Capitolul XII
Religia, educaţia, literatura şi arta
Nici un element nou nu apare în epoca aceasta în evoluţia religioasă şi filozofică. Religia romano-elenă de stat şi filozofia stoică de stat, legată nedespărţit de cea dintîi, erau nu numai un instrument comod pentru oricare guvernare, fie ea oligarhică, democratică sau monarhică, ci de-a dreptul indispensabil, deoarece nu se putea construi statul lipsit cu desăvîrşire de elemente religioase, nici nu se putea găsi o nouă religie de stat adecvată pentru înlocuirea celei vechi. Astfel, mătura revoluţionară pătrundea cîteodată foarte brutal în firele de păianjen ale înţelepciunii augurale (p. 200); dar şubredul mecanism care scîrţîia din toate încheieturile supravieţui totuşi cutremurului care produse nimicirea republicii înseşi şi se trezi, împreună cu insipiditatea şi aroganţa lui, nevătămat în monarhie. Se înţelege că el căzu tot mai mult în dizgraţia tuturor celor care-şi păstraseră o judecată imparţială. Ce-i drept, faţă de religia de stat opinia publică rămase în esenţă indiferentă; ea era recunoscută de toate părţile ca o instituţie a convenienţei politice şi, cu excepţia savanţilor politici şi a celor învechiţi, nimeni nu se sinchisi prea mult din cauza ei. Dar faţă de sora ei filozofică, publicul neavizat dobîndi curînd acea aversiune, negreşit provocată, faţă de făţărnicia goală, dar şi perfidă a frazelor. Faptul că Porticul începuse să-şi dea seama de propria nulitate este dovedit de tentativa de a-şi insufla artificial o oarecare vitalitate pe calea sincretismului. Antiochos din Askalon (înfloreşte în 675, 79), care trăi cu impresia că reuşise să înjghebeze o unitate organică între sistemul stoic şi cel platono-aristotelic, izbutise într-adevăr ca doctrina sa deformată să devină filozofia la modă a conservatorilor timpului său şi să fie studiată cu sîrg de nobilii diletanţi şi literaţi ai Romei. Toţi cei care-şi păstraseră o oarecare prospeţime spirituală se opuneau Porticului sau îl ignorau. Îndeosebi repulsia faţă de lăudăroşii şi plictisitorii farisei romani, căreia i se alătura, fireşte, şi tendinţa sporită de a se retrage din viaţa activă lăsîndu-se în voia apatiei şi ironiei nihiliste, contribuiră în această epocă la răspîndirea sistemului lui Epicur în cercuri mai largi şi la încetăţenirea filozofiei cinice a lui Diogenes la Roma. Oricît de stins şi lipsit de idei ar fi fost cel dintîi, o filozofie care nu căuta calea spre adevăr prin modificarea termenilor consacraţi, ci se mulţumea cu cei existenţi şi se încredea numai şi numai în perceperea senzorială era totuşi de preferat sporovăielii terminologice şi conceptelor lipsite de conţinut ale înţelepciunii stoice; iar filozofia cinică, dintre toate sistemele filozofice existente pe atunci, chiar era cea mai valoroasă, în măsura în care sistemul ei se limita la a nu avea nici un sistem şi la a batjocori toate sistemele şi pe toţi cei care sistematizau. În ambele domenii, războiul împotriva Porticului era purtat cu zei şi cu noroc; pentru bărbaţii serioşi, epicurianul Lucretius predica, cu deplina vigoare a convingerii interioare şi a rîvnei pioase, împotriva credinţei stoice în zei şi în providenţă, şi împotriva doctrinei stoice despre nemurirea sufletului; pentru marele public zeflemitor, cinicul Varro lovea şi mai usturător cu săgeţile fulgerătoare ale mult cititelor sale satire. Aşadar, în timp ce bărbaţii cei mai destoinici ai generaţiei mai vîrstnice luptau împotriva Porticului, generaţia mai tînără, ca, de exemplu, Catullus, nu mai realiza nici o legătură interioară cu el şi-l critica mult mai aspru printr-o ignorare desăvîrşită.
Însă dacă se menţinu aici o credinţă lipsită, din convenienţă politică, de credinţă, starea aceasta era egalată pe deplin în altă parte. Şi în lumea romană de atunci necredinţa şi superstiţia, manifestări diferite ale aceluiaşi fenomen istoric, mergeau mînă în mînă şi nu lipseau indivizii care le întruneau pe ambele în sinea lor, abjurînd zeii cu Epicur şi rugîndu-se şi sacrificînd totuşi în faţa fiecărei capele. Bineînţeles, numai zeii veniţi din Orient se mai bucurau de credit, şi întrucît oamenii continuau să năvălească din ţinuturile greceşti spre Italia, divinităţile Orientului migrau într-un număr tot mai mare spre Occident. Importanţa cultului frigian la Roma este dovedită atît de polemica autorilor generaţiei mai vechi, Varro şi Lucretius, cît şi de glorificarea poetică a acestuia de către modernul Catullus, care încheie cu rugămintea semnificativă ca zeiţa să binevoiască a-i înnebuni numai pe alţii, nu pe poetul însuşi. Ca o noutate se adăuga acum cultul divin persan, care pare să fi ajuns în Occident mai întîi prin intermediul piraţilor, ale căror căi se întretăiau pe Marea Mediterană, primul său loc de cult în Occident fiind atestat pe muntele Olimp din Licia. Odată cu primirea cultelor orientale în Occident, a fost abandonat cu desăvîrşire întregul lor conţinut de elemente ale speculaţiei şi moralei superioare : o confirmare remarcabilă a acestei constatări o constituie faptul că divinitatea supremă a purei doctrine a lui Zarathustra, Ahuramazda, a rămas pentru occidentali un necunoscut, venerarea îndreptîndu-se aici, din nou, spre zeul care deţinuse întîietatea în vechea religie persană şi care fusese împins de către Zarathustra pe al doilea loc, zeul solar Mithras. Cu o rapiditate mai mare decît mai luminoasele şi mai blîndele personaje celeste persane, pătrunse la Roma plictisitoarea şi misterioasa ceată a caricaturilor divine egiptene: muma naturii, Isis, cu toată suita ei, veşnic murindul şi veşnic renăscîndul Osiris, sumbrul Serapis, tăcutul şi seriosul Harpokrates, Anubis cel cu cap de cîine. În anul în care Clodius conferi libertate cluburilor şi conventiculelor (696, 58) şi, neîndoielnic, în urma emancipării gloatei, acea ceată încercă chiar să pătrundă în vechea citadelă a romanului Iupiter de pe Capitoliu; cu mare dificultate a fost îndepărtată din acest loc; inevitabilele temple au fost surghiunite cel puţin în suburbiile Romei. Nici un alt cult nu se bucura de o mai mare popularitate în rîndul populaţiei umile: cînd senatul ordonă ca templele lui Isis edificate în interiorul zidurilor să fie dărîmate, nici un lucrător nu îndrăzni să înceapă el opera, iar consulul Lucius Paullus trebui să dea el însuşi prima lovitură de cazma (704, 50); se putea paria că o fluşturatică o venera pe Isis cu atît mai pios cu cît era mai decăzută. Se înţelege de la sine că ghicitul, tălmăcirea viselor şi alte asemenea meşteşuguri aduceau venituri substanţiale. Stabilirea horoscoapelor era mînuită deja ca o ştiinţă: Lucius Tarutius din Firmum, un bărbat stimat şi învăţat în felul lui, prieten al lui Varro şi Cicero, fixă într-un mod foarte serios horoscopul regilor Romulus şi Numa, ba chiar al oraşului Roma, iar pentru edificarea credincioşilor de ambele părţi întări relatările analelor cu ajutorul înţelepciunii sale caldeene şi egiptene. Cel mai remarcabil fenomen pe acest tărîm este însă prima tentativă de a acorda credinţa ingenuă cu gîndirea speculativă, prima manifestare în lumea romană a acelor tendinţe pe care le desemnăm drept neoplatonice. Cel dintîi apostol a fost aici Publius Nigidius Figulus, un roman nobil al celei mai conservatoare facţiuni a aristocraţiei, care deţinu pretura în 696 (58) şi muri în anul 709 (45) ca exilat politic în afara Italiei. Cu o uimitoare erudiţie şi cu o credinţă şi mai uimitoare, el creă din elementele cele mai dispersate un edificiu filozolico-religios al cărui plan uluitor a fost, poate, dezvoltat şi mai mult în predicile orale decît în scrierile sale teologice şi despre ştiinţele naturii. Căutînd eliberarea de scheletele sistemelor şi abstracţiilor consacrate, el se întoarse în filozofie la izvorul înfundat al filozofiei presocratice, pentru ai cărei înţelepţi bătrîni ideea însăşi apăruse cu o vivacitate senzuală. Pe bună dreptate, cunoaşterea ştiinţelor naturii, care, mînuită cu pricepere, oferă şi astăzi mijloace excelente pentru înşelătoria mistică şi scamatoriile pioase, în Antichitate oferindu-le şi mai lesnicios din cauza cunoaşterii deficitare a legilor fizicii, deţinea şi aici un rol considerabil. Teologia lui se baza în esenţă pe un uluitor amalgam în care se contopiseră la grecii înrudiţi prin spirit înţelepciuni orfice şi alte doctrine indigene străvechi sau foarte moderne cu ştiinţe oculte persane, caldeene şi egiptene şi în care Figulus mai turnă cvasirezultatele cercetării toscane asupra neantului şi ştiinţa augurală indigenă, extinzînd confuzia armonioasă. Binecuvîntarea politico-religioasă şi naţională a fost asigurată pentru întregul sistem de numele lui Pythagoras, omul de stat ultraconservator a cărui maximă supremă fusese „protejarea ordinii şi înlăturarea dezordinii”, vrăjitorul şi necromantul, înţeleptul străvechi introdus chiar şi în istoria legendară a Romei şi a cărui statuie putea fi văzută în forul roman. Aşa cum naşterea şi moartea sînt înrudite, la fel, Pythagoras, aşa se părea cel puţin, nu urma să vegheze numai la leagănul republicii ca prieten al înţeleptului Numa şi coleg al iscusitei mame Egeria, dar şi la mormîntul ei, ca ultim refugiu al sfintei ştiinţe augurale. Noul sistem nu era însă doar miraculos, ci şi producea miracole: Nigidius îi anunţa tatălui viitorului împărat Augustus, chiar în ziua naşterii acestuia, mărirea viitoare a fiului; profeţii exorcizau duhurile pentru cei credincioşi şi, mult mai grăitor, le indicau locurile unde se aflau monedele pierdute. Vechea înţelepciune înnoită, oricum ar fi fost, îi impresiona totuşi pe contemporani într-un mod profund; practicile necromantice şi-au găsit adepţi în rîndul celor mai nobili, mai învăţaţi şi mai destoinici bărbaţi ai diferitelor partide, ca, de exemplu, consulul din anul 700 (54), Appius Claudius, eruditul Marcus Varro, viteazul ofiţer Publius Vatinius; se pare că a devenit necesară intervenţia poliţienească împotriva acestor societăţi. Asemenea străduinţelor lui Cato în domeniul politic, aceste ultime tentative de salvare a teologiei romane produceau o impresie pe cît de comică, pe atît de dezolantă; este permis să se rîdă de evanghelie şi de apostoli, dar este întotdeauna un lucru serios dacă şi bărbaţii destoinici încep să se consacre absurdului.
Aşa cum se înţelege de la sine, educaţia tinerilor urmări căile trasate în epoca precedentă ale umanităţii bilingve, şi cultura generală a lumii romane înseşi acceptă într-o măsură tot mai mare formulele stabilite de greci. Chiar şi exerciţiile fizice evoluară de la jocul cu mingea, alergare şi luptă la întrecerile gimnastice greceşti practicate ca o artă; chiar dacă încă nu existau asemenea instituţii publice, vilele mondene începeau să fie înzestrate deja, pe lîngă băi, şi cu palestre. Felul modificării educaţiei generale din lumea romană petrecută în decursul unui secol rezultă din comparaţia enciclopediei lui Cato (I, p. 636) cu scrierea înrudită a lui Varro, Despre disciplinele ştiinţifice. La Cato apar ca elemente ale educaţiei desprinse de ştiinţele de specialitate retorica, agronomia, jurisprudenţa; la Varro – cu o probabilitate destul de mare – gramatica, logica sau dialectica, retorica, geometria, aritmetica, astronomia, muzica, medicina şi arhitectura. În cursul secolului al VII-lea, arta războiului, jurisprudenţa şi agronomia au devenit ştiinţe de specialitate. În schimb, educaţia elenă a tinerilor se prezintă la Varro deja în plenitudinea ei: alături de cursul de gramatică, retorică şi filozofie, introdus în Italia mai de mult, apare şi cel de geometrie, aritmetică, astronomie şi muzică, care-şi păstrase pînă atunci particularitatea specific elenă. Faptul că îndeosebi astronomia, care venea în sprijinul anostului diletantism asimilat prin însuşirea nomenclaturii astrelor şi înşelătoriei religioase dominante în raporturile ei cu astrologia, a fost studiată cu zel şi regularitate de către tineretul italic este atestat şi de alţi autori: dintre toate operele literaturii alexandrine, poeziile didactice astronomice ale lui Aratos au fost primele preluate de educaţia romană a tineretului. Acestui curs elen i se adăuga apoi şi medicina, păstrată din educaţia romană mai veche şi, în sfîrşit, arhitectura, devenită indispensabilă pentru nobilul roman de atunci, care clădea case şi vile în loc să cultive ogorul. În comparaţie cu epoca precedentă, atît educaţia grecească, cît şi cea latină cîştigau în conţinut şi severitate, în măsura în care pierdeau în puritate şi subtilitate. Aspiraţia crescîndă spre cunoştinţe greceşti conferea învăţămîntului în sine un caracter erudit. A-l explica pe Homer sau pe Euripides nu era, la urma urmei, o artă; magistrul, ca şi discipolul ieşeau mai bine la socoteală în cazul poeziilor alexandrine care, situate şi prin spirit mult mai aproape de lumea romană contemporană decît veritabila poezie naţională elenă, chiar dacă nu erau cu totul atît de venerabile precum Iliada, deţineau totuşi o vîrstă suficient de respectabilă pentru ca dascălii să le aprecieze drept clasice. Poeziile erotice ale lui Euphorion, Cauzele şi Ibis ale lui Kallimachos, Alexandra, comic de obscură, a lui Lykophron conţineau un bogat material de vocabule rare (glossae) care se pretau excerptării şi interpretării, fraze încîlcite şi anevoios de dezlegat, excursuri vaste pline de combinarea unor mituri uitate, în general, resurse inepuizabile de erudiţie pretenţioasă de tot felul. Învăţămîntul avea nevoie de exerciţii tot mai dificile; producţiile citate, în majoritatea lor lucrări-model ale unor dascăli, se pretau de minune rolului de piese didactice pentru elevi-model. Astfel, poeziile alexandrine îşi cuceriră, mai ales ca teme de exerciţiu, un loc permanent în învăţămîntul italic, mărind, ce-i drept, cunoştinţele, dar în detrimentul gustului şi al inteligenţei. Aceeaşi nesănătoasă sete de cunoaştere îi îmboldi pe tinerii romani să soarbă elenismul pe cît posibil la izvorul însuşi. Cursurile frecventate la Roma la magiştrii greci erau suficiente numai pentru începutul carierei; cel care dorea să ţină întru cîtva pasul audia filozofie greacă la Atena, retorică grecească la Rhodos şi efectua o călătorie literară şi artistică în Asia Mică, unde mai puteau fi întîlnite la faţa locului cele mai multe dintre capodoperele artistice ale elenilor şi unde, chiar dacă numai în mod artizanal, educaţia inspirată de muze se perpetuase pînă în timpurile acestea. Dimpotrivă, mai îndepărtata Alexandria, celebrată îndeosebi ca reşedinţă a ştiinţelor exacte, constituia mult mai rar ţinta călătoriilor tinerilor setoşi de cultură. Asemenea educaţiei greceşti, progresă şi cea latină. Aceasta s-a realizat în parte prin simpla înrîurire a celei greceşti, căreia îi datora doar în esenţă metoda şi imboldurile sale. Apoi, relaţiile politice, asaltarea tribunei rostrelor din for, care-şi recrută adepţi din cercuri tot mai largi datorită maşinaţiilor democratice, contribuiră la răspîndirea şi îmbunătăţirea exerciţiilor oratorice: „Oriunde ai privi – spuse Cicero –, dai de mulţimea retorilor”. La acestea se adăuga faptul că scrierile secolului al VI-lea, cu cît se refereau mai mult la trecut, cu atît mai convins erau considerate texte clasice ale epocii de aur a literaturii latine, conferind astfel o pondere mai însemnată învăţămîntului, care se concentra în principal asupra lor. În sfîrşit, barbarii, care existau şi imigrau pretutindeni la începutul latinizării unor largi ţinuturi celtice şi hispanice, atribuiră gramaticii latine şi învăţămîntului latin, în mod firesc, o importanţă mai mare decît ar fi putut s-o dobîndească dacă numai Latiumul ar fi continuat să vorbească latineşte. Dascălul pentru literatură latină deţinea la Comum şi Narbo o altă poziţie decît la Praeneste şi Ardea. Privită în ansamblu, educaţia se afla mai degrabă în decădere decît în progres. Ruinarea oraşelor municipale italice, pătrunderea masivă a unor elemente străine, degradarea politică, economică şi morală a naţiunii, îndeosebi nimicitoarele războaie civile distruseseră şi în domeniul limbii mai mult decît puteau remedia toţi dascălii lumii. Contactul mai strîns cu educaţia elenă contemporană, influenţa mai hotărîtoare a limbutei înţelepciuni ateniene şi a retoricii din Rhodos şi Asia Mică apropiau tineretul roman cu preponderenţă tocmai de elementele cele mai dăunătoare ale elenismului. Misiunea propagandistică pe care Latiumul o avea în rîndul celţilor, iberilor şi libienilor trebuia, oricît de măreaţă era sarcina în sine, să aibă pentru limba latină urmări asemănătoare celor ale elenizării Orientului pentru cea elenă. Dacă publicul roman al acestor timpuri aplauda bine aşezata şi ritmic cadenţata perioadă a oratorului şi dacă avea de suferit acel actor care comisese o inadvertenţă lingvistică sau metrică, aceasta demonstrează pe bună dreptate că înţelegerea limbii materne, ca rezultat al învăţării şcolare, devenea un bun comun pentru cercuri tot mai largi; concomitent, contemporani judicioşi declară că, în jurul anului 690 (64), educaţia elenă în Italia decăzuse foarte mult faţă de generaţia precedentă; că buna şi curata latină abia dacă mai putea fi auzită, şi asta mai curînd din gura unor femei culte mai vîrstnice; că, treptat, a apus străvechiul şi gustatul umor înnăscut al latinilor, subtilitatea luciliană, învăţatul cerc de cititori al epocii lui Scipio. Faptul că în această perioadă se încetăţeniră cuvîntul şi conceptul de „urbanitate”, altfel spus ideea comportării naţionale rafinate, nu dovedeşte dominaţia, ci dispariţia ei şi că absenţa acestei urbanităţi era dureros resimţită în limba şi în structura barbarilor latinizaţi sau a latinilor barbarizaţi. Acolo unde, ca în satirele lui Varro şi în scrisorile lui Cicero, mai întîlnim tonul urban de conversaţie, este un ecou al vechiului spirit, dispărut mai degrabă la Roma decît la Reate sau Arpinum. Educaţia tradiţională a tineretului a rămas aşadar nemodificată în structura ei, numai că, nu atît prin propria decădere, cît prin cea generală a naţiunii, ea a cauzat mai puţin bine şi mai mult rău decît în epoca anterioară. Caesar a iniţiat şi pe acest tărîm o revoluţie. Dacă senatul roman luptase mai întîi împotriva educaţiei şi apoi o tolerase în cel mai fericit caz, guvernul noului imperiu italo-elen, care-şi propusese tocmai umanitatea drept rost de căpătîi, trebuia implicit s-o încurajeze de sus după modelul elen. Dacă Caesar acordă dreptul de cetăţenie romană tuturor magiştrilor de ştiinţe liberale şi tuturor medicilor capitalei, putem vedea în aceasta, pe bună dreptate, un anumit început pentru acele instituţii în care statul s-a îngrijit mai tîrziu de educaţia bilingvă superioară a tineretului imperiului şi care constituie expresia cea mai pregnantă a statutului noii umanităţi; şi dacă, mai apoi, Caesar hotărîse întemeierea unei biblioteci publice greceşti şi latineşti în capitală şi-l desemnase deja ca bibliotecar-şef pe cel mai erudit roman al timpului, Marcus Varro, se întrevede aici negreşit intenţia de a deschide literaturii universale monarhia universală.
