiar confiscarea mîncărurilor interzise găsite la aceştia. Ce-i drept, prin asemenea învăţătură teoretică şi practică pentru respectarea moderaţiei, pe care noua poliţie monarhică o dădu lumii aristocratice, nu se putea obţine un alt rezultat decît tăinuirea luxului; dar dacă ipocrizia este veneraţia pe care imoralitatea o aduce virtuţii, o onestitate aparentă stabilită pe cale poliţienească însemna, în situaţia dată, un progres care nu trebuie subestimat. Măsurile luate de Caesar pentru reglementarea economiei funciare şi financiare erau de natură mai serioasă şi mai promiţătoare. Aici era vorba mai întîi de dispoziţii tranzitorii în privinţa lipsei de bani şi a crizei datoriilor în general. Legea provocată de larma iscată în jurul capitalurilor nevalorificate, conform căreia nimeni nu putea să deţină mai mult de 60.000 de sesterţi (4.600 de taleri) în aur şi argint, probabil că a fost decretată numai pentru a calma mînia publicului ignorant împotriva cămătarilor; forma publicării, în care s-a pretextat că s-ar reactualiza numai o lege mai veche dată uitării, ne demonstrează că Caesar se simţea ruşinat din cauza acestei dispoziţii, şi este foarte puţin probabil ca ea să fi găsit o aplicare reală. O problemă mult mai gravă era abordarea pretenţiilor aflate în suspensie, a căror îndeplinire integrală era cerută în mod tumultuos de către cei care constituiseră partidul lui Caesar. Mai sus (p. 309) am amintit că el nu a dat curs acestei cereri; cu toate acestea, făcu totuşi debitorilor două concesii importante, şi aceasta încă în anul 705 (49). În primul rînd au fost anulate dobînzile restante, cele achitate fiind scăzute din masa de capital. În al doilea rînd, creditorul era silit să accepte bunurile mobile şi imobile ale debitorului în locul numerarului la valoarea pe care le avuseseră înainte de războiul civil, altfel spus, înainte de deprecierea generală antrenată de acesta. Dispoziţia era întru cîtva justificabilă; dacă creditorul putea fi considerat, pînă la achitarea sumei datorate, drept posesorul real al avutului debitorului său, era corect ca şi el să suporte partea sa din deprecierea generală a proprietăţii. Dimpotrivă, anularea plăţilor de dobîndă achitate sau aflate în suspensie, ceea ce însemna, de fapt, ca creditorii să piardă nu numai dobînzile, dar, în medie, şi un sfert din capitalul asupra căruia puteau ridica pretenţii în momentul decretării legii, nu era în realitate altceva decît o concesionare parţială a casării pretenţiilor care decurgeau din împrumuturi, rîvnită cu atîta ardoare de către democraţi; şi oricît de insolent s-ar fi comportat cămătarii, totuşi nu se poate justifica prin aceasta anihilarea generală şi retroactivă a tuturor pretenţiilor de dobîndă, fără deosebire. Pentru a înţelege situaţia, trebuie să ne reamintim de atitudinea partidului democratic faţă de problema dobînzilor. Interdicţia legală de a percepe dobînzi, pe care opoziţia plebeiană a impus-o în anul 412 (342) (I, p. 216), fusese de fapt neutralizată de către nobilime, care stăpînea procesul civil prin intermediul preturii, dar îşi păstrase valabilitatea formală începînd cu timpurile acelea; iar democraţii secolului al VII-lea, care apăreau întru totul drept continuatorii acelei vechi mişcări sociale a ordinelor (p. 120), au susţinut în permanenţă ilegalitatea plătirii de dobînzi şi o traduseră în practică, cel puţin temporar, în perioada tulburărilor epocii lui Marius (II, p. 170). Nu este probabil ca Iulius Caesar să fi împărtăşit, în privinţa problemei dobînzilor, vederile grosolane ale partidului său; dacă el aminteşte, în relatarea sa despre afacerile de lichidare, de dispoziţia pierderii avutului debitorilor în locul plătirii banilor, dar păstrează tăcerea asupra casării dobînzilor, circumstanţa aceasta poate fi luată drept un autoreproş tacit. Dar, ca oricare alt şef de partid, el depindea totuşi şi de partidul său şi nu se putea dezice de-a dreptul de principiile tradiţionale ale democraţiei în problema dobînzilor; cu atît mai mult cu cît trebui să adopte o decizie în legătură cu această problemă nu ca învingătorul atotputernic de la Pharsalos, ci încă înainte de plecarea sa în Epir. Dar în timp ce el mai degrabă a acceptat decît a determinat această intervenţie împotriva legalităţii şi proprietăţii, este necondiţionat meritul său dacă a fost respinsă acea pretenţie nemaiauzită a casării tuturor datoriilor; şi poate fi privită drept o salvare a onoarei sale faptul că debitorii erau mult mai nemulţumiţi de concesiile acordate, cu totul insuficiente conform părerii lor, decît creditorii păgubiţi, declanşînd, sub conducerea lui Caelius şi Dolabella, acele tentative nebuneşti, imediat reprimate, precum s-a arătat deja, pentru a-şi impune revendicările, respinse de către Caesar, prin scandal şi război civil. Caesar nu se limită însă numai la sprijinirea temporară a debitorului, ci făcu tot ceea ce putea face un legiuitor pentru a curma teribila atotputernicie a capitalului pentru o durată mai lungă. Înainte de toate, el proclamă marele principiu al dreptului conform căruia libertatea nu este un bun pe care şi-l arogă proprietatea, ci un drept peren al omului, pe care statul îl poate sustrage numai vinovatului, nu şi debitorului. Caesar este acela care, poate îndemnat şi aici de legislaţia mai umană egipteană şi greacă şi, mai ales, de cea soloniană, a introdus acest principiu, întru totul contradictoriu normelor mai vechii reglementări asupra falimentului, în dreptul public, unde se menţine de atunci necontestat. Conform dreptului public roman, debitorul devenea sclavul creditorului său (I, p. 118). Ce-i drept, Legea Poetelia permise aceluia care era insolvabil numai pentru moment şi nu din cauza mărimii datoriilor să-şi salveze libertatea personală prin cedarea averii sale (I, p. 216); pentru cel falimentar însă, această normă a dreptului fusese într-adevăr atenuată în punctele secundare, dar menţinută neschimbat timp de o jumătate de mileniu în problema principală; o acţiune îndreptată mai întîi împotriva proprietăţii era posibilă în mod excepţional numai atunci cînd debitorul murise, îşi pierduse cetăţenia sau nu mai putea fi găsit. Abia Caesar acordă bărbatului insolvabil dreptul pe care se bazează şi reglementările noastre actuale privind falimentul: astfel că, prin cedarea formală a avutului către creditori, indiferent dacă aceasta îi satisfăcea sau nu, debitorul îşi salva în tot cazul libertatea personală, chiar dacă numai în schimbul limitării drepturilor sale onorifice şi politice, şi începea o nouă existenţă ca proprietar, în care putea fi acuzat din cauza pretenţiilor mai vechi care nu fuseseră satisfăcute în perioada falimentului numai dacă le putea face faţă fără a se ruina din nou din punct de vedere economic. În timp ce marele democrat îşi cîştigă aşadar nemuritoarea onoare de a emancipa în principiu libertatea personală de capital, el încercă, de asemenea, să stăvilească atotputernicia capitalului şi pe cale poliţienească, decretînd legi împotriva cametei. Nici el nu-şi tăinui antipatia democratică împotriva tranzacţiilor cămătăreşti. Pentru relaţiile monetare italice a fost statornicită o sumă maximală pentru împrumuturile cu dobîndă ale fiecărui capitalist, ce pare să fi fost stabilită în funcţie de proprietatea italică pe care o deţinea fiecare în parte, ridicîndu-se poate la jumătatea valorii acesteia. Conform procedurii prescrise în legile republicane asupra cametei, încălcări ale acestei dispoziţii erau tratate drept infracţiuni penale şi aduse în faţa comisiei speciale de juraţi. Dacă se reuşea traducerea în practică a acestor stipulaţii, fiecare om de afaceri italic ar fi fost silit să devină, concomitent, şi proprietar funciar italic, clasa capitaliştilor care trăia numai de pe urma dobînzilor dispărînd astfel cu desăvîrşire din Italia. În mod indirect, se limită substanţial şi categoria, cu nimic mai puţin dăunătoare, a proprietarilor funciari insolvabili care administrau proprietatea numai în interesul creditorilor lor, întrucît creditorii au fost siliţi să-şi cumpere ei înşişi pămînt dacă doreau să-şi continue tranzacţiile cămătăreşti. De aici se poate deduce, de altfel, că Caesar nu reînnoi pur şi simplu acea naivă interdicţie de percepere a dobînzilor a vechiului partid popular, ci încercă să înscrie stabilirea dobînzilor în anumite graniţe. Este însă foarte probabil ca el să nu se fi limitat numai în cazul Italiei la stabilirea unei cote maximale a sumelor ce puteau fi împrumutate, ci să fi ordonat cote maximale pentru dobînzile înseşi, mai ales ţinînd seama de interesele provinciilor. Stipulaţiile conform cărora este neavenit să se perceapă dobînzi mai mari de 1% pe lună sau să se revendice alte dobînzi pentru cele restante sau, în fine, să se ceară în faţa instanţei dobînzi restante care întreceau suma capitalului au fost stabilite în graniţele imperiului mai întîi de către Lucius Lucullus pentru Asia Mică. Ele urmară, probabil, tot modelul greco-egiptean, fiind conservate aici de către succesorul său mai bun şi aplicate, prin dispoziţiile guvernatorilor, şi în alte provincii, pentru ca în anul 704 (50), cel puţin o parte dintre ele să primească putere de lege în toate provinciile, în baza unui decret al senatului roman. Dacă aceste dispoziţii ale lui Lucullus apar mai tîrziu în toată semnificaţia lor drept legi imperiale, constituind întru totul fundamentul legislaţiei romane, ba chiar al celei actuale asupra dobînzilor, realitatea aceasta poate fi atribuită unei dispoziţii a lui Caesar. Mînă în mînă cu aceste încercări de înlăturare a supremaţiei capitalului trebuie amintite şi acele strădanii de readucere a economiei agricole pe calea cea mai folositoare comunităţii. Deosebit de importante au fost aici îmbunătăţirea jurisdicţiei şi a poliţiei. Dacă pînă atunci, în Italia, nimeni nu putea fi sigur de viaţa sau de averea sa mobilă sau imobilă, dacă căpeteniile de tîlhari romani, de exemplu, se dedau jafului în pădurile Etruriei sau acaparau domeniile stăpînilor lor prin tîlhărie în perioadele de acalmie în care oamenii lor nu contribuiau la bunul mers al politicii din capitală, dreptul celui mai puternic nu mai era valabil acum; consecinţele binefăcătoare trebuiau să fie resimţite mai ales de toate clasele populaţiei agricole. În acelaşi sens, urmau să acţioneze şi planurile edilitare ale lui Caesar, care nu se limitară nicidecum doar la capitală; astfel, de exemplu, construirea unui drum lesnicios de la Roma la Marea Adriatică prin trecătorile Apeninilor urma să învioreze comerţul peninsular pe calea uscatului, iar desecarea parţială a Lacului Fucino urma să vină în avantajul ţărănimii marsice. Caesar interveni însă şi direct în realităţile economice ale Italiei. Crescătorii italici de vite au fost siliţi să-şi recruteze cel puţin o treime din păstori din rîndul oamenilor adulţi născuţi liberi, măsură prin care se interveni împotriva flagelului tîlharilor, oferindu-se, concomitent, şi proletariatului liber o