Capitolul I
Graniţa de nord a Italiei
Republica romană şi-a lărgit teritoriul spre vest, sud şi est, în principal pe căile maritime; într-o măsură mult mai mică, ea s-a extins în direcţia în care Italia şi cele două peninsule dependente din Occident şi Orient se leagă de marele continent al Europei. Nici hinterlandul Macedoniei şi nici pantele nordice ale Alpilor nu dădeau ascultare romanilor; doar hinterlandul Galiei sudice fusese înglobat imperiului datorită lui Caesar. Avînd în vedere poziţia deţinută de imperiu în general, această situaţie nu se putea permanentiza; înlăturarea greoaiei şi nesigurei guvernări a aristocraţiei trebuia să dea roade îndeosebi în acest loc. Caesar încredinţase moştenitorilor puterii sale extinderea teritoriului roman pe versanţii nordici ai Alpilor şi pe malul drept al Rinului nu tocmai aşa cum le indicase cucerirea Britaniei; dar, prin natura lucrurilor, lărgirea graniţelor continentale se impunea de la sine şi era mult mai necesară decît supunerea celţilor transmarini şi se înţelege de ce Augustus a abandonat-o pe cea din urmă şi a reluat-o pe cea dintîi. Ea se împarte în trei mari etape: operaţiile la graniţa de nord a peninsulei greco-macedonene în ţinutul Dunării mijlocii şi inferioare, în Illyricum; la graniţa de nord a Italiei înseşi, în regiunea Dunării superioare, în Raetia şi Noricum; în sfîrşit, pe malul drept al Rinului, în Germania. Conduse în cele mai multe cazuri în mod independent, acţiunile militaro-politice din aceste ţinuturi păstrează totuşi o coeziune interioară şi, aşa cum au rezultat în totalitatea lor din iniţiativa liberă a guvernului roman, la fel, din punct de vedere militar şi politic, ele pot fi înţelese în reuşita, ca şi în parţiala lor nereuşită numai în totalitatea lor. De aceea ele vor fi prezentate mai mult în conexiunea lor geografică decît în cea temporală; edificiul, ale cărui părţi sînt, la urma urmei, poate fi admirat mai bine în coeziunea lui interioară decît în succesiunea temporală a construcţiilor.
Preludiul pentru această mare acţiune unitară îl formează instituirile întreprinse de Caesar-Fiul, din momentul în care primise mînă liberă în Italia şi Sicilia, pe ţărmurile superioare ale Mării Adriatice şi în ţinutul continental învecinat. Ce-i drept, în cei 150 de ani scurşi de la fondarea Aquileii comerciantul roman monopolizase de aici tot mai mult traficul, dar statul realizase numai progrese neînsemnate. În porturile principale ale coastei dalmatice, ca şi la Nauportus (Ober-Laibach), pe şoseaua care conducea de la Aquileia în valea Savei, se formaseră impunătoare aşezări comerciale; Dalmaţia, Bosnia, Istria şi Craina erau considerate teritoriu roman şi cel puţin ţinutul de coastă era de fapt supus; dar fondarea oraşelor de drept nu avusese loc şi nici supunerea inospitalierei ţări interioare. Aici se adaugă însă şi un alt moment. În războiul dintre Caesar şi Pompeius, dalmaţii indigeni luaseră partea celui din urmă cu aceeaşi hotărîre cu care romanii aşezaţi în locurile acestea trecuseră de partea lui Caesar; chiar şi după înfrîngerea lui Pompeius la Pharsalos şi după înlăturarea flotei pompeiene din apele ilirice (III, p. 291), autohtonii au continuat rezistenţa cu energie şi succes. Viteazul şi capabilul Publius Vatinius, care intervenise mai demult cu mare succes în aceste lupte, a fost trimis cu o armată puternică în Illyricum – probabil cu un an înaintea morţii lui Caesar şi numai ca avangardă a armatei principale cu care dictatorul intenţiona să-l urmeze – pentru a-i supune pe dacii aflaţi tocmai atunci într-un avînt nestăvilit (III, p. 196) şi a reglementa relaţiile în întregul spaţiu danubian. Acest plan a fost zădărnicit de pumnalele asasinilor; romanii trebuiau să se considere fericiţi că dacii n-au pătruns şi ei în Macedonia; în Dalmaţia, Vatinius însuşi purtă lupte nenorocoase şi suferi pierderi însemnate. Cînd republicanii se înarmară apoi în Orient, armata ilirică a fost înglobată celei a lui Brutus şi multă vreme dalmaţii nu au fost stingheriţi. După supunerea republicanilor, Antonius, căruia îi revenise Macedonia după împărţirea imperiului, i-a hăituit pe tumultuoşii dardani din nord-vest şi pe partinii de pe litoral (la est de Durazzo), vestitul orator Gaius Asinius Pollio dobîndind cu această ocazie onorurile triumfului. În Illyricum, atribuit lui Caesar, nu s-a putut întreprinde nimic atît timp cît acesta a trebuit să-şi folosească toate forţele pentru războiul sicilian împotriva lui Sextus Pompeius; dar, după fericita încheiere a acestuia, Caesar însuşi se consacră acestei sarcini cu toate forţele. Micile populaţii de la Doclea (Cernagora) pînă la iapizi (lîngă Fiume) au fost readuse sub ascultare sau supuse abia acum, în cursul primei campanii (719, 35). Nu era un război cu bătălii răsunătoare, dar luptele din munţi împotriva curajoaselor şi disperatelor triburi şi cucerirea puternicelor fortăreţe, în parte înzestrate cu maşini romane, nu constituiau o sarcină uşoară; în nici unul din războaiele sale Caesar n-a dat dovadă de o asemenea energie şi vitejie personală. După supunerea anevoioasă a ţinutului iapizilor, el a înaintat în acelaşi an de-a lungul rîului Kulpa pînă la vărsarea lui în Sava; acum a fost ocupată localitatea întărită de aici, Siscia (Sziszek), principalul loc de exerciţii militare al panonienilor, pe care romanii îl asaltaseră pînă atunci în zadar, şi destinat a fi bază de operaţiuni pentru războiul împotriva dacilor, pe care Caesar intenţiona să-l înceapă cît de curînd. În următorii doi ani (720-721; 34-33), dalmaţii, de mai mulţi ani înarmaţi împotriva Romei, au fost siliţi la supunere după căderea fortăreţei lor Promona (Promina, lîngă Dernis, mai sus de Sebenico). Însă mai importantă decît aceste succese războinice era opera de pacificare, înfăptuită în paralel, căreia urmau să-i servească. Neîndoielnic că în aceşti ani porturile de pe coasta istriană şi dalmatică, Tergeste (Triest), Pola, Iader (Zara), Salonae (lîngă Spalato), Narona (la vărsarea Narentei), de asemenea, dincolo de Alpi, pe şoseaua de la Aquileia peste Alpii Iulieni la Sava, Emona (Laibach), în măsura în care se aflau în sfera de influenţă a lui Caesar, au fost înzestrate de cel de-al doilea Iulian în parte cu ziduri de incintă şi în totalitate cu dreptul urban. Într-adevăr, locurile respective existau de mult ca tîrguri romane; dar era oricum de o importanţă crucială faptul că acum se situau pe picior de egalitate cu comunităţile italice.
Urma să înceapă războiul cu dacii; dar războiul civil l-a devansat pentru a doua oară. În loc să-l reţină în Illyricum, el l-a chemat pe stăpîn în Orient; şi marea încleştare decisivă dintre Caesar şi Antonius şi-a aruncat valurile pînă în îndepărtatul ţinut al Dunării. Poporul dacilor, unificat şi purificat de către regele Burebista (III, p. 197), acum sub regele Cotiso, s-a văzut curtat de ambii adversari; mai mult, Caesar era acuzat că ar fi cerut-o în căsătorie pe fiica regelui şi că i-ar fi oferit în schimb mîna Iuliei, fiica sa de cinci ani. Este de înţeles că dacul a trecut de partea lui Antonius, avînd în vedere invazia plănuită de tată şi realizată de fiu prin fortificarea Sisciei; şi, dacă ar fi executat operaţiunile de care se temea Roma, dacă, în timp ce Caesar lupta în Orient, ar fi pătruns dinspre nord în Italia lipsită de apărare sau dacă Antonius, dînd curs propunerii dacilor, n-ar fi căutat decizia în Epir, ci în Macedonia, unde s-ar fi unit cu cetele dacice, zarurile Fortunei ar fi căzut altfel, poate. Dar nu s-a întîmplat nici una, nici alta; în plus, tocmai atunci se prăbuşi statul dac făurit de viguroasa mînă a lui Burebista; conflictele interioare, poate şi atacurile dinspre nord ale bastarnilor germanici şi ale triburilor sarmatice care vor încleşta Dacia mai tîrziu din toate părţile i-au împiedicat pe daci să intervină în războiul civil roman care va decide şi asupra viitorului lor.
Îndată după încheierea lui, Caesar s-a dedicat reglementării relaţiilor din zona Dunării de Jos. Însă, întrucît dacii înşişi nu mai erau de temut ca înainte, pe de o parte, iar Caesar nu domina numai asupra Illyricumului ca pînă acum, ci asupra întregii peninsule greco-macedonene, pe de altă parte, el a ales-o mai întîi pe aceasta din urmă drept bază pentru operaţiunile romane.
Macedonia era de secole provincie romană. Ca atare, ea nu se întindea spre nord mai departe de Stobi şi spre est mai departe de Munţii Rhodope; dar, deşi lipsită de o formă definitivă şi supusă unor fluctuaţii continue, sfera puterii romane se întindea mult dincolo de hotarele propriu-zise ale ţării. Se pare că pe atunci romanii deţineau supremaţia pînă la Haemus (Balcani), în timp ce ţinutul de dincolo de Balcani pînă la Dunăre a fost, ce-i drept, călcat de trupe romane, dar nu era în nici un caz dependent de Roma. Dincolo de Munţii Rhodope, dinaştii traci învecinaţi cu Macedonia, îndeosebi odrişii (I, p. 525), stăpînii celei mai întinse părţi a coastei de sud şi a unei părţi a litoralului Mării Negre, ajunseseră prin expediţia lui Lucullus (III, p. 30) sub protectoratul roman, în timp ce locuitorii ţinuturilor mai continentale, îndeosebi besii de pe Mariţa superioară, erau consideraţi astfel, dar nu erau supuşi, incursiunile lor în ţinutul pacificat şi campaniile de răzbunare pe teritoriul lor perpetuîndu-se neîncetat. Astfel se războiseră cu ei tatăl bun al lui Augustus, Gaius Octavius, în jurul anului 694 (60) şi Marcus Brutus în timpul pregătirilor pentru războiul cu triumvirii, în anul 711 (43). O altă populaţie tracică, denteleţii (în regiunea Sofiei), intenţionaseră în cadrul unei incursiuni în Macedonia, în timpul lui Cicero, să asedieze capitala Thessalonike. Dardanii, vecinii vestici ai tracilor, o ramură a familiei etnice a ilirilor, care locuiau în Serbia sudică şi în districtul Prisrend, au fost combătuţi cu succes de Curio, predecesorul în magistratură al lui Lucullus (III, p. 30), şi, un deceniu mai tîrziu, în anul 692 (62), cu neşansă de către Gaius Antonius, colegul lui Cicero în consulat. Mai jos de ţinutul dardanilor, în imediata apropiere a Dunării, se aflau alte triburi tracice: în valea Oescus (în regiunea Plevnei), tribalii, cîndva puternici, acum decăzuţi; mai departe, pe ambele maluri ale Dunării pînă la gurile ei, dacii sau, cum au fost denumiţi pe malul drept al Dunării folosindu-se vechiul nume etnic, rămas şi triburilor înrudite asiatice, mysii sau moesii, intrînd în timpul lui Burebista probabil în componenţa regatului său, acum fărîmiţaţi din nou în diferite principate. Însă cea mai puternică populaţie între Balcani şi Dunăre erau pe atunci bastarnii. Acest trib viteaz şi numeros, ramura cea mai estică a marelui neam germanic (II, p. 186), a fost amintit deja de mai multe ori. Locuind de fapt dincolo de dacii transdanubieni, dincolo de munţii care separă Transilvania de Moldova, la gurile Dunării şi în întinsul ţinut pînă la Nistru, ei înşişi se găseau în afara sferei romane; dar atît regele Filip al Macedoniei, cît şi regele Mithridates al Pontului îşi alcătuiseră armatele cu predilecţie din oşteni recrutaţi din rîndurile lor şi în felul acesta romanii se luptaseră deseori cu ei mai demult. Acum ei traversaseră Dunărea în mase mari şi se aşezaseră la nord de Haemus; în măsura în care războiul dacic, plănuit de Caesar-Tatăl şi apoi de Caesar-Fiul, urmărea, negreşit, să ducă la cîştigarea malului drept al Dunării de Jos, el se îndrepta atît împotriva lor, cît şi împotriva moesilor dacici de pe malul sudic al fluviului. Oraşele greceşti de coastă din ţinutul barbarilor, Odessos (lîngă Varna), Tomis, Istropolis, greu încercate de această avalanşă de popoare, erau aici, ca pretutindeni, clienţii naturali ai romanilor.
În timpul dictaturii lui Caesar, cînd Burebista se afla în plenitudinea puterii sale, dacii desfăşuraseră de-a lungul coastei, pînă la Apollonia, acea teribilă expediţie de jaf ale cărei urme nu dispăruseră cu totul nici 150 de ani mai tîrziu. Probabil că această incursiune îl determinase iniţial pe Caesar-Tatăl să întreprindă războiul dacic; şi, după ce fiul dispunea acum şi de Macedonia, el trebuia să se simtă într-adevăr obligat să intervină aici imediat şi energic. Înfrîngerea pe care colegul lui Cicero, Antonius, o suferise la Istropolis din partea bastarnilor poate servi drept dovadă că grecii, ca de atîtea ori, necesitau din nou sprijinul romanilor.