Evoluţia lingvistică a acestei perioade se leagă de nepotrivirea între latina clasică a oamenilor culţi şi latina vulgară a vieţii cotidiene. Cea dintîi era un produs al educaţiei italice specifice; „latină pură” devenise deja în cercul lui Scipio un termen de referinţă, iar limba maternă nu mai fusese vorbită într-un mod cu totul naiv, ci diferenţiată conştient de limba marii mase. Această epocă debutează cu o reacţie ciudată împotriva clasicismului care dominase pînă atunci suveran în limbajul superior şi, în consecinţă, şi în literatură, o reacţie care, prin caracteristicile ei interne şi externe, se afla în strînsă legătură cu reacţia lingvistică similară din Grecia. Tocmai în această perioadă, retorul şi autorul de romane Hegesias din Magnesia şi mulţi alţi retori şi literaţi din Asia Mică ce îi urmară exemplul începură să se răzvrătească împotriva atticismului ortodox. Ei cereau dreptul de cetăţenie pentru limba vie, indiferent dacă cuvîntul sau locuţiunea se născuse în Attica sau în Caria şi Frigia; ei înşişi nu vorbeau şi nu scriau pentru gustul cercurilor erudite, ci pentru cel al marelui public. Principiul nu oferea o bază de controversă convenabilă; numai că rezultatul nu putea fi, bineînţeles, cu nimic superior publicului contemporan din Asia Mică, care pierduse cu desăvîrşire simţul pentru rigurozitatea şi puritatea producţiei şi tindea numai către elementele artificiale şi sclipitoare. Pentru a nu vorbi aici de genurile artistice neautentice, romanul şi istoria romanţată, stilul acestor asiatici era, într-un mod firesc, poticnit, lipsit de cadenţă şi perioadă, încîlcit şi greoi, plin de expresii pompoase şi bombastice, întru totul ordinar şi manierat: „Cine îl cunoaşte pe Hegesias – spune Cicero –, ştie ce este pueril”. Acest stil a pătruns cu toate acestea şi în lumea latină. Cînd retorica elenă la modă, după ce se infiltrase la sfîrşitul epocii precedente în educaţia latină a tineretului (II, pp. 292-293), înfăptui ultimul pas la începutul celei prezente şi urcă la tribuna oratorică romană însăşi odată cu Quintus Hortensius (640-704, 114-50), cel mai celebrat avocat din timpul lui Sulla, ea imprimă şi idiomului latin prostul-gust grecesc al epocii; iar publicul roman, nicidecum cel educat în spiritul sever şi pur al epocii lui Scipio, aplaudă zelos, bineînţeles, pe inovatorul care ştia să confere vulgarităţii aparenţa unei realizări artistice. Faptul era de o importanţă majoră. Aşa cum în Grecia controversele lingvistice erau întotdeauna susţinute mai întîi în şcolile de retorică, la fel şi la Roma, discursul juridic era, într-un anumit sens mai mult decît literatura, hotărîtor pentru stil, avocaţii rezervîndu-şi, oarecum de drept, autorizaţia de a prescrie tonul la modă în scriere şi vorbire. Stilul vulgar asiatic al lui Hortensius înlătură aşadar clasicismul de la tribuna oratorică şi, în parte, din literatura romană. Dar în curînd moda se schimbă din nou atît în Grecia, cît şi la Roma. În primul caz, şcoala retorică rodiană, chiar dacă nu reveni la întreaga severitate neîntinată a stilului attic, încercă totuşi să găsească o cale de mijloc între acesta şi modalitatea modernă; dacă maeştrii rodieni nu erau atît de exigenţi în privinţa corectitudinii imanente a gîndirii şi vorbirii, ei insistau totuşi asupra purităţii lingvistice şi stilistice, asupra unei selecţii riguroase a cuvintelor şi expresiilor şi asupra unei cadenţări elaborate a frazelor. În Italia, Marcus Tullius Cicero (648-711, 106-43), partizan, în prima tinereţe, al manierei lui Hortensius, a fost readus pe căi mai bune după audierea maeştrilor rodieni şi prin propriul gust maturizat, fiind preocupat de atunci încoace de o severă puritate a limbii şi o desăvîrşită periodizare şi cadenţare a discursului. Modelele lingvistice pe care le urmă în cazul acesta le găsi îndeosebi în acele cercuri ale societăţii romane superioare care nu suferiseră – sau suferiseră foarte puţin – din cauza stilului vulgar; şi, cum s-a amintit, ele mai existau, cu toate că începeau să dispară. Literatura latină mai veche şi cea bună grecească, oricît de mult ar fi influenţat regulile discursului, mai ales cea din urmă, ocupau totuşi în cazul acesta numai locul al doilea; această epurare a limbii nu era aşadar nicidecum o reacţie a limbii livreşti împotriva celei vorbite, ci o reacţie a limbii celor cu adevărat docţi împotriva jargonului celor pseudoinstruiţi sau semidocţi. Caesar, şi pe tărîmul limbii cel mai mare maestru al epocii sale, formulă ideea de bază a clasicismului roman, cerînd ca în rostire şi scriere să fie evitat cuvîntul străin, aşa cum corăbierul evită stînca; cuvîntul poetic sau dispărut al literaturii mai vechi era abandonat în aceeaşi măsură ca şi expresia ţărănească sau cea împrumutată din limba vieţii cotidiene şi îndeosebi, aşa cum demonstrează scrisorile acestor timpuri, cuvintele şi locuţiunile greceşti pătrunse în număr însemnat în limba vorbită. Cu toate acestea, clasicismul didacticist şi artificial al timpurilor lui Cicero se raportă la cel al lui Scipio precum păcatul iertat la neprihănire, sau franceza clasiciştilor napoleonieni la cea exemplară a lui Molière şi Boileau; dacă cel dintîi îşi trăsese seva din viaţa de zi cu zi, cel din urmă capta, într-un fel tocmai la timp, ultimele răsuflări ale unei generaţii plecate pe drumul fără întoarcere. Oricum ar fi fost, el găsi o rapidă răspîndire. Odată cu supremaţia avocaţilor, Cicero îl păgubi pe Hortensius de dictatura în materie de lingvistică şi de gust, iar multipla şi extinsa lui operă scriitoricească oferi acestui clasicism ceea ce-i lipsise pînă atunci: cuprinzătoare texte în proză. Cicero deveni astfel creatorul prozei latine clasice moderne, iar clasicismul debută în toate şi pretutindeni de la Cicero ca stilist. Stilistului Cicero, nu scriitorului şi nicidecum omului de stat i se adresară acele panegirice exuberante, nelipsite totuşi de un oarecare simţ al realităţii cu care l-au încărcat cei mai talentaţi reprezentanţi ai clasicismului, îndeosebi Caesar şi Catullus. În curînd se mai făcu un pas. Ceea ce realizase Cicero în proză a fost înfăptuit în poezie, sub influenţa poeziei moderne greceşti, spre sfîrşitul secolului, de noua şcoală poetică romană, al cărei talent eminent a fost Catullus. Şi aici, limba vorbită superioară înlătură reminiscenţele arhaizante care mai prevalau în multe privinţe în acest domeniu; aşa cum proza latină se supuse exigenţelor attice, poezia latină se supuse treptat legilor metrice severe sau, mai degrabă, penibile ale alexandrinilor; astfel, de exemplu, începînd cu poeziile lui Catullus, nu mai este permis să se înceapă un vers cu un cuvînt monosilabic sau cu unul bisilabic de o importanţă scăzută şi să se încheie concomitent o propoziţie începută în versul anterior. În sfîrşit, se adăuga ştiinţa; ea statornici legea lingvistică şi dezvoltă regula care nu mai era determinată în mod empiric, ci îşi aroga dreptul de a determina empirismul. Desinenţele declinărilor, care, în parte, mai variaseră pînă atunci, urmau să fie fixate o dată pentru totdeauna; astfel, de exemplu, dintre formele genitivului şi dativului ale aşa-numitei a patra declinări, pînă atunci nediferenţiate (senatuis şi senatus, senatui şi senatu), Caesar le acceptă în exclusivitate pe cele contrase (-us şi -u). În domeniul ortografiei s-au operat mai multe modificări pentru a restabili concordanţa deplină între scriere şi limbă: astfel, după exemplul lui Caesar, u medial, în cuvinte ca maxumus, a fost înlocuit cu i, iar dintre cele două litere k şi q, devenite superflue, a fost impusă suprimarea celei dintîi, suprimarea celei de-a doua fiind cel puţin propusă. Limba, chiar dacă nu încremenise încă, se afla totuşi în încremenire şi chiar dacă regula nu o domina încă în mod absolut, ea suferise un proces de conştientizare. Această activitate pe tărîmul gramaticii latine accepta din partea celei greceşti spiritul şi metoda nu doar în general, ci limba latină era corectată de-a dreptul conform limbii greceşti; faptul e dovedit, de exemplu, de tratarea lui s oclusiv, care, pînă la sfîrşitul acestei epoci, avusese cînd o valoare consonantică, cînd una vocalică, dar care era tratat de către poeţii noii mode, întotdeauna ca în greacă, drept o terminaţie consonantică. Această reglementare a limbii constituie veritabilul domeniu al clasicismului roman; în felurite chipuri şi tocmai de aceea cu atît mai stăruitor, corifeii acestuia, Cicero, Caesar, ba chiar şi Catullus în poeziile sale, învederau regula şi protestau împotriva încălcării acesteia. Dimpotrivă, generaţia mai veche, cu cît recepta mai indiferent revoluţia din domeniul lingvistic, pe atît reacţiona mai sensibil la cea impusă în domeniul politic. Însă, oricît de mult noul clasicism – altfel spus, latina purificată şi exemplară, acordată pe cît posibil cu greaca exemplară, rezultată din reacţia conştientă împotriva limbii vulgare, pătrunsă în societatea superioară şi în literatura însăşi – se fixa, din punct de vedere literar, şi se formula sub aspectul structurii, acele vulgarisme nu putură fi totuşi înlăturate. Găsim această limbă vulgară nu numai în formă naivă în operele unor indivizi subordonaţi, rătăciţi numai în mod întîmplător în rîndul scriitorilor, ca în relatarea despre al doilea război hispanic al lui Caesar, ci o întîlnim, într-o formă mai mult sau mai puţin pregnantă, şi în literatura propriu-zisă, în mim, în roman, în scrierile estetice ale lui Varro; şi este caracteristic faptul că ea s-a menţinut tocmai în aceste foarte populare domenii ale literaturii şi că bărbaţi cu vederi autentic conservatoare, precum Varro, îi luau apărarea. Clasicismul se bazează pe moartea limbii italice, precum monarhia pe dispariţia naţiunii italice; era întru totul corect ca bărbaţii, care mai trăiau cu spiritul în republică, să continue lupta pentru drepturile limbii vii, suportînd carenţele ei estetice de dragul vervei şi popularităţii relative. În consecinţă, opiniile şi direcţiile lingvistice ale acestei epoci erau întru totul contradictorii: alături de poezia demodată a lui Lucretius apare cea desăvîrşit de modernă a lui Catullus, alături de perioada cadenţată a lui Cicero, fraza lui Varro, privată intenţionat de orice structurare. Divergenţele epocii se reflectă şi aici.
Comparată cu perioada precedentă, literatura acestei epoci vădeşte mai întîi o creştere extensivă a îndeletnicirii literare la Roma. De multă vreme activitatea literară a grecilor nu mai prospera în spaţiul liber al independenţei civice, ci numai în instituţiile ştiinţifice ale oraşelor mai mari şi, îndeosebi, ale curţilor. Constrînşi la protecţia celor mari, înlăturaţi din sălaşele consacrate Muzelor prin stingerea dinastiilor din Pergam (621, 133), Cyrene (658, 96), Bitinia (679, 75) şi Siria (690, 64) şi prin lucirea crepusculară a vieţii de curte a Lagizilor devenind, de la moartea lui Alexandru cel Mare, neapărat cosmopoliţi, iar printre egipteni şi sirieni cel puţin tot atît de străini, cît şi printre latini, literaţii eleni începură să-şi întoarcă privirile spre Roma. Alături de bucătar, de amant şi de parazit, în ceata slujitorilor greci care-l înconjurau pe nobilul roman al acestor timpuri, un rol preponderent îl aveau şi filozoful, poetul şi biograful. În astfel de poziţii întîlnim deja literaţi renumiţi; de exemplu, epicurianul Philodemos era angajat ca filozof al casei lui Lucius Piso, consul în anul 696 (58), şi, pe lîngă altele, îi distra pe cei iniţiaţi cu epigramele sale cizelate despre epicureismul cam necioplit al patronului său. Într-un număr tot mai mare, cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai artei şi ştiinţei greceşti se îndreptară din toate părţile spre Roma, unde laurii literari erau acordaţi acum mai darnic decît oriunde; astfel, sînt numiţi ca fiind stabiliţi la Roma medicul Asklepiades, pe care regele Mithridates încercă în zadar să-l angajeze în serviciul său; savantul multilateral Alexandros din Milet, numit Polyhistor; poetul Parthenion din Niceea bitiniană; Poseidonios din Apameia siriană, celebrat în aceeaşi măsură ca dascăl, scriitor şi călător, care s-a mutat în anul 703 (51), la o vîrstă foarte înaintată, de la Rhodos la Roma, şi mulţi alţii. O casă ca aceea a lui Lucius Lucullus era, aproape ca Muzeul alexandrin, un centru al educaţiei elene şi un loc de adunare pentru literaţii eleni. Mijloacele materiale ale romanilor şi priceperea elenă adunaseră în aceste săli ale bogăţiei şi ştiinţei un tezaur incomparabil de statui şi picturi ale maeştrilor mai vechi şi contemporani, precum şi o bibliotecă pe cît de minuţios alcătuită, pe atît de pretenţios construită; orice învăţat şi, mai ales, orice grec era bine-venit aici. Deseori, însuşi stăpînul casei era văzut plimbîndu-se de-a lungul frumosului portic adîncit în discuţii filologice sau filozofice cu unul dintre oaspeţii săi erudiţi. Bineînţeles, aceşti greci aduseră în Italia, odată cu bogatele tezaure de cultură, şi absurdităţile şi servilismul lor; aşa, de exemplu, unul dintre aceşti peregrini erudiţi, Aristodemos din Nysa (în jurul anului 700, 54), autorul Artei linguşirii, se recomandă stăpînilor prin dovada că Homer ar fi fost roman neaoş. În măsura în care zelul literaţilor greci stabiliţi la Roma luă proporţii, crescu şi la romani activitatea literară şi interesul pentru literatură. Însăşi literatura greacă, suprimată în totalitate de gustul mai sever al epocii lui Scipio, îşi făcu acum din nou apariţia. Doar limba greacă era limbă universală, iar o scriere greacă îşi cîştiga un public cu totul diferit decît una latină; de aceea, asemenea regilor Armeniei şi Mauretaniei, nobili romani ca, de exemplu, Lucius Lucullus, Marcus Cicero, Titus Atticus, Quintus Scaevola (tribun al poporului în anul 700, 54), scriau, de asemenea, ocazional, proză în greacă şi chiar versuri. Însă asemenea scrieri greceşti ale unor romani autentici au rămas un lucru secundar, aproape numai fleacuri; partidele literare, ca şi cele politice convergeau totuşi, fără excepţie, în menţinerea naţionalităţii italice, mai mult sau mai puţin pătrunsă de elenism. La fel, pe tărîmul scrierilor latine cel puţin, nimeni nu putea acuza lipsa de sîrguinţă. La Roma ploua cu broşuri şi cărţi de tot felul şi îndeosebi cu poezii. Poeţii forfoteau aici, asemenea situaţie putînd fi întîlnită numai la Tarsos sau Alexandria; publicaţiile poetice deveniră eternul păcat al tinerilor mai pătimaşi şi încă de pe atunci era considerat fericit acela căruia uitarea milostivă îi sustrăsese criticii poeziile tinereţii. Cel care deprinsese meseria scria 500 de hexametri dintr-o trăsătură de condei, fără dificultate, care nu ofereau vreunui magistru vreun motiv de critică, dar, fireşte, nici unui cititor vreunul de laudă. Şi lumea feminină participa cu pasiune la această viaţă literară; doamnele nu se mulţumiră să se dedice dansului şi muzicii, ci dominau conversaţia prin spirit şi vervă, vorbind admirabil despre literatura greacă sau despre cea latină; şi dacă poezia asalta inimile fetelor, cetatea asediată capitula deseori în faţa versurilor senine. Ritmurile deveneau într-o măsură tot mai mare jucăria elegantă a tineretului adult de ambele sexe. Bilete poetice, exerciţii poetice comune şi întreceri de versificaţie între prieteni buni ajunseră ceva obişnuit, iar spre sfîrşitul acestei epoci se deschiseră şi în capitală instituţii în cadrul cărora poeţii latini neajutoraţi puteau învăţa, în schimbul banilor, compunerea de versuri. Ca o consecinţă a creşterii vertiginoase a consumului de cărţi, tehnica copierii în serie a fost desăvîrşită în mod substanţial şi publicarea urma relativ rapid şi la preţuri acceptabile; comerţul de cărţi deveni o ocupaţie respectată şi profitabilă, iar prăvălia negustorului de cărţi, un loc de adunare cotidian pentru bărbaţii culţi. Cititul ajunsese la modă, ba devenise chiar o manie; la masă, în măsura în care nu pătrunseseră deja distracţii mai vulgare, se citea fără excepţie şi cel care plănuia o călătorie nu uita aproape niciodată să-şi împacheteze şi o bibliotecă de voiaj. Ofiţerul superior era văzut citind în cortul din tabără romane greceşti licenţioase, omul de stat, tratate filozofice în senat. Căci şi în statul roman exista regula, cum a existat şi va exista în orice stat în care cetăţenii citesc, „de la prag pînă la privată”. Vizirul part nu era departe de adevăr cînd, arătîndu-le cetăţenilor de la Seleucia romanele găsite în tabăra lui Crassus, îi întrebă dacă-i mai considerau pe cititorii unor asemenea cărţi drept adversari de temut.