posibilitate de cîştig. În problema agrară, Caesar, care se angajase deja în timpul primului său consulat în reglementarea ei (p. 139), mai clarvăzător decît Tiberius Gracchus, nu intenţiona să restaureze micile gospodării ţărăneşti cu orice preţ, chiar şi cu cel al unei revoluţii împotriva proprietăţii, ascunsă în spatele unor clauze juridice; ca oricare alt veritabil om de stat, punea înaintea tuturor maximelor politice securitatea a ceea ce este proprietate sau este considerat cel puţin de către public ca atare, şi încercă să înfăptuiască reîmprospătarea micii proprietăţi italice, care i se părea şi lui o problemă vitală a naţiunii, numai în limitele astfel prescrise. Reducîndu-se chiar numai la atît, se puteau face multe în această privinţă. El respectă necondiţionat oricare drept particular, fie că se numea proprietate sau posesiune cu titlu de creditare, fie că data din timpul lui Gracchus sau al lui Sulla. Dimpotrivă, după ce trecuse la o revizuire generală a titlurilor italice de proprietate prin reinstituirea „Comisiei celor 20“ (p. 139), în maniera sa strict economă, care nu tolera risipa şi delăsarea nici în problemele mărunte, Caesar destină distribuirii după modelul gracchic, bineînţeles, în măsura în care erau prielnice agriculturii, toate pămînturile domeniale reale din Italia, incluzînd o parte însemnată din pămînturile aflate în posesiunea unor colegii sacerdotale, dar care reveneau de drept statului; păşunile de vară din Apulia şi cele de iarnă din Samnium ale statului rămîneau în continuare domenii. În cazul în care aceste domenii n-ar fi fost suficiente, imperatorul intenţiona cel puţin să procure restul pămînturilor prin achiziţionarea unor proprietăţi italice pe socoteala tezaurului public. Bineînţeles, în alegerea noilor ţărani au fost luaţi în considerare mai ales veteranii, povara recrutării care apăsa asupra patriei-mamă fiind transformată astfel într-o binefacere, întrucît Caesar îl reda ca ţăran pe proletarul încorporat ca recrut; este remarcabil mai ales faptul că în comunităţile latine pustii, ca, de exemplu, Veii şi Capena, par să fi fost aşezaţi cu predilecţie colonişti noi. Reglementarea lui Caesar prin care noii proprietari nu erau îndreptăţiţi să înstrăineze pămînturile primite înaintea încheierii unui interval de 20 de ani constituia o fericită cale de mijloc între concesionarea neîngrădită a dreptului de înstrăinare, care ar fi adus grabnic majoritatea loturilor distribuite din nou în mîinile marilor capitalişti, şi interdicţiile permanente în privinţa libertăţii de circulaţie, dispuse în zadar atît de către Tiberius Gracchus (II, pp. 62, 67, 235), cît şi de către Sulla (II, pp. 91; III, p. 64). Aşadar, dacă guvernul intervenea energic pentru suprimarea elementelor bolnave ale vieţii naţionale italice şi pentru întărirea celor sănătoase, sistemul municipal nou-reglementat, care se dezvoltase abia de curînd în criza războiului aliaţilor în cadrul şi alăturat sistemului statal (II, p. 245), urma să transfere noii monarhii absolute viaţa comunitară corespunzătoare şi să accelereze circulaţia încetinită a celor mai nobile elemente ale vieţii publice. În cele două ordonanţe, decretate în anul 705 (49) pentru Galia Cisalpină, iar în anul 709 (45) pentru Italia, îndeosebi aceasta din urmă rămînînd o lege fundamentală pentru toate timpurile ulterioare, apare drept principiu călăuzitor, pe de o parte, epurarea severă a colegiilor urbane de toate elementele imorale (în timp ce nu găsim nici o urmă a vreunei poliţii politice), iar pe de altă parte, limitarea cît mai riguroasă a centralizării şi o cît mai mare libertate de mişcare a comunităţilor, ele păstrînd încă şi acum alegerea magistraţilor şi, chiar dacă îngrădită, o jurisdicţie civilă şi penală. Reglementările poliţieneşti generale, ca, de exemplu, limitarea dreptului de asociere (p. 338), au fost introduse, bineînţeles, şi aici. Acestea sînt reglementările prin care Caesar a încercat să reformeze viaţa naţională italică. Este uşor fie să evidenţiem neajunsurile lor, întrucît şi ele ignorau o mulţime de deficienţe, fie să demonstrăm că ele au dăunat în mai multe privinţe, întrucît, parţial, limitau simţitor libertatea de circulaţie. Este şi mai uşor să demonstrăm că neajunsurile vieţii naţionale italice erau de fapt fără soluţie. Dar, în ciuda acestora, omul de stat raţional va admira atît opera, cît şi maestrul. Însemna mult dacă acolo unde un bărbat precum Sulla, exasperînd în faţa unui remediu, se mulţumise cu o reorganizare pur formală, răul era atacat la rădăcină, încercîndu-se extirparea lui; şi, pe bună dreptate, putem aprecia că Caesar s-a apropiat de măsura posibilului atît de mult cît i-a fost permis să se apropie omului de stat şi romanului. Asfel, nu s-a putut aştepta şi nici nu s-a aşteptat la regenerarea Italiei, ci a încercat s-o realizeze mai degrabă pe o cale cu totul diferită; pentru înţelegerea acestui lucru este necesar să analizăm mai întîi situaţia provinciilor aşa cum i se înfăţişa lui Caesar.

El găsi 14 provincii: şapte europene: Hispania Ulterior şi Hispania Citerior, Galia Transalpină, Galia Cisalpină împreună cu Illyricum, Macedonia cu Grecia, Sicilia, Sardinia cu Corsica; cinci asiatice: Asia, Bitinia şi Pontul, Cilicia cu Ciprul, Siria, Creta; şi două africane: Cyrene şi Africa. Acestora, Caesar le adăugă încă trei teritorii prin instituirea celor două guvernări noi în Gallia Lugdunensis şi Belgica (p. 191) şi constituirea Iliriei ca provincie de sine stătătoare. Proasta administraţie oligarhică ajunsese, în guvernarea acestor provincii, la un punct neatins vreodată – cel puţin în Occident, în ciuda multor altor performanţe considerabile în acest domeniu – de nici un alt guvern şi care, conform concepţiei noastre, nici nu mai putea suferi vreo potenţare. Ce-i drept, romanii nu erau singurii răspunzători de această stare de lucruri. Guvernarea elenă, feniciană sau asiatică extirpaseră din rîndul popoarelor, aproape pretutindeni, crezul superior al unor timpuri mai bune şi sentimentul dreptăţii şi libertăţii. Era într-adevăr grav că fiecare provincial acuzat era obligat să se prezinte, la cerere, personal la Roma; că guvernatorul roman intervenea după propria apreciere în jurisdicţia şi administraţia comunităţilor dependente, ordona sentinţe capitale şi casa hotărîrile consiliului comunităţii; că, în caz de război, el întrebuinţa miliţiile după bunul său plac şi deseori într-un mod condamnabil – aşa, de exemplu, cu ocazia asedierii Heracleii pontice, Cotta încredinţă miliţiei toate posturile periculoase pentru a-şi cruţa italicii, iar întrucît asediul nu progresa conform dorinţei sale, îi scurtă pe geniştii săi cu un cap. Era într-adevăr grav că atît guvernatorii romani, cît şi suita lor nu erau legaţi de nici un paragraf al moralităţii sau al dreptului penal şi că violuri, profanări şi asasinate, cu sau fără păstrarea aparenţei legale, erau evenimente cotidiene în provincii. Dar cel puţin acestea nu constituiau fapte noi; aproape pretutindeni tratamentul rezervat de obicei sclavilor devenise un fenomen uzual şi, la urma urmei, nu conta dacă postul de tiran al locului era deţinut de un guvernator cartaginez, de un satrap sirian sau de un proconsul roman. Bunăstarea materială, poate unica problemă înţeleasă acum în provincii, a fost afectată de acele evenimente care, ce-i drept, îi implicau pe mulţi din cauza numărului mare de tirani, dar numai pe unii indivizi într-o măsură mult mai mică decît exploatarea financiară care apăsa în mod egal asupra tuturor şi care nu se înfăţişase încă niciodată cu o asemenea energie. În acest domeniu, romanii îşi certificau acum vechea lor măiestrie în sistemul monetar într-un mod înspăimîntător. Mai sus am încercat să descriem sistemul roman al asupririi provinciale atît în fundamentele sale modeste şi înţelepte, cît şi în creşterea şi degradarea sa (II, pp. 260-265); se înţelege de la sine că cea din urmă luă proporţii tot mai alarmante. Impozitele ordinare deveniră mai apăsătoare în principal prin inegalitatea distribuirii lor şi nefastul sistem de colectare decît prin mărimea lor. În privinţa poverii de încartiruire, chiar oamenii de stat romani apreciau că un oraş suferă aproximativ în egală măsură fie că este luat cu asalt de către inamic, fie că trebuie să deschidă porţile unei armate romane pentru a o încartirui pe timp de iarnă. În timp ce, prin caracterul lor originar, impozitele fuseseră compensaţia pentru povara războiului preluată de Roma, comunitatea care le plătea avînd, în consecinţă, dreptul de a fi scutită de serviciul ordinar, serviciul de garnizoană, cum este atestat în cazul Sardiniei, era impus acum provincialilor aproape în întreaga lui amploare, iar în armatele obişnuite, pe lîngă altele, erau obligaţi în exclusivitate la greaua sarcină a serviciului de cavalerie. Pe cît de frecvente, pe atît de apăsătoare şi imprevizibile erau şi dările extraordinare ca, de exemplu, livrările de grîu, în schimbul unei remuneraţii derizorii sau chiar inexistente, în beneficiul proletariatului din capitală, frecventele şi costisitoarele echipări de flote şi apărări ale coastelor de atacurile piraţilor, procurarea operelor de artă, a fiarelor sălbatice sau a altor obiecte pentru a satisface luxul roman privind teatrul şi luptele dintre animale, rechiziţiile militare în caz de război. Un singur exemplu poate arăta cît de mult progresaseră lucrurile. În timpul administrării trienale a Siciliei de către Gaius Verres, numărul proprietarilor scăzu, la Leontinoi, de la 84 la 32, la Motyka, de la 187 la 86, la Herbita, de la 252 la 120, la Agyrion, de la 250 la 80; astfel încît, în patru dintre cele mai fertile districte ale Siciliei, 59 din 100 de proprietari preferau să-şi lase ogoarele în paragină decît să le cultive sub această guvernare. Aşa cum arată deja numărul lor scăzut şi cum se afirmă în mod explicit, aceşti agricultori nu erau mici fermieri, ci veritabili proprietari de plantaţii, în majoritatea lor cetăţeni romani! În statele clientelare, formele asupririi difereau într-o oarecare măsură, dar obligaţiile în sine erau, poate, şi mai intolerabile, întrucît exploatării de către romani i se alătura aici şi cea a curţilor autohtone. În Cappadocia şi Egipt, atît ţăranul, cît şi regele erau falimentari, cel dintîi fiind incapabil să-l satisfacă pe perceptorul de dări, cel din urmă, pe creditorul roman. La acestea se adăugau extorcările propriu-zise, nu numai cele ale guvernatorului însuşi, dar şi cele ale „amicilor” săi, fiecare părînd a poseda un drept de referinţă asupra guvernatorului şi un drept legitim de a se întoarce din provincie ca un om căpătuit. Din acest punct de vedere, oligarhia romană se asemăna întru totul cu o ceată de tîlhari şi practica jaful în provincii ca pe o profesie şi un meşteşug; un adevărat oligarh nu-şi făcea prea multe scrupule, întrucît trebuiau mituiţi şi avocaţii şi juraţii şi deoarece cu cît se fura mai mult, cu atît se fura mai sigur. Proliferase deja şi onoarea