Într-adevăr, curînd după bătălia de la Actium (725, 29), Marcus Licinius Crassus, nepotul celui căzut la Carrhae, a fost trimis de către Caesar ca guvernator al Macedoniei şi însărcinat să întreprindă acum expediţia împiedicată de două ori. Bastarnii, care invadaseră Tracia tocmai atunci, s-au supus fără rezistenţă ordinului lui Crassus de a părăsi teritoriul roman; dar romanul nu s-a mulţumit cu retragerea lor. La rîndul său, el a traversat Munţii Haemus, i-a învins la vărsarea Cibrusului (Tibriţa) în Dunăre pe inamicii al căror rege, Deldo, a rămas pe cîmpul de luptă şi i-a capturat cu ajutorul unui principe dac, partizan al romanilor, pe cei refugiaţi în urma bătăliei într-o cetate din apropiere. Fără a mai opune altă rezistenţă, întregul ţinut al moesilor s-a supus învingătorului bastarnilor. Aceştia au revenit în anul următor pentru a-şi lua revanşa pentru înfrîngerea suferită; dar au avut aceeaşi soartă împreună cu acele triburi moesice care ridicaseră din nou armele. Astfel, aceşti inamici au fost înlăturaţi o dată pentru totdeauna de pe malul drept al Dunării, acesta fiind supus în întregime stăpînirii romane. Concomitent, au fost îmblînziţi tracii încă nesupuşi, li s-a luat besilor sanctuarul naţional al lui Dionysos, administrarea lui fiind încredinţată principilor odrişilor care, în general, deţineau sau trebuiau să deţină de atunci suzeranitatea asupra populaţiilor tracice la sud de Haemus, sub scutul supremaţiei romane. Sub protecţia lor au fost aşezate, de asemenea, oraşele greceşti de pe coasta Mării Negre, iar celelalte ţinuturi cucerite au fost distribuite diferiţilor principi vasali care se preocupau aşadar mai întîi de apărarea graniţei imperiului; Roma nu dispunea de legiuni propriu-zise pentru aceste meleaguri îndepărtate. Prin aceste măsuri Macedonia a devenit o provincie interioară care nu mai avea nevoie de administraţie militară. Se atinsese ţelul avut în vedere cu ocazia planurilor pentru războaiele dacice.
Ce-i drept, acest ţel era doar provizoriu. Dar, înainte ca Augustus să fi preluat controlul definitiv asupra graniţei de nord, el s-a dedicat reorganizării ţinuturilor deja înglobate imperiului: reglementarea situaţiei în Hispania, Galia, Asia, Siria a necesitat mai bine de un deceniu. În continuare vom relata cum a început această operă cuprinzătoare după luarea măsurilor necesare în provinciile menţionate.
După cum s-a spus, Italia, care domina asupra a trei continente, încă nu era nicidecum stăpînul necondiţionat în propria casă. Alpii care o apărau dinspre nord erau împînziţi pe întreaga lor întindere, de la o mare la alta, cu populaţii puţin numeroase, slab civilizate, de naţionalitate ilirică, retică, celtică, ale căror teritorii se aflau în parte în imediata vecinătate a marilor oraşe ale Transpadaniei: de exemplu, cel al trumpilinilor (Val Trompia) nu departe de oraşul Brixia, cel al camunienilor (Val Camonica, mai sus de Lago d’Iseo) în apropierea oraşului Bergomum, cel al salasilor (Val d’Aosta) lîngă Eporedia (Ivrea). Acestea nu respectau în nici un caz buna vecinătate. Înfrînte destul de frecvent şi proclamate pe Capitoliu drept învinse, aceste triburi, în ciuda tuturor laurilor nobililor triumfători, îi prădau necontenit pe ţăranii şi negustorii Italiei septentrionale. Această stare nu putea fi combătută în mod serios cîtă vreme guvernul nu se decidea să traverseze înălţimile Alpilor şi să-şi supună şi versanţii nordici; căci este evident că mulţi dintre tîlhari treceau necontenit dincoace de munţi pentru a jefui bogata ţară vecină. Şi în direcţia Galiei trebuiau luate măsuri similare; populaţiile din valea superioară a Ronului (Wallis şi Waadt) au fost într-adevăr supuse de către Caesar, dar se numără în rîndul celor care au creat dificultăţi generalilor fiului său. Pe de altă parte, paşnicele districte de graniţă ale Galiei se plîngeau de veşnicele incursiuni ale reţilor. Numeroasele expediţii pe care Augustus le-a organizat din cauza acestor neajunsuri nu suportă şi nu necesită o prezentare istorică; deşi nu sînt şi nici nu merită să fie consemnate în fastele triumfale, ele au adus totuşi Italiei pentru prima dată pacificarea nordului. Ar merita menţionate supunerea camunienilor pomeniţi mai sus în anul 738 (16), prin guvernatorul Illyricumului, şi cea a unor populaţii ligurice în regiunea de la Nizza, în anul 740 (14), întrucît dovedesc că aceste triburi nesupuse apasă încă la jumătatea epocii lui Augustus, asupra Italiei. Dacă, mai tîrziu, împăratul declara, în raportul său general despre administrarea imperiului sub domnia sa, că el n-ar fi folosit pe nedrept forţa împotriva nici uneia dintre aceste mici populaţii, trebuie să înţelegem justificarea în sensul că, fiind ameninţate cu cedări de teritorii şi mutări, ele au ripostat în consecinţă; doar mica ligă cautonală condusă de regele Gottius de la Segusio (Susa) s-a supus noii rînduieli fără a opune rezistenţă.
Teatrul acestor lupte îl constituiau versanţii sudici şi văile Alpilor. În anul 739 (15) a urmat statornicirea pe versanţii nordici ai munţilor şi în ţinutul submontan învecinat. Cei doi fii vitregi ai lui Augustus, aparţinînd casei imperiale, Tiberius, împăratul de mai tîrziu, şi fratele său Drusus au fost introduşi astfel în cariera de generali ce le era hărăzită; se urmărea obţinerea unor lauri foarte siguri şi rentabili. Din Italia, Drusus a pătruns de-a lungul văii Adigei în munţii retici şi a repurtat o primă victorie; înaintarea a fost continuată cu ajutorul fratelui, pe atunci guvernatorul Galiei, dinspre ţinutul helvetic; pe Lacul Boden, trierele romane au învins bărcile vindelicilor; de ziua împăratului, 1 august 739 (15), s-a dat ultima bătălie în preajma izvoarelor Dunării, prin care Raetia şi ţara vindelicilor – altfel spus, Tirolul, Elveţia orientală şi Bavaria, au devenit de acum încolo părţi componente ale Imperiului Roman. Împăratul Augustus însuşi a mers în Galia pentru a supraveghea războiul şi instituirea noii provincii. Acolo unde Alpii se sfîrşesc la Golful Genova, pe înălţimea ce domină Monaco, Italia recunoscătoare îi ridică împăratului Augustus un monument ce scrutează depărtările Mării Tireniene, şi astăzi vizibil încă, drept mulţumire că în timpul guvernării sale popoarele Alpilor, de la marea superioară pînă la cea inferioară – inscripţia enumeră 46 –, au fost aduse toate sub stăpînirea Romei. Acesta nu era altceva decît simplul adevăr, iar acest război, nimic altceva decît ceea ce trebuie să fie războiul: protectorul şi garantul păcii.
Organizarea noului teritoriu era poate mai dificilă decît opera propriu-zisă; şi aceasta îndeosebi din cauză că relaţiile politice interne au intervenit aici deosebit de stînjenitor. Întrucît, conform naturii lucrurilor, punctul militar de greutate nu putea fi plasat în Italia, guvernul trebuia să vegheze ca marile comandamente militare să fie ţinute cît mai departe de imediata vecinătate a Italiei; mai mult, la ocuparea Raetiei însăşi a contribuit strădania îndepărtării definitive a comandamentului de care Italia septentrională nu se putuse lipsi pînă atunci; ceea ce s-a şi întîmplat. Ne-am fi putut aştepta ca pentru indispensabilele concentrări militare din nou-cîştigatul teritoriu să fi fost creat un mare centru pe versanţii nordici ai Alpilor; dar s-a întîmplat tocmai contrariul. Între Italia, pe de o parte, şi marile comandamente de pe Rin şi Dunăre, pe de altă parte, s-a creat un lanţ de guvernări mai mici care erau ocupate nu numai de către împărat, ci şi de bărbaţi care nu aparţineau senatului. Italia era despărţită de provincia sud-galică de cele trei mici districte militare ale Alpilor Maritimi (departamentul Alpilor Maritimi şi provincia Cuneo), Cotieni, cu capitala Segusio (Susa), şi probabil Graieni (Savoya orientală), dintre care cel mai important era al doilea, administrat o vreme, în formele clientelei, de sus-numitul principe cantonal Cottius şi descendenţii săi. Toate posedau însă o anumită putere militară, menirea lor majoră fiind menţinerea securităţii publice în teritoriul respectiv şi îndeosebi pe importantele şosele imperiale care le străbăteau. Dimpotrivă, valea superioară a Ronului, aşadar Wallis şi nou-cucerita Raetia au fost supuse unui comandament, superior nu atît prin rang, cît prin putere; era imperios necesar ca aici să fie staţionat un corp relativ însemnat. Însă, pentru a-l putea reduce cît mai mult, Raetia a fost depopulată în mare măsură prin îndepărtarea locuitorilor săi. Cercul era închis de provincia Noricum, organizată într-un mod similar, cuprinzînd cea mai mare parte a actualei Austrii germane. Acest întins şi fertil ţinut s-a supus dominaţiei romane fără a opune o rezistenţă notabilă, probabil în forma unui principat dependent, apărut aici pentru prima dată, regele fiind înlocuit însă curînd de procuratorul imperial, de care, oricum, nu se deosebea prea mult. Ce-i drept, dintre legiunile de pe Rin şi Dunăre, unele şi-au primit taberele permanente în imediata vecinătate, pe de o parte, la Vindonissa, pe graniţa retică, iar pe de altă parte la Poetovio, pe cea norică, evident, cu scopul de a supraveghea provincia vecină; dar în acest spaţiu intermediar nu existau nici armata de primă mînă, alcătuită din legiuni comandate de generali senatoriali, nici guvernatori senatoriali. În această instituţie, neîncrederea în colegiul care guverna statul alături de împărat îşi găseşte o expresie deosebit de drastică.
În afară de pacificarea Italiei, scopul principal al acestei organizări era asigurarea comunicaţiilor cu nordul, ele avînd aceeaşi importanţă atît pentru relaţiile comerciale, cît şi pentru organizarea militară. Augustus a abordat această sarcină cu o energie deosebită şi pe merit numele său s-a perpetuat în denumirile oraşelor Aosta şi Augsburg, poate şi în cea a Alpilor Iulieni. Vechea şosea de coastă, pe care Augustus în parte a restaurat-o, în parte a construit-o, de pe ţărmul Liguriei, prin Galia şi Hispania, pînă la Oceanul Atlantic, a putut servi doar unor scopuri comerciale. Şoseaua peste Alpii Cotieni, deschisă deja de către Pompeius (III, p. 22), a fost îmbunătăţită tot sub Augustus, de către numitul principe de Susa, şi îi poartă numele; la fel şi o şosea comercială ce lega Italia prin Torino şi Susa de metropola negustorească a Galiei meridionale, Arelate. Dar linia militară propriu-zisă, ce asigura legătura directă între Italia şi taberele de pe Rin, conducea, prin valea Dorei Baltea din Italia, atît spre capitala Galiei, Lyon, cît şi spre Rin. Dacă republica se mărginise să-şi supună intrarea acelei văi prin fondarea Eporediei (Ivrea), Augustus o ocupă în întregime în sensul că locuitorii ei – salasii, în continuare turbulenţi şi pe care îi combătuse deja în cursul războiului dalmatin – au fost nu numai supuşi, ci şi exterminaţi: aproximativ 36.000, printre ei 8.000 de bărbaţi capabili să poarte arme, au fost vînduţi la licitaţie în piaţa din Eporedia, cumpărătorii fiind obligaţi ca în termen de 20 de ani să nu acorde nici unuia libertatea. Tabăra militară de unde generalul său Varro Murena îi învinsese decisiv în anul 729 (25) a devenit fortăreaţa care, ocupată cu 3.000 de colonişti din garda imperială, urma să asigure comunicaţiile, iar oraşul ajunse Augusta Praetoria, actuala Aosta, ale cărei ziduri şi porţi ridicate atunci ne vorbesc şi astăzi despre măreţia trecutului. Mai tîrziu, ea a dominat două şosele alpine; atît cea care conducea peste Alpii Graieni sau Micul St. Bernard de-a lungul cursului superior al Isèrei şi Ronului la Lyon, cît şi cea care ducea peste Alpii Poenini, Marele St. Bernard, spre valea Ronului şi Lacul Genevei şi de aici în văile rîurilor Aare şi Rin. Dar oraşul a fost construit pentru prima dintre aceste şosele, întrucît la origine el posedase numai porţile orientate spre est şi vest; nici nu putea fi altfel, întrucît fortăreaţa a fost ctitorită cu un deceniu înainte de ocuparea Raetiei, deoarece în acei ani nu exista nici organizarea de mai tîrziu a taberelor de pe Rin şi de primă importanţă era, necondiţionat, legătura între capitalele Italiei şi Galiei. În direcţia Dunării s-a amintit deja de fondarea Emonei în ţinutul panonic, pe Sava superioară, lîngă vechea şosea comercială de la Aquileia peste Alpii Iulieni; această şosea era concomitent artera principală a legăturii militare dintre Italia şi ţinutul dunărean. În sfîrşit, de cucerirea Raetiei se leagă inaugurarea şoselei care ducea de la ultimul oraş italic, Tridentum (Trient), de-a lungul văii Adigei spre Augusta, actualul Augsburg, fondată de curînd în ţara vindelicilor, şi în continuare spre Dunărea superioară. Mai tîrziu, cînd fiul generalului care a dobîndit acest ţinut a ajuns la conducere, şoseaua a primit numele de „claudiană”. Ea realiza legătura militară indispensabilă între Raetia şi Italia; însă, din cauza importanţei relativ scăzute a armatei retice şi, poate, din cauza comunicaţiilor mai dificile, ea n-a deţinut niciodată ponderea celei de la Aosta.