Tendinţa literară a acestei epoci nu era simplă, şi nici nu putea fi, întrucît epoca însăşi era divizată între vechiul şi noul regim. Aceleaşi direcţii care s-au întîlnit pe cîmpul de bătălie al politicii – cea naţional-italică a conservatorilor şi cea eleno-italică sau, altfel spus, cea cosmopolită a noii monarhii – s-au înfruntat şi pe cel al literaturii. Cea dintîi se sprijinea pe literatura latină mai veche care adoptă tot mai mult caracterul clasicismului în teatru, şcoală şi cercetarea savantă. Cu mai puţin gust, dar cu o mai pronunţată tentă de partid decît o dovedise epoca lui Scipio, Ennius, Pacuvius şi îndeosebi Plautus erau ridicaţi în slava cerului. Oracolele sibiline deveneau tot mai scumpe pe măsură ce numărul lor scădea; naţionalitatea şi productivitatea relative ale poeţilor din secolul al VI-lea n-au fost resimţite niciodată cu mai mare intensitate decît în această epocă a pleiadei de epigoni care, în literatură ca şi în politică, considerau secolul învingătorilor lui Hannibal drept epoca de aur, din nefericire apusă pentru totdeauna. Acestei admiraţii a vechilor clasici i se adăuga, bineînţeles, o cantitate suficientă din aceeaşi insignifianţă şi ipocrizie, care sînt trăsături generale ale sistemului conservator al epocii, iar cei inconsecvenţi nu lipseau nici aici. Cicero, de exemplu, deşi în proză unul dintre reprezentanţii principali ai tendinţei moderne, venera totuşi poezia naţională mai veche aproximativ cu acelaşi respect găunos pe care-l arăta faţă de constituţia aristocratică şi disciplina augurală: „Patriotismul ne cere – spune el într-un loc –, să citim mai degrabă o traducere notoriu mizerabilă a lui Sofocle decît originalul”. Aşadar, dacă direcţia literară modernă, înrudită cu monarhia democratică, îşi recruta chiar şi din rîndul ortodocşilor admiratori ai lui Ennius suficienţi adepţi secreţi, nu lipseau nici judecători mai cutezători care să atace literatura indigenă şi politica senatorială cu aceeaşi vigoare. Nu numai că a fost reluată critica severă a epocii lui Scipio, acceptîndu-l pe Terentius doar pentru a-l condamna pe Ennius şi, mai mult încă, pe partizanii lui, dar lumea mai tînără şi mai temerară depăşi cu mult aceste limite şi îndrăznea deja, chiar dacă numai printr-o răzvrătire eretică împotriva ortodoxiei literare, să-l califice pe Plautus drept un farsor grosolan, iar pe Lucilius, drept un nepriceput versificator. Această direcţie se bazează nu pe literatura indigenă, ci în special pe cea greacă mai nouă şi pe aşa-numitul alexandrinism. Este imperios necesar să vorbim despre această ciudată grădină de iarnă a limbii şi artei elene cel puţin atît cît este necesar pentru înţelegerea literaturii romane a epocii în cauză şi a celor următoare. Literatura alexandrină se datorează dispariţiei purului idiom elen, înlocuit în viaţa cotidiană, din timpul lui Alexandru cel Mare, de un jargon degradat, rezultat îndeosebi din contactul dialectului macedonean cu feluritele graiuri greceşti şi barbare; mai exact, literatura alexandrină s-a născut din ruinarea naţiunii elene care era condamnată la pieire şi a pierit în individualitatea ei naţională pentru a întemeia monarhia universală alexandrină şi imperiul elenismului. Dacă imperiul universal al lui Alexandru ar fi dăinuit, locul literaturii cîndva naţionale şi populare ar fi fost luat de o literatură numai nominal elenă, profund deznaţionalizată şi creată într-un fel de sus, dar, într-adevăr, cosmopolită şi atotstăpînitoare; însă, aşa cum statul lui Alexandru se dezmembrase odată cu moartea sa, la fel dispărură şi începuturile literaturii corespunzătoare. Naţiunea greacă aparţinea însă, cu tot ceea ce deţinuse – particularitatea, limba, arta ei –, trecutului. Numai într-un cerc relativ restrîns, nu de oameni culţi, care nu mai existau ca atare, ci de erudiţi, literatura greacă, deşi moartă, era cultivată în continuare; bogata ei moştenire era inventariată cu o bucurie melancolică sau într-o contemplare stearpă, retrăirile vii sau pedanteria moartă potenţîndu-se uneori pînă la o productivitate aparentă. Această productivitate postumă este aşa-numitul alexandrinism. El este esenţial identic cu acea literatură erudită care, făcînd abstracţie de naţionalităţile romanice vii şi de idiomurile lor vulgare, s-a născut în cursul secolelor al XV-lea şi al XVI-lea, într-un cerc cosmopolit de învăţaţi filologi, ca o artificială a doua înflorire a Antichităţii apuse. Deosebirea dintre greaca clasică şi greaca vulgară a epocii diadohilor este poate mai puţin manifestă, dar, de fapt, identică cu cea dintre latina lui Manutius şi italiana lui Machiavelli. Pînă atunci, Italia dezaprobase alexandrinismul în principiu. Înflorirea lui relativă coincide cu perioada imediat anterioară şi imediat ulterioară primului război punic; cu toate acestea, Naevius, Ennius, Pacuvius şi, în general, întreaga literatură naţional-romană pînă la Varro şi Lucretius, în toate ramurile producţiei poetice, neexceptînd nici poemul didactic, nu-i urmară pe contemporanii lor greci sau pe predecesorii lor cei mai recenţi, ci, fără excepţie, pe Homer, Euripide, Menandru şi ceilalţi maeştri ai literaturii greceşti nealterate şi populare. Literatura romană n-a fost niciodată pură şi naţională; dar atît timp cît a existat un popor roman, scriitorii săi s-au îndreptat instinctiv spre modele viabile şi populare şi au copiat cel puţin originalele, chiar dacă uneori nici în modul cel mai bun şi nici pe cele mai bune. Primii imitatori romani – căci începuturile mediocre din timpul lui Marius (II, p. 305) abia dacă pot fi luate în considerare – ai literaturii greceşti născute după Alexandru se găsiră printre contemporanii lui Cicero şi Caesar; acum, alexandrinismul roman se răspîndi cu o rapiditate uluitoare. Faptul se datorează în parte unor cauze externe. Intensificarea relaţiilor cu grecii, îndeosebi călătoriile frecvente ale romanilor în ţinuturile elene şi afluxul literaţilor greci la Roma creară literaturii greceşti contemporane – poeziilor epice şi elegiace, epigramelor şi poveştilor milesiene – un public numeros şi în rîndul italicilor. Întrucît, cum s-a arătat mai sus (pp. 378-379), poezia alexandrină se înrădăcinase în învăţămîntul tineretului italic, ea avea asupra literaturii latine repercusiuni cu atît mai mari cu cît aceasta a fost şi a rămas în toate timpurile esenţial dependentă de instrucţia elenă. În cazul acesta întîlnim chiar o legătură nemijlocită între literatura romană nouă şi cea greacă nouă: sus-numitul Parthenios, unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori alexandrini de elegii, a deschis la Roma, se pare în jurul anului 700 (54), o şcoală de literatură; s-au păstrat o serie de fragmente în care oferea unuia dintre nobilii săi elevi teme pentru elegii erotico-mitologice latine, conform cunoscutei reţete alexandrine. Dar alexandrinismul roman nu se născu nicidecum numai din cauza acestor momente accidentale; el era, mai degrabă, un produs al evoluţiei politice şi naţionale a Romei – poate nu unul îmbucurător, dar, oricum, unul inevitabil. Pe de o parte, aşa cum Elada se dizolvase în elenism, Latiumul se dizolva acum în romanism; dezvoltarea naţională a Italiei îşi depăşea limitele şi era inclusă în monarhia mediteraneană aşa cum cea elenă fusese inclusă în imperiul oriental al lui Alexandru. Dacă, pe de altă parte, noul imperiu se baza pe unificarea grandioaselor fluvii ale naţionalităţii greceşti şi latine, după ce, milenii la rînd, curseseră în două albii paralele, şi atunci literatura italică nu numai că trebuia să caute, ca pînă atunci, un sprijin în cea greacă, ci trebuia să ajungă tocmai la nivelul literaturii greceşti a contemporaneităţii, altfel spus, al alexandrinismului. Odată cu latina şcolărească, cu numărul statornicit al clasicilor, cu cercul exclusiv al „urbanilor” cititori ai clasicilor, literatura latină populară dispăruse. Locul ei a fost ocupat în schimb de o literatură datorată întru totul epigonilor, elaborată în mod artificial, care nu se întemeia pe un anumit specific naţional, ci glorifica evanghelia generală a umanităţii în două limbi şi depindea, prin spirit, cu totul şi conştient de vechea literatură elenă, iar prin limbă, în parte de aceasta din urmă, în parte de vechea literatură romană naţională. Acesta nu era un progres. Monarhia mediteraneană a lui Caesar era, ce-i drept, o creaţie măreaţă şi, ceea ce înseamnă mult mai mult, necesară; dar ea fusese zămislită de sus şi de aceea nu putea cuprinde nimic din prospeţimea vieţii populare, din exuberanţa vigorii naţionale, proprii unor comunităţi mai tinere, mai limitate, mai naturale, pe care le mai vădise statul Italia din secolul al VI-lea. Dispariţia specificului italic, desăvîrşită prin creaţia lui Caesar, dădu literaturii lovitura de graţie. Cel care manifestă un ataşament afectiv pentru strînsa înrudire între artă şi naţionalitate, acela îl va neglija întotdeauna pe Cicero şi Horatius în favoarea lui Cato şi Lucretius; şi numai concepţia şcolărească a istoriei şi literaturii, bineînţeles învechită în acest domeniu, a putut desemna epoca artistică ce debutează îndeosebi cu noua monarhie drept epocă de aur. Dar dacă, pe de o parte, alexandrinismul romano-elen al epocii lui Caesar şi Augustus a trebuit să acorde întîietate mai vechii literaturi naţionale, oricum nedesăvîrşită, el este, pe de altă parte, tot atît de superior alexandrinismului epocii diadohilor pe cît era edificiul durabil al lui Caesar faţă de creaţia efemeră a lui Alexandru. Mai jos vom arăta că literatura din vremea lui Augustus, comparată cu cea înrudită a epocii diadohilor, a fost nu atît o literatură filologică, cît una imperială, influenţînd din această cauză cercurile superioare ale societăţii mult mai persistent şi mai universal decît o făcuse vreodată alexandrinismul grecesc.
Imaginea cea mai jalnică este oferită de literatura dramatică. În literatura naţională romană tragedia şi comedia degeneraseră prin structura lor încă înainte de această epocă. Nu se mai puneau în scenă piese noi. Publicul din timpul lui Sulla era dornic să mai vadă asemenea piese; faptul e dovedit de reluările, aparţinînd acestei epoci, ale comediilor lui Plautus, cu titluri şi nume de persoane schimbate, direcţiunea teatrului adăugînd, poate, că o piesă veche, dar bună este de preferat unei piese noi şi proaste. De aici nu mai era cale lungă pînă la închirierea scenei poeţilor morţi, situaţie pe care o constatăm în timpul lui Cicero şi căruia alexandrinismul nu i se opune deloc. Productivitatea pe tărîmul acesta era mai vătămătoare decît absenţa ei. Literatura alexandrină n-a cunoscut niciodată o veritabilă literatură dramatică; ea reuşi să încetăţenească în Italia numai falsa dramă, destinată iniţial citirii, nu punerii în scenă, şi în curînd aceşti iambi dramatici făcură la Roma aceleaşi ravagii ca şi la Alexandria, îndeosebi compunerea tragediilor începînd să figureze printre eternele maladii ale dezvoltării. Felul acestor producţii este ilustrat oarecum de Quintus Cicero care, pentru a-şi alunga plictiseala din tabăra de iarnă din Galia, a compus patru tragedii în 16 zile. Numai în „imaginea vieţii” sau în mim, ultimul vlăstar neprihănit al literaturii naţionale, farsa atelană se contopi cu prelungirile etologice ale comediei greceşti pe care alexandrinismul o cultiva cu o forţă poetică şi un succes mai mare decît oricare altă ramură a poeziei. Mimul rezultase din dansurile de caractere acompaniate de flaut, intrate de mult în uz şi puse în scenă fie cu diferite ocazii, ca, de exemplu, pentru distracţia oaspeţilor în timpul mesei, fie, îndeosebi, la parterul teatrului în timpul pauzelor dintre acte. Nu era dificil să se transforme aceste dansuri – care, ocazional, apelaseră, cu siguranţă, de mult la ajutorul limbii – în mici comedii, prin introducerea unei fabule mai ordonate şi a unui dialog. Totuşi, ele se deosebeau în mod esenţial de comedia mai veche, ba chiar şi de farsă prin faptul că dansul şi lascivitatea, de nedespărţit în acest caz, continuau să deţină un rol central şi prin faptul că mimul, nefiind jucat pe scenă, ci la parter, abandona orice idealizare teatrală, ca, de exemplu, masca şi coturnul, şi, ceea ce este de o importanţă majoră, permitea ca rolurile de femei să fie jucate de femei. Acest mim nou, apărut pe scena capitalei, după toate aparenţele, în jurul anului 672 (82), devoră curînd arlechinada naţională, identică în punctele esenţiale, fiind utilizat drept piesă intermediară şi, mai ales, finală alături de alte piese. Bineînţeles, fabula era şi mai indiferentă, dezinvoltă şi extravagantă decît cea a arlechinadei; dacă hărmălaia era straşnică, dacă cerşetorul devenea dintr-odată un Cresus şi aşa mai departe, nu era certat poetul care tăia nodul dintr-o lovitură în loc să-l desfacă treptat. Temele erau îndeosebi cele de dragoste, îndeobşte din categoria cea mai indecentă; de exemplu, poetul şi publicul erau consecvent potrivnici soţului, iar dreptatea literară consta în persiflarea obiceiurilor cinstite. Întru totul asemănător atelanei, farmecul artistic se datora prezentării obiceiurilor din viaţa obişnuită şi cea depravată, imaginile rurale cedînd locul celor ale vieţii şi întîmplărilor din capitală; scumpa plebe a Romei, întocmai celei din Alexandria care asista la piesele greceşti, era îndemnată să-şi aplaude propria reproducere. Multe subiecte erau luate din viaţa meşteşugărească: şi aici apar nelipsitul Dărăcitor, apoi Frînghierul, Boiangiul, Vînzătorul de sare, Ţesătoarele, Îngrijitorul de cîini; alte piese oferă tipuri caracteriale: Uitucul, Lăudărosul, Bărbatul de 100.000 de sesterţi; sau imagini din străinătate: Femeia etruscă, Galii, Cretanul, Alexandria; sau descrierea unor sărbători populare: Compitaliile, Saturnaliile, Anna Perenna, Băile calde; sau mitologie travestită: Călătorie în lumea tenebrelor, Lacul Arvern. Sînt bine-venite replicile pertinente şi sentenţele generale scurte, uşor de reţinut şi de folosit; dar oricare prostie are din oficiu dreptul la cetăţenie: în această lume năstruşnică, lui Bacchus i se cere apă, iar nimfei izvoarelor, vin. În aceste mimuri se găsesc chiar şi cîteva exemple de aluzii politice, atît de categoric interzise teatrului roman. În privinţa formei metrice, aceşti poeţi, conform propriei mărturii, nu se sinchiseau „prea mult de măsura versurilor”; piesele redactate pentru publicare abundau în expresii vulgare şi neşlefuite alcătuiri de cuvinte. Aşa cum se poate constata, mimul nu este în esenţă altceva decît vechea farsă, cu deosebirea că măştile de caracter şi scenografia specifice atelanei, ca şi amprenta rurală sînt abandonate, fiind înlocuite pe scenă de libertatea şi obrăznicia nemărginită ale vieţii din capitală. Cele mai multe dintre aceste piese erau neîndoielnic de natură pur efemeră şi nu ridicau pretenţii la un loc în literatură, cu toate că mimurile lui Laberius, cu o reliefare drastică a caracterelor şi tratate de mîna unui maestru în privinţa limbii şi metrului, s-au menţinut în ea; şi însuşi istoriograful trebuie să regrete că nu ne mai este dat să comparăm drama agoniei republicane de la Roma cu marele său model din Attica.