tîlharului: marele hoţ îl desconsidera pe cel mic, iar acesta din urmă pe simplul pungaş; cel care, în mod surprinzător, fusese condamnat vreodată se împăuna cu cifra colosală a sumelor despre care dovedise că au fost extorcate de el. În felul acesta, magistraturile erau gestionate de urmaşii acelor bărbaţi care fuseseră obişnuiţi să nu aducă acasă din timpul administrării lor nimic altceva decît gratitudinea supuşilor şi aprobarea concetăţenilor. Dar nefericiţii provinciali erau năpăstuiţi poate şi mai mult de prezenţa oamenilor de afaceri italici, şi mai puţin supuşi vreunui control. În mîinile acestora se concentrau cele mai profitabile domenii din proprietatea funciară şi întreaga activitate comercială şi financiară. Domeniile din ţinuturile transmarine care aparţineau nobililor italici erau lăsate pradă tuturor neajunsurilor conducerii prin administratori şi nu-şi vedeau stăpînul niciodată, exceptînd poate parcurile de vînătoare, care apar deja în această perioadă în Galia Transalpină, incluzînd o suprafaţă de pînă la o milă pătrată germană. Cămătăria înflorea ca niciodată înainte. Micii proprietari din Illyricum, Asia, Egipt lucrau de fapt încă din timpul lui Varro, în majoritatea lor, ca sclavi debitori ai creditorilor lor romani sau neromani, întocmai precum plebeii lucraseră odinioară pentru seniorii lor patricieni. S-a întîmplat ca unele sume să fie împrumutate şi unor comunităţi urbane cu o dobîndă lunară de 4%. Nu era un lucru neobişnuit ca un om de afaceri energic şi influent să ceară fie din partea senatului titlul de ambasador, fie din partea guvernatorului titlul de ofiţer şi, pe cît posibil, şi o ceată înarmată, pentru a-şi încheia afacerile cu mai mult succes; putem da crezare relatării conform căreia unul dintre aceşti onorabili bancheri belicoşi a închis, din cauza unei pretenţii, consiliul comunităţii oraşului Salamis din Cipru în clădirea sfatului, pînă cînd cinci dintre membrii consiliului au murit de foame. Acestei asupriri duble, fiecare în parte fiind deja insuportabilă, una completînd-o pe cealaltă tot mai bine, i se adăugau apoi poverile generale, de care, în majoritatea lor, guvernul roman era răspunzător cel puţin în mod indirect. În cursul numeroaselor războaie, ţara era privată de mari capitaluri cînd de barbari, cînd de armatele romane; multe ţări au fost astfel distruse. Avînd în vedere nulitatea poliţiei romane de uscat şi de mare, hoţii la drumul mare şi piraţii mişunau pretutindeni. În Sardinia şi în interiorul Asiei Mici, tîlhăria era endemică; în Africa şi în Hispania Ulterior se impunea fortificarea cu ziduri şi turnuri a tuturor edificiilor situate în afara cetăţilor. Teribilul flagel al pirateriei a fost descris deja într-un alt context (p. 30). Panaceele sistemului de prohibiţie – obişnuitele mijloace de intervenţie a guvernatorului roman atunci cînd se instalau criza financiară şi scumpetea grîului, care nu puteau lipsi în asemenea împrejurări – nu contribuiau la ameliorarea situaţiei. În afară de criza generală, starea comunităţilor era subminată aproape pretutindeni de tulburările locale şi de sustragerile magistraţilor locali. Acolo unde asemenea suferinţe nu erau numai trecătoare, ci apăsau asupra comunităţilor şi indivizilor timp de generaţii cu o greutate sporită inevitabil an de an, trebuia să sucombe, pe bună dreptate, şi cel mai bine rînduit buget public sau particular şi să se răspîndească cea mai cumplită mizerie asupra tuturor naţiunilor de la Tajo pînă la Eufrat. „Toate comunităţile – se spune deja într-o scriere publicată în anul 684 (70) – sînt ruinate”; tocmai acest fapt este atestat explicit în cazul regiunilor hispanice şi în Gallia Narbonensis, aşadar provinciile cu o stare economică acceptabilă. În Asia Mică, oraşe precum Samos şi Halikarnassos erau aproape pustii; comparată cu chinurile la care era supus provincialul liber, starea legală de sclav părea a fi aici un liman al liniştii şi, conform descrierilor oamenilor de stat romani, pînă şi răbdătorul asiatic se săturase de viaţă. Cel care doreşte să cerceteze cît de mult poate să decadă omul atît în nelegiuita producere, cît şi în cu nimic mai puţin nelegiuita îndurare a inimaginabilei nedreptăţi, să citească în actele judiciare ale acestor timpuri ce au putut săvîrşi mai-marii romani şi ce au putut suporta grecii, sirienii şi fenicienii. Chiar şi oamenii de stat încuviinţau în public şi fără înconjur că numele de roman este detestat nespus de mult pe întregul cuprins al Greciei şi Asiei; iar dacă cetăţenii din Heracleia pontică îi omorîră odată pe toţi vameşii romani, se poate numai regreta că asemenea evenimente nu s-au repetat mai des. Optimaţii rîdeau de noul stăpîn care îşi vizita pe rînd „fermele” sale; într-adevăr, starea tuturor provinciilor necesita întreaga seriozitate şi întreaga înţelepciune ale unuia dintre acei bărbaţi de excepţie, mulţumită cărora numele de rege nu este considerat numai ca un exemplu strălucitor al insuficienţei umane. Timpul trebuia să vindece rănile, iar Caesar avu grijă să acţioneze şi să nu fie produse altele în viitor. Sistemul de administraţie a fost reorganizat din temelii. Proconsulii şi propretorii lui Sulla fuseseră de drept suverani în provinciile lor, nefiind supuşi, practic, nici unui control; cei ai lui Caesar erau slujbaşii bine disciplinaţi ai unui stăpîn exigent, care înnoda deja, prin unitatea şi durata pe viaţă a puterii sale, o relaţie mai firească şi mai suportabilă faţă de supuşi decît acea mulţime de mici tirani care se schimbau anual. Ce-i drept, guvernările erau distribuite şi în continuare între cei doi consuli şi cei 16 pretori, care părăseau anual magistratura, dar, întrucît imperatorul desemna de-a dreptul opt dintre cei din urmă şi întrucît împărţirea provinciilor concurenţilor depindea numai de propria-i voinţă (p. 250), ele erau acordate de fapt de către Caesar. El îngrădi şi competenţa reală a guvernatorilor. Aceştia păstrau conducerea jurisdicţiei, chiar şi controlul administrativ al comunităţilor, dar comanda lor era paralizată de noul comandant suprem de la Roma şi de locotenentul acestuia alăturat guvernatorului (p. 329); sistemul de impozite era încredinţat, probabil de pe acum şi în provincii, în principal unor slujbaşi imperiali (p. 322), astfel încît guvernatorul se vedea înconjurat, de acum încolo, de un personal auxiliar dependent, necondiţionat, de imperator fie în baza legilor ierarhiei militare, fie datorită celor, şi mai severe, ale disciplinei domestice. Dacă proconsulul şi cvestorul său apăruseră pînă atunci, într-un fel, ca membrii unei bande de tîlhari trimişi pentru a strînge prada, magistraţii lui Caesar aveau menirea de a-l apăra pe cel oropsit împotriva celui puternic; iar locul controlului mai rău decît inexistent al tribunalelor ecvestre sau senatoriale era luat de răspunderea datorată unui monarh drept şi neîngăduitor. Legea asupra extorcărilor, ale cărei dispoziţii Caesar le întărise încă din timpul primului său consulat, se aplica în cazul comandanţilor supremi din magistraturi cu o duritate inexorabilă, care trecea uneori chiar şi de litera ei; iar magistraţii financiari, dacă îşi permiteau cumva să comită o abatere, ispăşeau în faţa stăpînului lor aşa cum obişnuiau să ispăşească sclavii şi liberţii în baza teribilului drept domestic al acestor timpuri. Sarcinile publice extraordinare au fost reduse la adevărata lor mărime şi considerat ca un veritabil caz de urgenţă, cele ordinare au fost substanţial micşorate. Mai sus am amintit de reglementarea fundamentală a sistemului de impozite (p. 332): extinderea degrevărilor, scăderea generală a dărilor directe, limitarea sistemului de zeciuială asupra Africii şi Sardiniei, înlăturarea deplină a intermediarilor în cazul perceperii impozitelor directe constituiau pentru provinciali reforme binefăcătoare. Ce-i drept, nu se poate dovedi că Caesar, urmînd exemplul unuia dintre cei mai mari predecesori democraţi, Sertorius (p. 17), a încercat să-i elibereze pe supuşi de povara încartiruirii şi să le impună soldaţilor obligaţia de a-şi ridica ei înşişi tabere permanente după modelul urban; dar, cel puţin după ce schimbase rolul de pretendent cu cel de rege, el nu era bărbatul care să sacrifice supusul în favoarea soldatului, iar spiritul lui s-a simţit şi atunci cînd moştenitorii politicii sale creară asemenea tabere de război şi din aceste tabere de război din nou oraşe care deveniră focare ale civilizaţiei italice în mijlocul ţinuturilor barbare de graniţă. Eliberarea provincialilor de supremaţia copleşitoare a capitalului roman era mult mai dificilă decît înlăturarea fărădelegilor magistraţilor. Aceasta nu putea fi suprimată întru totul fără a utiliza mijloace care erau şi mai periculoase decît răul în sine; guvernul putea elimina deocamdată numai unele abuzuri: Caesar interzise, de exemplu, folosirea titlului de ambasador al statului în scopuri cămătăreşti, violarea evidentă şi cămătăria dovedită erau combătute prin aplicarea necruţătoare a legilor penale generale şi a legilor asupra cametei, valabile şi pentru provincii (p. 353); o tămăduire temeinică nu putea fi aşteptată decît în urma reînfloririi bunăstării provincialilor, datorată unei administraţii mai bune. În ultima perioadă fuseseră decretate de mai multe ori dispoziţii tranzitorii pentru a conjura înglodarea în datorii a unor provincii. Ca guvernator al Hispaniei Ulterior, Caesar însuşi le acordase creditorilor două treimi din veniturile debitorilor lor, pentru a-şi realiza sumele ce le reveneau. La fel, Lucius Lucullus, fiind guvernator al Asiei Mici, casase de-a dreptul resturile de dobîndă ajunse la proporţii nemăsurate, sugerîndu-le creditorilor să se mulţumească pentru celelalte sume cu a patra parte a veniturilor rezultate din domeniile debitorilor lor, ca şi cu o cotă-parte corespunzătoare din beneficiile ce le reveneau acestora din chiria imobilelor sau munca sclavilor. Nu există mărturii despre lichidări de datorii în provincii ordonate de către Caesar în urma războiului civil; dar, luînd în considerare cele relevate mai sus şi măsurile întreprinse în Italia (p. 351), nu poate fi pus la îndoială faptul că Caesar a acţionat în aceeaşi direcţie sau că a intenţionat să o facă. Aşadar, dacă imperatorul despovăra provincialii de asuprirea venită din partea magistraţilor şi capitaliştilor Romei, în măsura în care aceasta se află în putinţa omului, era, cu siguranţă, de aşteptat ca guvernul, cîştigînd în vigoare datorită lui, să înfrîngă sălbaticele popoare de graniţă şi să scape de tîlhari şi piraţi aşa cum soarele aflat la răsărit împrăştie negurile îndărătnice. Oricît de dureroase ar fi fost vechile răni, Caesar părea să inaugureze pentru mult-chinuiţii supuşi zorii diafani ai unei epoci mai suportabile, de secole prima guvernare inteligentă şi umană, şi o politică de pace care nu se baza pe laşitate, ci pe putere. Pe bună dreptate, îndeosebi provincialii au deplîns, alături de romanii cei mai buni, moartea marelui eliberator.