Trecătorile şi versanţii nordici ai Alpilor se găseau aşadar în posesia sigură a romanilor. Dincolo de Alpi, la est de Rin se întindea ţara germanică, la sud de Dunăre – cea a panonienilor şi moesilor. Romanii au trecut şi aici la ofensivă la puţin timp după ocuparea Raetiei şi concomitent în ambele sensuri. Să examinăm mai întîi evenimentele de la Dunăre.
Ţinutul dunărean, administrat pînă în anul 727 (27), după toate aparenţele, împreună cu Italia septentrională, devenise atunci, cu ocazia reorganizării imperiului, un district administrativ autohton, Illyricum, sub un guvernator propriu. El era alcătuit din Dalmaţia, cu hinterlandul său pînă la Drina, în timp ce litoralul aflat mai la sud aparţinea de mult provinciei Macedonia, şi din posesiunile romane din ţara panonienilor, pe Sava. Teritoriul dintre Haemus şi Dunăre pînă la Marea Neagră, care, cu puţin timp în urmă, fusese adus de către Crassus în dependenţa imperiului, precum şi Noricum şi Raetia se aflau în relaţii de clientelă faţă de Roma, aşadar, deşi nu aparţineau acestui district, depindeau totuşi mai întîi de guvernatorul Illyricumului. Şi Tracia la sud de Haemus, nicidecum liniştită, intra, din punct de vedere militar, în aceeaşi sferă. Prin menţinerea pînă în epoci tîrzii a influenţei acestei organizări iniţiale, întregul ţinut dunărean din Raetia pînă în Moesia a fost conceput ca un district vamal sub denumirea de Illyricum, în sens mai larg. Legiunile staţionau doar în Illiyricumul propriu-zis, în celelalte districte probabil că nu se găseau nici un fel de trupe imperiale – în orice caz, doar detaşamente mai mici; comanda supremă o deţinea proconsulul senatorial al noii provincii, în timp ce soldaţii şi ofiţerii erau, bineînţeles, imperiali. Caracterul serios al ofensivei începute după cucerirea Raetiei este dovedit de faptul că Agrippa, asociatul la împărăţie, a preluat mai întîi comanda în ţinutul dunărean, proconsulul Illiyricumului trebuind să i se subordoneze de drept şi că, atunci cînd moartea neaşteptată a lui Agrippa, în primăvara anului 742 (12), a dus la eşuarea acestei combinaţii, Illyricumul a trecut în anul următor sub administraţie imperială, generalii imperiali obţinînd astfel aici comanda supremă. În acest loc s-au format curînd trei centre militare care vor duce şi la împărţirea administrativă tripartită a ţinutului dunărean. Micile principate din teritoriul cucerit de Crassus au fost înlocuite de provincia Moesia, al cărei guvernator, în actualele Serbia şi Bulgaria, s-a ocupat de apărarea graniţelor împotriva dacilor şi bastarnilor. În provincia Illyricum de pînă atunci, o parte a legiunilor a fost aşezată pe Kerke şi Cettina, pentru a-i ţine în frîu pe dalmaţii care continuau să se agite. Puterea principală staţiona în Panonia, pe Sava, graniţa de atunci a imperiului. Din punct de vedere cronologic, nu putem fixa cu exactitate această dislocare a legiunilor şi organizarea provinciilor; probabil că serioasele războaie purtate concomitent împotriva panonienilor şi tracilor, despre care vom relata mai jos, au dus mai întîi la instituirea guvernării Moesiei, iar legiunile dalmatice şi cele de pe Sava au primit mai tîrziu comandanţi supremi proprii.
Aşa cum expediţiile împotriva panonienilor şi germanilor sînt, într-un fel, repetarea expediţiei retice la o scară mai largă, la fel ele erau conduse de aceiaşi comandanţi cu titlul de legaţi imperiali: cei doi prinţi ai casei imperiale, Tiberius, care a preluat comanda în Illyricum în locul lui Agrippa, şi Drusus, care a mers pe Rin, amîndoi nemaifiind acum tineri neîncercaţi, ci bărbaţi în floarea vîrstei, capabili să facă faţă unor munci grele.
Meleagurile dunărene nu duceau lipsă de pretexte convenabile pentru reluarea războiului. Tîlhari din Panonia şi chiar din paşnicul Noricum au jefuit în anul 738 (16) ţinutul pînă în Istria. Doi ani mai tîrziu, provincialii ilirici au ridicat armele împotriva stăpînilor lor şi cu toate că, atunci cînd Agrippa a preluat comanda, în toamna anului 741 (13), au revenit la ascultare fără a opune rezistenţă, se spune totuşi că tulburările ar fi reînceput îndată după moartea sa. Nu putem aprecia în ce măsură aceste mărturii romane corespund adevărului; motivul şi scopul propriu-zis ale acestui război erau neîndoielnic avansarea graniţei romane, impusă de situaţia politică generală. Despre cele trei campanii ale lui Tiberius în Panonia (742-744; 12-10) există informaţii foarte lacunare. Drept urmare a acestora, guvernul a anunţat stabilirea graniţei provinciei Illyricum pe Dunăre. Este neîndoielnic corect că aceasta din urmă a fost privită de atunci, pe întregul ei curs, drept graniţa teritoriului roman, dar în nici un caz nu s-a trecut atunci la o supunere propriu-zisă sau chiar la ocuparea integrală a acestui vast ţinut. Tiberius a întîlnit principala rezistenţă la populaţiile declarate deja romane, îndeosebi la dalmaţi; dintre populaţiile supuse atunci pentru prima dată, cea mai însemnată este cea a breucilor panonieni de pe Sava inferioară. Nu este probabil ca armatele romane să fi depăşit cel puţin Drava în cursul acestor campanii, în nici un caz nu şi-au amplasat taberele permanente pe Dunăre. Ce-i drept, ţinutul dintre Sava şi Drava a fost ocupat şi cartierul general al armatei ilirice nordice a fost transferat de la Siscia pe Sava, la Poetovio (Pettau), pe cursul mijlociu al Dravei, în timp ce garnizoanele romane din ţinutul noric, ocupat de curînd, se întindeau pînă la Dunăre la Carnuntum (Petronell, lîngă Viena), pe atunci cel mai estic oraş noric. Întinsul şi marele ţinut dintre Drava şi Dunăre, actuala Ungarie vestică, probabil că nici n-a fost ocupat atunci din punct de vedere militar. Aceste pregătiri corespundeau planului general al ofensivei începute; se căuta legătura cu armata galică, şi pentru noua graniţă a imperiului în nord-est punctul de sprijin firesc nu era Ofen, ci Viena.
Expediţia pe care Lucius Piso, poate primul guvernator propriu pe care l-a avut Moesia, a întreprins-o în aceeaşi perioadă împotriva tracilor constituie într-un fel suplimentarea expediţiei panonice a lui Tiberius. Cele două mari naţiuni învecinate, ilirii şi tracii, despre care vom prezenta o relatare amănunţită într-un capitol următor, trebuiau să fie supuse din aceleaşi considerente. Populaţiile Traciei interioare se dovedeau a fi şi mai îndărătnice decît ilirii şi nu dădeau ascultare regilor pe care îi întronase Roma; în anul 738 (16), o armată romană a trebuit să intervină aici pentru a-l sprijini pe principe împotriva besilor. Dacă am avea descrieri exacte despre bătăliile desfăşurate în anii 741-743 (13-11) în cele două regiuni, acţiunile simultane ale tracilor şi ilirilor ar apărea, probabil, comune. Este cert că masa triburilor tracice de la sud de Haemus şi probabil şi cele din Moesia au participat la acest război naţional şi că opoziţia tracilor a fost la fel de dîrză ca aceea a ilirilor. Pentru ei, el era totodată un război religios; nu se uitase că sanctuarul lui Dionysos a fost luat besilor şi încredinţat principilor odrişi situaţi de partea romană; în fruntea insurecţiei se găsea un preot al acestui Dionysos şi ea s-a îndreptat mai întîi tocmai împotriva acestor principi. Unul dintre ei a fost prins şi ucis, celălalt a fost alungat; insurgenţii, în parte înarmaţi şi disciplinaţi după modelul roman, l-au învins pe Piso în prima întîlnire şi au pătruns pînă în Macedonia şi Chersonesul Tracic; se părea că era ameninţată şi Asia. Însă disciplina romană s-a impus pînă la urmă şi în faţa acestor adversari viteji; în decursul mai multor campanii Piso a înfrînt rezistenţa, iar comanda Moesiei, instituită pe „malul tracic”, fie deja cu această ocazie, fie curînd după aceea, a destrămat coeziunea populaţiilor daco-tracice, despărţind triburile de pe malul stîng al Dunării de cele înrudite de la sud de Haemus; în ţinutul Dunării de Jos stăpînirea romană se consolidase astfel în mod temeinic.
Schimbarea situaţiei existente era impusă nu atît de către panonieni şi traci, cît de către germani. Din timpul lui Caesar, graniţa statului roman era formată de Rin, de la Lacul Konstantz pînă la vărsare (III, p. 167). Rinul nu era o linie de demarcaţie etnică, întrucît, din timpuri străvechi, în nord-estul Galiei celţii se amestecaseră cu germanii, treverii şi nervienii, dorind ei înşişi să fie consideraţi germani (III, p. 159), iar pe Rinul mijlociu însuşi Caesar aşezase resturile cetelor lui Ariovist, tribocii (în Alsacia), nemeţii (lîngă Speyer), vangionii (lîngă Worms). Bineînţeles, aceşti germani de pe malul stîng ai Rinului păstrau faţă de stăpînirea romană o fidelitate mai mare decît cantoanele celtice, şi nu ei au fost cei care au deschis porţile Galiei conaţionalilor de pe malul drept. Dar aceştia din urmă, obişnuiţi cu incursiunile de jaf de dincoace de fluviu şi neuitînd nici de tentativele de colonizare aproape reuşite, au venit şi nechemaţi. Unica populaţie germanică de dincolo de Rin, care se separase deja în timpul lui Caesar de rudele ei şi trecuse sub protecţie romană, ubii, fuseseră nevoiţi să se retragă din cauza urii concetăţenilor lor îndîrjiţi şi să caute pe malul roman siguranţă şi locuinţe noi (716, 38). Sub presiunea războiului sicilian apropiat, Agrippa, deşi aflat în persoană în Galia, nu-i putuse ajuta atunci în alt mod şi traversase Rinul numai pentru a efectua strămutarea. Din această aşezare s-a născut mai tîrziu Colonia noastră. Romanii care se ocupau cu negoţul pe malul drept au fost păgubiţi deseori de către germani, astfel încît în anul 729 (25) a trebuit să se desfăşoare o incursiune dincolo de Rin, iar în anul 734 (20) Agrippa a fost nevoit să respingă din Galia cetele germanice venite peste Rin; dar în anul 738 (16) malul de dincolo a fost cuprins de o frămîntare generală, prevestind o invazie de proporţii. Sugambrii de pe Ruhr şi vecinii lor au luat iniţiativa: la nord, în Valea Lippei, usipeţii, la sud tencterii; ei i-au capturat pe negustorii romani aflaţi în acele locuri şi i-au răstignit, pe urmă au traversat Rinul, jefuind cantoanele galice în lung şi în lat; iar cînd guvernatorul Germaniei l-a trimis pe legatul Marcus Lollius cu legiunea a V-a împotriva lor, ei au învins mai întîi cavaleria, după care au pus legiunea pe fugă, capturîndu-i chiar şi vulturul. După aceste izbînzi ei s-au întors nestingheriţi în patrie. Deşi în sine fără prea mare importanţă, acest insucces al armatelor romane dădea totuşi de gîndit din cauza mişcării germanice şi a dificilei stări de spirit din Galia; însuşi Augustus s-a deplasat în provincia atacată, iar această acţiune poate fi considerată prima cauză a marii ofensive care, debutînd cu războiul retic (739, 15), a dus în continuare la campaniile lui Tiberius în Illyricum şi ale lui Drusus în Germania.
Nero Claudius Drusus, născut în anul 716 (39) de Livia în casa noului ei soţ, Augustus de mai tîrziu, iubit şi crescut de acesta din urmă ca un fiu – ca pe fiul său, spunea –, un ideal al frumuseţii virile şi plăcut prin conduita sa, un soldat viteaz şi un general destoinic, pe deasupra un partizan declarat al vechii ordini republicane şi în toate privinţele unul dintre prinţii cei mai populari ai casei imperiale, a preluat administrarea Galiei şi comanda supremă împotriva germanilor; după întoarcerea lui Augustus în Italia (741, 13), supunerea lor era plănuită în mod serios. Nu putem cunoaşte în mod clar nici puterea armatei staţionate atunci pe Rin, nici starea de spirit din rîndul germanilor; un singur fapt este evident, şi anume că cei din urmă nu erau capabili să riposteze nici unui atac concentrat în mod corespunzător. Ţinutul de pe Neckar, stăpînit cîndva de helveţi (II, p. 115), după aceea timp îndelungat teritoriu de graniţă disputat cu germanii, era pustiu şi dominat în parte prin intermediul vindelicilor, de curînd supuşi în parte de germanii partizani ai romanilor de lîngă Strassburg, Speyer şi Worms. Mai la nord, pe cursul superior al rîului Main, locuiau marcomanii, poate cel mai puternic dintre triburile suebice, dar din timpuri îndepărtate învrăjbiţi cu germanii de pe Rinul mijlociu. La nord de Main urmau mai întîi chattii în Taunus, în aval, pe Rin, sus-numiţii tencteri, sugambri şi usipeţi; în spatele lor se găseau puternicii cherusci de pe Weser, precum şi o serie de populaţii de importanţă secundară. Aşa cum atacul împotriva Galiei romane fusese executat de triburile de pe Rinul mijlociu, în frunte cu sugambrii, la fel expediţia de răzbunare a lui Drusus s-a orientat în principal împotriva lor; ei s-au aliat împotriva lui Drusus pentru apărarea comună şi pentru alcătuirea unei armate naţionale formate din contingentele tuturor acestor cantoane. Dar triburile frisone de pe coasta Mării Nordului nu s-au aliat, stăruind în propria lor izolare.