Nulitatea literaturii dramatice merge mînă în mînă cu creşterea jocului şi splendorii de pe scenă. Reprezentările dramatice cîştigară locul lor permanent în viaţa publică nu numai a capitalei, dar şi a celorlalte oraşe italice; datorită lui Pompeius, cea dintîi primi, în sfîrşit, un teatru permanent (699, 55; p. 203) şi tot acum se răspîndi la Roma şi obiceiul campanian de a întinde vele deasupra teatrului, desfăşurat în Antichitate întotdeauna sub cerul liber, pentru protejarea actorilor şi spectatorilor (676, 78). Aşa cum în Grecia scena fusese dominată odinioară nu de pleiada mai mult decît palidă a dramaturgilor alexandrini, ci de drama clasică, îndeosebi de tragedia euripideană, cu cea mai îmbelşugată desfăşurare a posibilităţilor scenice, la fel şi în Roma lui Cicero se jucau de preferinţă tragediile lui Ennius, Pacuvius, Accius, precum şi comediile lui Plautus. Dacă acesta din urmă fusese îndepărtat în perioada anterioară de Terentius, mai elegant, dar mult inferior prin verva comică, acum colaborau Roscius şi Varro, altfel spus, teatrul şi filologia, pentru a-i pregăti o renaştere asemănătoare celei a lui Shakespeare datorată lui Garrick şi Johnson. Plautus avea de suferit din cauza receptivităţii scăzute şi pripelii capricioase ale publicului răsfăţat prin scurtele şi licenţioasele farse, astfel încît organizatorii se văzură nevoiţi să scuze lungimea comediilor plautine, ba poate chiar să şteargă şi să modifice unele pasaje. Cu cît repertoriul devenea mai limitat, cu atît activitatea personalului conducător şi executant, ca şi interesul publicului, se îndrepta mai mult spre reprezentarea scenică a pieselor. Aproape că nu exista la Roma o îndeletnicire mai profitabilă decît cea de actor şi de dansatoare de prima mînă. Averea princiară a actorului tragic Aesopus a fost evidenţiată mai sus (p. 343); contemporanul său şi mai celebru, Roscius (II, p. 302), îşi estima veniturile anuale la 600.000 de sesterţi (46.000 de taleri), iar dansatoarea Dionysia, la 200.000 de sesterţi (15.000 de taleri). Pe lîngă aceasta, se irosiră sume imense pentru decoruri şi costume: uneori scena era traversată de caravane numărînd 600 de catîri, iar armata troiană reprezentată pe scenă era folosită pentru a-i înfăţişa publicului o listă-model a naţiunilor învinse de Pompeius în Asia. Acompaniamentul muzical din fragmentele cîntate intercalate în piesă cîştiga, de asemenea, o independenţă şi o importanţă mai mari; Varro spune că flautistul dibaci mişcă sufletele spectatorilor cu oricare modulaţie, aşa cum vîntul mişcă valurile. El accelerează ritmul tot mai mult, silindu-l pe actor să acţioneze cu mai mare vivacitate. Se dezvoltau cunoştinţele muzicale şi scenice; expertul recunoştea oricare piesă muzicală după prima notă şi ştia textele pe de rost; publicul sancţiona cu severitate orice greşeală muzicală sau de recitare. Scena romană a vremii lui Cicero aminteşte mult de teatrul francez actual. Aşa cum tablourilor izolate ale piesei de circumstanţă le corespunde mimul roman, pentru care, ca şi pentru cea dintîi, nu este nimic prea bun şi nimic prea prost, la fel se regăsesc în amîndouă aceeaşi tragedie şi aceeaşi comedie tradiţional clasice, pe care omul cult este obligat de drept să le admire sau, cel puţin, să le aplaude. Mulţimea este satisfăcută dacă se regăseşte în farsă, se cască în timpul reprezentaţiei la pompa decorativă şi rămîne cu impresia generală a unei lumi ideale; cel cu o educaţie „superioară” nu urmăreşte la teatru piesa în sine, ci numai reprezentarea artistică. În sfîrşit, arta interpretativă romană însăşi, asemenea celei franceze, oscila în diferitele ei sfere între colibă şi salon. Nu era ceva neobişnuit dacă dansatoarele romane îşi azvîrleau în final veşmîntul şi ofereau publicului un dans în cămaşă; dar, pe de altă parte, legea supremă a artei acestui Talma al romanilor nu era adevărul, ci euritmia.
Se pare că în poezia recitativă nu au lipsit cronicile versificate după modelul celei a lui Ennius; dar o considerăm suficient de aspru criticată citind acel nostim jurămînt de fată eternizat de Catullus: ea se angajează să ardă pe altarul sfintei Venere cel mai prost dintre proastele poeme eroice dacă aceasta îl eliberează pe soţul ei iubit de blestemata poezie politică şi-l readuce în braţele ei. Într-adevăr, în toată sfera poeziei recitative, mai vechea tendinţă naţional-romană este reprezentată în această epocă numai de o singură operă notabilă, care aparţine însă concomitent şi celor mai importante realizări ale literaturii romane în general. Este poemul didactic al lui Titus Lucretius Carus (655-699, 99-55), De rerum natura (Despre natura lucrurilor), al cărui autor, aparţinînd celor mai nobile cercuri ale societăţii romane, se ţinu departe de viaţa publică fie datorită unei suferinţe, fie datorită repulsiei, şi muri în floarea vîrstei, cu puţin timp înainte de izbucnirea războiului civil. Ca poet, el este continuatorul energic al lui Ennius şi, prin aceasta, al literaturii clasice greceşti. Dezgustat, el respinge „deşertul elenism” al timpului său şi se declară cu tot sufletul şi toată inima elev al „grecilor severi”; astfel, însăşi sacra seriozitate a lui Thukydides şi-a găsit un ecou demn în unul dintre cele mai cunoscute pasaje ale acestei opere poetice romane. Aşa cum Ennius sorbea înţelepciune de la Epicharmos şi Euhemeros, la fel Lucretius împrumută forma imaginilor sale de la Empedokles, „tezaurul cel mai nepreţuit al darnicei insule siciliene”, şi citeşte pentru subiectele sale „toate cuvintele de aur din sulurile lui Epicur”, „care-i întrece pe ceilalţi înţelepţi aşa cum soarele eclipsează stelele”. Precum Ennius, Lucretius desconsidera erudiţia mitologică cu care alexandrinismul împovărase poezia şi nu cerea din partea cititorilor săi nimic altceva decît cunoaşterea miturilor în general cunoscute. În ciuda purismului modern care excludea cuvintele străine din poezie, Lucretius, asemenea lui Ennius, foloseşte în locul unui cuvînt latin nesemnificativ şi imprecis mai degrabă un curînd grecesc pertinent. În ritmurile lui Lucretius întîlnim încă deseori aliteraţia arhaică romană, neconcordanţa dintre începuturile versurilor şi propoziţiilor şi, în general, o mai veche modalitate de compunere şi de vorbire; cu toate că versul său este mai melodios decît cel al lui Ennius, hexametrii săi nu se prăvălesc în salturi gingaşe, asemenea clipocitului pîrîului, ca în cazul şcolii poetice moderne, ci cu o încetineală măreaţă, asemenea torentului de aur topit. Inclusiv din punct de vedere filozofic şi practic, Lucretius se aseamănă cu Ennius, unicul poet indigen celebrat în poemul său. Confesiunea de credinţă a cîntăreţului de la Rudiae (I, p. 626):
Zeii există, fireşte, ceea ce am spus-o atunci şi o spun şi acum;
Dar ei nu se sinchisesc deloc, după opinia mea, de soarta oamenilor
caracterizează şi concepţia religioasă a lui Lucretius; pe deplin şi pe bună dreptate el îşi numeşte cîntecul continuarea aceluia
Cîntat de Ennius, primul care neveştejita coroană de lauri
A adus-o din mirifica dumbravă a Heliconului,
Ca să strălucească popoarelor Italiei în gloria nemuritoare.
Încă o dată, dar şi pentru ultima dată, răsună în poemul lui Lucretius întregul orgoliu şi întreaga seriozitate ale poetului secolului al VI-lea care, prin imaginile teribililor puni şi magnificilor Scipioni, îi era mai familiară decît propria epocă decăzută. Şi lui, cîntecul propriu, „revărsîndu-se suav din sufletul prea plin”, i se pare, faţă de cele ordinare, „ca strigătul cocorilor faţă de scurtul cîntec al lebedei”; şi lui, ascultînd melodiile proprii, îi creşte inima în speranţa măreţelor onoruri, aşa cum Ennius, „care muritorilor le oferă versuri înflăcărate din adîncul pieptului”, le interzicea oamenilor să poarte doliu la mormîntul cîntăreţului nemuritor. Constituie o ciudată lovitură a sorţii faptul că acest nemaipomenit talent, care prin harul poetic original i-a întrecut pe cei mai mulţi, dacă nu pe toţi predecesorii săi, s-a născut într-o epocă în care trebuia să se simtă străin şi stingher, eşuînd astfel în modul cel mai uimitor în alegerea subiectului. Sistemul lui Epicur, care transforma cosmosul într-un uriaş vîrtej de atomi şi îndrăznea să explice originea şi sfîrşitul vieţii, ca şi toate problemele naturii într-un mod pur mecanic, nu era, poate, atît de pueril ca istoricizarea miturilor încercată de Euhemeros, urmat de Ennius. El nu era însă un sistem spiritual şi inedit, şi chiar sarcina de a dezvolta poetic această concepţie mecanică asupra lumii era de o asemenea manieră, încît niciodată, poate, vreun poet nu şi-a irosit viaţa şi măiestria pentru un subiect mai ingrat. Cititorul-filozof critică în poemul didactic al lui Lucretius abandonarea elementelor mai subtile ale sistemului, superficialitatea mai ales în prezentarea controverselor, structurarea deficitară, repetările frecvente, cu acelaşi drept cu care cititorul-poet se necăjeşte din cauza ritmicităţii matematice care face ca o mare parte din poem să fie de-a dreptul ilizibilă. În ciuda acestor lipsuri incredibile, din cauza cărora oricare talent ar fi trebuit să renunţe necondiţionat, acest poet se putea lăuda, pe bună dreptate, de a fi smuls agitatei vieţi poetice o coroană, aşa cum Muzele încă nu decernaseră niciodată; şi poetul nu-şi datorează această coroană în nici un caz numai alegoriilor răzleţe şi unor descrieri intercalate ale unor grandioase fenomene naturale şi unor pasiuni şi mai grandioase. Genialitatea concepţiei asupra vieţii, ca şi a poeziei lui Lucretius sălăşluieşte în necredinţa sa care s-a opus, şi s-a putut opune, credinţei ipocrite sau superstiţiei cu întreaga putere victorioasă a adevărului şi, tocmai de aceea, cu întreaga însufleţire a artei poetice.
Cînd văzu prăbuşită existenţa omenirii
Jalnic pe pămînt, strivită de apăsătoarea teamă în zeitate
Care, arătîndu-şi faţa din înălţimile bolţii cereşti,
Îi ameninţa pe muritori cu îngrozitoarea-i privire,
Un grec, cel dintîi, îndrăzni ochii muritori
Să-i ridice împotrivă-i şi să i se opună întîiul,
Şi puterea curajoasă a ghidului învinse; dornic
El păşi dincolo de învolburatele zăgazuri ale cosmosului
Şi spiritul înţelept străbătu infinitul întreg.
Astfel se grăbi poetul să-i doboare pe zei, aşa cum Brutus îi doborîse pe regi, şi „să elibereze natura de severul ei stăpîn”. Dar aceste cuvinte înflăcărate nu erau azvîrlite împotriva tronului deja năruit al lui Iovis; precum Ennius, Lucretius luptă practic, înainte de toate, împotriva deşănţatelor credinţe străine şi superstiţiei mulţimii – de exemplu, împotriva cultului Marii Mame şi puerilei înţelepciuni despre fulgere a etruscilor. Acest poem a fost inspirat în general de groaza şi de repulsia faţă de această înfricoşătoare lume, în şi pentru care scria poetul. El a fost compus în acea perioadă lipsită de speranţă în care guvernarea oligarhiei fusese abolită, iar cea a lui Caesar încă nu exista, în acei ani înăbuşitori în cursul cărora izbucnirea războiului civil era aşteptată într-o îndelungă şi iritantă încordare. Dacă inegalul şi neliniştitul flux al expunerii ne lasă impresia că poetul aştepta zilnic ca larma haotică a revoluţiei să se năpustească împotriva lui şi a operei sale, nu trebuie să uităm în mijlocul căror semeni şi în perspectiva căror evenimente luă naştere concepţia sa despre oameni şi lucruri. În Elada epocii anterioare lui Alexandru circula ideea, resimţită profund de mulţimea celor buni, că a nu te naşte este cel mai bun lucru dintre toate, a muri, cel de-al doilea. Dintre toate concepţiile asupra lumii accesibile unei naturi gingaşe înzestrate cu o structură poetică, din înrudita epocă a lui Caesar, cea mai nobilă şi cea care înnobila cel mai mult era aceea care spunea că este o binefacere pentru om faptul de a fi eliberat de credinţa în nemurirea sufletului şi, cu aceasta, de nefasta teamă în faţa morţii şi a zeilor, care se strecoară cu viclenie în sufletele oamenilor precum frica în sufletele copiilor închişi într-o cameră întunecoasă; că, aşa cum somnul de noapte este mai întremător decît truda zilei, şi moartea, eternul repaus lipsit de orice speranţă şi frică, este mai bună decît viaţa, înşişi zeii poetului nefiind şi neavînd altceva decît veşnica linişte divină; că pedepsele Tartarului nu-l chinuie pe om după moarte, ci în timpul vieţii prin pasiunile neostoite ale inimii palpitînde; că omul este obligat să-şi armonizeze sufletul într-o măsură netulburată, să nu dea întîietate purpurei în faţa căldurosului veşmînt de casă, să reziste mai degrabă în rîndul celor ascultători decît să se îmbulzească în masa candidaţilor pentru slujba de stăpîn, să se întindă mai degrabă în iarbă, lîngă izvor, decît să ajute, sub plafonul celor bogaţi, la golirea nenumăratelor farfurii. Această tendinţă filozofico-pragmatică este veritabilul nucleu ideal al poemului didactic al lui Lucretius, ea fiind numai acoperită şi nicidecum zdrobită de toată ariditatea demonstraţiilor fizice. Înţelepciunea şi adevărul ei se întemeiază în esenţă pe această tendinţă. Bărbatul care, cu veneraţie în faţa marilor săi predecesori, cu o sîrguinţă măreaţă, de altfel străină acestui secol, a propovăduit o asemenea învăţătură şi a transpus-o în străvezimea farmecului Muzelor poate fi numit, concomitent, un bun cetăţean şi un mare poet. Poemul didactic Despre natura lucrurilor, oricît de des ar provoca critica, a rămas unul dintre astrele cele mai strălucitoare de pe cerul sărac în stele al literaturii romane; pe bună dreptate, cel mai mare maestru al limbii germane a ales adaptarea poemului lui Lucretius, ca să poată fi citit din nou, drept ultima şi cea mai izbutită operă a sa.