Înlăturarea fărădelegilor existente nu constituia însă obiectivul principal din reforma provincială a lui Caesar. Conform concepţiei aristocraţilor democraţilor, în republica romană provinciile nu fuseseră altceva decît proprietăţi funciare ale poporului roman – astfel erau denumite – şi fuseseră utilizate şi exploatate ca atare. Aceasta se sfîrşise acum. Provinciile în sine urmau să dispară treptat pentru a pregăti întineritei naţiuni eleno-italice o patrie nouă şi mai spaţioasă, ale cărei districte să nu existe toate celelalte în folosul unuia, ci toate pentru unul şi unul pentru toate; suferinţele şi pierderile naţiunii, pentru care nu se mai găsea nici un remediu în vechea Italie, urmau să fie învinse, prin propriile forţe, de noua existenţă în patria întinerită, de viaţa naţională mai bună, mai amplă, mai măreaţă. Se ştie că aceste idei nu erau noi. Emigraţia din Italia în provincii, devenită de secole permanentă, pregătise o asemenea extindere a Italiei, fireşte, fără a intra în conştiinţa emigranţilor înşişi. Italicii fuseseră conduşi într-un mod planificat dincolo de graniţa Italiei mai întîi de către Gaius Gracchus, creatorul monarhiei democratice romane, iniţiatorul cuceririlor transalpine, ctitorul coloniilor Cartagina şi Narbo; apoi, al doilea om de stat genial, zămislit de democraţia romană, Quintus Sertorius, începuse să-i îndrume pe barbarii occidentali spre civilizaţia latină; el acordă tineretului hispanic nobil veşminte romane, îl îndemnă să vorbească latina şi să-şi însuşească cultura italică superioară în instituţia pe care o fondase la Osca. La începutul guvernării lui Caesar exista deja o populaţie italică masivă în toate provinciile şi statele clientelare care, ce-i drept, ducea lipsă atît de continuitate, cît şi de densitate; fără a vorbi despre oraşele italice formale din Hispania şi din Galia meridională, este suficient să amintim de numeroasele trupe de cetăţeni pe care Sertorius şi Pompeius le recrutaseră în Hispania, Caesar în Galia, Iuba în Numidia, partidul constituţional în Africa, Macedonia, Grecia, Asia Mică şi Creta, de lira latină (bineînţeles, neacordată) cu al cărei ajutor poeţii urbani ai Cordubei îi elogiaseră pe generalii romani încă din vremea războiului sertorian, de traducerea poeziilor greceşti, apreciate tocmai datorită eleganţei versurilor lor, pe care cel mai vechi poet extraitalic demn de reţinut, transalpinul Publius Terentius Varro de pe Aude, le-a publicat curînd după moartea lui Caesar. Pe de altă parte, întrepătrunderea spiritului latin şi italic, pentru a spune astfel, era de o vîrstă cu Roma însăşi. Încă în cursul unificării Italiei, naţiunea latină învingătoare îşi asimilase toate celelalte naţionalităţi învinse, doar cea greacă integrîndu-se în forma dată, fără a se contopi cu ea. Acolo unde ajungea legionarul roman, el era urmat de magistrul grec, în felul său un cuceritor cu nimic mai prejos; de timpuriu, renumiţi gramatici greci pot fi localizaţi pe Guadalquivir, iar în instituţia de la Osca se învăţa atît greceşte, cît şi latineşte. Educaţia romană superioară în sine nu era altceva decît propovăduirea marii evanghelii a originalităţii şi artei greceşti în idiomul italic; elenul, cel puţin, nu se putea revolta deschis împotriva insolenţei modeste a cuceritorilor civilizatori de a o destăinui barbarilor Occidentului mai întîi în limba lor. De mult timp grecul vedea în Roma sabia şi scutul elenismului, mai ales acolo unde sentimentul naţional era mai pur şi mai puternic, la graniţele ameninţate de deznaţionalizarea barbară – de exemplu, la Massalia, pe coasta de nord a Mării Negre şi pe Eufrat şi Tigru; şi într-adevăr, după o întrerupere seculară, ctitoriile de oraşe ale lui Pompeius în îndepărtatul Orient relevau opera binefăcătoare a lui Alexandru. Ideea unui imperiu italo-elen, cu două limbi şi o naţionalitate unitară, nu era nouă – altfel nici n-ar fi fost altceva decît o greşeală –, dar faptul că ea a progresat de la proiecte nesigure spre o formulare certă, de la începuturi răzleţe spre o fundamentare temeinică şi concentrată este opera celui de-al treilea şi celui mai mare dintre oamenii de stat democraţi ai Romei.

Prima şi esenţiala condiţie pentru nivelarea politică şi naţională a imperiului era conservarea şi lărgirea celor două naţiuni destinate guvernării, eliminîndu-se cît mai grabnic influenţa populaţiilor barbare sau numite astfel. Într-un anumit sens, s-ar putea aminti, alături de greci şi de romani, o a treia naţionalitate care concura cu aceştia în privinţa ubicuităţii în lumea de atunci, fiind destinată să deţină şi în noul stat al lui Caesar un loc destul de important. Aceştia erau evreii. Dîrzul popor, ciudat de maleabil, era, atît în lumea veche, cît şi în cea contemporană, pretutindeni şi nicăieri acasă, pretutindeni şi nicăieri puternic. Diadohii lui David şi ai lui Solomon nu însemnau pentru evreii acelor timpuri nimic mai mult decît Ierusalimul pentru cei de astăzi; într-adevăr, pentru unitatea ei religioasă şi spirituală, naţiunea îşi găsea un punct de sprijin în micul regat de la Ierusalim, dar ea însăşi nu se compunea nicidecum din masa de supuşi ai Hasmoneilor, ci din nenumăratele comunităţi evreieşti risipite pe întregul cuprins al Imperiului Roman şi regatului part. Îndeosebi la Alexandria şi, în mod asemănător, în Cyrene, evreii alcătuiau în interiorul acestor oraşe comunităţi administrative proprii, delimitate chiar şi teritorial, asemănătoare cartierelor de evrei din oraşele noastre, dar bucurîndu-se de o libertate mai mare şi fiind conduse de un „stăpîn al poporului” ca judecător şi administrator suprem. Numărul mare al populaţiei evreieşti la Roma încă dinaintea lui Caesar şi strînsa coeziune etnică ce domina atunci în rîndul ei sînt dovedite de remarca unui scriitor al epocii, conform căreia nu se putea recomanda guvernatorului să ia măsuri prea aspre împotriva evreilor din provincia sa, întrucît putea fi sigur că, odată întors în patrie, va fi fluierat de plebea din capitală. Şi în epoca aceea, comerţul era ocupaţia de bază a evreilor; negustorul evreu îl însoţea atunci pe comerciantul roman cuceritor aşa cum îl va însoţi mai tîrziu pe cel din Genova sau Veneţia şi alături de negustorimea romană capitalul se concentra înainte de toate în mîinile celei evreieşti. În fine, şi în epoca aceea întîlnim antipatia neobişnuită a occidentalilor faţă de această rasă atît de profund orientală şi faţă de opiniile şi obiceiurile ei necunoscute. Această influenţă evreiască, deşi nu era trăsătura cea mai îmbucurătoare în amestecul de populaţii de atunci, de altfel, nu a fost nicăieri îmbucurătoare, constituia, cu toate acestea, numai un aspect istoric care a evoluat în cursul firesc al lucrurilor, pe care omul de stat nu avea voie nici să-l nege, nici să-l combată şi pe care Caesar, recunoscînd corect situaţia dată, l-a încurajat pe cît posibil la fel cum a făcut-o şi precursorul său Alexandru. Dacă Alexandru, ctitorul evreismului alexandrin, a înfăptuit pentru această naţiune cel puţin tot atît cît înfăptuise şi David prin construirea templului de la Ierusalim, Caesar îi stimulă pe evreii din Alexandria şi Roma cu privilegii şi avantaje deosebite şi protejă mai ales cultul lor ciudat atît împotriva preoţimii romane, cît şi a celei greceşti. Bineînţeles, cei doi mari bărbaţi de stat nu se gîndeau la egalizarea naţionalităţii evreieşti cu cea elenă sau italo-elenă. Însă evreul, care, spre deosebire de occidental, nu primise darul Pandorei al organizării politice şi care păstrează o oarecare indiferenţă faţă de stat; care, mai apoi, cu cît renunţă mai greu la esenţa particularităţii sale naţionale, cu atît se înconjoară mai uşor cu haina oricărei naţionalităţi, adaptîndu-se, pînă la un anumit punct, particularităţilor naţionale străine – acest evreu era, tocmai din această cauză, croit pentru un stat care urma să fie clădit pe ruinele a o sută de politii organice şi care urma să fie înzestrat cu o naţionalitate abstractă, denaturată într-un fel din capul locului. Iudaismul a fost şi în lumea antică un ferment hotărîtor al cosmopolitismului şi al descompunerii naţionale; din acest punct de vedere, era îndreptăţit cu predilecţie să fie inclus în statul lui Caesar, a cărui politie nu era, la urma urmei, nimic altceva decît cetăţenia universală şi a cărui popularitate nu era decît umanitarism. Însă elementele pozitive ale noii organizări rămîneau naţionalitatea latină şi elenă în exclusivitate. Aşadar se sfîrşise existenţa statului italic, specific republicii; nu era însă nimic altceva decît o vorbărie, pe bună dreptate explicabilă, dar cu toate acestea extrem de puerilă, a nobilimii revoltate faptul că Caesar era acuzat că ar distruge Italia şi Roma în mod intenţionat pentru a deplasa centrul de greutate al imperiului în Orientul grecesc şi a transforma Ilionul sau Alexandria în capitala lui. În organizarea lui Caesar, naţionalitatea latină păstră mai degrabă preponderenţa, situaţie dovedită de faptul că el decretă fiecare dispoziţie în limba latină, ordonanţelor destinate