Germanii au fost cei care au preluat ofensiva. Sugambrii şi aliaţii lor i-au capturat din nou pe toţi romanii aflaţi pe malul lor şi au răstignit din rîndul acestora vreo 20 de centurioni. Triburile aliate au hotărît să invadeze din nou Galia, împărţind prada dinainte: sugambrii urmau să primească oamenii, cheruscii – caii, triburile suebice – aurul şi argintul. Astfel, la începutul anului 742 (12) au încercat iarăşi să traverseze Rinul, bazîndu-se şi pe sprijinul germanilor de pe malul stîng şi sperînd chiar într-o insurecţie a cantoanelor galice care se agitau tocmai atunci din cauza neobişnuitei întreprinderi a censului. Dar tînărul general roman a luat măsurile potrivite: a sufocat mişcarea din teritoriul roman încă înainte de a lua amploare, i-a respins pe invadatori dincolo de vadul fluviului, după care a trecut şi el Rinul pentru a incendia ţinutul usipeţilor şi sugambrilor. Era o măsură provizorie; planul de război propriu-zis, conceput la o scară mai largă, prevedea cucerirea coastei Mării Nordului şi a gurilor rîurilor Ems şi Elba. După toate probabilităţile, numerosul şi viteazul trib al batavilor din Delta Rinului a fost înglobat atunci, pe calea înţelegerii, în Imperiul Roman; cu ajutorul lor s-a realizat o legătură pe apă de la Rin la Lacul Zuider şi de aici la Marea Nordului, care deschidea flotei renane o cale sigură şi mai scurtă spre vărsarea rîurilor Ems şi Elba. Frisonii de pe coasta de nord au urmat exemplul batavilor, supunîndu-se şi ei stăpînirii străine. Aici romanii şi-au netezit calea mai degrabă prin politica chibzuită decît prin supremaţia militară: aceste populaţii rămăseseră aproape în întregime scutite de impozite şi modalitatea de includere în serviciul de război nu le înspăimînta, ci le atrăgea. De aici expediţia şi-a urmat cursul de-a lungul ţărmului Mării Nordului; în larg a fost luată cu asalt insula Burchanis (poate Borkum, în faţa Frisiei Orientale), iar pe Ems flota romană a învins flota de vase a bructerilor; Drusus a ajuns pînă la cauci, la vărsarea rîului Weser. Bineînţeles, la întoarcere flota s-a rătăcit în zona periculoaselor şi necunoscutelor bancuri de nisip şi, dacă frisonii n-ar fi asigurat armatei naufragiate o escortă credincioasă, ea ar fi ajuns într-o situaţie foarte critică. Totuşi, în urma acestei prime expediţii coasta devenise romană de la estuarul Rinului pînă la vărsarea rîului Weser.
Aşadar, după ocuparea litoralului, în anul următor (743, 11) a început supunerea ţinutului continental. Ea a fost substanţial uşurată de vrajba existentă în rîndul germanilor de pe cursul mijlociu al Rinului. Chattii nu au trimis contingentul promis pentru atacul încercat în anul precedent împotriva Galiei; cu o mînie de înţeles, dar cît se poate de nepolitică, sugambrii au atacat ţara chattiilor cu toată forţa; astfel, romanii au ocupat fără dificultate propriul lor teritoriu, ca şi pe cel al vecinilor lor de pe Rin. Chattii s-au supus apoi fără rezistenţă inamicilor inamicilor lor; cu toate acestea, au fost siliţi să evacueze malul Rinului şi să ocupe în schimb teritoriul pe care sugambrii îl deţinuseră pînă atunci. La fel au fost înfrînţi mai spre interior puternicii cherusci de pe cursul mijlociu al rîului Weser. După ce în anul precedent fuseseră atacaţi dinspre litoral, caucii situaţi pe cursul inferior al Weserului au fost atacaţi acum dinspre interior, fiind astfel ocupat întregul ţinut dintre Rin şi Weser, cel puţin în locurile de importanţă strategică. Ce-i drept, ca şi în anul precedent, reîntoarcerea s-ar fi încheiat aproape printr-un dezastru; la Arbalo (poziţie necunoscută), într-o strîmtoare, romanii s-au trezit încercuiţi de germani, care le-au tăiat comunicaţiile; însă disciplina de fier a legionarilor, ca şi semeaţa încredere în victorie a germanilor au transformat ameninţătoarea înfrîngere într-o strălucită victorie. În anul următor s-au răsculat chattii (744, 10), îndîrjiţi din cauza pierderii vechii şi frumoasei lor patrii; dar acum rămăseseră şi ei izolaţi, aşa încît, după o rezistenţă dîrză şi pierderi simţitoare, au fost înfrînţi de romani (745, 9). Marcomanii de pe cursul superior al rîului Main, după ţinutul chattiilor primii ameninţaţi de atacul roman, l-au evitat şi s-au retras în ţara boiilor, Boemia actuală, fără a interveni de aici, unde se aflau departe de sfera nemijlocită a puterii romane, în luptele de pe Rin. Războiul luase sfîrşit pe întregul cuprins dintre Rin şi Weser. În anul 745 (9) Drusus a putut pătrunde în cantonul cheruscilor, pe malul drept al rîului Weser, înaintînd de aici pînă pe Elba, pe care n-o traversă, fiind probabil îndemnat să rămînă pe malul de dincoace. S-au dat multe bătălii crîncene, dar nicăieri nu s-a opus o rezistenţă încununată de succes. Dar la întoarcere, probabil de-a lungul rîului Saale şi de aici spre Weser, romanii au suferit o lovitură grea, nu din partea inamicului, ci printr-un accident imprevizibil. Generalul a căzut de pe cal, fracturîndu-şi coapsa; după o suferinţă de treizeci de zile, el a murit în ţinutul îndepărtat dintre Saale şi Weser, unde nici o armată romană nu păşise înaintea lui, în braţele fratelui care venise în grabă de la Roma. A murit în al treizecilea an al vieţii, în deplinătatea puterii şi succeselor sale, deplîns profund şi îndelungat de ai săi şi de întregul popor, trebuind, poate, să fie considerat fericit, întrucît zeii l-au lăsat să moară tînăr şi să scape astfel de deziluziile şi amărăciunile care-i lovesc cel mai dureros pe cei mari; astfel, strălucitoarea sa figură de erou continuă să dăinuie şi astăzi în amintirea lumii.
Cum era şi firesc, moartea destoinicului general nu a schimbat cu nimic bunul mers al evenimentelor. Fratele său Tiberius venise destul de repede nu numai pentru a-i închide ochii, dar şi pentru a salva armata, cu mîna-i fermă, şi a continua cucerirea Germaniei. El a fost comandantul în următorii doi ani (746, 747; 8, 7); în timpul acesta nu s-a ajuns la bătălii mai mari, dar între Rin şi Elba trupele romane s-au arătat pretutindeni, iar cînd Tiberius a dispus ca toate cantoanele să recunoască stăpînirea romană în mod formal, declarînd totodată că poate primi recunoaşterea doar simultan din partea tuturor cantoanelor, ele s-au supus fără excepţie, ultimii fiind sugambrii – pentru care, fireşte, nu putea exista o pace reală. Cît de mult se realizase din punct de vedere militar este dovedit de expediţia lui Lucius Domitius Ahenobarbus, organizată puţin mai tîrziu. Fiind guvernator al Illyricumului şi plecînd probabil din ţara vindelicilor, el a putut repartiza unei cete rătăcitoare de hermunduri locuri de habitat chiar în ţara marcomanilor, ajungînd cu ocazia acestei expediţii pînă dincolo de Elba, fără a întîmpina vreo rezistenţă. Marcomanii erau întru totul izolaţi în Boemia, iar restul Germaniei dintre Rin şi Elba era provincie romană, chiar dacă nu pe deplin pacificată.
Organizarea militaro-politică a Germaniei, statornicită atunci, poate fi cunoscută doar într-un mod incomplet, întrucît, pe de o parte, ne lipsesc datele exacte despre măsurile luate pentru protecţia graniţei orientale a Galiei în perioada anterioară, iar pe de altă parte, realizările celor doi fraţi au fost distruse, în majoritatea lor, de evoluţia ulterioară a lucrurilor. În nici un caz nu a avut loc o transferare a graniţei romane de pe Rin; acesta era probabil ţelul, dar el încă nu fusese atins. Ca şi Dunărea în Illyricumul de atunci, Elba era, ce-i drept, graniţa politică a imperiului, însă Rinul era linia apărării graniţei, iar comunicaţiile din spatele frontului mergeau de la castrele de pe Rin spre marile oraşe şi porturi ale Galiei. În timpul acestor campanii, marele cartier general este aşa-numita „Vechea tabără” de mai tîrziu, Castra vetera (Birten, lîngă Xanten), prima înălţime dominantă în aval de Bonn de pe malul stîng al Rinului, din punct de vedere militar corespunzînd aproximativ actualului oraş Wesel de pe malul drept. Acest loc, probabil ocupat de la începutul dominaţiei romane pe Rin, a fost constituit de către Augustus ca bastion al Germaniei; şi dacă fortăreaţa a fost în toate timpurile punctul de sprijin pentru defensiva romană de pe malul stîng al Rinului, ea era în aceeaşi măsură bine aleasă pentru invadarea malului drept, fiind situată în faţa Lippei, navigabilă pe o mare distanţă şi fiind legată de malul drept printr-un pod solid. Opusul acestei „vechi tabere” de la vărsarea Lippei era format probabil de Mogontiacum, actualul Mainz, de la vărsarea rîului Main, după toate probabilităţile o creaţie a lui Drusus; amintitele cedări de teritorii impuse chattiilor, ca şi fondările din Taunus, asupra cărora vom mai reveni, dovedesc cel puţin că Drusus a recunoscut importanţa militară a liniei Mainului şi, în consecinţă, a cheilor ei de pe malul stîng al Rinului. Dacă tabăra legiunii de pe Aare a fost instituită, după toate probabilităţile, pentru a-i ţine sub ascultare pe reţi şi vindelici (p. 10), fondarea ei aparţine probabil deja acestei epoci; dar ea a fost legată numai în mod exterior de realizările militare galo-germanice. Cu greu tabăra legiunii de la Strassburg poate fi datată în această perioadă. Baza poziţiei armatelor romane era formată de linia de la Mainz pînă la Wesel. Este cert că, exceptînd provincia narbonensă care nu mai era imperială, Drusus şi Tiberius deţineau atît guvernarea întregii Galii, cît şi comanda tuturor legiunilor renane; cu excepţia acestor prinţi, administraţia civilă a Galiei trebuie să fi fost separată atunci de comanda trupelor romane, dar este puţin probabil ca aceasta din urmă să fi fost divizată deja în două comandamente coordonate.
Efectivul acestei armate, probabil mai mică, a Rinului de sub comanda lui Drusus nu poate să fi fost mai mare decît cel al armatei care, 20 de ani mai tîrziu, va staţiona în Germania, de cinci pînă la şase legiuni, aproximativ 50.000-60.000 de soldaţi.
Aceste reglementări militare de pe malul stîng al Rinului se corelează cu cele impuse pe malul drept. Pentru început, romanii l-au luat în stăpînire. Această măsură i-a afectat mai ales pe sugambri; dar aici trebuie avută în vedere şi răzbunarea vulturului capturat şi a centurionilor răstigniţi. În contradicţie cu dreptul popoarelor, solii trimişi pentru declararea supunerii, cei mai nobili ai naţiunii, au fost trataţi ca prizonieri de război, sfîrşind într-un mod ruşinos în fortăreţele italice. Din masa poporului, 40.000 de indivizi au fost îndepărtaţi din patria lor, fiind colonizaţi pe malul galic, unde mai tîrziu sînt întîlniţi, probabil, sub numele de cugerni. Numai un rest nesemnificativ, nepericulos al puternicului trib a putut rămîne în locurile de baştină. Cete suebice au fost transferate de asemenea în Galia, alte populaţii fiind împinse mai spre interior: de exemplu, marsii şi, desigur, chattii; pretutindeni pe Rinul mijlociu populaţia indigenă de pe malul drept a fost fie mutată, fie slăbită. De-a lungul acestui mal s-au instituit şi 50 de posturi întărite. De la Mogontiacum, ţinutul luat chattiilor, de la cantonul matiecilor pînă la actualul Wiesbaden, a fost inclus în liniile romane, iar înălţimea Taunusului a fost puternic întărită. Însă înainte de toate a fost cucerită linia Lippei dinspre Vetera; este cert că, dintre cele două şosele militare ocupate de fortăreţe la distanţe egale de o zi de marş, de pe ambele maluri ale rîului, una, cea de pe malul drept, este opera lui Drusus, ca şi fortăreaţa Aliso din ţinutul izvoarelor Lippei, probabil actualul sat Elsen, în apropiere de Paderborn. Ei i se adaugă amintitul canal de la gurile Rinului la Lacul Zuider şi un dig ridicat de Lucius Domitius Ahenobarbus într-o întinsă zonă mlăştinoasă între Ems şi Rinul inferior, aşa-numitele „poduri lungi”. De asemenea, prin întregul ţinut erau staţionate posturi romane izolate; astfel de posturi sînt amintite mai tîrziu la frisoni şi la cauci, aşa încît ar putea fi plauzibilă afirmaţia că garnizoanele romane se întindeau pînă la Weser şi Elba. În sfîrşit, în cursul iernii armata era cantonată pe Rin, dar vara, chiar dacă nu erau întreprinse expediţii propriu-zise, staţionau întotdeauna în ţara cucerită, de obicei la Aliso.
În teritoriul nou cucerit romanii nu s-au organizat însă doar din punct de vedere militar. Germanii, ca şi ceilalţi provinciali erau determinaţi să accepte jurisdicţia guvernatorilor romani, iar expediţiile de vară ale generalilor au devenit treptat obişnuite călătorii judiciare ale guvernatorilor. Acuzaţia şi apărarea celor învinuiţi se desfăşurau în limba latină; avocaţii romani şi-au început activitatea din plin atît dincoace, cît şi dincolo de Rin, dar în acest din urmă caz i-au îndîrjit profund pe barbarii neobişnuiţi cu asemenea procedee. Mai lipseau multe pentru desăvîrşirea instituţiilor provinciale; încă nu se trecuse la o contribuţie formală a censului şi la recrutări regulate pentru armata romană. Dar, aşa cum noua ligă cantonală a fost instituită în Galia tocmai acum în legătură cu introducerea simultană a venerării divine a monarhului, şi în noua Germanie s-au pus bazele unei asemenea instituţii. Cînd Drusus a consacrat la Lyon altarul lui Augustus pentru Galia, ubii, germanii aşezaţi ultimii pe malul stîng al Rinului, nu au fost primiţi în această asociaţie, aşa încît în localitatea lor principală – conform poziţiei sale, aceasta era pentru Germania ceea ce însemna Lyon pentru cele trei Galii – s-a înălţat un altar similar pentru cantoanele germanice, al cărui sacerdoţiu a fost administrat în anul 91 de tînărul principe cherusc Segimundus, fiul lui Segestes.