Lucretius, deşi atît forţa, cît şi arta sa poetică au fost admirate chiar de către contemporanii săi culţi, a rămas un maestru fără discipol. Dimpotrivă, în poezia elenă la modă cel puţin nu lipseau elevii care se străduiau să-i imite pe maeştrii alexandrini. Cu tact, cei mai talentaţi dintre poeţii alexandrini evitaseră operele mai mari şi genurile literare pure: drama, epopeea, lirica. Asemenea poeţilor neolatini, realizările lor cele mai îmbucurătoare aparţineau tărîmurilor „lipsite de suflu”, îndeosebi acelora aflate în regiunile de graniţă ale genurilor artistice, mai ales în cel vast dintre povestire şi cîntec. Se scriau cu predilecţie poezii didactice. Foarte îndrăgite erau apoi micile epopei eroico-erotice, însă de neîntrecut era elegia de dragoste, specifică pentru această vară tîrzie a poeziei greceşti şi caracteristic de savantă pentru Hippokrena ei filologică. Poetul împletea, mai mult sau mai puţin arbitrar, descrierea propriilor sentimente preponderent erotice cu zdrenţe epice din ciclul mitologic elen. Cîntece de sărbătoare erau fabricate cu sîrg şi artificialitate; în general, avînd în vedere lipsa autenticului simţămînt poetic, prevala poezia de ocazie şi îndeosebi epigrama, unde alexandrinii se pot lăuda cu realizări excepţionale. Sărăcia subiectelor şi lipsa de prospeţime lingvistică şi ritmică, necondiţionat legată de oricare literatură înstrăinată de specificul naţional, era camuflată, pe cît posibil, sub teme încîlcite, expresii pretenţioase, cuvinte rare şi o versificaţie artificială, în general, sub întregul aparat al erudiţiei filologice de anticar şi abilităţii tehnice. Aceasta era evanghelia propovăduită tinerilor romani ai acestor timpuri, şi ei veniră în mase compacte pentru a audia şi a o practica; poeziile erotice ale lui Euphorion şi alte stihuri alexandrine asemănătoare deveniseră, deja în jurul anului 700 (54), lectura obişnuită şi obişnuitele piese de declamat ale tineretului educat. Revoluţia literară sosise; dar, cu cîteva excepţii, ea livra pentru început numai fructe necoapte sau coapte înainte de vreme. Numărul „poeţilor de modă nouă” nu putea fi calculat, dar poezia era rareori prezentă şi, ca întotdeauna cînd Parnasul este asaltat cu asemenea furie, Apollo deveni un judecător implacabil. Poeziile lungi erau întotdeauna lipsite de orice valoare, cele scurte erau rareori acceptabile. În acest ev literar, poezia cotidiană devenise o calamitate naţională; s-a întîmplat frecvent ca amicul să trimită celui celebrat, în batjocură, un pachet de versuri proaste în dar, luate de-a dreptul din depozitul anticarului şi a căror valoare era trădată deja, de la distanţă, de coperta delicată şi hîrtia lucioasă. Un public veritabil, în sensul celui al literaturii naţionale, lipsea atît alexandrinilor romani, cît şi celor eleni; este vorba numai de poezia de grup sau, mai degrabă, a grupurilor, ai căror membri cultivă spiritul de castă, îl alungă pe intrus, îşi citesc şi îşi critică reciproc poeziile noi sau, întru totul în acord cu moda alexandrină, serbează poetic producţiile reuşite şi-şi procură, deseori fraudulos, prin lauda grupului o faimă falsă şi efemeră. Valerius Cato, un distins magistru al literaturii latine, activ ca poet chiar şi în această nouă orientare, pare să fi exercitat un fel de patronat şcolar asupra celui mai renumit dintre aceste cercuri, decizînd în ultimă instanţă asupra valorii relative a poeziilor. Aceşti poeţi romani nu creează opere originale, iar uneori se află într-o dependenţă şcolărească faţă de modelele lor greceşti; majoritatea produselor lor n-au fost probabil nimic altceva decît fructele amare ale unei arte poetice şcolăreşti, asimilată prin învăţare, dar nicidecum maturizată la încheierea acesteia. Ce-i drept, imitînd prin limbă şi măsură modelele greceşti mult mai mult decît le imitase poezia latină naţională vreodată, se atinse o mai pronunţată corectitudine şi consecvenţă lingvistică şi metrică; însă acest deziderat a fost împlinit în detrimentul supleţii şi plinătăţii idiomului naţional. Sub influenţa modelelor inconsistente, pe de o parte, şi a epocii imorale, pe de alta, tema erotică obţinu în alegerea subiectelor o preponderenţă evidentă, nicidecum favorabilă poeziei. Începeau să fie traduse şi îndrăgitele compendii metrice ale grecilor: astfel, cel astronomic al lui Aratos de către Cicero, fie la sfîrşitul acestei perioade, fie, mai probabil, la începutul celei următoare, manualul geografic al lui Eratosthenes de către Publius Varro de pe Aude; manualele fizico-medicinale ale lui Nikandros, de către Aemilius Macer. Nu este de mirare şi nici de regretat că din această mulţime de poeţi nu ni s-au păstrat decît puţine nume; şi chiar şi acestea sînt desemnate în majoritatea lor numai ca foste somităţi sau curiozităţi: de exemplu, oratorul Quintus Hortensius cu opera sa plicticoasă şi obscenă, de „500.000 de rînduri”, şi Laevius, numit mai frecvent, ale cărui Glume erotice trezeau interesul numai prin metrica lor încîlcită şi expresiile manierate. Mai mult, mica epopee Smyrna a lui Gaius Helvius Cinna (mort în 710, 44), oricît de mult ar fi fost aplaudată de clică, poartă amprentele cele mai păcătoase ale timpului atît prin alegerea subiectului, dragostea senzuală a fiicei pentru propriul tată, cît şi prin calvarul de nouă ani necesar pentru scrierea ei. O excepţie originală şi îmbucurătoare o constituie numai acei poeţi ai acestei şcoli care reuşeau să îmbine corectitudinea şi supleţea formei cu restul de spirit naţional încă prezent în viaţa republicană şi îndeosebi în cea municipală. Acesta, fără a vorbi aici de Laberius şi de Varro, este în primul rînd cazul celor trei poeţi ai opoziţiei republicane amintiţi mai sus (p. 215), Marcus Furius Bibaculus (652-691, 102-63), Gaius Licinius Calvus (672-706, 82-48) şi Quintus Valerius Catullus (667-cca 700, 87-54). Bineînţeles, în cazul primilor doi, ale căror scrieri s-au pierdut, sîntem obligaţi să ne limităm la presupuneri; poeziile lui Catullus pot fi judecate însă şi de noi. Şi el este dependent de alexandrini prin conţinut şi formă. În culegerile sale întîlnim traduceri ale poeziilor lui Kallimachos, şi nu dintre cele mai bune, ci dintre cele destul de complicate. În rîndul creaţiilor originale găsim întortocheate poezii la modă, ca, de exemplu, galiambii săi supraartificiali scrişi spre lauda Mamei frigiene; însăşi poezia atît de frumoasă despre nunta nimfei Thetis este deformată din cauza intercalării, pur alexandrine, a tînguirii Ariadnei în naraţiunea de bază. Dar alături de aceste piese şcolăreşti se află jelania melodică a veritabilei elegii, se află poezia festivă de o desăvîrşită frumuseţe datorită tratării originale, aproape dramatice; se află, înainte de toate, cea mai solidă pictură miniaturală a vieţii sociale de salon, aventurile amoroase de fată, gingaşe şi deloc supărătoare, în care o jumătate a plăcerii constă în relatarea şi poetizarea secretelor amoroase, dulcea viaţă a tineretului, cu pungile goale, în jurul unor pahare pline, setea de călătorie şi de poezie, anecdota urbană romană şi, chiar mai frecvent, cea veronesă, şi gluma capricioasă în cercul intim de prieteni. Însă poetul îl îndeamnă pe Apollo să mînuiască arcul cu aceeaşi măiestrie cu care mînuieşte corzile: săgeata înaripată a batjocurii nu-l iartă nici pe plicticosul versificator, nici pe provincialul care stîlceşte limba; dar îi loveşte des şi mai necruţător pe cei prea puternici care ameninţă libertatea poporului. Versurile scurte şi îmbietoare, înviorate deseori de refrenuri suave, reprezintă o artă desăvîrşită, lipsită, cu toate acestea, de respingătorul lustru al produsului de serie. Pe rînd, aceste poezii ne poartă din Valea Nilului în Valea Padului; în cea din urmă, poetul se simte mai mult în largul său. Poeziile sale se întemeiază într-adevăr pe arta alexandrină, dar şi pe cea civică, ba pe conştiinţa demnităţii provinciale, pe opoziţia dintre Verona şi Roma, pe opoziţia modestului municipal faţă de domnii de viţă nobilă din senat, care deseori le joacă o festă amicilor lor umili, resimţită în patria lui Catullus, înfloritoarea şi relativ nealterata Galie Cisalpină, mai intens decît într-altă parte. Imaginile scumpe ale Lacului Garda sînt întreţesute în cele mai frumoase dintre cîntecele sale şi este puţin probabil ca un cetăţean din capitală să fi putut scrie în această epocă o poezie ca aceea izvorîtă din adîncul sufletului scrisă cu ocazia morţii fratelui, sau onesta, veritabil cetăţeneasca poezie de sărbătoare dedicată căsătoriei lui Manlius cu Aurunculeia. Catullus, deşi dependent de maeştri alexandrini şi prins în mijlocul poeziei la modă şi de grup a timpului, era totuşi un bun elev printre mulţi alţii mediocri şi mizerabili, dar pe atît de superior chiar magiştrilor săi, pe cît de superior era cetăţeanul unei comunităţi italice libere faţă de literatul elen cosmopolit. Fireşte, nu-i putem atribui o forţă creatoare eminentă şi scopuri poetice înalte: el este foarte talentat şi mlădios, dar nu un mare poet, iar operele sale, aşa cum el însuşi le-a calificat, nu sînt altceva decît „glume şi prostii”. Dar atît contemporanii, cît şi urmaşii aveau deplină dreptate: cei dintîi erau şocaţi de aceste poezioare efemere, iar criticii de artă din perioada lui Augustus îl desemnau, alături de Lucretius, drept cel mai important poet al acestei epoci. Naţiunea latină n-a zămislit un al doilea poet în care conţinutul artistic şi forma artistică să apară cu desăvîrşire egale, ca la Catullus; în acest sens, culegerea de poezii a lui Catullus constituie într-adevăr realizarea perfectă a poeticii latine în general.
În sfîrşit, în această epocă debutează literatura în proză. Legea artei autentice, atît a celei naive, cît şi a celei devenite conştiente, despre condiţionarea reciprocă între subiectul poetic şi forma metrică respectată pînă atunci consecvent cedează amestecului tuturor genurilor şi formelor artistice. Faptul constituie una din trăsăturile cele mai remarcabile ale acestei epoci. Ce-i drept, în domeniul romanului încă nu poate fi amintit altceva decît faptul că cel mai renumit istoriograf al acestei epoci, Sisenna, nu s-a simţit înjosit să traducă în latină mult cititele povestiri milesiene ale lui Aristeides, licenţioase nuvele la modă de cea mai searbădă speţă. O realizare mai originală şi mai îmbucurătoare pe acest îndoielnic tărîm de graniţă, situat între poezie şi proză, trebuie considerate scrierile estetice ale lui Varro, nu numai cel mai însemnat reprezentant al cercetării filologico-istorice latine, dar şi în beletristică unul dintre cei mai prodigioşi şi mai interesanţi scriitori. Născut dintr-o gintă plebeiană statornică în ţinutul sabin, intrată de 200 de ani în senatul roman, educat cu severitate în spiritul vechii discipline şi onestităţi, fiind deja la începutul acestei perioade un bărbat în floarea vîrstei, Marcus Terentius Varro din Reate (638-727, 116-27) aparţinea, din punct de vedere politic, cum se înţelege de la sine, partidului constituţional şi participa leal şi energic la activitatea şi suferinţa sa. El îl sprijinea în parte prin literatură, combătînd, de exemplu, în foi volante, prima coaliţie, „monstrul tricefal”, în parte în război, fiind comandant al Hispaniei Ulterior (pp. 257-258) în armata lui Pompeius. După ce cauza republicii fusese pierdută, învingătorul îl numi pe Varro bibliotecarul proiectatei biblioteci din capitală. Tulburările anilor care au urmat îl mai atraseră pe bătrîn încă o dată în vîrtejul lor şi moartea îl chemă abia după 17 ani de la moartea lui Caesar, în al 89-lea an al vieţii sale împlinite. Scrierile estetice, prin care şi-a făurit un renume, erau lucrări de mici dimensiuni, în parte proză simplă, cu un conţinut mai serios, în parte descrieri capricioase, a căror temă în proză era des întreţesută cu poezii. Cele dintîi sînt „Tratatele istorico-filozofice” (Logistorici), cele din urmă, satirele menipee. Nici una nu se leagă de modelele latine, cu atît mai puţin satira lui Varro de cea a lui Lucilius, aşa cum satura romană nu este de fapt un gen artistic cu reguli bine stabilite, ci exprimă numai în mod negativ faptul că „poezia felurită” nu doreşte să fie ordonată într-unul din genurile artistice consacrate: din această cauză, poezia satirei adoptă în cazul fiecărui poet în parte un caracter diferit şi de sine stătător. Varro şi-a găsit modelele, atît pentru lucrările sale estetice mai riguroase, cît şi pentru cele mai uşoare, mai degrabă în filozofia greacă prealexandrină: pentru tratatele mai serioase, în dialogurile lui Herakleides din Heracleia pontică (mort în jurul anului 450, 300), pentru satire, în scrierile lui Menippos din Gadara siriană (activ în jurul anului 475, 280). Alegerea era semnificativă. Herakleides, stimulat ca scriitor de dialogurile filozofice ale lui Platon, pierduse cu totul din vedere conţinutul lor ştiinţific din cauza formei lor strălucite şi înălţase haina lor poetică şi dramatică la rangul suprem. El era un autor agreabil şi foarte citit, dar cu totul altceva decît un filozof; cu atît mai puţin Menippos. Acesta era cel mai autentic reprezentant al acelei filozofii, al cărei rost constă în negarea filozofiei şi batjocorirea filozofilor – înţelepciunea cinică a lui Diogenes; fiind un şăgalnic maestru al înţelepciunii serioase, el dovedea prin exemple şi snoave că, în afară de viaţa cinstită, totul, atît pe pămînt, cît şi în ceruri, este inutil şi nu există ceva mai inutil decît vrajba dintre aşa-numiţii înţelepţi. Acestea erau modele bine-venite pentru Varro, un bărbat plin de dezgust curat-roman faţă de timpurile deplorabile şi plin de capricii curat-romane, nicidecum lipsit de talent plastic, dar întru totul nereceptiv faţă de tot ceea ce nu părea a fi imagine şi faptă, ci concept sau chiar sistem, fiind astfel, poate, cel mai nefilozofic dintre nefilozoficii romani. Însă Varro nu era un discipol dependent. Ideea şi, în general, forma le împrumuta de la Herakleides şi Menippos; dar el avea o natură prea individuală şi era prea mult roman pentru a nu conferi creaţiilor sale imitate un caracter destul de independent şi de naţional. În tratatele sale serioase, în care aborda o sentenţă morală sau vreun alt subiect de interes general, nu se înjosea să imite în fabula sa poveştile milesiene, precum Herakleides, şi să îndruge istorioare cu totul infantile, ca aceea despre Abaris şi fata care reînvie după ce murise cu şapte zile înainte. Rareori împrumuta motivul din miturile mai nobile ale grecilor, ca, de exemplu, în lucrarea Orestes sau despre nebunie; aproape întotdeauna, istoria, îndeosebi cea naţională contemporană, îi oferea un pretext mai demn pentru compunerile sale, acestea devenind concomitent, cum şi sînt, de fapt, numite, Scrieri elogioase la adresa unor romani distinşi, îndeosebi a corifeilor partidului constituţional. Astfel, tratatul Despre pace era în acelaşi timp şi o scriere în cinstea lui Metellus Pius, ultimul din şirul strălucit al fericiţilor generali ai senatului; Despre adorarea zeilor era destinat în acelaşi timp să păstreze memoria mult stimatului optimat şi pontif Gaius Curio; lucrarea Despre destin se leagă de Marius, cea Despre istoriografie, de primul istoric al acestei epoci, Sisenna; cea Despre începuturile scenei romane, de princiarul donator al jocurilor, Scaurus; cea Despre numere, de subtilul şi educatul bancher roman Atticus. Cele două tratate istorico-filozofice, Laelius sau despre prietenie şi Cato sau despre bătrîneţe, pe care Cicero le-a scris, probabil, după modelul lui Varro, pot da o imagine aproximativă despre tratarea, pe jumătate didacticistă, pe jumătate narativă, a acestor subiecte de către Varro. Cu aceeaşi originalitate în formă şi conţinut, Varro a abordat şi satira menipee; îndrăzneaţa combinaţie dintre proză şi versuri este străină originalului grecesc şi întregul conţinut spiritual este pătruns de specificul roman, s-ar putea spune, de gustul gliei sabine. Precum scrierile istorico-filozofice, aceste satire conţin o oarecare temă morală sau una adecvată pentru publicul mai larg, lucru dovedit deja de titluri: Coloanele lui Hercule sau despre glorie; Oala îşi găseşte capacul sau despre obligaţiile soţului; Oala de noapte îşi are măsura sau despre beţie; Treanca-fleanca sau despre panegiric. Bineînţeles, încadrarea plastică, neputînd lipsi nici în cazul acesta, este rareori împrumutată din istoria patriei, ca, de exemplu, în satira Serranus sau despre alegeri. Dimpotrivă, cum se înţelege, lumea cinică a lui Diogenes juca un rol foarte însemnat: întîlnim cinicul-cercetător, cinicul-retor, cavalerul cinic, cinicul băutor de apă, catehismul cinicului şi altele asemănătoare. Apoi, şi mitologia este exploatată în scopuri comice: întîlnim un Prometeu dezlănţuit, un Aias de paie, un Hercule socraticul, un Ulise şi jumătate care n-a rătăcit doar 10, ci 15 ani. Forma dramatico-nuvelistică răzbate în unele lucrări chiar şi din fragmente: de exemplu, în Prometeu dezlănţuit, în Bărbatul sexagenar, în Dis-de-dimineaţă; se pare că deseori – sau, poate, de regulă – Varro relata fabula ca o experienţă proprie. De exemplu, în Dis-de-dimineaţă, personajele satirei merg la Varro şi-i vorbesc întrucît „le era cunoscut ca scriitor”. Nu ne putem permite o judecată sigură despre valoarea poetică a acestor localizări; izolat se mai întîlnesc în fragmentele păstrate candide descrieri mustind de spiritualitate şi vivacitate; astfel, în Prometeu dezlănţuit, eroul deschide după căderea lanţurilor sale o fabrică de oameni în care Pantof-de-Aur, Bogatul, îşi comandă o fată făcută din lapte şi ceară, aşa cum o adună albinele milesiene din flori, o fată lipsită de oase şi tendoane, fără piele şi păr, pură şi fină, zveltă, catifelată, gingaşă, adorabilă. Suflul acestei poetici este polemica, nu atît cea politică a partidului, cum o exercitau Lucilius şi Catullus, ci aceea general-morală a bătrînului sever împotriva nestăpînitului şi imoralului tineret; cea a eruditului trăind în sfera clasicilor săi împotriva poeziei moderne frivole şi insipide sau cel puţin condamnabile prin tendinţa ei; cea a bunului cetăţean de modă veche împotriva noii Rome, în care forul, pentru a folosi cuvintele lui Varro, este un coteţ de porci şi Numa, dacă şi-ar întoarce privirea spre cetatea sa, n-ar mai găsi nici o urmă a înţeleptelor sale dispoziţii. Varro acţionă în lupta constituţională conform concepţiei sale despre obligaţia cetăţenească; dar inima sa era departe de această încleştare dintre partide: „De ce – se tînguie odată – m-aţi chemat din viaţa mea fără prihană în gunoiul senatului?”. El aparţinea vremurilor bune de demult, cînd oratorul duhnea a ceapă şi usturoi, dar inima îi era neviciată. Polemica împotriva duşmanilor ereditari ai veritabilei vieţi romane, împotriva înţelepţilor greci cosmopoliţi, reprezintă numai o latură a acestei opoziţii de modă veche faţă de spiritul timpurilor noi; dar atît prin structura filozofiei cinice, cît şi prin natura lui Varro, biciul menipeean urmărea să pocnească mai ales lîngă urechile filozofilor, băgînd spaima în ei. Nu fără teamă, scribii filozofi ai timpului îi trimiteau „bărbatului necruţător” tratatele lor recent apărute. A filozofa nu este, fireşte, o artă. Stăpînul se formează ca filozof cu a zecea parte din truda necesară educării unui sclav ca specialist în cofetărie; bineînţeles, atunci cînd cofetarul şi filozoful sînt scoşi la licitaţie, maestrul cofetar este vîndut la un preţ de o sută de ori mai ridicat decît înţeleptul cosmopolit. Oameni ciudaţi, filozofii ăştia! Unul cere ca morţii să fie înmormîntaţi în miere – noroc că nu sînt ascultaţi, unde ar rămîne în cazul acesta miedul? Altul este de părere că oamenii ar fi crescut din pămînt ca năstureii. Al treilea a descoperit un sfredel universal cu ajutorul căruia pămîntul va fi nimicit odată.