ţinuturilor elenofone fiindu-le adăugate şi textele în limba greacă. În cadrul monarhiei sale ordonă relaţiile celor două mari naţiuni în general, aşa cum fuseseră ordonate de predecesorii săi republicani în Italia unificată: naţionalitatea elenă a fost protejată acolo unde exista, cea italică a fost lărgită după posibilităţi, dîndu-i-se drept moştenire patrimoniul naţionalităţilor destinate disoluţiei. Această atitudine era necesară din simplul motiv că o egalizare absolută a elementului grecesc şi latin în stat ar fi condus, foarte probabil, la acea catastrofă pe care o desăvîrşi bizantinismul cîteva secole mai tîrziu; căci, din toate punctele de vedere, elenismul era superior structurii romane nu numai prin spirit, ci şi prin masă şi deţinea, în hoardele de eleni sau semieleni, veniţi în Italia constrînşi sau de bunăvoie, un număr infinit de apostoli umili, a căror importanţă nu poate fi evaluată numai în baza influenţei lor. Evocînd numai apariţia cea mai eminentă din acest domeniu, trebuie spus că guvernarea monarhilor romani de către lachei greci este tot atît de veche ca şi monarhia însăşi; primul de pe această listă a indivizilor, pe cît de interminabilă, pe atît de respingătoare, este slujitorul apropiat al lui Pompeius, Theophanes din Mytilene, care, datorită puterii pe care o deţinea asupra influenţabilului său stăpîn, a contribuit poate mai mult decît oricare altul la izbucnirea războiului dintre Pompeius şi Caesar. Pe bună dreptate, concetăţenii săi îl venerară după moarte aproape ca pe un zeu, el fusese acela care a inaugurat guvernarea de camerişti a epocii cezarilor care, într-un anumit sens, era tot o guvernare a elenilor asupra romanilor. În consecinţă, cel puţin în Occident, guvernul avea suficiente temeiuri pentru a nu încuraja expansiunea elenismului, însă acolo unde exista, el era conservat şi protejat. Oricît de mult crizele politice îi sugerau imperatorului să răstoarne stîlpii de susţinere ai elenismului în Occident şi în Egipt, Massalia şi Alexandria n-au fost nici distruse, nici deznaţionalizate. Dacă Sicilia a fost nu numai despovărată de greutatea dijmei, ci comunităţilor sale li s-a acordat dreptul latin, urmînd, probabil, ca la timpul potrivit să se ajungă la deplina egalizare cu Italia, intenţia lui Caesar nu era, fără îndoială, latinizarea Siciliei, ci, asemenea Neapolisului şi Regionului, să includă minunata insulă, pe care natura o destinase nu atît ca ţară vecină Italiei, cît ca ţinutul său cel mai încîntător, în federaţia comunităţilor italice, ea păstrîndu-şi naţionalitatea elenă. Dimpotrivă, prin colonizare şi latinizare, elementul roman a fost încurajat de către guvern în cele mai diferite colţuri ale imperiului. Caesar conservă principiul – născut, ce-i drept, dintr-o unificare terifiantă a dezvoltării dreptului formal şi a creşterii brutale a puterii, dar de neînlăturat pentru a avea mînă liberă în vederea acţiunilor împotriva naţiunilor destinate nimicirii – potrivit căruia orice teren din provincii care nu era concesionat comunităţilor sau particularilor printr-un act special al guvernului să rămînă în proprietatea statului, ocupantul temporar avînd numai o posesiune tolerată, oricînd pasibilă de anulare; el ridică această teorie democratică de partid la rangul unei axiome fundamentale a dreptului monarhic. Bineînţeles, extinderea naţionalităţii romane putea fi promovată în primul rînd în Galia. Prin acceptarea comunităţilor transpadane în federaţia cetăţenilor romani, considerată de către democraţi ca fiind de mult săvîrşită (pp. 7, 210-211), dar realizată efectiv abia acum de către Caesar (705, 49), Galia Cisalpină obţinu integral ceea ce fusese dobîndit de o mare parte a locuitorilor ei: drepturi politice egale cu ţara-mamă. Într-adevăr, în cei 40 de ani care se scurseseră de la acordarea dreptului latin, această provincie se latinizase întru totul. Cei cu vederi exclusiviste puteau lua în derîdere grosul şi guturalul accent al latinei celtice şi puteau observa lipsa „unei anumite fineţi metropolitane” la insubrul şi venetul care-şi cuceriseră, ca legionari ai lui Caesar, cu sabia, un loc în forul roman şi chiar în curia romană. Cu toate acestea, Galia Cisalpină, cu marea sa densitate de populaţie, majoritar rurală, devenise practic, încă înainte de Caesar, un ţinut italic şi a rămas timp de secole veritabilul loc de refugiu pentru obiceiurile italice şi cultura italică; nicăieri magiştrii literaturii latine nu erau primiţi şi înconjuraţi cu mai multă afecţiune decît aici. Aşadar, dacă Galia Cisalpină se contopea în esenţă cu Italia, locul pe care-l ocupase pînă atunci a fost luat de vechea provincie transalpină, transformată doar prin cuceririle lui Caesar dintr-o provincie de graniţă în una internă; de asemenea, atît prin vecinătate, cît şi prin climă, era mai potrivită decît toate celelalte ţinuturi să devină cu timpul o ţară italică. Conform vechiului obiectiv al colonizării transmarine promovat de democraţii romani, şuvoiul emigraţiei italice a fost îndrumat în principal în acest loc. Aici, vechea colonie Narbo a fost întărită cu noi colonişti, pe de o parte, iar pe de altă parte au fost fondate patru noi colonii de cetăţeni la Baeterrae (Beziers), în apropiere de Narbo, la Arelate (Arles) şi Arausio (Orange) pe Ron şi în noul oraş maritim Forum Iulii (Fréjus), ale căror nume păstrau, concomitent, amintirea curajoaselor legiuni care înglobaseră în imperiu Galia nordică. Se pare că, cel puţin în majoritatea lor, localităţile care nu primiseră colonişti au fost pregătite pentru romanizare într-un mod asemănător celui de odinioară din ţara celtică transpadană (II, p. 164), acordîndu-li-se dreptul comunităţilor latine; îndeosebi Nemausus (Nîmes), principala localitate din ţinutul confiscat de către Caesar masalioţilor în urma defecţiunii lor (p. 263), a fost transformat din tîrg masaliot în comunitate urbană latină şi înzestrat cu un teritoriu însemnat şi chiar cu dreptul de a bate monedă. Aşadar, în timp ce Galia Cisalpină progresa de la treapta pregătitoare spre deplina egalitate cu Italia, provincia narbonensă intră concomitent în acest stadiu pregătitor; la fel ca în cazul Galiei Cisalpine de pînă atunci, comunităţile cele mai înfloritoare se bucurau de dreptul de cetăţenie deplină, celelalte, de dreptul latin. În celelalte ţinuturi negreceşti şi nelatine ale imperiului, aflate încă departe de influenţa Italiei şi de procesul de asimilare, Caesar se limită la fondarea unor focare izolate de civilizaţie italică, cum fusese cazul pentru Gallia Narbonensis, pentru a pregăti, prin intermediul lor, viitoarea egalizare deplină. Cu excepţia Sardiniei, cea mai săracă şi mai nesemnificativă dintre provinciile imperiului, asemenea începuturi pot fi dovedite în cazul tuturor celorlalte. Mai sus (p. 192) am arătat deja cum procedase Caesar în Galia nordică; aici, chiar dacă nu pentru toate domeniile relaţiilor publice, limba latină se impusese pretutindeni în mod oficial, iar lîngă Lacul Leman se născu oraşul cel mai nordic de constituţie italică, Noviodunum (Nyon). În Hispania, pe atunci, poate, ţinutul cel mai dens populat al Imperiului Roman, coloniştii lui Caesar au fost aşezaţi, alături de vechii locuitori, după toate aparenţele, numai în importantul oraş maritim eleno-italic Emporiae. Dimpotrivă, vechiul şi importantul oraş comercial Gades, al cărui sistem municipal Caesar îl adaptase epocii deja în timpul preturii sale, primi acum din partea guvernatorului dreptul deplin al municipiilor italice (705, 49) şi deveni ceea ce fusese Tusculum în Italia (I, p. 245), prima comunitate extraitalică nefondată de Roma care intra în corpul de cetăţeni romani. Cîţiva ani mai tîrziu (709, 45), acelaşi drept a fost acordat altor cîtorva comunităţi hispanice, cel latin, probabil mai multora. Ceea ce nu putuse fi desăvîrşit de către Gaius Gracchus în Africa a fost transpus acum în faptă, iar în locul unde se înălţase oraşul inamicilor ereditari ai Romei au fost colonizaţi 3.000 de colonişti italici şi un mare număr din arendaşii şi posesorii precari stabiliţi pe teritoriul cartaginez; uimitor de repede, în condiţiile locale, incomparabil de favorabile, se dezvoltă noua „Colonie a Venerei”, Cartagina romană. Utica, pînă atunci capitala şi primul oraş al provinciei, fusese, în prealabil, despăgubită întru cîtva, se pare, prin acordarea dreptului latin, pentru redeşteptarea concurentului superior. În teritoriul numidian, de curînd alipit imperiului, importanta Cirta şi celelalte comunităţi încredinţate condotierului roman Publius Sittius, pentru sine şi pentru ai săi (p. 301), obţinură dreptul unor colonii militare romane. Fireşte, falnicele oraşe provinciale, care fuseseră transformate în ruine de pustiirile lui Iuba şi ale resturilor partidului constituţional, nu-şi reveniră cu aceeaşi repeziciune cu care fuseseră distruse, iar mormanele de dărîmături amintiră încă mult timp după aceea de aceste evenimente nefaste; însă cele două noi colonii iuliene, Cartagina şi Cirta, deveniră şi rămaseră centrele civilizaţiei afro-romane. În