Desăvîrşirea succesului militar a fost frîntă sau întreruptă totuşi de politica familială imperială. Neînţelegerile dintre Tiberius şi tatăl său vitreg au dus, la începutul anului 748 (6), la depunerea comenzii din partea celui dintîi. Interesul dinastic nu permitea ca operaţii militare cuprinzătoare să fie încredinţate altor generali decît prinţilor familiei imperiale; iar după moartea lui Agrippa şi Drusus şi retragerea lui Tiberius ea nu mai dispunea de alţi generali capabili. Ce-i drept, cei zece ani în care provinciile Illyricum şi Germania au fost conduse de guvernatori cu puteri ordinare nu vor fi fost lipsiţi cu totul de operaţii militare, cum ne apar nouă. Tradiţia îndatorată curţii informează diferit despre campaniile conduse cu şi cele conduse fără prinţi; dar stagnarea este de netăgăduit şi ea însăşi a constituit un regres. Ahenobarbus, care, datorită înrudirii sale cu familia imperială – soţia sa era nepoata de soră a lui Augustus –, avea mînă mai liberă decît alţi magistraţi şi care, în timpul guvernării sale ilirice, traversase Elba fără a întîmpina vreo rezistenţă, nu va culege mai tîrziu lauri ca guvernator al Germaniei. Nu numai îndîrjirea, dar şi curajul germanilor erau într-o creştere continuă şi în anul 2 ţara se răscoală din nou, armele fiind ridicate de cherusci şi cauci. Între timp, moartea a intervenit în destinele familiei imperiale şi dispariţia tinerilor fii ai lui Augustus a dus la reconcilierea lui cu Tiberius. Imediat după pecetluirea acestei reconcilieri prin adoptarea şi proclamarea ei (4), Tiberius a reluat opera din punctul unde fusese întreruptă şi, în vara aceasta, ca şi în următoarele două veri (5-6), a condus armatele dincolo de Rin. Era o repetare şi o potenţare a campaniilor precedente. Cheruscii au fost readuşi la ascultare în prima campanie, caucii în cea de-a doua; s-au supus canenefaţii, învecinaţi cu batavii, prin vitejie cu nimic mai prejos decît aceştia din urmă, bructerii şi alte cantoane, ca şi puternicii longobarzi, amintiţi aici pentru prima dată şi vieţuind atunci între Weser şi Elba. Prima campanie a fost dusă pe Weser în interior; în cea de-a doua, legiunile romane au ajuns chiar pe malul opus al Elbei, faţă în faţă cu miliţiile germane. În anii 4 şi 5 se pare că, pentru prima dată, armata romană şi-a instalat taberele de iarnă pe pămînt germanic, la Aliso. Toate acestea s-au realizat fără lupte deosebite; prevăzătoarea purtare a războiului nu numai că frînsese orice rezistenţă, dar o făcea imposibilă. Acest general nu a căutat laurii sterili, ci succesul durabil. În aceeaşi măsură s-a reluat şi navigaţia maritimă; ca şi prima campanie a lui Drusus, cea din urmă a lui Tiberius se evidenţiază prin navigaţia pe Marea Nordului. Dar de data aceasta flota romană a pătruns mai departe, cercetînd întregul ţărm al Mării Nordului pînă la promontoriul cimbrilor, altfel spus la extremitatea Iutlandei şi, navigînd pe Elba în amonte, a realizat joncţiunea cu armata de uscat staţionată aici. Împăratul a interzis traversarea acesteia în mod categoric; dar popoarele de dincolo de Elba, sus-numiţii cimbri din Iutlanda actuală, charuzii aşezaţi la sud de aceştia din urmă, puternicii semnoni dintre Elba şi Odra intraseră cel puţin în relaţii cu noii vecini.
Se putea crede că ţelul fusese atins. Dar mai lipsea ceva pentru forjarea inelului de fier care urma să înlănţuie Marea Germanie: realizarea legăturii între Dunărea mijlocie şi Elba superioară, luarea în stăpînire a vechii ţări a boiilor, care, prin cununa sa muntoasă, se intercala ca o grandioasă fortăreaţă între Noricum şi Germania. Regele Maroboduus, născut dintr-o nobilă gintă marcomană, dar, datorită tinereţii petrecute la Roma, iniţiat în severa organizare militară şi politică romană, nu s-a mulţumit, după revenirea sa – poate că în timpul primelor campanii ale lui Drusus şi transferarea marcomanilor de pe Main pe Elba superioară –, doar cu proclamarea ca principe al poporului său, ci, spre deosebire de felul relaxat al regalităţii germanice, şi-a organizat stăpînirea după modelul celei augustane. În afară de propriul popor, el stăpînea asupra puternicului trib al lugiilor (în Silezia actuală), şi clientela sa trebuie să se fi întins asupra întregului ţinut al Elbei, întrucît longobarzii şi semnonii sînt desemnaţi supuşii lui. Pînă atunci, el menţinuse neutralitatea deplină atît faţă de romani, cît şi faţă de ceilalţi germani; ce-i drept, el a oferit inamicilor Romei, fugari, un loc de azil în ţara sa, dar nu a intervenit activ în luptă nici cînd hermundurii au primit din partea guvernatorului roman pămînt pe teritoriul marcoman (p. 23) şi nici cînd malul stîng al Elbei a fost ocupat de către romani. El nu li s-a supus, dar a acceptat toate aceste evenimente fără a întrerupe relaţiile prieteneşti cu romanii. Prin această politică, în nici un caz măreaţă şi cu greu putînd fi numită înţeleaptă, el a obţinut privilegiul de a fi atacat ultimul; după strălucitele campanii germanice din anii 4 şi 5 a venit şi rîndul lui. Armatele romane s-au apropiat de inelul muntos al Boemiei din două părţi: dinspre Germania şi Noricum, Gaius Sentinus Saturninus a înaintat de-a lungul rîului Main, defrişînd desele păduri din Spessart şi Munţii Fichtel cu ajutorul securei şi focului, iar Tiberius dinspre Carnuntum, unde legiunile ilirice staţionaseră în cursul iernii din anii 5 şi 6; cele două armate, ce formau împreună 12 legiuni, erau aproape de două ori mai numeroase decît cea a inamicului, a cărui forţă militară era estimată la 70.000 de pedeştri şi 4.000 de călăreţi. Se părea că prevăzătoarea strategie a generalului asigurase succesul şi în acest caz, cînd un eveniment neaşteptat întrerupse înaintarea romanilor.
Populaţiile dalmatine şi panoniene, cel puţin cele din ţinutul Savei, se supuseseră de curînd guvernatorilor romani, însă îndurau noua guvernare cu o îndîrjire crescîndă, mai ales din cauza impozitelor apăsătoare şi percepute fără cruţare. Cînd, mai tîrziu, Tiberius a încercat să afle cauzele răzvrătirii, unul dintre conducători îi răspunse că ele rezidă în faptul că romanii îşi încredinţaseră paza turmelor nu unor cîini şi nici unor păstori, ci lupilor. Acum legiunile au fost duse din Dalmaţia pe Dunăre şi bărbaţii capabili să poarte arme au fost încorporaţi pentru a contribui la întărirea acestor armate. Aceste contingente au făcut primul pas şi au ridicat armele nu pentru, ci împotriva Romei; conducătorul lor se numea Bato, din neamul desitiaţilor (lîngă Sarajevo). Exemplul a fost urmat de panonieni, sub conducerea a doi bărbaţi din neamul breucilor, un alt Bato şi Pinnes. Întregul Illyricum s-a răsculat cu o nemaipomenită rapiditate şi unitate în acţiuni; numărul contingentelor insurecţionale a fost estimat la 200.000 de pedeştri şi 9.000 de călăreţi. Împreună cu limba latină, recrutările pentru trupele auxiliare, practicate mai ales în rîndul panonienilor la o scară foarte largă, au răspîndit în cercuri întinse cunoştinţele despre sistemul militar roman şi chiar educaţia romană; aceşti soldaţi romani cu stagiul militar satisfăcut formau acum nucleul insurecţiei. Cetăţenii romani, stabiliţi în număr mare în ţinuturile răzvrătite, negustorii şi îndeosebi soldaţii au fost capturaţi şi ucişi pretutindeni. Răzvrătirea populaţiilor provinciale a fost urmată de acţiuni ale celor independente. Ce-i drept, principii tracilor, întru totul devotaţi romanilor, au trimis generalilor romani cetele lor numeroase şi curajoase; dar dacii, împreună cu sarmaţii, au invadat Moesia de pe malul celălalt al Dunării. Se părea că întregul vast ţinut dunărean luase hotărîrea comună să pună acum capăt stăpînirii străine.
Insurgenţii nu intenţionau să aştepte atacul, ci plănuiau o invazie a Macedoniei şi chiar a Italiei. Pericolul era grav; trecînd Alpii Iulieni, răsculaţii ar fi putut ajunge în cîteva zile din nou în faţa Aquileii şi Tergestei – încă nu uitaseră drumul acesta – şi în zece zile în faţa Romei, aşa cum însuşi împăratul argumenta în senat, ce-i drept, mai mult spre a-şi asigura aprobarea pentru măsurile militare cuprinzătoare şi apăsătoare. În cea mai mare grabă s-au recrutat noi contingente şi au fost trimise garnizoane în oraşele imediat ameninţate; de asemenea, toate trupele disponibile au fost concentrate în punctele periclitate. Cel dintîi s-a prezentat guvernatorul Moesiei, Aulus Caecina Severus, şi odată cu el regele trac Rhoemetalkes; curînd au urmat şi alte trupe din provinciile transmarine. Însă înainte de toate, în loc să pătrundă în Boemia, Tiberius trebuia să se întoarcă în Illyricum. Dacă insurgenţii ar fi aşteptat pînă la angajarea luptelor între romani şi Maroboduus sau dacă acesta din urmă ar fi făcut cauză comună cu ei, situaţia ar fi putut deveni foarte critică pentru Roma. Dar cei dintîi au acţionat prea devreme, iar al doilea, fidel sistemului său de neutralitate, a consimţit tocmai acum să încheie pace cu romanii pe baza statu-quoului. În consecinţă, Tiberius a trebuit, ce-i drept, să dea ordin legiunilor romane de a face cale întoarsă, întrucît era imposibil ca Germania să rămînă lipsită de trupe, dar el a izbutit să unifice armata sa ilirică cu trupele din Moesia, Italia şi Siria aflate în marş şi să le folosească împotriva insurgenţilor. Într-adevăr, spaima era mai mare decît pericolul. Dalmaţii pătrunseseră în mai multe rînduri în Macedonia, jefuind coasta pînă la Apollonia, dar nu se ajunsese la invadarea Italiei şi în curînd incendiul a fost limitat la focarul propriu-zis.
Totuşi, războiul nu era uşor ; şi aici, ca pretutindeni, noua supunere a celor supuşi s-a dovedit a fi mai dificilă decît supunerea în sine. În timpul lui Augustus n-a mai fost reunificată sub aceeaşi comandă niciodată o asemenea masă de trupe; încă în primul an de război, armata lui Tiberius se compunea din 10 legiuni cu trupele auxiliare corespunzătoare, la care se adăugau numeroşi veterani, reînrolaţi de bună voie, şi alţi voluntari, în total aproximativ 120.000 de soldaţi; mai tîrziu el a reunificat 15 legiuni sub stindardele sale. În prima campanie (6) sorţii au fost foarte schimbători; ce-i drept, romanii au reuşit să protejeze localităţi importante precum Siscia şi Sirmium, dar dalmatinul Bato a luptat cu aceeaşi dîrzenie şi, în parte, cu acelaşi noroc împotriva guvernatorului Panoniei, Marcus Valerius Messalla, fiul oratorului, ca şi omonimul său panonian împotriva celui al Moesiei, Aulus Caecina. Îndeosebi războiul de hărţuială a creat trupelor romane probleme deosebite. Nici anul următor (7), în care pe teatrul de război a apărut şi nepotul lui Tiberius, tînărul Germanicus, nu a pus capăt luptelor nesfîrşite. Abia în cursul celei de-a treia campanii (8) romanii au reuşit să-i supună mai întîi pe panonieni, după toate probabilităţile îndeosebi prin atragerea conducătorului Bato, care şi-a convins trupele să depună armele pe rîul Bathinus şi l-a predat romanilor pe colegul său în comanda supremă, Pinnes, fiind recunoscut, drept răsplată a faptelor sale, ca principe al breucilor. Ce-i drept, trădătorul a fost pedepsit curînd după aceea; omonimul său dalmatin l-a capturat şi a dat ordin să fie executat, iar flăcările răscoalei s-au mai răspîndit o dată în rîndul breucilor; dar revolta a fost înfrîntă cu rapiditate şi dalmatul a trebuit să se limiteze la apărarea propriei patrii. În anul acesta, ca şi în cel următor (9), Germanicus şi comandanţii altor corpuri militare au fost nevoiţi să susţină aici lupte crîncene în diferitele cantoane. În anul 9 au fost înfrînţi piruştii (la graniţa cu Epirul) şi desitiaţii, din cantonul cărora provenea chiar conducătorul; pe rînd, au fost cucerite fortăreţele apărate cu vitejie. În cursul verii, Tiberius a apărut încă o dată în persoană pe cîmpul de bătălie şi a acţionat cu toate forţele armate împotriva ultimelor zvîcniri ale insurecţiei. Închis de armata romană în puternicul Andetrium (Much, mai la nord de Salona), ultimul său loc de refugiu, cauza era considerată pierdută şi de către Bato. Întrucît nu a reuşit să-i determine pe cei disperaţi să capituleze, el a părăsit oraşul şi s-a supus învingătorului, care l-a tratat într-un mod onorabil; internat ca prizonier politic, a murit la Ravenna. Fără conducător, garnizoana a mai continuat lupta inutilă o perioadă, pînă cînd romanii au luat fortăreaţa cu asalt; probabil că această zi de 3 august este consemnată de calendarul roman ca zi comemorativă a victoriei repurtate de Tiberius în Illyricum.