Sigur, niciodată un bolnav n-a visat ceva
Mai smintit, ce deja nu a învăţat vreun filozof.
Este nostim să vezi cum „o barbă lungă” – este vorba de stoicul etimologizant – cîntăreşte fiecare cuvînt cu grijă pe balanţa de aur; dar nimic nu întrece veritabila ceartă filozofică – o partidă stoică de pugilism eclipsează cu mult orice luptă atletică. În satira Oraşul lui Marcus sau despre guvernare, unde Marcus îşi creează o cucărie în nori după placul său, ţăranul, întocmai ca în cea attică, o ducea bine, iar filozoful prost; „Repede-dovedeşte-printr-o-teză” (Celer – δἰ-ἑνὸς-λήμματος-λόγος), Antipatros, fiul Stoicului, îi crapă adversarului său, evident, variantei sale filozofice (Dilemma), capul cu o sapă. Acestei tendinţe polemico-moralizatoare şi acestui talent de a-i găsi o expresie caustică şi sugestivă – care, aşa cum o dovedeşte forma dialogată a cărţilor despre agricultură scrise în al optzecilea an al vieţii, nu l-a părăsit nici la vîrsta cea mai înaintată – i se adaugă în modul cel mai fericit incomparabilele cunoştinţe ale lui Varro despre obiceiurile şi limba naţională care, în scrierile filologice tîrzii, apar, ce-i drept, sub formă de culegeri, însă acum se desfăşoară în întreaga lor plenitudine şi prospeţime nealterată. În sensul optim şi deplin al cuvîntului, Varro era un erudit local care, din îndelungata-i experienţă, îşi cunoştea naţiunea atît în fosta ei particularitate şi mărginire, cît şi în actuala ei degradare şi dispersare, şi-şi suplimentase şi adîncise cunoştinţele directe despre obiceiurile şi limba ţării prin cea mai cuprinzătoare cercetare a arhivelor istorice şi literare. Carenţele, în sensul nostru, în privinţa concepţiilor şi a erudiţiei judicioase sînt echivalate pe deplin de intuiţie şi de poezia proprii firii sale. El nu scotoci nici după notiţe de anticar, nici după rare cuvinte învechite sau poetice; dar era un bărbat vîrstnic şi de şcoală veche şi aproape un ţăran, clasicii naţiunii sale fiindu-i dragi camarazi şi vechi cunoscuţi. Cum putea să nu povestească în scrierile sale multe despre obiceiurile strămoşilor pe care îi iubea şi cunoştea mai bine decît oricine; cum se putea ca naraţiunea sa să nu abunde în expresii proverbiale greceşti şi latine, în cuvinte bune şi vechi, păstrate în graiul sabin vorbit, în reminiscenţe din Ennius, Lucilius, dar, înainte de toate, din Plautus? Stilul acestor scrieri estetice din anii mai buni ai lui Varro nu poate fi asemuit cu cel al operei sale filologice, scrisă la o vîrstă înaintată şi publicată probabil neterminată; aici, într-adevăr, părţile frazei sînt rînduite pe şiragul propoziţiilor relative ca sturzii pe coardă; dar s-a remarcat deja mai sus (p. 383) că Varro desconsidera în principiu stilizarea severă şi periodizarea attică, iar compunerile sale estetice erau lipsite, ce-i drept, de sclipirea falsă a vulgarităţii, dar scrise într-o manieră puţin clasică şi chiar superficială, în propoziţii mai degrabă sugestiv alcătuite decît atent structurate. Dimpotrivă, poeziile intercalate dovedesc nu numai că autorul lor ştia să încropească cu măiestrie cele mai variate măsuri, ca oricare dintre poeţii la modă, dar că nu era îndreptăţit să se includă în rîndul celor hărăziţi de zeitate „să alunge grijile din inimi prin cîntec şi sacra artă poetică”. Ca şi poemul didactic al lui Lucretius, opera lui Varro n-a găsit o largă răspîndire; cauzelor generale li se mai adaugă structura lor cu totul individuală, de nedespărţit de vîrsta mai înaintată, de caracterul rustic şi chiar de erudiţia rară ale autorului. Însă gingăşia şi îndeosebi spiritul satirelor menipee, care, atît prin număr, cît şi prin importanţă, par a fi mult superioare lucrărilor mai serioase ale lui Varro, îi fascinau atît pe contemporani, cît şi pe urmaşii înzestraţi cu simţ pentru originalitate şi specific naţional. Noi înşine, privaţi de lecturarea lor, mai putem resimţi întru cîtva, din fragmentele păstrate, că scriitorul „ştia să rîdă şi să glumească cu măsură”. Ultima suflare a bunului spirit, aflat în crepuscul, al vechii republici, vlăstarul cel mai tînăr pe care l-a zămislit poezia latină naţională, satirele lui Varro, copiii săi menipei, meritau să fie recomandate – prin testament, de poetul însuşi – oricui:
Care pune la inimă înflorirea Romei şi a Latiumului.
Şi, în consecinţă, ele îşi păstrează un loc onorabil atît în literatură, cît şi în istoria poporului italic.
Roma n-a ajuns practic niciodată la stadiul unei istoriografii critice, în genul istoriei naţionale scrise de attici în epoca lor clasică sau în genul celei universale a lui Polybios. În general, ea n-a depăşit tentativele mai mult sau mai puţin reuşite nici pe tărîmul cel mai propice în scopul acesta, prezentarea evenimentelor contemporane sau de curînd petrecute. Îndeosebi în epoca dintre Sulla şi Caesar aproape că n-au fost atinse nici măcar performanţele modeste cu care se putea lăuda perioada precedentă în acest domeniu: operele lui Antipater şi Asellio. Unica lucrare de renume în acest domeniu, apărută în această epocă, este istoria războiului social şi civil a lui Lucius Cornelius Sisenna (pretor în anul 676, 78). Cititorii ei mărturisesc că întrecea, prin adîncime şi accesibilitate, cu mult vechile cronici insipide, dar că, în schimb, era scrisă într-un stil cu desăvîrşire confuz, păcătuind uneori chiar prin puerilitate; puţinele fragmente păstrate relevă, de altfel, o tipicară pictură de detaliu a oribilului şi o mulţime de cuvinte nou-formate sau împrumutate din limba vorbită. Dacă mai adăugăm că modelul autorului şi, de fapt, unicul istoric grec cu care se familiarizase a fost Kleitarchos – autorul unei biografii a lui Alexandru cel Mare, care, în felul falsului roman care poartă numele lui Curtius, oscilează între istorie şi ficţiune –, nimic nu ne va opri să recunoaştem în mult lăudata operă istorică a lui Sisenna nu un produs al veritabilei critici şi al artei istorice, ci prima tentativă romană în acest gen hibrid situat între istorie şi roman, atît de îndrăgit de către greci, care încearcă să învioreze şi să confere evenimentelor reale o notă mai picantă prin adăugarea unor fapte inventate, privîndu-le însă prin aceasta de prospeţimea şi veridicitatea lor. De aceea nu trebuie să ne mirăm dacă-l întîlnim pe acelaşi Sisenna şi ca traducător al unor romane greceşti la modă (p. 395). Era în natura lucrurilor ca situaţia să fie şi mai jalnică pe tărîmul cronicii urbane sau chiar al celei universale. Activitatea sporită a cercetării de anticar lăsa impresia că o istorisire în general acceptată va fi rectificată în urma studierii documentelor şi a altor izvoare demne de încredere; însă această speranţă nu se împlini. Cu cît se cerceta mai mult şi mai profund, cu atît se evidenţia mai limpede ce operă gigantică era scrierea unei istorii critice a Romei. Dificultăţile care se ridicau în faţa cercetării şi prezentării erau deja incomensurabile; dar obstacolele care dădeau cel mai mult de furcă nu erau de natură literară. Istoria străveche convenţională a Romei, aşa cum era povestită şi crezută de cel puţin peste 10 generaţii (I, p. 321), se contopise cu viaţa civică a naţiunii; şi totuşi, la oricare cercetare aprofundată şi onestă nu numai că trebuie modificate, pe ici, pe colo, o serie de probleme particulare, dar întregul edificiu trebuia dărîmat de-a binelea – ca în cazul istoriei străvechi a francilor cu privire la regele Pharamond şi al celei britanice cu privire la regele Arthur. Un cercetător cu vederi conservatoare, ca, de exemplu, Varro, nu putea nutri dorinţa de a începe o asemenea operă; iar dacă s-ar fi găsit un temerar liber-cugetător, toţi cetăţenii buni s-ar fi ridicat împotriva acestui cumplit revoluţionar care se pregătea să anuleze partidului constituţional însuşi trecutul său, şi ar fi răsunat din toate părţile: „Răstigniţi-l!”. Astfel, cercetarea filologică şi de anticar mai mult se îndepărta decît se apropia de istoriografie. Varro şi cei clarvăzători în general nu mai crezură în viabilitatea cronicii; cel mult, aşa cum proceda Titus Pomponius Atticus, erau alcătuite listele de magistraţi şi de ginţi după modestul model tabelar – de altfel, o operă prin care a fost încheiată cronologia greco-romană sincronică în modul devenit convenţional pentru urmaşi. Bineînţeles, din această cauză, fabrica de cronici urbane nu-şi încetă activitatea, ci continuă să-şi furnizeze contribuţiile pentru marea bibliotecă scrisă din plictiseală pentru plictiseală, atît în versuri, cît şi în proză, fără ca producătorii de cărţi, în parte deja liberţi, să se fi sinchisit într-un fel de cercetarea propriu-zisă. Scrierile, care ne sînt cunoscute din alte surse – nu s-a păstrat nici una –, par să fi fost nu numai de natură cu totul secundară, dar pătrunse în majoritatea lor de falsuri grosolane. Ce-i drept, cronica lui Quintus Claudius Quadrigarius (în jurul anului 676?, 78) a fost scrisă într-un stil demodat, dar bun, şi se rezumă în prezentarea epocii fabuloase cel puţin la o concizie lăudabilă. Dar dacă Gaius Licinius Macer (fost pretor, mort în anul 688, 66), tatăl poetului Calvus (p. 395) şi un democrat înflăcărat, ridică, mai mult decît oricare alt cronicar, pretenţii la cercetarea izvoarelor şi la critică, ale sale Cărţi de in şi altele proprii lui sînt suspecte în cel mai înalt grad; probabil lui i se datorează amplele interpolări în întreaga cronică în scopuri democratico-tendenţioase, care au fost preluate în parte de analiştii care i-au urmat. Valerius Antias, în fine, îi întrecea pe toţi predecesorii săi atît prin prolixitate, cît şi prin fabularea puerilă. Falsificarea datelor era practicată aici în mod sistematic, inclusiv cele referitoare la istoria contemporană; istoria străveche a Romei a dobîndit o insipiditate nouă; de exemplu, relatarea despre felul în care înţeleptul Numa, acţionînd conform indicaţiilor nimfei Egeria, i-a prins pe zeii Faunus şi Picus îmbătîndu-i, şi instructiva convorbire desfăşurată apoi între acelaşi Numa şi zeul Iupiter nu pot fi recomandate cu destulă căldură tuturor admiratorilor aşa-numitei istorii legendare a Romei, pentru a le crede şi pe acestea, fireşte, în esenţa lor. Ar fi fost de mirare dacă nuveliştii greci ai acestor timpuri ar fi lăsat să le scape asemenea subiecte parcă anume croite pentru ei. Într-adevăr, nu lipseau literaţii greci care adaptau istoria romană pentru romanele lor; o asemenea scriere o oferă, de exemplu, cele cinci cărţi Despre Roma ale lui Alexandros Polyhistor (p. 383), amintit deja printre literaţii greci care trăiau la Roma, un hibrid respingător între tradiţia istorică sălcie şi inovaţia trivială, predominant erotică. Jumătatea de mileniu care lipsea pentru a realiza conexiunea cronologică, cerută de ambele fabule, între distrugerea Troiei şi întemeierea Romei a început să fie umplută probabil de acesta cu una dintre acele liste regale, lipsite de fapte, care, din păcate, erau curente la cronicarii egipteni şi greci; căci, după toate aparenţele, el este cel care i-a născocit pe regii Aventinus şi Tiberinus şi ginta albană a Silviilor, posteritatea grăbindu-se apoi să-l înzestreze pe fiecare în parte cu un nume, o perioadă de guvernare şi, de dragul plasticităţii, cu o imagine. Romanul istoric al grecilor se infiltrează astfel din diferite părţi în istoriografia romană; şi este mai mult decît probabil că ceea ce obişnuim să numim astăzi tradiţia epocii străvechi romane provine într-o mare măsură din izvoare de genul romanelor cavalereşti ale lui Amadis din Wales şi ale lui Fouqué – o examinare edificatoare ce poate fi recomandată celor care au simţ pentru umorul istoric şi care ştiu să cinstească pietatea păstrată regelui Numa în anumite cercuri din secolul al XIX-lea. În această epocă, în literatura romană, alături de istoria naţională, pătrunde, ca o noutate, istoria universală sau, mai corect, istoria romano-elenă sintetizată. Cornelius Nepos (cca 650-cca 725, 100-33) a fost primul care a oferit o cronică generală (editată înainte de anul 700, 54) şi o culegere generală de biografii, ordonate după anumite categorii, ale unor excepţionali bărbaţi romani sau greci sau ale unora care au influenţat istoria romană sau greacă. Aceste lucrări se leagă de istoriile universale scrise mai de mult de greci; şi tocmai aceste cronici universale greceşti, ca, de exemplu, cea încheiată în anul 698 (56) a lui Kastor, ginerele regelui galat Deiotarus, începură să atragă în sfera lor istoria romană, pe care o neglijaseră pînă atunci. Aceste lucrări, precum aceea a lui Polybios, au încercat să aşeze în locul istoriei locale istoria lumii mediteraneene; dar ceea ce la Polybios decurgea dintr-o concepţie extraordinar de pătrunzătoare şi dintr-un profund sentiment al istoricităţii, în aceste cronici constituie mai degrabă produsul unor necesităţi practice pentru educaţia şcolară şi autoeducaţie. Este aproape imposibil să încadrăm aceste cronici universale, manuale pentru învăţămîntul şcolar sau cărţi de referinţă şi toată această literatură înrudită, devenită mai tîrziu şi în limba latină foarte complexă, în istoriografia propriu-zisă; îndeosebi Nepos însuşi nu era altceva decît un autentic compilator lipsit de spirit şi chiar de metodă. Ce-i drept, istoriografia acestor timpuri este ciudată şi în cel mai înalt grad specifică, dar, bineînţeles, la fel de întristătoare ca şi timpurile înseşi. În nici un alt domeniu contopirea literaturii greceşti şi a celei latine nu apare mai evidentă ca în cel al istoriei; aici, cele două literaturi s-au egalizat cel mai devreme prin conţinut şi formă, iar concepţia unitară a istoriei eleno-italice, cu care Polybios îşi devansase epoca, era învăţată deja în şcoală atît de discipolul grec, cît şi de cel latin. Dar dacă statul mediteranean îşi găsise un istoriograf înainte de a deveni conştient de propria existenţă, acum, cînd această conştiinţă era prezentă, nu se găsi nici la greci şi nici la romani bărbatul care să-i dea expresia cuvenită. O istoriografie romană – spune Cicero – nu există; în măsura în care putem judeca, acesta era purul adevăr. Cercetarea se dezice de istoriografie, istoriografia de cercetare; literatura istorică oscilează între manual şi roman. Toate genurile artistice pure, epopeea, drama, lirica, naraţiunea sînt nule în această lume nulă; dar nici un gen nu reflectă decadenţa spirituală a timpurilor ciceroniene cu o limpezime mai înfiorătoare ca istoriografia.