ţara elenă pustiită, Caesar se preocupă – exceptînd alte planuri, ca, de exemplu, fondarea unei colonii romane la Buthroton (în faţa insulei Corfu) – îndeosebi de reconstruirea Corintului; nu numai că acolo se întemeie o importantă colonie de cetăţeni, dar se concepu şi proiectul străpungerii istmului, prin care s-ar fi evitat periculosul înconjur al Peloponesului, toate comunicaţiile italo-asiatice putînd fi realizate prin golful corintiano-saronian. În sfîrşit, monarhul dădu viaţă colonizării italice chiar şi în îndepărtatul Orient elenic: la Heracleia şi Sinope, oraşe unde coloniştii italici convieţuiră, ca şi la Emporiae, cu vechea populaţie; pe coasta siriană, în importantul port de la Berytos, care primi o constituţie italică, asemănătoare Sinopei; chiar şi în Egipt se înfiinţă o staţiune romană pe Insula Farului care domina portul Alexandriei. Prin aceste dispoziţii, libertatea comunală italică era purtată în provincii într-un mod mult mai cuprinzător decît pînă acum. Comunităţile cu cetăţenie deplină, aşadar toate oraşele provinciei cisalpine şi cele din Galia Transalpină şi celelalte colonii şi municipii de cetăţeni, aflate în alte regiuni, erau egale celor italice în măsura în care aveau o administraţie proprie şi exercitau o jurisdicţie proprie, ce-i drept limitată; dimpotrivă, procesele mai importante intrau sub jurisdicţia autorităţilor romane, competente în cazul acesta, de regulă sub cea a guvernatorului provinciei. Comunităţile latine formal autonome şi celelalte comunităţi eliberate, aşadar toate cele din Gallia Narbonensis şi cele siciliene în măsura în care nu erau comunităţi de cetăţeni, dar şi un număr însemnat din alte provincii dispuneau nu numai de o administraţie liberă, dar, probabil, şi de o jurisdicţie nelimitată, astfel încît guvernatorul era îndreptăţit să intervină aici numai în virtutea controlului său administrativ, ce-i drept foarte arbitrar. Într-adevăr, şi înainte existaseră comunităţi de cetăţeni deplini în cadrul diferitelor provincii, ca, de exemplu, Aquileia, Ravenna, Narbo, provincii întregi, precum Galia Cisalpină, alcătuindu-se din comunităţi cu constituţie italică; dar chiar dacă nu de drept, era totuşi o inovaţie deosebit de importantă faptul că acum fiinţa o provincie care, ca şi Italia, era populată numai de cetăţeni romani şi că alte provincii promiteau să ajungă în acelaşi stadiu. Cu aceasta se prăbuşi unul dintre pilonii care deosebise, de fapt, pînă atunci Italia de provincii; iar cel de-al doilea, ca în Italia să nu fie staţionate niciodată trupe, ci numai în provincii, era în curs de prăbuşire. Trupele staţionau acum numai acolo unde trebuia apărată o graniţă, iar comandanţii acelor provincii care nu se încadrau în această categorie, ca, de exemplu, Narbo şi Sicilia, rămîneau ofiţeri numai cu numele. Ce-i drept, diferenţa formală dintre Italia şi provincii, care s-a bazat în toate timpurile pe criterii de altă natură (I, pp. 375-376), a rămas chiar şi acum în vigoare, Italia fiind ţinutul jurisdicţiei civile, al consulilor şi pretorilor, iar provinciile, districte ale jurisdicţiei marţiale supuse proconsulilor şi propretorilor; însă procesul desfăşurat, conform dreptului civil sau al celui de război, se confunda în practică de mult timp, iar diferenţa în titulatura magistraţilor deţinea o pondere neglijabilă de cînd imperatorul se afla deasupra tuturor. Este evident că toate aceste ctitorii şi reglementări municipale – datorate lui Caesar, dacă nu prin execuţie, cel puţin în concepţie – respectau un anumit sistem. Din stăpîna populaţiilor supuse, Italia a fost metamorfozată în mama întineritei naţiuni italo-elene. Provincia cisalpină, întru totul egală ţării-mamă, promitea şi garanta că în monarhia lui Caesar, întocmai tinerei republici, oricare ţinut latinizat va putea ocupa un loc egal cu surorile mai vîrstnice şi cu mama însăşi. Ţările vecine, Sicilia greacă şi Galia sudică aflată într-un rapid proces de latinizare, ajunseseră la un pas de deplina egalizare naţională şi politică cu Italia. La o depărtare mai mare faţă de această egalizare se găseau celelalte regiuni ale imperiului, în care – aşa cum Narbo fusese pînă acum colonie romană în Galia meridională – marile oraşe maritime, Emporiae, Gades, Cartagina, Corint, Heracleia din Pont, Sinope, Berytos, Alexandria, deveniră comunităţi italice sau eleno-italice, focare ale unei civilizaţii italice chiar în Orientul grecesc, piloni pentru viitoarea nivelare naţională şi politică a imperiului. Stăpînirea comunităţii urbane Roma asupra litoralului Mării Mediterane luase sfîrşit; locul ei a fost ocupat de noul stat mediteranean, al cărui prim act a fost ispăşirea celor două fărădelegi majore pe care această comunitate urbană le comisese la adresa civilizaţiei. Dacă distrugerea celor mai mari antrepozite comerciale situate în zona de influenţă romană marcase momentul de cotitură în care suzeranitatea comunităţii romane s-a transformat în tiranie politică şi exploatare financiară a ţinuturilor supuse, restaurarea imediată şi strălucitoare a Cartaginei şi Corintului marca acum întemeierea noii mari comunităţi care conducea toate regiunile apropiate Mării Mediterane spre egalitatea naţională şi politică, spre veritabila unitate statală. Pe bună dreptate, Caesar putea adăuga arhicunoscutului nume al oraşului Corint pe cel nou de „Onoare iuliană”.

Aşadar, dacă noul imperiu unitar fusese înzestrat cu o naţionalitate căreia, ce-i drept, îi lipsea cu necesitate individualitatea populară, fiind mai degrabă un produs artizanal neînsufleţit decît un vlăstar neofilit al naturii, el avea nevoie, în continuare, de unitatea tuturor acelor instituţii care garantează viaţa cotidiană a naţiunilor: în constituţie şi administraţie, în religie şi jurisdicţie, în sistemul monetar, în măsuri şi greutăţi. Bineînţeles, cele mai multe particularităţi trebuiau să se acorde cu unificarea esenţială. În aceste domenii poate fi vorba pretutindeni numai de începuturi, întrucît structurarea unitară a monarhiei lui Caesar aparţinea viitorului, el nerealizînd altceva decît fundamentarea edificiului multisecular. Însă unele dintre liniile pe care marele bărbat le-a trasat în aceste domenii pot fi recunoscute chiar şi astăzi; iar urmărirea lor oferă mai multe satisfacţii decît cea a labirintului naţionalităţilor.

Mai sus, într-un alt context, am evidenţiat deja cele mai importante momente ale noii unităţi în privinţa constituţiei şi administraţiei: trecerea suveranităţii senatului asupra atotstăpînitorului monarhiei mediteraneene; transformarea acestui senat într-un consiliu imperial suprem, reprezentînd atît Italia, cît şi provinciile; înainte de toate, preluarea constituţiei comunităţii romane şi, în general, a celei italice de către comunităţile provinciale. Această din urmă cale, acordarea dreptului latin, urmat îndeaproape de cel roman, comunităţilor apte de a intra pe deplin în statul unitar, a contribuit la instituirea treptată a unor constituţii comunale egale. Acest deziderat nu putea fi împlinit într-o singură privinţă: noul imperiu avea imediată nevoie de o instituţie care să fi oferit guvernului o imagine clară şi atotcuprinzătoare asupra bazelor administraţiei, situaţiei demografice şi relaţiilor de proprietate ale diferitelor comunităţi, altfel spus, de un cens îmbunătăţit. Înainte de toate a fost reformat cel italic. În mod uimitor, atît spre disconfortul cetăţenilor, cît şi în dauna afacerilor, el se desfăşura, chiar şi acum, exclusiv, în capitală. Conform ordonanţei lui Caesar, odată cu censul din capitală, magistraţii locali urmau să înscrie în viitor în toate comunităţile italice numele fiecărui cetăţean, ca şi pe cel al tatălui sau al patronului său, tribul, vîrsta şi averea, aceste liste trebuind să fie predate cenzorului roman cît mai repede, aşa încît acesta să poată încheia în timp optim situaţia generală a cetăţenilor şi a avutului roman. Faptul că Caesar intenţiona să introducă instituţii asemănătoare şi în provincii este dovedit atît de măsurarea şi cadastrarea întregului imperiu, cît şi de instituţia în sine, căci prin introducerea ei se găsise formula generală pentru a procura, fie din comunităţile italice, fie din cele neitalice, datele necesare pentru administraţia centrală. Şi în cazul acesta se releva intenţia lui Caesar de a recurge la tradiţiile timpurilor republicane mai vechi şi de a reintroduce censul pe care vechea republică, asemenea lui Caesar în cazul celui italic, îl impusese tuturor comunităţilor supuse prin extinderea analoagă a instituţiei cenzurii urbane cu termenele ei şi toate celelalte norme esenţiale (I, pp. 296-297, 377). Aceasta fusese una dintre primele instituţii pe care a abandonat-o aristocraţia aflată în încremenire, luînd astfel supremei autorităţi administrative orice viziune de ansamblu asupra contingentelor disponibile şi resurselor financiare, aşadar orice posibilitate a unui control efectiv (I, p. 558). Mărturiile păstrate şi însăşi natura lucrurilor arată incontestabil că Caesar pregătea reînnoirea censului dispărut de secole.