Răzbunarea i-a lovit şi pe dacii de dincolo de Dunăre. În această perioadă, după ce războiul iliric fusese decis în favoarea romanilor, Gnaeus Lentulus trebuie să fi condus o puternică armată romană pe malul celălalt al Dunării şi, ajungînd pînă pe Marisus (Mureş), le-a provocat o înfrîngere usturătoare în propria ţară, călcată atunci pentru prima dată de o armată romană. 50.000 de daci luaţi prizionieri au fost aşezaţi în Tracia.
După cel al lui Hannibal, urmaşii au calificat „Războiul batonian” al anilor 6-9 drept cel mai greu pe care Roma a trebuit să-l susţină împotriva unui inamic extern. În ţara ilirică a provocat răni teribile; în Italia, bucuria biruinţei a fost nemărginită cînd tînărul Germanicus a adus în capitală solia succesului definitiv. Entuziasmul nu a durat multă vreme; aproape în acelaşi timp cu vestea acestui succes, la Roma a sosit solia despre o astfel de înfrîngere cum Augustus nu a trăit o alta în timpul guvernării sale de 50 de ani şi care era mult mai gravă prin urmările ei decît în sine.
Situaţia din provincia Germania a fost descrisă mai sus. Contralovitura care, cu inevitabilitatea unui fenomen natural, urmează instaurării oricărei stăpîniri străine şi care se desfăşurase tocmai acum în ţara ilirică se pregătea şi acolo, în cantoanele de pe Rinul mijlociu. Bineînţeles, resturile triburilor, aşezate în imediata vecinătate a Rinului, erau cu totul descurajate; dar cele care trăiau mai în interior, îndeosebi cheruscii, chattii, bructerii, marsii nu suferiseră pierderi însemnate şi în nici un caz nu-şi pierduseră nădejdea. Ca întotdeauna în asemenea situaţii, în fiecare canton s-au format o partidă a docililor partizani ai Romei şi una naţională, care pregătea răscoala în secret. Sufletul acesteia din urmă era un tînăr bărbat de 26 de ani din neamul princiar al cheruscilor, Arminius, fiul lui Sigimer; el şi fratele său Flavus fuseseră dăruiţi de Augustus cu dreptul la cetăţenia romană şi, ca ofiţeri, amîndoi luptaseră cu bravură în ultimele campanii romane sub comanda lui Tiberius; fratele mai servea în armata romană şi-şi întemeiase un cămin în Italia. Este de înţeles că şi Arminius se bucura de încrederea deplină a romanilor; acuzaţiile formulate de compatriotul său Segestes, mai bine informat, în faţa romanilor nu au putut zdruncina această încredere din cauza bine cunoscutei duşmănii existente între cei doi. Nu avem mărturii despre pregătirile ulterioare; se înţelege de la sine că aristocraţia şi îndeosebi tineretul aristocratic erau de partea patrioţilor, ceea ce-şi găseşte expresia cea mai limpede în faptul că propria fiică a lui Segestes, Thusnelda, s-a căsătorit cu Arminius, în ciuda interdicţiei tatălui ei; în insurecţie, un rol strălucit l-au jucat şi fratele ei Segimundus şi fratele lui Segestes, Segimer, ca şi nepotul său Sesithacus. Revolta nu a cuprins un spaţiu întins, nefiind nici pe departe atît de vastă ca în Illyricum; privită cu toată rigoarea, aproape că nu poate fi denumită una germanică. Nu participau batavii, frisonii, caucii aşezaţi pe litoral şi nici triburile suebice aflate sub stăpînirea romană şi cu atît mai puţin regele Maroboduus; de fapt, nu s-au răsculat decît acei germani care se asociaseră cu cîţiva ani în urmă împotriva Romei şi împotriva cărora se îndreptase mai întîi ofensiva lui Drusus. Neîndoielnic, răscoala ilirică a înlesnit frămîntările din Germania, dar lipseşte orice urmă a unor legături între cele două insurecţii similare şi aproape simultane; dacă ar fi existat, germanii ar fi trebuit să declanşeze ostilităţile înainte de suprimarea răscoalei panonice şi de capitularea ultimelor fortăreţe din Dalmaţia. Arminius a fost conducătorul viteaz şi şiret şi, înainte de toate, norocos în lupta disperată pentru recîştigarea libertăţii naţionale; dar nici mai mult, nici mai puţin decît atît.
Reuşita planului a fost mai degrabă vina romanilor decît meritul insurgenţilor. În această privinţă, războiul iliric a deţinut totuşi un rol. Comandanţii destoinici şi, după toate probabilităţile, trupele încercate au fost transferate de pe Rin pe Dunăre. Se pare că armata germanică n-a scăzut numeric, dar cea mai mare parte era alcătuită din legiuni noi, formate în cursul războiului. Situaţia comandamentului era şi mai gravă. Guvernatorul Publius Quinctilius Varus era, ce-i drept, soţul unei nepoate a împăratului şi un bărbat cu o avere strînsă pe căi ilegale, dar princiară, şi de o vanitate la fel de princiară; însă era leneş la trup şi îngust la minte, lipsit de orice talent sau experienţă militară, unul dintre numeroşii romani sus-puşi care, datorită menţinerii vechii confuzii dintre funcţiile administrative şi cele militare, purtau eşarfa de general precum Cicero. El nu ştia nici să-i menajeze pe noii săi supuşi, nici să le înţeleagă intenţiile ; asuprirea şi extorcarea erau la ordinea zilei, el aplicînd metodele din timpul guvernării sale anterioare asupra răbdătoarei Sirii; cartierul general mişuna de clienţi şi de avocaţi şi îndeosebi conjuraţii veneau să apeleze la jurisdicţia sa cu o smerenie recunoscătoare, în timp ce iţele se strîngeau tot mai mult în jurul vanitosului pretor.
Situaţia armatei era cea obişnuită. În provincie staţionau cel puţin cinci legiuni, dintre care două îşi aveau taberele de iarnă la Mogontiacum, trei la Vetera sau, o parte din ele, şi la Aliso. Ultimele trei îşi avuseseră taberele de vară pe Weser. Şoseaua de legătură naturală de la cursul superior al Lippei la Weser duce, peste culmile joase ale lui Osning şi peste pădurea Lippei, care separă valea rîului Ems de cea a rîului Weser, prin cheile Dören, în valea rîului Werre, care se varsă în Weser la Rehme, în apropiere de Minden. Acestea trebuie să fi fost poziţiile ocupate atunci de legiunile lui Varus. Bineînţeles, tabăra de vară era legată de Aliso, punctul de sprijin al poziţiilor romane de pe malul drept al Rinului, cu o şosea de etapă. Anotimpul favorabil se apropia de sfîrşit şi se făceau pregătirile pentru marşul de întoarcere. Atunci a sosit mesajul despre răscularea unui canton învecinat şi Varus, în loc să conducă armata pe această şosea de etapă, s-a hotărît să facă un ocol şi, pe parcurs, să-i readucă pe cei răzvrătiţi la ascultare. Se întîmplă întocmai; ca urmare a numeroaselor detaşări, armata se compunea din trei legiuni şi nouă detaşamente ale trupelor de categoria a doua, cu totul aproximativ 20.000 de soldaţi. După ce armata s-a îndepărtat suficient de liniile ei de legătură şi a pătruns destul de mult în interiorul ţării greu accesibile, confederaţii din cantoanele învecinate s-au răsculat, au măcelărit micile unităţi de trupe staţionate pe teritoriul lor şi, din chei şi păduri, s-au năpustit din toate părţile împotriva armatei guvernatorului aflate în marş. Pentru a nu-i tulbura încrederea lui Varus, Arminius şi cei mai de vază conducători ai patrioţilor au rămas pînă în ultimul moment în cartierul general roman; în seara dinaintea zilei izbucnirii insurecţiei ei luaseră masa în cortul de general al lui Varus şi, anunţînd apropiata izbucnire a răscoalei, Segestes îl implorase pe general să treacă imediat la arestarea lui şi a celor acuzaţi şi să aştepte ca evenimentele să-i justifice acuzaţia. Încrederea lui Varus era de neclintit. De la masă, Arminius a mers călare la insurgenţi, iar în ziua următoare se afla înaintea valurilor romane. Situaţia militară nu era nici mai favorabilă, nici mai nefavorabilă decît cea a armatei lui Drusus înaintea bătăliei de la Arbalo sau decît cea a multor armate romane surprinse în împrejurări asemănătoare; pentru moment, comunicaţiile erau întrerupte, armata împovărată cu multe bagaje se afla la o distanţă de mai multe etape de Aliso şi aceasta în ţara lipsită de poteci şi în anotimpul nefavorabil, toamna ploioasă, atacatorii fiind, ca număr, neîndoielnic superiori romanilor. În asemenea situaţii se decide destoinicia trupelor; iar dacă zarurile au căzut aici în defavoarea romanilor, cel mai mult trebuie să fi contribuit lipsa de experienţă a tinerilor soldaţi şi mai ales descurajarea şi zăpăceala generalului. După atac, armata romană şi-a continuat marşul încă trei zile, acum neîndoielnic în direcţia Aliso, necontenit asaltată şi tot mai demoralizată. Nici unii ofiţeri superiori nu şi-au făcut datoria; unul dintre ei a părăsit cîmpul de bătălie cu întreaga cavalerie, obligînd pedestrimea să ducă singură lupta. Primul care şi-a pierdut cumpătul a fost însuşi generalul; rănit, el s-a sinucis încă înainte de terminarea luptei – atît de devreme, încît ai săi au reuşit chiar să-l incinereze şi să salveze astfel trupul de profanarea inamicului. Exemplul său a fost urmat de o seamă de ofiţeri superiori. Cînd totul a fost pierdut, a capitulat şi celălalt comandant, renunţînd şi la ceea ce le mai rămăsese celor scăpaţi cu viaţă – o onorabilă moarte de soldat. Astfel, în toamna anului 9, armata germanică a fost nimicită în una din văile dintre înălţimile care străjuiesc ţinutul Münster. Vulturii au căzut toţi trei în mîinile duşmanilor. Nu au scăpat nici un detaşament, nici călăreţii care-şi abandonaseră camarazii; doar cîţiva au reuşit să se salveze. Prizonierii, îndeosebi ofiţerii şi avocaţii, au fost răstigniţi sau îngropaţi de vii ori şi-au pierdut viaţa sub cuţitul de sacrificii al preoţilor germani. Ca semne ale victoriei, capetele tăiate au fost bătute de copacii dumbrăvilor sacre. Ţara s-a ridicat în lung şi în lat împotriva stăpînirii străine; se aştepta ralierea lui Maroboduus; posturile şi şoselele romane de pe întregul mal drept al Rinului au căzut fără dificultate în mîinile învingătorilor. Singur la Aliso, viteazul comandant Lucius Caedicius, nu un ofiţer, ci un soldat cu stagiu îndelungat, a opus o rezistenţă hotărîtă, iar arcaşii lui au reuşit să-i alunge pe germanii lipsiţi de arme pentru luptă de la distanţă din faţa valurilor, asediul transformîndu-se într-o blocadă. După epuizarea ultimelor provizii ale asediaţilor, cum tot nu sosea nici o forţă de despresurare, Caedicius a plecat într-o noapte întunecoasă; iar restul armatei, deşi stingherit de numărul mare de femei şi copii şi suferind pierderi însemnate din cauza atacurilor germanilor, a ajuns pînă la urmă în tabăra de la Vetera. La vestea catastrofei au sosit aici şi cele două legiuni staţionate la Mainz, comandate de Lucius Nonius Asprenas. Apărarea hotărîtă de la Aliso şi intervenţia rapidă a lui Asprenas i-au împiedicat pe germani să-şi urmărească victoria pe malul stîng al Rinului, poate şi pe gali să se răscoale împotriva Romei.
În curînd, înfrîngerea a fost atenuată prin faptul că armata Rinului nu numai că a fost completată, dar a fost substanţial întărită. Tiberius a preluat din nou comanda acesteia, şi chiar dacă în anul următor (10) istoria războiului nu înregistrează alte bătălii, probabil că atunci numărul legiunilor de pe graniţa Rinului s-a mărit la opt şi s-a divizat această comandă în cea a armatei superioare, cu cartierul general la Mainz, şi cea a armatei inferioare, cu cartierul general la Vetera, fiind luate în general toate măsurile care au rămas hotărîtoare de-a lungul secolelor. Era de aşteptat ca această mărire a armatei Rinului să fie urmată de reluarea energică a operaţiunilor de pe malul drept al fluviului. Încleştarea romano-germană nu era o luptă între două puteri politice aflate în cumpănă, în care înfrîngerea uneia dintre ele putea justifica o încheiere nefavorabilă a păcii; era lupta dintre un mare stat civilizat, organizat şi o naţiune vitează, dar barbară din punct de vedere politic şi militar, în care rezultatul final este evident de la bun început şi – aşa cum corabia nu-şi abandonează cursa din cauza unei rafale de vînt care îi schimbă direcţia – în care nu este admis ca un insucces izolat să modifice în vreun fel planul prestabilit. Dar nu s-a întîmplat întocmai. Ce-i drept, Tiberius a traversat Rinul în anul următor (11), dar această expediţie nu semăna cu cele precedente. El a rămas acolo în timpul verii şi a sărbătorit ziua de naştere a împăratului, dar armata staţiona în imediata vecinătate a Rinului şi nici nu putea fi vorba despre expediţii la Weser şi Elba. Probabil se intenţiona să li se arate germanilor că romanii mai ştiau să găsească drumul în ţara lor şi, poate, să se întreprindă pe malul drept al Rinului acele instituiri devenite necesare prin schimbarea politicii.