Dimpotrivă, printre multe produse nesemnificative şi dispărute, literatura istorică de dimensiuni reduse a acestei epoci prezintă o scriere de primă mînă: memoriile lui Caesar sau, mai degrabă, raportul militar al generalului democratic către poporul care-i încredinţase misiunea. Cel mai desăvîrşit şi unicul capitol publicat de autor, care descrie campaniile celtice pînă în anul 702 (52), a avut, evident, scopul de a justifica în faţa publicului, pe cît posibil, întreprinderea, formal anticonstituţională, a lui Caesar, de a cuceri o ţară mare, fără însărcinare din partea autorităţii competente, şi de a-şi mări armata necontenit în acest scop. L-a scris şi l-a publicat în anul 703 (51), cînd la Roma se dezlănţui furtuna împotriva lui, el fiind îndemnat să-şi concedieze armata şi să dea socoteală. Autorul acestei apologii, cum spune el însuşi, scrie întru totul ca ofiţer şi evită cu grijă să extindă darea de seamă militară în sferele problematice ale organizării şi administraţiei politice. Scrierea sa de ocazie şi de partid, alcătuită în forma unui raport militar, constituie în sine o parte de istorie, ca buletinele lui Napoleon, dar ea nu este şi nici nu doreşte să fie o operă istorică în adevăratul sens al cuvîntului; obiectivitatea relatării nu este cea a istoricului, ci a magistratului. Însă în cadrul acestui gen modest opera a fost executată cu o măiestrie şi o perfecţiune neegalate în întreaga literatură romană. Expunerea este întotdeauna succintă, dar niciodată parcimonioasă, întotdeauna modestă, dar niciodată superficială, întotdeauna de o vivacitate diafană, dar niciodată exaltată sau manierată. Limba este lipsită cu desăvîrşire atît de arhaisme, cît şi de vulgarisme, o limbă a urbanităţii moderne. Citind cărţile despre războiul civil se creează impresia că autorul ar fi dorit şi n-ar fi putut evita războiul, poate şi aceea că în sufletul lui Caesar, ca în oricare altul, timpul speranţelor era mai pur şi mai viu decît cel al împlinirilor; dar asupra scrierii despre războiul galic se revarsă o voioşie senină, o suavitate simplă, unice în literatură, aşa cum Caesar este unic în istorie. De natură înrudită sînt corespondenţele dintre oamenii de stat şi literaţii timpului, adunate şi publicate cu grijă în epoca următoare; astfel, corespondenţa lui Caesar însuşi, a lui Cicero, Calvus şi alţii. Într-o măsură şi mai mare decît scrierile precedente, ele nu pot fi socotite printre realizările literare propriu-zise; dar această literatură de corespondenţă constituie o bogată arhivă atît pentru cercetarea istorică, cît şi pentru oricare alta, fiind cea mai fidelă imagine a unei epoci în care se mistuiau şi se risipeau în treburi mărunte atîtea valori demne de timpurile apuse şi atîta inteligenţă, pricepere şi talent. Romanii n-au cunoscut niciodată o jurnalistică în sensul actual al termenului; polemica literară trebuia să se rezume la literatura de broşură şi, în cazul cel mai fericit, la obiceiul, larg răspîndit în epoca aceea, de a scrie notiţele destinate publicului cu pensula sau cu stilul în locuri vizibile tuturor. Pe de altă parte, indivizi subordonaţi erau folosiţi pentru a înregistra pentru nobilii absenţi evenimentele zilei şi noutăţile oraşului; încă din timpul primului său consulat, Caesar luă măsuri adecvate pentru publicarea imediată a unui extras din deliberările senatului. Din jurnalele particulare ale acestor penny-a-liners şi din aceste raporturi oficiale curente se născu un fel de jurnal oficial al capitalei (acta diurna) în care erau înregistrate rezumatele afacerilor dezbătute înaintea poporului şi în senat, apoi naşteri, decese şi altele asemănătoare. Acesta deveni un izvor istoric destul de important, dar nu a avut o importanţă politică şi literară propriu-zisă.
Literaturii istorice secundare îi aparţin de drept şi scrierile oratorice. Discursul, înregistrat sau nu, este efemer prin natura sa şi nu ţine de literatură; însă prin pregnanţa momentului şi forţa spiritului cărora le datorează existenţa, el poate intra, precum raportul şi scrisoarea, şi chiar mai uşor decît acestea, în tezaurul peren al literaturii naţionale. Aşadar, şi la Roma, consemnările discursurilor politice ţinute în faţa corpului cetăţenesc sau în faţa juraţilor nu numai că jucau deja un rol important în viaţa publică, dar, pe bună dreptate, unele dintre ele, îndeosebi cele ale lui Gaius Gracchus, erau considerate printre scrierile romane clasice. Epoca înregistrează însă în acest domeniu o ciudată modificare din toate punctele de vedere. Literatura oratorică politică, dar şi discursul politic în sine, se află în declin. Acesta din urmă, la Roma ca, în general, în vechile politii, şi-a atins apogeul în dezbaterile în faţa corpului cetăţenesc; aici, oratorul nu era înfrînat de considerente colegiale şi de formalităţi stînjenitoare ca în senat, şi nu trebuia să ţină seama, ca în discursurile judiciare, de interesele acuzării şi apărării, de fapt străine politicii; numai aici îi creştea inima, aici, în faţa marii şi puternicei comunităţi romane, care îl urmărea cu sufletul la gură. Însă aşa ceva nu mai exista. Nu lipseau oratorii sau publicaţiile discursurilor ţinute în faţa cetăţenilor; dimpotrivă, abia acum profesiunea de literat politic cîştigă în amploare şi începu să intre în domeniul flagelurilor permanente ale mesei ca amfitrionul să-şi incomodeze oaspeţii prin citirea discursurilor sale mai recente. Ca şi Gaius Gracchus, Publius Clodius îşi răspîndi discursurile populare sub formă de broşuri; dar nu este acelaşi lucru dacă doi bărbaţi înfăptuiesc acelaşi lucru. Conducătorii mai importanţi, chiar şi cei ai opoziţiei – îndeosebi Caesar însuşi –, nu se adresau decît rareori cetăţenilor şi nu mai publicau aceste discursuri; ba, în parte, ei îşi căutau pentru foile lor politice volante o altă formă decît cea tradiţională a cuvîntărilor în adunările politice, remarcabile fiind în sensul acesta mai ales scrierile elogioase şi critice la adresa lui Cato (p. 311). Lucru lesne de înţeles. Gaius Gracchus se adresase corpului cetăţenesc; acum, oratorul se adresa gloatei; şi aşa cum era publicul, la fel era şi cuvîntarea. Nu este de mirare dacă scriitorul politic reputat evita chiar şi stilizarea, ca şi cum s-ar fi adresat mulţimii adunate în forul capitalei. Aşadar, dacă scrierile oratorice îşi pierd prestigiul literar şi politic tradiţional, tot atît cît celelalte ramuri ale literaturii născute în mod firesc din viaţa naţională, se naşte concomitent o ciudată şi apolitică literatură de pledoarii. Pînă atunci nu se considerase că expunerea avocăţească în sine poate fi destinată, în afara judecătorilor şi părţilor, şi pentru reconfortarea literară a contemporaneităţii şi posterităţii. Nici un avocat nu-şi scrisese şi nu-şi publicase pledoariile, în măsura în care acestea nu erau, concomitent, discursuri politice, adică recomandate astfel să fie răspîndite ca scrieri de partid; dar şi aceasta se întîmplase destul de rar. Însuşi Quintus Hortensius (640-704, 114-50), cel mai celebrat avocat roman în primii ani ai acestei perioade, a publicat doar foarte puţine discursuri şi, după toate aparenţele, numai pe acelea în întregime sau pe jumătate politice. Abia succesorul său în corpul avocaţilor romani, Marcus Tullius Cicero (648-711, 106-43), era prin vocaţie în egală măsură scriitor şi orator judiciar; el îşi publică pledoariile în mod regulat, chiar şi atunci cînd nu erau sau erau numai indirect legate de politică. Fenomenul acesta nu marchează progresul, ci anormalitatea şi decadenţa. Apariţia discursurilor avocăţeşti apolitice în rîndul genurilor literaturii constituise şi la Atena un simptom al maladiei; şi acesta este de două ori cazul Romei, care n-a produs această malformaţie, ca la Atena, cu o anumită necesitate din excesiva activitate retorică, ci a copiat-o din străinătate în mod arbitrar şi în contradicţie cu mai bunele tradiţii ale naţiunii. Acest nou gen a fost totuşi repede acceptat; pe de o parte, se lega şi se contopea în multe privinţe cu mai vechea literatură oratorică politică, pe de altă parte, firea nepoetică, pedantă şi retorică a romanilor oferea un teren propice pentru sămînţa nouă, aşa cum discursul avocăţesc şi chiar un fel de literatură a proceselor se bucură şi astăzi încă de o deosebită consideraţie în Italia. Aşadar literatura oratorică emancipată de politică dobîndi dreptul de cetăţenie în sfera literaţilor romani graţie lui Cicero. În repetate rînduri a trebuit să-l amintim pe acest bărbat multilateral. Ca om de stat fără înţelegere, concepţie şi intenţie, el a figurat pe rînd ca democrat, aristocrat şi ca unealtă a monarhilor, dar n-a fost niciodată mai mult decît un egoist cu vederi înguste. Cînd crea aparenţa acţiunii în problemele esenţiale, el acţiona întotdeauna numai formal; astfel, în procesul lui Verres interveni împotriva tribunalelor senatoriale abia după ce acestea fuseseră înlăturate; astfel, tăcu în timpul deliberărilor asupra Legii Gabinia şi apără Legea Manilia; astfel, tuna împotriva lui Catilina, atunci cînd căderea lui devenise evidentă, şi aşa mai departe. El îşi dovedi puterea în cazul unor atacuri false şi luptă cu multă bravură împotriva morilor de vînt; niciodată, nici în bine şi nici în rău, n-a decis într-o problemă serioasă şi, îndeosebi, nu a provocat, ci a permis executarea catilinarilor. Din punct de vedere literar, aşa cum s-a remarcat mai sus (p. 381), el este creatorul prozei latine moderne; importanţa lui constă în stilistica sa şi numai ca stilist a demonstrat o fermă încredere în sine. Dimpotrivă, ca scriitor a rămas la nivelul modest al omului de stat. El şi-a încercat talentul în cele mai felurite domenii, în hexametri nesfîrşiţi a elogiat marile fapte ale lui Marius şi propriile fapte minore, i-a scos de pe cîmpul de luptă pe Demosthenes prin discursurile sale şi pe Platon prin dialogurile sale filosofice; numai timpul nu i-a permis să-l învingă şi pe Thukydides. Într-adevăr, era un cîrpaci într-o asemenea măsură încît nu conta pe care ogor ara. O fire de jurnalist în sensul cel mai negativ al cuvîntului, prea plin de cuvinte, cum spune el însuşi, dar infinit de sărac în idei: nu exista nici un domeniu în care, traducînd sau compilînd din puţine cărţi, n-ar fi reuşit să confecţioneze cu rapiditate o lucrare acceptabilă. Corespondenţa sa îi reflectă imaginea în modul cel mai fidel. În mod curent ea este considerată interesantă şi spirituală; nimic mai adevărat, atît timp cît reflectă viaţa lumii nobile din capitală sau viaţa de la vile; dar atunci cînd scriitorul se întoarce către propria persoană, ca în timpul exilului, în Cilicia şi după bătălia de la Pharsalos, ea este palidă şi seacă, cum poate fi numai sufletul unui foiletonist exilat din cercurile sale. Nici n-ar mai fi necesar să se afirme că un asemenea om de stat şi un asemenea literat trebuia să fie şi ca om de o superficialitate şi indolenţă abia spoite. Să-l mai descriem pe orator? Marele scriitor este totuşi şi un om mare; îndeosebi în cazul marelui orator, convingerea sau pasiunea se revarsă mai limpede şi mai viguros din profunzimile sufletului, decît în cazul celor mulţi şi umili, care figurează numai, fără a exista. Cicero nu avea nici convingere şi nici pasiune; el nu era nimic altceva decît avocat, şi chiar un avocat prost. El se pricepea să-şi expună pledoaria picant, ca o anecdotă, să trezească, dacă nu sentimentul, cel puţin sentimentalismul auditorilor săi şi să însenineze afacerea seacă a jurisdicţiei prin glume sau spirite în majoritatea lor de natură personală; deşi nu ating nicidecum gingăşia neîngrădită şi precizia absolută ale excelentelor compoziţii de acest gen, ca, de exemplu, memoriile lui Beaumarchais, discursurile sale mai bune oferă totuşi o lectură uşoară şi agreabilă. Dar dacă deja calităţile tocmai enunţate vor apărea judecătorului sever ca virtuţi de o valoare îndoielnică, oricare cititor cu minte şi inimă al cuvîntărilor ciceroniene va fi revoltat din cauza absenţei totale a sentimentului politic în discursurile constituţionale, a deducţiei juridice în cele judiciare, din cauza egoismului delăsător, care neglijează întotdeauna cauza de dragul avocatului, şi a înspăimîntătoarei sărăcii de idei. Dacă aici există ceva minunat, nu poate fi nicidecum vorba de discursuri, ci numai de admiraţia de care s-au bucurat. Pentru observatorul imparţial, Cicero îşi pierde curînd caracterul enigmatic; cazul Cicero este o problemă care, într-adevăr, nu poate fi rezolvată propriu-zis, ci trebuie generalizată la scara mai marii enigme a naturii umane: limba şi efectul limbii asupra simţirii. Întrucît nobila limbă latină, tocmai înainte de dispariţia ei ca idiom naţional, a fost, într-un fel, sintetizată încă o dată de acest stilist abil şi imortalizată în amplele sale scrieri, vasul nevrednic preluă ceva din forţa pe care o exercită limba şi din pietatea pe care aceasta o trezeşte. Romanii nu aveau un mare prozator latin; căci Caesar, precum Napoleon, n-a fost decît un scriitor accidental. Este de mirare că în lipsa lui a fost venerat cel puţin marele stilist ca geniu al limbii? Şi că cititorii lui Cicero se obişnuiseră să întrebe, precum Cicero însuşi, nu ce, ci cum scrisese? Obişnuinţa şi pedanteria desăvîrşiră apoi opera începută de forţa limbii. Bineînţeles, nu atît contemporanii cît mulţi dintre urmaşii lui Cicero erau prinşi în această idolatrie ciudată. Maniera ciceroniană, asemenea celei mult mai slabe a lui Hortensius, a dominat lumea avocăţească romană timp de o generaţie; însă bărbaţii cei mai importanţi, Caesar, de exemplu, au păstrat întotdeauna o anumită distanţă faţă de aceasta, iar în rîndul generaţiei mai tinere, toate talentele nealterate şi originale intrau într-o opoziţie declarată faţă de această artă oratorică slăbuţă şi hibridă. În limba lui Cicero se remarca lipsa conciziei şi a severităţii, în anecdote, a vieţii, în dispunere, a clarităţii şi structurării, însă, înainte de toate, în întreaga elocinţă, a înflăcărării care, numai ea, îl consacră pe orator. Locul eclecticienilor rodieni începu să fie ocupat de atticii veritabili, îndeosebi de Lysias şi Demosthenes, şi se încercă să se încetăţenească la Roma o elocinţă mai viguroasă şi mai virilă. Din această direcţie fac parte ceremoniosul, dar rigidul Marcus Iunius Brutus (669-712, 85-42), cei doi partizani politici Marcus Caelius Rufus (673-706, 82-48; p. 309) şi Gaius Scribonius Curio (mort în anul 705, 49; pp. 238, 265), ca oratori, amîndoi plini de spirit şi de viaţă, Calvus (672-706, 82-48), cunoscut ca poet şi corifeu literar al acestui cerc oratoric mai tînăr, şi seriosul şi sîrguinciosul Gaius Asinius Pollio (678-757, 76-4 d.Cr.). Este de netăgăduit că în această literatură oratorică mai tînără era mai mult bun-gust şi mai mult spirit decît în cea a lui Hortensius şi Cicero luate împreună; însă din cauza uraganului revoluţiei care, cu excepţia lui Pollio, a răpit acest foarte talentat cerc în întregime, nu ne este dat să evaluăm în ce măsură germenii mai buni au avut ocazia să se desfăşoare. Prea puţin timp le-a fost hărăzit. Noua monarhie îşi inaugura dominaţia prin declaraţia de război adresată libertăţii cuvîntului şi, curînd, suprimă cu totul discursul politic (p. 218). De atunci, ce-i drept, s-a mai menţinut în literatură genul subordonat al autenticei pledoarii avocăţeşti; dar arta şi literatura oratorică superioară, care se bazează întru totul pe activitatea politică, coborîră cu aceasta, în mod necesar şi pentru totdeauna, în mormînt.