Aproape n-ar trebui amintit faptul că în domeniul religiei şi al jurisdicţiei nu putea fi abordată o nivelare fundamentală; totuşi, în ciuda largii tolerări faţă de credinţele locale şi statutele municipale, noul stat avea nevoie de un cult comun, corespunzător naţionalităţii italo-elene, şi de un cod general de legi supraordonat statutelor municipale: ambele existau, de fapt, deja. Timp de secole se acţionase în domeniul religios în vederea contopirii cultului italic cu cel elen, în parte prin preluarea formelor de cult, în parte prin echivalarea conceptelor referitoare la divinitate; avînd în vedere lipsa de formă a zeilor italici, nu se iviseră obstacole insurmontabile pentru a-l transpune pe Iupiter în Zeus, pe Venus în Aphrodita, şi astfel, orice idee esenţială a credinţei italice în imaginea elenă corespunzătoare. Religia italo-elenă se prezenta deja în trăsăturile ei fundamentale; cît de mult conştientizaseră romanii, tocmai în acest domeniu, de a fi depăşit naţionalitatea specific romană şi de a fi progresat la o cvasinaţionalitate italo-elenă este un fapt dovedit, de exemplu, de diferenţierea, statornicită în amintita teologie a lui Varro, zeilor „comuni”, altfel spus, cei recunoscuţi atît de către greci, cît şi de către romani, de cei specifici comunităţii romane. În jurisdicţie, în domeniul dreptului penal şi poliţienesc, unde guvernul intervenea nemijlocit şi unde starea legală putea fi menţinută printr-o legislaţie înţeleaptă, nu existau dificultăţi pentru a atinge, pe calea activităţii legislative, acel grad al uniformităţii materiale care, ce-i drept, era revendicat de către unitatea imperiului şi în acest caz. Dimpotrivă, în dreptul civil, unde iniţiativa revine relaţiilor, legislatorul arogîndu-şi numai formularea, dreptul civil unitar al imperiului, pe care legislatorul, fireşte, n-ar fi fost capabil să-l creeze, se dezvoltase de mult pe cale naturală prin relaţiile înseşi. Dreptul urban roman se baza de iure în continuare pe formulările dreptului public latin conţinute de Legea Celor Douăsprezece Table. Legile ulterioare introduseseră, într-adevăr, în particular unele ameliorări corespunzătoare epocii, între care cea mai importantă pare să fi fost abolirea vechilor inaugurări procedurale neîndemînatice prin formule consacrate ale partidelor (I, p. 120) şi înlocuirea lor cu o instrucţie pentru jurat (formula), concepută în scris de către magistratul care conducea procesul; dar, în principal, legislaţia populară nu făcuse altceva decît să aşeze pe aceste temelii îmbătrînite un maldăr impresionant de legi speciale de mult învechite şi date uitării, asemenea legilor statutare engleze. Tentativele formulării şi sistematizării ştiinţifice deschiseseră şi luminaseră căile labirintice ale dreptului civil (II, p. 312), însă carenţa fundamentală, anume faptul că un drept cutumiar redactat cu 400 de ani în urmă, cu toate amendamentele sale, pe cît de difuze, pe atît de confuze, trebuia să servească acum drept legislaţie unui mare stat, nu putea fi înlăturată de vreun Blackstone roman. De mai mare ajutor au fost relaţiile în sine. Relaţiile intense între romani şi neromani generaseră de multă vreme la Roma un drept privat internaţional (ius gentium; I, p. 120), altfel spus, un număr de norme privind îndeosebi acele cazuri în care judecătorii romani nu puteau decide nici conform dreptului lor naţional, nici conform vreunui alt drept, ci, făcînd abstracţie de particularităţile juridice romane, elene, feniciene şi toate celelalte, trebuiau să recurgă la concepţiile de drept comune relaţiilor în general. De aici a pornit legiferarea mai nouă. Drept linie directoare pentru relaţiile juridice între cetăţenii romani, ea înlocui, înainte de toate, vechiul drept urban, devenit inutilizabil de facto, cu unul nou care se baza, din punct de vedere material, pe un compromis între dreptul naţional al Legii Celor Douăsprezece Table şi cel internaţional sau aşa-numitul drept al popoarelor. Cel dintîi, intervenind, bineînţeles, modificările cerute de epocă, a fost respectat în privinţa căsătoriei, familiei şi moştenirilor; dimpotrivă, dreptul internaţional deveni hotărîtor pentru toate stipulaţiile referitoare la circulaţia bunurilor, aşadar referitoare la proprietate şi contracte; mai mult, aici au fost împrumutate chiar din dreptul provincial unele instituţii importante ca, de exemplu, legislaţia asupra uzurii (p. 353) şi sistemul ipotecar. Dacă deodată sau treptat, dacă a existat unul sau mai mulţi autori, cine, cînd şi cum a dat naştere acestei inovaţii bogate în consecinţe – sînt întrebări la care nu putem da răspuns. Ştim numai că această reformă, cum este şi firesc, a pornit mai întîi de la tribunalul urban, că ea s-a formulat mai întîi în învăţămintele anuale ale noului judecător urban adresate partidelor pentru luare la cunoştinţă a celor mai importante maxime de drept ce trebuiau respectate în noul an judiciar (edictum annuum sau perpetuum praetoris urbani) şi că, chiar dacă au fost realizaţi paşi premergători în epoci trecute, ea a fost desăvîrşită cu siguranţă abia în epoca aceasta. Noua legislaţie era abstractă din punct de vedere teoretic, în măsura în care concepţia romană asupra dreptului se înstrăinase de specificul naţional, întrucît devenise conştientă de el; concomitent, ea era însă pozitivă în practică, întrucît nu se pierdea nicidecum în negurile obscure ale valabilităţii generale sau chiar în purul neant al aşa-numitului drept natural, ci era aplicată de anumite autorităţi în anumite cazuri concrete, conform unor norme statornicite, şi nu numai că era capabilă de o formulare legală, ci în esenţă avusese deja parte de aceasta prin edictul urban. Apoi, această legislaţie corespundea, din punct de vedere material, cerinţelor epocii, deoarece oferea formele cele mai comode, cerute de intensificarea relaţiilor, pentru proces, achiziţionarea de proprietate şi încheierea contractelor. În sfîrşit, ea devenise deja un drept subsidiar general pe întregul cuprins al imperiului, întrucît au fost menţinute diversele statute locale pentru acele relaţii juridice care nu sînt nemijlocit relaţii de circulaţie, ca şi pentru relaţiile locale între membrii aceleiaşi circumscripţii juridice; dimpotrivă, circulaţia proprietăţii între locuitorii imperiului, ai unor districte juridice diferite, era reglementată, atît în Italia, cît şi în provincii, întotdeauna conform modelului edictului urban care, ce-i drept, nu putea fi aplicat în aceste cazuri de iure. Aşadar dreptul edictului urban a ocupat în acele timpuri poziţia care a revenit dreptului roman în cursul evoluţiei noastre statale; faptul, în măsura în care pot fi reunite asemenea diferenţe, este concomitent pozitiv şi negativ şi se recomandă prin formele sale de circulaţie, suple în comparaţie cu mai vechiul drept cutumiar, intervenind alături de statutele locale ca drept auxiliar general. Evoluţia dreptului roman comportă însă un avantaj esenţial prin faptul că legislaţia deznaţionalizatoare nu a intervenit, ca la noi, prematur şi în mod artificial, ci la momentul oportun şi în mod organic. Aceasta era starea dreptului pe care o întîlni Caesar, iar dacă el plănuia un nou cod de legi, ne putem lesne imagina ce intenţiona prin acesta. Acest cod de legi putea sintetiza dreptul cetăţenilor romani şi putea prelua rolul unui cod general de legi al imperiului numai în măsura în care un cod de legi actualizat al naţiunii dominante trebuia să devină de la sine un drept subsidiar general pe întregul cuprins al imperiului. Dreptul penal, dacă, de altfel, era inclus în plan, necesita numai o revizuire şi o redactare a ordonanţelor lui Sulla. În dreptul civil, necesara şi unica formulare posibilă era acel edict urban, născut organic din relaţiile juridice, cu garanţiile şi precizările legale pentru un stat a cărui naţionalitate o constituia de fapt umanitatea. Primul pas spre această garantare fusese realizat deja de Legea Cornelia din anul 687 (67), ea impunîndu-i judecătorului obligaţia de a respecta maximele stabilite la începutul magistraturii sale şi de a nu judeca arbitrar într-un alt fel (p. 111) – o stipulaţie care poate fi comparată cu Legea Celor Douăsprezece Table şi care a deţinut, pentru fixarea dreptului urban mai nou, aproape aceeaşi importanţă ca şi cea dintîi pentru fixarea dreptului urban mai vechi. Dar chiar dacă edictul nu mai era subordonat judecătorului în urma decretului popular al lui Cornelius, ci, din punct de vedere legal, judecătorul era subordonat edictului; chiar dacă noul cod de legi a înlăturat practic vechiul drept urban, atît în instrucţia, cît şi în practica judiciară, totuşi, oricare judecător urban se bucura în continuare de dreptul de a modifica edictul la preluarea magistraturii sale într-un mod nelimitat şi arbitrar; de asemenea, dreptul Celor Douăsprezece Table, cu amendamentele sale, prevala formal în continuare faţă de edictul urban, astfel încît, în cazul oricărei contradicţii, ordonanţa învechită trebuia înlăturată prin intervenţia arbitrară a magistratului; aşadar, stricto sensu, prin lezarea dreptului formal. Aplicarea subsidiară a edictului urban în tribunalul peregrinilor din Roma şi în diferitele curţi de judecată din provincii era abandonată întru totul bunului-plac al magistraţilor respectivi. Evident, devenise necesar ca vechiul drept urban, în măsura în care nu se contopise cu cel nou, să fie înlăturat definitiv şi ca, în cazul celui de-al doilea, să fie statornicite îngrădiri serioase modificărilor arbitrare propuse de oricare judecător urban, poate chiar să fie reglementată şi aplicarea lui subsidiară alături de statutele locale. Aceasta era intenţia lui Caesar cînd a conceput planul pentru un cod de legi; căci trebuie să fi existat un plan. Planul n-a fost pus în practică şi, prin aceasta, s-a permanentizat acea stînjenitoare stare de tranziţie din legislaţia romană, pînă cînd această reformă necesară a fost realizată abia după 600 de ani, şi chiar şi atunci numai incomplet, de unul dintre succesorii lui Caesar, împăratul Iustinian.