Marea comandă, cuprinzînd ambele armate, a fost păstrată în sînul casei imperiale. Germanicus o deţinuse deja în anul 11 alături de Tiberius; în anul următor, fiind reţinut la Roma din cauza administrării consulatului său, Tiberius a comandat singur pe Rin; la începutul anului 13, Germanicus a preluat comanda supremă unică. Romanii se aflau în stare de război cu germanii, dar erau ani lipsiţi de evenimente. Cu greu înfocatul şi ambiţiosul prinţ moştenitor suporta cătuşele care i-au fost impuse şi pot fi înţeleşi ofiţerul care nu uita cei trei vulturi aflaţi în mîini străine, şi fiul bun al lui Drusus, care dorea să reedifice clădirea dărîmată. În curînd i s-a oferit (sau a găsit) un prilej. La 19 august 14, împăratul Augustus muri. Prima schimbare de tron în cadrul noii monarhii nu a fost lipsită de crize, iar Germanicus a avut ocazia să-i dovedească tatălui său prin fapte că doreşte să-i păstreze fidelitatea. Totodată, el a găsit însă în aceasta şi justificarea de a relua mult-visata invazie a Germaniei chiar fără ordin; el declară că periculoasa frămîntare în rîndul legiunilor, provocată de schimbarea de tron, trebuie suprimată prin această nouă expediţie războinică. Nu ştim dacă aceasta a fost o cauză sau doar un pretext, şi poate că nici el n-a ştiut-o. Comandantul armatei renane nu putea fi oprit în toate cazurile la trecerea graniţei şi întotdeauna natura măsurilor luate împotriva germanilor a depins pînă la un anumit punct de persoana lui. De asemenea, credea poate că acţionează în spiritul noului monarh care se putea numi doar, cu aceeaşi îndreptăţire ca şi fratele său, învingător al Germaniei şi a cărui sosire anunţată în tabăra de pe Rin putea fi interpretată în sensul că el ar veni pentru a relua cucerirea Germaniei întreruptă la ordinul lui Augustus. Oricum, ofensiva de dincolo de Rin a fost reluată. Încă din toamna anului 14, Germanicus însuşi a condus detaşamente din toate legiunile de la Vetera pe malul opus, a înaintat destul de adînc în interiorul ţării de-a lungul Lippei, incendiind ţinutul în lung şi-n lat, măcelărindu-i pe autohtoni, distrugînd templele – spre exemplu, cel deosebit de venerat al Tanfanei. Cei loviţi, mai ales bructerii, tubanţii şi usipeţii, au încercat să-i pregătească prinţului, la întoarcere, soarta lui Varus, dar atacul a fost compromis din cauza ripostei energice a legiunilor. Întrucît această incursiune n-a fost criticată, ba chiar i se aduseră generalului mulţumiri şi omagii, el a mers mai departe. În primăvara anului 15, şi-a adunat forţele principale mai întîi pe Rinul mijlociu şi de la Mainz atacă în persoană chattii pînă la afluenţii superiori ai rîului Weser, în timp ce mai la nord armata de pe Rinul inferior i-a atacat pe cherusci şi pe marsi. Acest plan era justificat în măsura în care cheruscii, cu simpatii romane, fiind siliţi să se ralieze patrioţilor sub impresia nemijlocită a catastrofei lui Varus, se aflaseră din nou în luptă deschisă cu partida naţională mult mai puternică şi reclamaseră intervenţia lui Germanicus. Într-adevăr, romanii au reuşit să-l elibereze pe prietenul lor Segestes, strîmtorat de compatrioţii săi, şi să o captureze cu această ocazie şi pe fiica lui, soţia lui Arminius; s-a supus şi fratele lui Segestes, Segimerus, cîndva conducătorul patrioţilor alături de Arminius; încă o dată vrajbele interne ale germanilor au netezit calea stăpînirii străine. În acelaşi an Germanicus a întreprins expediţia principală în ţinutul de pe Ems; din Vetera, Caecina a înaintat spre cursul superior al rîului Ems, el însuşi îndreptîndu-se spre acelaşi loc de la gurile Rinului; cavaleria a străbătut ţinutul fidelilor frisoni de-a lungul coastei. Reuniţi, romanii au pustiit ţara bructerilor şi întregul ţinut dintre Ems şi Lippe şi au întreprins de aici o incursiune spre locul catastrofei, unde sucombase armata lui Varus cu şase ani în urmă, pentru a înălţa camarazilor monumentul funerar. În cursul înaintării, cavaleria romană a fost ademenită într-o ambuscadă de către Arminius şi îndîrjitele cete ale patrioţilor şi ar fi fost nimicită dacă infanteria venită în grabă n-ar fi evitat pierderi mai grave. Primejdii mai mari s-au ivit la întoarcerea de pe Ems, care a avut loc pe aceleaşi căi ca şi înaintarea. Cavaleria a ajuns nevătămată în taberele de iarnă. Întrucît pedestrimea celor patru legiuni n-a putut fi transportată toată din cauza navigaţiei dificile – era perioada echinocţiului de toamnă –, Germanicus a dat ordinul de debarcare pentru două dintre ele, care urmau să se întoarcă de-a lungul ţărmului; dar, prea puţin cunoscătoare ale proporţiilor fluxului şi refluxului în acest anotimp, ele şi-au pierdut echipamentul şi erau aproape pe punctul de a se îneca în masă. Reîntoarcerea celor patru legiuni ale lui Caecina de la Ems la Rin se asemăna întru totul cu cea a lui Varus, ba chiar dificila regiune mlăştinoasă a provocat poate şi mai multe greutăţi decît prăpăstiile Munţilor Păduroşi. Întreaga masă a autohtonilor, în frunte cu cei doi principi cherusci, Arminius şi veneratul său unchi Inguiomerus, s-a aruncat asupra trupelor aflate în retragere, în speranţa că le va pregăti aceeaşi soartă, şi a ocupat mlaştinile şi pădurile dimprejur. Însă bătrînul general, încercat de-a lungul serviciului său de război de 40 de ani, şi-a păstrat sîngele rece chiar şi în acele condiţii de pericol extrem şi a comandat neclintit trupele sale timorate şi flămînde. Totuşi, poate că nici el n-ar fi putut să evite nenorocirea dacă, în urma unui atac norocos în timpul marşului, cu prilejul căruia romanii au pierdut o mare parte din cavalerie şi aproape toate bagajele, germanii, siguri de victorie şi dornici de pradă, în pofida sfatului lui Arminius, nu l-ar fi urmat pe celălalt conducător şi, în loc să-l înconjure pe inamic, n-ar fi încercat să cucerească tabăra imediat prin asalt. Caecina a permis apropierea germanilor pînă la limita valurilor, dar atunci s-a năpustit pe toate porţile şi ieşirile cu o asemenea năvală împotriva atacatorilor, încît aceştia au suferit o grea înfrîngere, retragerea putînd fi continuată fără a mai întîlni oprelişti notabile. Cei de pe Rin pierduseră deja speranţele în revenirea armatei şi erau gata să distrugă podul de la Vetera pentru a împiedica cel puţin pătrunderea germanilor în Galia; numai intervenţia curajoasă a unei femei, soţia lui Germanicus, fiica lui Agrippa, a împiedicat executarea hotărîrii laşe şi ruşinoase.
Aşadar, reluarea supunerii Germaniei nu începuse tocmai norocos. Ce-i drept, ţinutul dintre Rin şi Weser fusese străbătut din nou, dar romanii nu se puteau mîndri cu succese decisive, iar pierderile materiale, îndeosebi în cai, se resimţeau profund; astfel, ca pe vremea lui Scipio, oraşele Italiei şi ale provinciilor occidentale trebuiră să participe cu contribuţii patriotice la înlăturarea pagubelor.
Pentru campania următoare (16), Germanicus şi-a schimbat planul de război; el a încercat să sprijine expediţia pentru supunerea Germaniei pe Marea Nordului şi flota, întrucît populaţiile de pe coastă, batavii, frisonii, caucii, erau mai mult sau mai puţin apropiate de romani, pe de o parte, şi pentru a scurta îndelungatele şi păgubitoarele marşuri de la Rin la Weser şi la Elba şi înapoi, pe de altă parte. După ce folosise această primăvară şi pe precedenta pentru incursiuni rapide pe Main şi pe Lippe, la începutul verii el a îmbarcat întreaga armată la gurile Rinului pe imensa flotă de transport de 1.000 de vele, terminată între timp, şi a ajuns într-adevăr fără pierderi pînă la vărsarea rîului Ems, unde a ancorat; de aici, mergînd probabil de-a lungul acestui rîu pînă la confluenţa rîului Haase şi pe urmă de-a lungul acestuia pînă în valea Werrei, a ajuns pe Weser. El a evitat astfel traversarea Pădurii Teutoburgice cu armata de 80.000 de soldaţi, care implica mari greutăţi, mai ales datorită aprovizionării; se crease totodată garanţia comunicaţiilor prin tabăra flotei şi, în locul atacului frontal, cheruscii erau atacaţi pe malul drept al rîului Weser, din flanc. Aici romanii au fost întîmpinaţi de întregul contingent al germanilor, comandaţi din nou de cele două căpetenii ale partidei patrioţilor: Arminius şi Inguiomerus. Forţa lor poate fi estimată dacă se ia în considerare că au angajat două bătălii succesive în cîmp deschis în ţara cheruscilor, mai întîi chiar pe Weser, pe urmă puţin în interior, unde au întîlnit întreaga armată romană, victoria fiind mult timp disputată. Ce-i drept, ea a revenit romanilor şi un număr mare de patrioţi germanici au rămas pe cîmpurile de bătălie; nu se luau prizonieri şi de ambele părţi se lupta cu îndîrjirea cea mai cruntă. Al doilea Tropaeum al lui Germanicus vorbea despre supunerea tuturor popoarelor germanice dintre Rin şi Elba; fiul a adăugat această campanie celor strălucite ale tatălui său şi a înştiinţat Roma că în următoarea campanie va desăvîrşi supunerea Germaniei. Dar, deşi rănit, Arminius scăpă şi rămase în continuare în fruntea patrioţilor, iar o nenorocire neaşteptată umbri succesul militar. La întoarcere, realizată de majoritatea legiunilor pe calea mării, flota de transport a fost surprinsă de furtunile de toamnă din Marea Nordului; corăbiile au fost aruncate în toate direcţiile spre insulele Mării Nordului şi pînă la coasta britanică multe s-au scufundat, iar de pe cele care au scăpat a trebuit să se arunce majoritatea cailor şi bagajelor peste bord, în încercarea de a salva viaţa oştenilor. Ca şi în perioada războaielor punice, pierderile materiale echivalau cu o înfrîngere; însuşi Germanicus, rătăcit cu vasul amiral pe coasta inospitalieră a caucilor, disperat din cauza acestui insucces, era gata să-şi găsească moartea în acelaşi ocean, al cărui sprijin îl invocase atît de insistent şi de zadarnic la începutul campaniei. Mai tîrziu, pierderile de vieţi omeneşti s-au dovedit a nu fi chiar atît de mari cum se estimase la început, şi cîteva lovituri încununate de succes, pe care generalul le-a executat împotriva barbarilor celor mai apropiaţi, după reîntoarcerea pe Rin, au ridicat moralul trupelor. Dar, comparată cu campania precedentă, cea din anul 16 s-a terminat, ce-i drept, cu victorii mai strălucite, dar şi cu pierderi mult mai usturătoare.
Rechemarea lui Germanicus a însemnat şi anularea conducerii supreme a armatei Rinului. Simpla divizare a conducerii a pus capăt strategiei de pînă atunci; faptul că Germanicus nu numai că a fost rechemat, ci nici n-a primit vreun succesor echivala cu ordonarea defensivei pe Rin. Drept urmare, campania din anul 16 a fost ultima pe care romanii au purtat-o în scopul supunerii Germaniei şi al mutării graniţei imperiului de pe Rin pe Elba. Expediţiile lui Germanicus au urmărit acest scop, fapt demonstrat de însăşi evoluţia lor şi de momentul triumfal care celebra graniţa de pe Elba. Şi restaurarea amplasamentelor militare de pe malul drept al Rinului, a castelelor din Taunus şi a fortăreţei Aliso şi a liniei care asigura comunicaţiile cu Vetera ţine doar în parte de ocuparea malului drept, care era în acord cu planul limitat de operaţiuni avizat după bătălia lui Varus, în parte ea mergea cu mult dincolo de acesta din urmă. Dar ţelurile generalului nu erau (sau nu erau întru totul) şi ale împăratului. Este mai mult decît probabil că, din capul locului, Tiberius mai degrabă a tolerat acţiunile lui Germanicus de pe Rin şi cu siguranţă a vrut să le pună capăt prin rechemarea lui în iarna anilor 16/17. Fără îndoială, concomitent au fost abandonate o bună parte din realizări, îndeosebi a fost retrasă garnizoana din Aliso. Aşa cum încă în anul următor Germanicus nu a găsit nici o piatră din monumentul triumfal ridicat în pădurea Teutoburgică, la fel au dispărut şi rezultatele victoriilor sale şi nici unul dintre succesorii săi n-a continuat construirea pe această fundaţie.
Dacă Augustus nu mai crezuse în recîştigarea Germaniei după bătălia lui Varus, dacă Tiberius, acum, cînd cucerirea a fost reluată, a ordonat să fie întreruptă, sîntem îndreptăţiţi să determinăm motivele care i-au condus pe cei doi importanţi regenţi la această hotărîre şi urmările pe care le-au avut aceste semnificative evenimente pentru politica imperială.