În sfîrşit, în literatura estetică a acestei epoci se dezvoltă tratarea artistică, în forma dialogului stilizat, a unor subiecte din domeniul ştiinţelor particulare, răspîndite la greci şi apărute mai de mult, izolat, şi la romani (II, pp. 310-311). Îndeosebi Cicero s-a exersat mult în prezentarea unor subiecte retorice şi filozofice în această formă şi în contopirea manualului cu cartea de citire. Operele sale principale sînt Despre orator (scrisă în anul 699, 55), căreia i se adaugă istoria elocinţei romane (dialogul Brutus, scris în anul 708, 46) şi alte lucrări retorice de dimensiuni mai reduse, şi Despre stat (scrisă în anul 700, 54), care, după model platonian, este legată de scrierea Despre legi (scrisă în anul 702?, 52). Nu sînt mari realizări artistice, dar, neîndoielnic, sînt lucrări în care caracteristicile pozitive ale autorului se evidenţiază cel mai mult, iar cele negative, cel mai puţin. Scrierile oratorice nu ating nici pe departe severitatea didactică şi subtilitatea conceptuală ale Retoricii, dedicată lui Herennius, dar conţin în schimb un tezaur de experienţă de barou şi de anecdote avocăţeşti de tot felul, prezentate într-un mod agreabil şi elegant, rezolvînd, într-adevăr, problema unei scrieri didactice amuzante. Scrierea Despre stat, într-o uluitoare manieră hibridă filozofico-istorică, argumenta ideea fundamentală că prezenta constituţie a Romei ar fi în esenţă orînduirea de stat ideală căutată de către filozofi; bineînţeles, o idee pe cît de nefilozofică, pe atît de neistorică, nefiind, de altminteri, proprie autorului, dar care, cum se poate înţelege, a devenit şi a rămas populară. Temelia ştiinţifică a acestor scrieri retorice şi politice ale lui Cicero se datorează, fireşte, întru totul grecilor şi chiar multe elemente particulare – ca, de exemplu, marea lovitură de trăsnet din finalul scrierii despre stat, visul lui Scipio – sînt de-a dreptul copiate. Dar le revine o originalitate relativă în măsura în care prelucrarea vădeşte necondiţionat o nuanţă locală romană şi în măsura în care sentimentul superiorităţii politice, romanul fiind, într-adevăr, îndreptăţit să-l deţină în faţa grecilor, îi permitea autorului să cîştige chiar o anumită autonomie faţă de magiştrii săi eleni. Forma dialogului lui Cicero nu este, ce-i drept, nici veritabila dialectică interogativă a celor mai bune dialoguri artistice greceşti, nici veritabilul ton de conversaţie al lui Diderot sau Lessing; dar marile grupuri ale avocaţilor strînşi în jurul lui Crassus sau Antonius şi cele ale oamenilor de stat mai tineri sau mai vîrstnici ai cercului lui Scipio oferă totuşi un cadru expresiv şi evocator, interconexiuni adecvate pentru relaţii istorice sau anecdote şi abile pasaje de calm pentru disputa ştiinţifică. Stilul este tot atît de elevat şi de cizelat ca şi în discursurile sale cele mai bune, ba chiar mai atrăgător decît în acestea, întrucît aici autorul încearcă foarte rar să adopte, în zadar, un ton patetic. Aşadar, dacă aceste scrieri oratorice şi politice, cu tentă filozofică, ale lui Cicero nu sînt lipsite de merite, în schimb compilatorul a eşuat cu desăvîrşire cînd, în răgazul ultimilor săi ani de viaţă (709-710, 45-44), a trecut în sfera filozofiei propriu-zise şi, cu o amărăciune şi o grabă la fel de mari, şi-a compilat în cîteva luni o bibliotecă filozofică. Reţeta era foarte simplă. Imitînd în mod grosolan scrierile filozofice populare ale lui Aristotel, în care forma dialogată era folosită mai ales pentru dezvoltarea şi criticarea diferitelor sisteme mai vechi, el intercala în acestea, în ordinea aflării lor, scrierile epicureice, stoice şi sincretiste care tratau aceeaşi problemă, făurind un aşa-numit dialog. Lui nu i se datorează altceva decît, în parte, o oarecare introducere în bogata colecţie de precuvîntări pentru opere viitoare, care era tocmai la îndemînă şi care prefaţa noua carte; în parte, o anumită popularizare, el interpolînd exemple şi realităţi romane, divagînd, uneori, şi despre lucruri ciudate, dar cunoscute atît scriitorului, cît şi cititorului – în etică, de exemplu, despre demnitatea oratorică –, în parte, acea deformare fără de care un literat, străin atît de gîndirea filozofică, cît şi de cunoştinţele filozofice înseşi, dar lucrînd cu rapiditate şi îndrăzneală, nu poate reproduce şiruri de idei dialectice. Bineînţeles, pe această cale s-au putut naşte cu repeziciune o mulţime de cărţi voluminoase. „Sînt cópii – scria autorul însuşi unui prieten mirat de prolificitatea sa –, ele nu-mi creează dificultăţi deosebite, deoarece eu adaug numai cuvintele, şi acestea le am din abundenţă.” Această apreciere nu poate fi contrazisă; dar cine caută în asemenea compilaţii producţii clasice ar face bine să păstreze în probleme literare o tăcere docilă.
În rîndul ştiinţelor, una singură era străbătută de o activitate intensă: cea a filologiei latine. Edificiul cercetării lingvistice şi obiective în cadrul sferei naţionale latine ridicat de Stilo a fost lărgit într-un mod excepţional îndeosebi de discipolul său Varro. Au apărut cuprinzătoare şi aprofundate studii ale întregului tezaur lingvistic, mai ales vastele comentarii gramaticale ale lui Figulus şi marea operă a lui Varro Despre limba latină; monografii gramaticale şi de istoria limbii, ca, de exemplu, scrierile lui Varro despre folosirea limbii latine, despre sinonime, despre vechimea literelor, despre formarea limbii latine; scolii referitoare la literatura mai veche, îndeosebi la Plautus; lucrări de istoria literaturii, biografii de poeţi, cercetări despre scena mai veche, despre divizarea scenică a comediilor plautiene şi despre autenticitatea acestora. Filologia analitică latină, care includea în sfera ei întreaga istorie mai veche şi dreptul sacral exclus din jurisprudenţa practică, a fost sintetizată în Antichităţile lucrurilor umane şi divine (publicată între 687 şi 709, 67-45), opera fundamentală a lui Varro şi rămasă fundamentală pentru toate timpurile. Prima parte, „Despre lucrurile umane”, descria epoca străveche a Romei, împărţirea oraşului şi a teritoriului, ştiinţa despre ani, luni şi zile, în fine, acţiunile publice în patrie şi în război. În partea a doua, „Despre lucrurile divine”, erau expuse cu claritate teologia de stat, structura şi semnificaţia colegiilor de experţi, ale lucrurilor sacre, ale darurilor votive şi pentru sacrificii, în sfîrşit, ale zeilor înşişi. Acestora li se adăuga, în afara unui număr de monografii – de exemplu, despre originea poporului roman, despre ginţile romane venite din Troia, despre districte –, ca o postfaţă mai extinsă şi independentă, scrierea Despre viaţa poporului roman, o încercare ciudată de a reda o istorie a obiceiurilor romane, care plăsmui o imagine a vieţii domestice, financiare şi culturale în epoca regală, în cea republicană timpurie, în cea a lui Hannibal şi în cea recentă. Aceste lucrări ale lui Varro se bazează pe o cunoaştere empirică atît de multilaterală şi, în felul ei, atît de măreaţă a lumii romane şi a teritoriului ei elen limitrof, cum nu a avut-o nici un roman înaintea lui sau după el şi la care au contribuit în egală măsură contemplaţia nemijlocită şi studiul literaturii. Era binemeritată lauda contemporanilor, potrivit căreia Varro i-ar fi orientat în patrie pe concetăţenii lui străini de propria lume şi i-ar fi învăţat pe romani cine sînt şi unde se află. Zadarnic se va căuta însă critică şi sistem. Cunoştinţele despre greci par să fi provenit din surse destul de obscure şi se găsesc mărturii conform cărora scriitorul nu s-a putut debarasa nici în cazul celor romane de influenţa romanului istoric. Ce-i drept, subiectele sînt încadrate într-o textură comodă şi simetrică, dar nu sînt nici structurate şi nici tratate metodic; în ciuda tuturor străduinţelor de a integra tradiţia şi propriile observaţii într-un tot armonios, lucrările ştiinţifice ale lui Varro nu pot fi scutite nici de o anumită credinţă oarbă în faţa tradiţiei şi nici de o scolastică nepractică. Apropierea de filologia greacă constă mai mult în imitarea carenţelor decît a calităţilor acesteia; îndeosebi etimologizarea, atît la Varro însuşi, cît şi la ceilalţi lingvişti ai epocii, se transforma, la simpla asemănare dintre cuvinte, în adevărate şarade, deseori de-a dreptul ridicole. Prin siguranţa şi amploarea ei empirică, ca şi prin neajunsurile şi lipsa ei de metodă, filologia lui Varro aminteşte insistent de cea naţională engleză, găsindu-şi, ca şi aceasta, centrul de greutate în studiul scenei mai vechi. Mai sus s-a remarcat că, în opoziţie cu acest empirism lingvistic, literatura monarhică a perfecţionat regulile gramaticale. Este cît se poate de semnificativ faptul că în fruntea gramaticienilor moderni nu se găseşte nimeni altul decît Caesar însuşi, care, în scrierea sa despre analogie (publicată între anii 696 şi 704, 58-50), a fost cel dintîi care a supus limba vorbită autorităţii legii. Alături de această animaţie nemaipomenită pe tărîmul filologiei se remarcă scăzuta activitate în celelalte ştiinţe. Scrierile mai semnificative din filozofie, ca, de exemplu, prezentarea sistemului epicureic în hăinuţele poetice ale filozofiei presocratice, aparţinînd lui Lucretius şi scrierile bune ale lui Cicero îşi exercitară efectul şi-şi găsiră publicul nu datorită, ci în ciuda conţinutului filozofic, numai prin forma lor estetică. Este neîndoielnic că numeroasele traduceri ale scrierilor epicureice şi ale lucrărilor pitagoreice – ca, de exemplu, marea operă a lui Varro cu privire la numere şi cea, şi mai cuprinzătoare, a lui Figulus despre zei – n-au avut valoare nici ştiinţifică, nici una formală. O situaţie asemănătoare se prezintă în domeniul ştiinţelor particulare. Bineînţeles, cărţile dialogate ale lui Varro despre agricultură sînt mai metodice decît cele ale precursorilor săi Cato şi Siserna, criticaţi, de altfel, uneori în mod indirect; dar au rezultat, în general, dintr-o muncă de birou, şi nu din experienţa directă, asemenea celor ale predecesorilor. Despre lucrările juridice ale lui Varro şi ale lui Servius Sulpicius Rufus (consul în 703, 51) nu se poate menţiona decît contribuţia lor la ornamentarea dialectică şi filologică a jurisprudenţei romane. Nu se mai pot menţiona aici decît cele trei cărţi ale lui Gaius Matius despre gătit, sărarea şi conservarea fructelor şi legumelor, după cunoştinţele noastre cea mai veche carte romană de bucate, şi, fiind opera unui bărbat distins, într-adevăr o apariţie remarcabilă. Matematica şi fizica au fost încurajate prin creşterea tendinţelor elenistice şi utilitariste ale monarhiei, fapt dovedit, de bună seamă, de locul pe care-l ocupau în educaţia tineretului (p. 378) şi de unele aplicaţii practice; în afara reformei calendarului (p. 372), acestora trebuie să le mai fie adăugate apariţia în această perioadă a hărţilor murale, tehnica îmbunătăţită a construcţiilor navale şi a instrumentelor muzicale, instalaţii şi clădiri, precum păsărăria descrisă de Varro, podul pe piloni construit de inginerii lui Caesar peste Rin, chiar două schele de lemn semicirculare, care puteau fi asamblate, folosite mai întîi separat, ca două teatre, apoi împreună, ca amfiteatru. Devenise ceva obişnuit să se expună, cu ocazia serbărilor populare, ciudăţenii ale naturii provenite din străinătate; iar descrierile unor animale ciudate pe care Caesar le-a structurat în rapoartele campaniilor sale probează că, în eventualitatea apariţiei unui nou Aristotel, el şi-ar fi găsit un alt principe. Performanţele literare amintite pentru acest domeniu se leagă însă în principal de neopitagorism; astfel erau compilaţia lui Figulus care sintetiza observaţii astronomice greceşti şi barbare, altfel spus, egiptene, şi scrierile lui despre animale, vînturi şi organele genitale. În general, după ce cercetarea grecească a naturii părăsise efortul aristotelic de a căuta legea în particular şi se rătăcise tot mai mult în observaţia empirică şi, în cele mai multe cazuri, necritică a fenomenelor exterioare şi interesante din natură, ştiinţele naturale, apărînd ca filozofie mistică a naturii, nu mai puteau elucida şi stimula, ci numai nărui şi paraliza. Iar în faţa unei asemenea situaţii era preferabilă platitudinea pe care Cicero o expune ca înţelepciune socratică conform căreia cercetarea naturii caută fie acele lucruri pe care nu le poate şti nimeni, fie pe acelea pe care nimeni nu trebuie să le ştie.
Dacă, în final, ne mai oprim asupra artei, constatăm şi aici aceleaşi fenomene neplăcute ce caracterizează întreaga viaţă spirituală a perioadei. Din cauza penuriei de bani în ultimii ani ai republicii, activitatea edilitară de stat încetase cu desăvîrşire. Mai sus am vorbit deja despre luxul edilitar al nobililor Romei; mulţumită lui, arhitecţii deprinseseră arta irosirii marmurei – varietăţile colorate, ca, de exemplu, cea numidiană (Giallo antico) şi altele, au fost utilizate începînd cu această perioadă, iar carierele de marmură de la Luna (Carrara) au fost exploatate acum pentru prima dată. Acum începe realizarea podelelor camerelor din mozaicuri, îmbrăcarea pereţilor cu plăci de marmură, pînă şi stucatura căpătînd aspect de marmură – sînt primele începuturi ale viitoarei picturi murale interioare. Arta nu cîştigă însă nimic prin această pompă risipitoare; în artele plastice continua să crească numărul experţilor şi colecţionarilor. Era o simplă artificialitate de genul simplicităţii lui Cato dacă un avocat vorbea în faţa juraţilor despre operele artistice „ale unui anumit Praxiteles”; toată lumea călătorea şi admira, iar meseria ciceronilor artistici sau, cum erau numiţi pe atunci, a exegeţilor nu era de dispreţuit. Vechile opere artistice erau vînate în adevăratul sens al cuvîntului; bineînţeles, nu atît statuile şi picturile, cît, în conformitate cu felul butucănos al economiei romane de paradă, ustensilele măiestre şi podoabele de tot felul pentru cameră sau masă. Încă din acea epocă erau scormonite vechile morminte greceşti de la Capua şi Corint pentru vasele de metal şi de lut care fuseseră aşezate în mormînt alături de cei decedaţi. Pentru un bibelou din bronz se plăteau 40.000 de serterţi (3.000 de taleri), pentru cîteva covoare preţioase, 200.000 de sesterţi (15.000 de taleri); o sobă de gătit din bronz bine lucrată era mai scumpă decît o moşie. Deseori, cum este firesc la o asemenea barbară vînătoare de obiecte artistice, bogatul colecţionar era înşelat de către colportorii săi; dar ruinarea economică, îndeosebi a Asiei Mici, unde existau din belşug opere artistice, aducea frecvent şi unele capodopere într-adevăr antice şi rare pe piaţă; şi de la Atena, Siracusa, Cizic, Pergam, Chios, Samos şi cum se vor mai fi numit vechile centre ale artei, tot ceea ce era sau nu era de vînzare se muta în palatele şi vilele mai-marilor romani. Mai sus am amintit deja de tezaurele artistice pe care le adăpostea, de exemplu, casa lui Lucullus, acuzat, probabil pe bună dreptate, că şi-ar fi satisfăcut interesele artistice în detrimentul obligaţiilor sale de general. Iubitorii de artă se înghesuiau acolo la fel ca astăzi în Villa Borghese şi deplîngeau încă de pe atunci surghiunirea capodoperelor artistice în palatele şi vilele domnilor distinşi, unde nu puteau fi văzute decît cu dificultate şi abia după obţinerea consimţămîntului din partea proprietarului. Dimpotrivă, în raport cu casele particulare, edificiile publice erau relativ sărace în opere renumite ale maeştrilor greci, iar în multe temple ale capitalei se găseau în continuare vechile statui ale divinităţilor sculptate în lemn. De fapt, despre exercitarea artei nu se poate relata nimic; în această perioadă abia dacă este amintit un alt sculptor şi pictor roman decît un anume Arellius, ale cărui tablouri se vindeau ca pîinea caldă, nu din cauza valorii lor artistice, ci deoarece şiretul Roué oferea în tablourile zeiţelor replici fidele ale metreselor sale de moment. Importanţa muzicii şi a dansului spori atît în viaţa publică, cît şi în cea privată. Mai sus am descris deja (pp. 389-390) modul în care muzica de teatru şi piesa de dans şi-au cîştigat o poziţie autonomă în evoluţia scenică a vremii; se mai poate adăuga că, deseori, la Roma, se desfăşurau acum chiar şi pe scena publică spectacole ale unor muzicieni, dansatori şi declamatori greci, cotidiene în Asia Mică şi, în general, în întreaga lume elenă şi elenizantă. Acestora li se adăugau muzicanţii şi dansatoarele care-şi produceau arta la comandă, la masă sau cu alte ocazii; de asemenea, şi propriile orchestre de instrumente cu coarde şi de suflat şi cîntăreţi care nu mai constituiau o raritate în casele nobile. Dar includerea muzicii în sfera materiilor de învăţămînt general recunoscute arată că şi în lumea nobilă se cînta cu sîrg (p. 378); iar în ceea ce priveşte dansul, fără a aminti de femei, li se reproşa chiar şi consularilor că în cercuri restrînse s-ar deda reprezentaţiilor coregrafice. Spre sfîrşitul acestei perioade, odată cu începuturile monarhiei se ivesc şi în artă germenii unor timpuri mai bune. Mai sus s-a relatat despre avîntul colosal al activităţii edilitare din capitală, datorat lui Caesar, şi despre perspectivele ei la scara întregului imperiu. Însăşi gravura monedelor cunoaşte, în jurul anului 700 (54), o modificare remarcabilă: tiparul, pînă atunci în majoritatea cazurilor grosolan şi neglijent, a fost executat de atunci încoace cu mai multă grijă şi acribie.
Ne aflăm la sfîrşitul republicii romane. Am văzut cum s-a manifestat timp de o jumătate de mileniu în Italia şi în ţinuturile mediteraneene; am văzut cum s-a năruit politic şi moral, religios şi literar, nu din cauza unor forţe exterioare, ci a decadenţei interioare, şi cum a cedat locul noii monarhii a lui Caesar. În lumea pe care o găsise Caesar, aşa cum o găsise, sălăşluiau o considerabilă moştenire nobilă a secolelor trecute şi o neţărmurită plenitudine de splendoare şi măreţie, dar puţin spirit, şi mai puţin simţ estetic, şi cu atît mai puţin bucuria în şi pentru viaţă. Într-adevăr, era o lume bătrînă, iar patriotismul genial al lui Caesar n-o putea întineri. Aurora se reîntoarce abia după lăsarea deplină a nopţii. Totuşi, după zăpuşeala amiezii, mult încercatele popoare de la Marea Mediterană au avut parte, graţie lui Caesar, de o seară tihnită; iar cînd, mai apoi, după o lungă noapte istorică, începu noua zi a popoarelor, iar naţiunile tinere au purces în libera lor afirmare spre noi şi mai înalte ţeluri, s-a văzut că în unele dintre ele încolţise sămînţa răspîndită de Caesar; acestea îi datorau şi îi datorează individualitatea lor naţională.