În sfîrşit, în domeniul monetar, al măsurilor şi greutăţilor, egalizarea esenţială dintre sistemul latin şi cel elen începuse de foarte mult timp. Ea era străveche în cazul măsurilor pentru greutate, volum şi lungime (I, pp. 153-154), legate necondiţionat de comerţ şi circulaţie; în sistemul monetar, era puţin ulterioară introducerii monedelor de argint (I, p. 583). Însă aceste identităţi mai vechi nu erau suficiente, întrucît chiar în lumea elenă coexistau cele mai diferite sisteme metrice şi monetare. Constituia o necesitate şi, neîndoielnic, figura în planul lui Caesar ca în noul imperiu unitar să fie introduse, în măsura în care nu se întîmplase mai demult, moneda, măsurile şi greutăţile romane, în aşa fel încît să fie folosite numai ele în circulaţia oficială, iar sistemele neromane să fie în parte limitate la o valabilitate locală, în parte aşezate, o dată pentru totdeauna, într-o relaţie stabilă faţă de cel roman. Activitatea lui Caesar poate fi dovedită însă numai în cazul a două dintre domeniile acestea foarte importante: în sistemul monetar şi cel calendaristic. Sistemul monetar roman se baza pe cele două metale preţioase care circulau într-o relaţie fixă unul faţă de celălalt şi dintre care aurul era evaluat după greutate, iar argintul după titlu; în realitate însă, aurul deţinea o pondere mult mai mare datorită extinsului comerţ transmarin. Nu se poate preciza cu exactitate dacă acceptarea monedelor romane de argint n-a devenit încă înaintea acestei perioade obligatorie pe întregul cuprins al imperiului; oricum, locul monedelor romane era suplinit în întregul teritoriu roman de aurul brut, şi aceasta cu atît mai mult cu cît romanii interziseseră baterea monedelor de aur în toate provinciile şi statele clientelare; de altfel, denarul se încetăţenise, în afara Italiei, de drept sau de fapt, şi în Galia Cisalpină, Sicilia, Hispania şi în multe alte locuri, îndeosebi în Occident (II, p. 273). Dar odată cu Caesar debutează moneda imperială. Asemenea lui Alexandru, Caesar marcă şi el fondarea noii monarhii extinse asupra lumii civilizate prin faptul că unicul metal mijlocitor al lumii obţinu primul loc în sistemul monetar. Cît de cuprinzătoare a fost emiterea imediată a noii piese de aur a lui Caesar (de 7 taleri şi 18 groşi, conform valorii actuale a aurului) este un fapt dovedit de descoperirea unui tezaur îngropat după şapte ani de la moartea lui Caesar, în care s-au găsit 80.000 de asemenea monede. Bineînţeles, s-ar putea ca aici să fi concurat, alături de alţi factori, şi speculaţii financiare. În privinţa monedei de argint, Caesar statornici, în sfîrşit, în întregul Occident autocraţia denarului roman, ale cărei baze au fost puse mai de mult, întrucît închise definitiv unica monetărie occidentală, cea masaliotă, care mai concura cu cea romană pe tărîmul argintului aflat în circulaţie. Baterea monedelor divizionare de argint sau de cupru a continuat să rămînă o prerogativă a unor comunităţi occidentale, aşa cum victoriati (trei sferturi de denar) au fost bătuţi de unele comunităţi latine din Galia meridională, quinarii (jumătăţi de denar) de mai multe cantoane din Galia septentrională, iar monedele de cupru de mică valoare, deseori de localităţi ale Occidentului chiar şi după moartea lui Caesar. Dar şi această monedă divizionară era bătută fără excepţie conform etalonului roman, acceptarea ei fiind, probabil, obligatorie numai în circulaţia locală. Asemenea guvernului anterior, Caesar nu pare să fi intenţionat realizarea unei reglementări unitare a sistemului monetar din Orient, unde circulau mari mase de monede de argint bătute rudimentar şi în majoritatea lor cu un etalon necorespunzător, sau uzate – în parte, ca în Egipt, existînd chiar o monedă de cupru asemănătoare cu banii noştri de hîrtie – şi unde oraşele comerciale siriene ar fi resimţit profund lipsa monedei lor naţionale consacrate care corespundea etalonului mesopotamian. Mai tîrziu întîlnim aici uzanţa ca denarul să deţină pretutindeni un curs legal, numai el servind în mod oficial ca bază de calcul; monedele locale aveau, ce-i drept, tot un curs legal în sfera zonei lor limitate, dar deţineau un tarif nefavorabil lor în schimbul cu denarul. Această uzanţă nu a apărut brusc, datorîndu-şi existenţa, în parte, epocii anterioare lui Caesar; în orice caz, ea constituie completarea esenţială a reformei monetare imperiale a lui Caesar, a cărei nouă piesă de aur îşi găsea modelul în cea a lui Alexandru, cu care era aproximativ egală în greutate, fiind destinată, pe bună dreptate, îndeosebi circulaţiei în Orient. Reforma calendaristică a fost şi ea de natură asemănătoare. Calendarul republican, care era, incredibil, vechiul calendar decemviral croit după oktaëteris premetoneană (I, p. 327), ajunsese, prin concursul celei mai mizerabile matematici şi administraţii, să înainteze cu 67 de zile faţă de timpul real şi să celebreze, de exemplu, sărbătoarea Florilor la 11 iulie, în loc de 23 aprilie. Caesar înlătură, în sfîrşit, acest neajuns şi, cu ajutorul matematicianului grec Sosigenes, introduse pentru uzul religios şi oficial anul italic al ţăranilor, reglementat conform calendarului eudoxian egiptean, precum şi un sistem de intercalare mai riguros; concomitent, renunţă la vechiul început calendaristic al anului, cel de la 1 martie, adoptînd în schimb ziua de 1 ianuarie, stabilită iniţial pentru schimbarea magistraţilor supremi şi, în consecinţă, de mult consacrată în viaţa civilă, ca moment calendaristic pentru schimbarea anului. Ambele modificări intrară în vigoare la 1 ianuarie din anul 709 al Romei, 45 î.Cr.; odată cu ele a intrat în uz şi folosirea calendarului numit, în onoarea iniţiatorului său, iulian, care şi-a păstrat valabilitatea în lumea cultă mult timp după prăbuşirea monarhiei lui Caesar şi şi-o păstrează de fapt în continuare. Pentru explicarea lui, într-un edict cuprinzător s-a adăugat un calendar astral preluat din observaţiile astronomice egiptene şi adaptat Italiei, fireşte, neîndemînatic, determinîndu-se răsăritul şi apusul astrelor cunoscute în conformitate cu zilele calendaristice. Lumea romană şi cea greacă se contopiseră aşadar şi în acest domeniu.

Acestea erau temeliile monarhiei mediteraneene a lui Caesar. Pentru a doua oară, problema socială intrase la Roma într-o criză în care contradicţiile, aşa cum se statorniciseră şi cum se pronunţaseră, nu numai că păreau, dar chiar erau insurmontabile şi ireconciliabile. Atunci Roma fusese salvată prin contopirea Italiei cu Roma şi a Romei cu Italia, iar acele vechi contradicţii nu numai că se echilibraseră, dar se pierduseră cu totul în noua patrie lărgită şi transformată. Roma a fost salvată acum din nou de contopirea, sau pregătirea pentru aceasta, a ţinuturilor mediteraneene cu metropola italică; războiul dintre săracii şi bogaţii italici, care s-ar fi sfîrşit în vechea Italie neîndoielnic cu nimicirea naţiunii, nu mai avea nici un cîmp de bătălie şi nici un sens în Italia celor trei continente. Coloniile latine închiseră abisul care se deschisese înaintea comunităţii romane în secolul al V-lea; ruptura mai profundă a secolului al VII-lea a fost tămăduită prin colonizările transalpine şi transmarine ale lui Gaius Gracchus şi Caesar. Pentru unica Romă istoria nu numai că a înfăptuit miracole, dar şi-a repetat miracolele şi a vindecat de două ori criza internă incurabilă a statului prin întinerirea lui. Într-adevăr, această întinerire include descompunerea; aşa cum unificarea Italiei s-a realizat pe baza rămăşiţelor naţiunii samnite şi etrusce, la fel s-a clădit şi monarhia mediteraneană pe ruinele a nenumărate state şi triburi, cîndva viabile şi destoinice; dar este o descompunere din care au germinat vlăstare proaspete, şi astăzi în parte nealterate. Numai naţionalităţile secundare, de mult destinate pierzaniei de către civilizaţia nivelatoare, au fost nimicite de dragul noului edificiu. Caesar, acolo unde a intervenit distrugător, a săvîrşit numai sentinţa rostită de evoluţia istorică şi a protejat germenii culturii, unde şi cum îi găsea, atît în propria ţară, cît şi la naţiunea înrudită a elenilor. El a salvat şi a regenerat romanismul; dar nu numai că a ocrotit elenismul, ci, cu aceeaşi genialitate neclintită care l-a călăuzit la refondarea Romei, a trecut şi la regenerarea elenilor, reluînd opera întreruptă a marelui Alexandru, a cărui imagine, şi putem fi convinşi de acest lucru, a luminat întotdeauna sufletul lui Caesar. El a rezolvat aceste două mari probleme nu numai în paralel, ci una prin cealaltă. Cele două mari entităţi ale umanităţii – evoluţia generală şi cea individuală sau stat şi cultură, odată reunite in nuce în acei străvechi greco-italici care, departe de ţărmurile şi insulele Mării Mediterane, îşi păşteau turmele într-o simplitate primordială – se îndepărtaseră cînd se divizaseră în italici şi eleni, şi rămăseseră de atunci, timp de milenii, despărţiţi. Acum, nepotul principelui troian şi al prinţesei latine crea dintr-un stat lipsit de cultură proprie şi dintr-o civilizaţie cosmopolită un nou întreg, în care statul şi cultura se regăseau în culmea existenţei umane, în bogata împlinire a vîrstei fericite, şi conturau demn sfera corespunzătoare unui asemenea conţinut. Direcţiile stabilite de Caesar pentru această operă au fost evidenţiate; el însuşi a acţionat în conformitate cu ele, iar urmaşii, forţaţi să urmeze secole de-a rîndul căile trasate de bărbatul acesta, au încercat, dacă nu în spirit şi faptă, cel puţin în linii generale, să continue opera conform intenţiilor marelui maestru. Puţine au fost desăvîrşite, multe doar începute. Asupra integralităţii planului să se pronunţe cel care îndrăzneşte să se ia la întrecere cu gîndirea unui asemenea bărbat; nu remarcăm goluri esenţiale în cele ce ni s-au păstrat; fiecare piatră de construcţie este suficientă pentru a garanta oricui nemurirea, şi totuşi, luate împreună, formează un întreg armonios. Cinci ani şi jumătate, nici pe jumătate cît Alexandru, Caesar a fost rege al Romei; între şapte campanii mari care îl constrînseră să nu rămînă, în total, mai mult de 15 luni în capitală, el rîndui destinele lumii pentru prezent şi pentru viitor începînd cu stabilirea liniei de demarcaţie între civilizaţie şi barbarie, pînă la înlăturarea băltoacelor de ploaie de pe străzile capitalei, şi avu, cu toate acestea, suficient timp şi suficientă seninătate pentru a urmări cu atenţie piesele de teatru aflate în concurs şi pentru a-i acorda învingătorului coroana rostind versuri improvizate. Rapiditatea şi siguranţa execuţiei planului demonstrează că fusese conceput timp îndelungat şi construit în detaliu în toate părţile sale; cu toate acestea, execuţia nu-şi pierde caracterul miraculos, ca şi planul în sine. Trăsăturile de bază fuseseră date şi, cu aceasta, statul se statornicise pentru toate timpurile; edificiul putea fi desăvîrşit numai de viitorul infinit. Din acest punct de vedere, Caesar îşi putu mărturisi că ţelul său fusese atins; în sensul acesta trebuie interpretate cuvintele, rostite cîteodată de el însuşi, că trăise destul. Dar tocmai pentru că edificiul era nemărginit, maestrul, atît cît a trăit, a aşezat piatră peste piatră fără oprire, devotat operei sale cu o adaptabilitate şi o energie veşnic egale, fără a se precipita sau a amîna ceva vreodată, ca şi cum pentru el ar fi existat numai un astăzi şi niciodată un mîine. Astfel, el crea şi dura aşa cum niciodată nu a mai făcut cineva, înaintea sau după el; chiar şi după milenii, el trăieşte în memoria naţiunilor ca un creator şi constructor, cel dintîi şi totuşi unicul imperator, Caesar.

 

1. 1 sfert berlinez = 1,145 l (n.tr.).