Bătălia lui Varus este o enigmă, nu militară, ci politică, dar nu prin desfăşurarea, ci prin urmările ei. Augustus avea dreptate să-şi ceară legiunile pierdute nu de la inamic, nici de la destin, ci din partea generalului; era un accident din categoria celor pe care conducătorii militari neîndemînatici le mai provoacă din cînd în cînd pentru oricare stat. Mai greu se poate înţelege de ce nimicirea unei armate de 20.000 de soldaţi, fără alte consecinţe militare directe, a putut impune o turnură decisivă în marea politică a unui stat universal condus cu clarviziune. Şi, cu toate acestea, cei doi stăpîni au suportat acea înfrîngere cu o răbdare inegalabilă, dar îngrijorătoare şi periculoasă atît pentru armată, cît şi pentru vecini; cu toate acestea, ei au acceptat ca încheierea păcii cu Maroboduus, care, iniţial, urma să devină neîndoielnic doar un armistiţiu, să se definitiveze într-un tratat şi n-au mai încercat să cucerească valea superioară a Elbei. Căderea marelui edificiu, început împreună cu fratele său şi, după moartea acestuia, aproape terminat, trebuie să-l fi afectat în mod deosebit pe Tiberius; măreaţa fervoare cu care reluase războiul germanic început cu zece ani în urmă, imediat după revenirea la guvernare, ne dă o idee despre efortul depus cu ocazia acestei renunţări. Dacă totuşi nu numai Augustus, ci şi el însuşi i-au rămas fidel, după moartea lui, pentru aceasta nu se poate găsi alt motiv decît că ei au recunoscut imposibilitatea realizării planurilor pentru modificarea graniţei de nord urmărită timp de 20 de ani, apreciind puterile imperiului ca fiind insuficiente pentru supunerea şi menţinerea teritoriului situat între Rin şi Elba.
Pînă atunci, graniţa imperiului ducea de la Dunărea mijlocie pînă la izvoarele ei şi Rinul superior şi pe urmă de-a lungul cursului acestuia; ea ar fi fost, într-adevăr, scurtată şi ameliorată substanţial prin transferarea ei pe Elba, care se apropie de Dunăre în zona izvoarelor, şi pe întregul parcurs al acesteia din urmă; la cîştigul militar de netăgăduit se adaugă probabil şi elementul politic: plasarea cît mai departe de Roma şi Italia a puternicelor comandamente era una dintre maximele călăuzitoare ale politicii lui Augustus şi, în evoluţia Romei, o armată a Elbei cu greu ar fi găsit rolul pe care armatele Rinului îl vor prelua din nefericire cît de curînd. Condiţiile preliminare, suprimarea partidei patriotice germanice şi a regelui sueb din Boemia nu erau sarcini uşoare; însă, o dată, succesul aproape că fusese obţinut şi o conducere corectă trebuia să ducă la rezolvarea lor. Dar se punea şi întrebarea dacă trupele din ţinutul intermediar puteau fi retrase după instituirea graniţei de pe Elba; problemă cu care guvernul roman s-a confruntat în modul cel mai serios în timpul războiului dalmato-panonian. Dacă deja apropiata intervenţie a armatei romane dunărene din Boemia a provocat o răscoală naţională, învinsă abia după o luptă de patru ani, cu folosirea tuturor mijloacelor militare, acest vast ţinut nu putea fi lăsat la voia întîmplării nici în momentul respectiv şi nici pentru o îndelungată perioadă ulterioară. Situaţia de pe Rin era neîndoielnic asemănătoare. Ce-i drept, publicul roman obişnuia să se laude că prin garnizoana de 1.200 de soldaţi de la Lyon statul ţine întreaga Galie în supunere; dar guvernul roman nu putea uita că cele două mari armate de pe Rin nu-i respingeau doar pe germani, ci erau foarte importante şi pentru cantoanele galice care în nici un caz nu se remarcau prin docilitate. Staţionate pe Weser sau chiar pe Elba, ele n-ar fi putut aduce acest serviciu în egală măsură şi era imposibil să fie ocupate atît Rinul, cît şi Elba. Astfel, Augustus a ajuns poate la concluzia că efectivele armate existente, ce-i drept, de puţin timp puternic întărite, dar aflate în continuare cu mult sub limita necesităţilor reale, nu erau suficiente pentru această colosală reglementare de graniţă; din una militară, problema se schimbase astfel în una a politicii interne şi mai ales în una financiară. Nici Augustus, nici Tiberius nu au îndrăznit să mărească cheltuielile pentru armată. Această atitudine poate fi criticată. Paralizanta lovitură dublă a insurecţiei ilirice şi germanice cu gravele ei catastrofe, vîrsta înaintată şi epuizarea puterilor împăratului, tot mai accentuata aversiune a lui Tiberius faţă de acţiuni tinereşti şi mari iniţiative şi îndeosebi faţă de orice abatere de la politica lui Augustus au contribuit cu siguranţă în mod hotărîtor la luarea acestei decizii – poate în dezavantajul statului. În atitudinea inacceptabilă, dar explicabilă a lui Germanicus se resimt sentimentele armatei şi tineretului determinate de renunţarea la noua provincie Germania. În modesta tentativă de a conserva Germania pierdută, cel puţin prin intermediul celor cîtorva cantoane germanice de pe malul stîng al Rinului, în cuvintele ambigue şi nesigure cu care Augustus însuşi îşi arogă sau nu în raportul său stăpînirea asupra Germaniei se recunoaşte situaţia penibilă pe care guvernul trebuia s-o apere faţă de opinia publică. Planul ocupării graniţei de pe Elba fusese măreţ, poate hazardat, şi poate că Augustus, ale cărui idealuri în general nu se avîntau în asemenea sfere, l-a trecut în fapte numai după îndelungi tergiversări şi cu siguranţă sub influenţa hotărîtoare a mai tînărului fiu vitreg de care era foarte apropiat. Dar, de regulă, anularea pasului prea temerar nu înseamnă corectarea greşelii, ci comiterea unei a doua greşeli. Monarhia, într-un mod cu totul diferit decît guvernarea de odinioară, avea nevoie de onoarea militară nepătată şi succesul militar necondiţionat; absenţa numerelor 17, 18 şi 19 din rîndul regimentelor necompletate niciodată după bătălia lui Varus nu cadra cu prestigiul militar, iar pacea cu Maroboduus pe baza statu-quoului nu putea fi văzută ca un succes nici măcar de retorica cea mai loială. Întreaga poziţie politică a lui Germanicus interzice supoziţia că el ar fi declanşat acele cuprinzătoare întreprinderi fără un ordin propriu-zis al guvernului său; dar, aşa cum nu poate fi scutit de reproşul că şi-a folosit dubla poziţie de comandant suprem al primei armate a imperiului şi de succesor la tron pentru înfăptuirea din proprie iniţiativă a planurilor sale politico-militare, la fel nici împăratul nu poate fi scutit de reproşul la fel de grav că s-a înspăimîntat în faţa luării, poate şi în faţa formulării desluşite şi a executării energice a propriilor hotărîri. Dacă Tiberius, cel puţin, nu s-a împotrivit reluării ofensivei, trebuie să-şi fi dat seama de argumentele care pledau pentru o politică mai viguroasă; aşa cum procedează oamenii prea calculaţi, el a lăsat cumva decizia în voia destinului, pînă cînd repetatul şi gravul eşec al prinţului a justificat încă o dată politica de descurajare. Nu era uşor pentru guvern să oprească o armată care readusese doi din cei trei vulturi pierduţi; totuşi, a luat această hotărîre. Oricare ar fi fost motivele obiective şi cele personale, ne găsim aici la o cotitură a istoriei popoarelor. Şi istoria are fluxuri şi refluxuri; aici intervine refluxul după marele flux al guvernării mondiale romane. La nord de Italia, stăpînirea romană ajunsese pentru cîţiva ani pînă la Elba; începînd cu bătălia lui Varus, graniţele ei sînt Rinul şi Dunărea. O poveste, dar una veche, relatează că, în timpul ultimei sale campanii pe Elba, lui Drusus, primul cuceritor al Germaniei, i-ar fi apărut o colosală făptură femeiască de neam germanic şi i-ar fi strigat în limba sa: „Înapoi!”.
Însă înfrîngerea politicii lui Augustus, cum pot fi considerate pacea cu Maroboduus şi acceptarea catastrofei teutoburgice, aproape că nu a însemnat o victorie pentru germani. După bătălia lui Varus, sufletul celor mai buni trebuie să fi fost străbătut de speranţa că strălucita victorie a cheruscilor şi aliaţilor lor şi retragerea inamicului, atît în vestul, cît şi în sudul ţării, vor conferi naţiunii o anumită unitate. Poate că sentimentul unităţii dintre saxoni şi suebi, care nu întreţinuseră legături înainte, s-a născut tocmai în aceste crize. Faptul că saxonii au trimis capul lui Varus de pe cîmpul de bătălie regelui suebilor nu poate fi altceva decît expresia sălbatică a ideii că pentru toţi germanii sosise momentul de a se năpusti într-o avalanşă comună împotriva Imperiului Roman şi a asigura graniţa şi libertatea ţării prin unicul mijloc posibil: înfrîngerea inamicului ereditar în propria casă. Dar bărbatul educat şi regele diplomat a acceptat darul insurgenţilor doar pentru a-i trimite împăratului Augustus capul pentru funeralii; el nu a făcut nimic pentru romani, dar nici împotriva lor, stăruind neclintit în neutralitatea sa. Imediat după moartea lui Augustus, Roma s-a temut de invazia marcomanilor în Raetia, dar, probabil, fără temei; iar cînd Germanicus a reluat apoi ofensiva împotriva germanilor dinspre Rin, puternicul rege marcoman a rămas fidel pasivităţii sale. Această politică a subtilităţii sau a laşităţii, în tumultuoasa lume germanică, îmbătată de succese şi speranţe patriotice, şi-a săpat propriul mormînt. Triburile suebice mai îndepărtate, slab ataşate de regat, semnonii, longobarzii şi gotonii s-au dezis de rege, raliindu-se patrioţilor saxoni; nu este imposibil ca însemnatele forţe militare de care dispuneau Arminius şi Inguiomerus în bătăliile susţinute cu Germanicus să le fi revenit, în majoritatea lor, din aceste locuri. Cînd, curînd după aceea, atacul roman a fost întrerupt pe neaşteptate, patrioţii s-au lansat într-un atac împotriva lui Maroboduus (17), poate împotriva regalităţii în general, cel puţin împotriva celei administrate după modelul roman. Dar şi în rîndul lor au apărut sciziuni; cei doi principi cherusci înrudiţi de aproape care, chiar dacă nu fuseseră victorioşi, îşi conduseseră totuşi compatrioţii în ultimele bătălii cu vitejie şi onoare şi luptaseră pînă acum întotdeauna umăr la umăr, nu mai erau întovărăşiţi în acest război. Unchiul Inguiomerus nu a mai suportat rangul secundar alături de nepot, aşa încît, la izbucnirea războiului, a trecut de partea lui Maroboduus. Ca urmare, s-a ajuns la bătălia decisivă între germani şi germani – mai mult, între aceleaşi triburi; căci în ambele armate luptau atît suebi, cît şi cherusci. Lupta a rămas mult timp nedecisă; ambele armate învăţaseră din tactica romană, iar pasiunea şi îndîrjirea le erau la fel de mari. Arminius nu a cucerit o victorie propriu-zisă, adversarul abandonînd cîmpul de bătălie – şi, întrucît Maroboduus a părut să fie cel înfrînt, l-au părăsit şi triburile care îi mai rămăseseră fidele, el fiind limitat la propriul regat. Cînd a cerut ajutor roman împotriva forţei zdrobitoare a compatrioţilor, Tiberius i-a reamintit atitudinea sa după bătălia lui Varus şi i-a răspuns că romanii vor păstra acum şi ei neutralitatea. Sfîrşitul i se apropia acum cu paşi repezi. Deja în anul următor (18) a fost atacat chiar în reşedinţa sa de un principe al gotonilor, Catualda, pe care-l jignise cîndva personal şi care-l părăsise după aceea cu ceilalţi suebi din afara Boemiei; părăsit de ai săi, s-a salvat cu greu la romani, care i-au acordat azilul cerut; mulţi ani după aceea a murit la Ravenna ca pensionar roman.
Adversarii şi rivalii lui Arminius fuseseră aşadar înlăturaţi şi toate privirile naţiunii germanice se îndreptau spre el. Dar această măreţie era o ameninţare şi echivala cu nimicirea lui. Propriii compatrioţi, îndeosebi propria gintă îl acuzau că ar urma calea lui Maroboduus şi că nu doreşte să fie doar primul, ci stăpînul şi regele germanilor; cine ar putea spune dacă aceste acuzaţii erau întemeiate sau nu şi dacă, admiţînd că aceasta i-ar fi fost intenţia, nu era cumva calea cea bună? Izbucni războiul civil: el de o parte, aceşti reprezentanţi ai libertăţii poporului de cealaltă; la doi ani după exilarea lui Maroboduus, a căzut, asemenea lui Caesar, sub pumnalele asasine ale unor nobili cu vederi republicane. Cu ocazia triumfului lui Germanicus, soţia sa, Thusnelda, şi fiul său Thumelicus, născut în prizonierat şi pe care nu l-a cunoscut niciodată, au mers spre Capitoliu (28 mai 17) împreună cu ceilalţi nobili germani înlănţuiţi; drept răsplată pentru fidelitatea sa faţă de romani, bătrînul Segestes a primit un loc de onoare, de unde i s-a permis să privească intrarea fiicei şi a nepotului. Cu toţii au murit în imperiul romanilor; în exilul de la Ravenna, Maroboduus i-a regăsit atît pe soţia, cît şi pe fiul adversarului său. Dacă Tiberius a remarcat la rechemarea lui Germanicus că războiul împotriva germanilor nu este justificat şi că vor purta ei de grijă să rezolve problemele Romei, el îşi cunoştea adversarii; în acest punct istoria i-a dat pe deplin dreptate. Dar nobilul bărbat care, la vîrsta de 26 de ani, îşi eliberase patria saxonă de sub dominaţia străină italică şi, pe urmă, fusese atît general, cît şi soldat în lupta de şapte ani pentru libertatea recîştigată, care nu-şi periclitase numai trupul şi viaţa, ci îşi sacrificase şi soţia şi copilul pentru naţiunea sa, pentru a muri de mînă asasină la vîrsta de 37 de ani, acestui bărbat poporul său i-a dat ceea ce i-a putut da: o amintire veşnică în poemul eroic.
1. Începînd cu anul 1 d.Cr. Th. Mommsen renunţă la cronologia Romei. Ne-am conformat. Datele de după acest an vor apărea fără adaosul „d.Cr.” (n.tr.).