Capitolul II

Hispania

Accidentele politicii externe i-au determinat pe romani să se aşeze în Peninsula Iberică mai devreme decît în oricare parte a continentului transmarin şi să instituie aici un dublu comandament permanent. La fel, aici republica nu se mărginise, ca în Galia şi Illyricum, la supunerea coastelor mării italice, ci, dimpotrivă, după exemplul Barcinilor, a plănuit de la bun început cucerirea întregii peninsule. Romanii se luptaseră cu lusitanii (în Portugalia şi Estramadura) de cînd se numeau stăpîni ai Hispaniei; în acelaşi timp cu cea „mai apropiată”, „provincia mai îndepărtată” fusese instituită de fapt împotriva acestui popor; galecii (Galicia) deveniseră cu un secol înainte de bătălia de la Actium supuşii romanilor; cu puţin timp înaintea acesteia, Caesar, dictatorul de mai tîrziu, purtase armatele romane pînă la Brigantium (Coruna) şi reconsolidase stăpînirea provinciei mai îndepărtate asupra acestor meleaguri. În anii cuprinşi între moartea lui Caesar şi principatul lui Augustus armatele nu au mai poposit în Hispania septentrională; în această scurtă perioadă nu mai puţin de şase guvernatori şi-au cîştigat acolo triumful şi este probabil ca supunerea versanţilor sudici ai Pirineilor să se fi desfăşurat cu preponderenţă în această epocă. Trebuie să fi existat o conexiune între aceste lupte şi războaiele cu înrudiţii aquitani, aşezaţi pe versanţii nordici ai munţilor, care aparţin aceleiaşi perioade şi dintre care ultimul se încheie victorios în anul 727 (27). Cu ocazia reorganizării administraţiei în anul 727 (27), peninsula i-a revenit lui Augustus, aici fiind proiectate întinse operaţiuni militare şi întrucît ţinutul reclama o ocupaţie permanentă. Deşi treimea sudică a provinciei mai îndepărtate, numită de atunci după rîul Baetis (Guadalquivir), a fost curînd înapoiată guvernării senatoriale, totuşi partea cu mult mai mare a peninsulei a rămas necontenit sub administraţia imperială: atît cele două treimi din provincia mai îndepărtată, Lusitania şi Galecia, cît şi întreaga provincie mai apropiată. Imediat după instituirea noii conduceri supreme, Augustus s-a deplasat în persoană în Hispania pentru ca, în cursul unei şederi de doi ani (728, 729; 26, 25), să reglementeze noua administraţie şi să conducă ocuparea ţinuturilor încă nesupuse. El a acţionat dinspre Tarraco; de altfel, reşedinţa guvernării provinciei mai apropiate a fost transferată de la Noua Cartagină la Tarraco, din această cauză provincia fiind numită de atunci după acest oraş. Dacă, pe de o parte, a părut necesar a nu îndepărta sediul guvernării de coastă, noua capitală stăpînea, pe de altă parte, ţinutul Ebrului şi comunicaţiile cu nord-vestul şi Pirineii. Dificilul şi păgubitorul război împotriva asturilor (în provinciile Asturia şi Leon) şi îndeosebi împotriva cantabrilor (în Ţara Bascilor şi provincia Santander), care se menţineau cu dîrzenie în munţii lor şi jefuiau cantoanele învecinate, s-a prelungit timp de opt ani cu întreruperi, numite de romani victorii, pînă cînd, în sfîrşit, Agrippa a reuşit să frîngă rezistenţa deschisă prin distrugerea oraşelor montane şi mutarea locuitorilor în văi.

Dacă, aşa cum afirmă Augustus, litoralul Oceanului asculta, începînd cu domnia sa, de romani, de la Cádiz pînă la vărsarea Elbei, în acest colţ supunerea populaţiei era deosebit de forţată şi lipsită de garanţii. Se pare că a mai trecut mult timp pînă la pacificarea propriu-zisă a nord-vestului Hispaniei. Încă din timpul lui Nero se vorbeşte despre expediţii militare împotriva asturilor. Şi mai elocventă este ocuparea ţării conform ordinelor lui Augustus. Pentru a concentra comanda supremă într-o singură mînă, Galecia a fost separată de Lusitania şi unită cu provincia tarraconensă. Nu numai că această provincie a fost atunci singura care, fără a se învecina cu ţinutul inamic, a primit o comandă militară legionară, ci Augustus a transferat imediat trei legiuni în aceste locuri – două în Asturia, una în Cantabria – şi, în pofida situaţiei militare grave din Germania şi Illyricum, această garnizoană n-a fost micşorată. Cartierul general a fost instituit între vechea metropolă a Asturiei, Lancia, şi cea nouă, Asturica Augusta (Astorga), în Leon, care-i poartă şi azi numele. Probabil că reţeaua de şosele, realizată aici în primele decenii ale epocii imperiale într-un mod foarte cuprinzător, se află în legătură directă cu această puternică ocupaţie a teritoriului nord-vestic, deşi ea nu poate fi dovedită pentru fiecare caz în parte, întrucît nu cunoaştem dislocările acestor trupe în epoca lui Augustus. Astfel, Augustus şi Tiberius au realizat o legătură între capitala Galeciei, Bracara (Braga), şi Asturica – altfel spus, marele cartier general – şi oraşele învecinate din nord, nord-est şi sud. Construcţii similare au fost ridicate de Tiberius în ţinutul vasconilor şi în Cantabria. Treptat, garnizoana a fost micşorată, Claudius folosind o legiune, iar Nero o a doua în altă parte. Dar acestea erau privite numai ca detaşate şi încă la începutul guvernării lui Vespasian garnizoana hispanică îşi recîştigase vechea putere; o reducere reală a avut loc abia sub Flavieni: Vespasian le-a redus la două, Domiţian la o legiune. De atunci pînă în epoca lui Diocleţian, în Leon au staţionat o singură legiune, a VII-a Gemina, şi un număr de contingente auxiliare.

Sub principat, nici una dintre provincii n-a fost tulburată mai puţin de războaiele externe şi interne decît această ţară a Occidentului îndepărtat. Pe cînd comandamentele trupelor preluau în această epocă, într-un fel, locul partidelor rivale, armata hispanică a deţinut şi în această privinţă un rol cu totul secundar; Galba a intervenit numai în ajutorul colegului său şi simplul accident l-a purtat în frunte. Garnizoana din nord-vestul peninsulei, chiar şi după reducerea deosebit de puternică, ne permite concluzia că acest ţinut n-a fost supus în întregime nici în secolul al II-lea, nici în veacul următor; dar nu putem oferi date sigure despre utilizarea legiunii hispanice în cadrul provinciei ocupate. Războiul împotriva cantabrilor a fost purtat cu ajutorul navelor de război; după aceea, romanii n-au avut motive să instituie aici o staţie permanentă a flotei. Abia în epoca postdiocleţiană Peninsula Iberică, precum cea italică şi cea greco-macedoneană, a fost privată de garnizoane permanente.

Cel puţin de la începutul secolului al II-lea, provincia Baetica a fost prădată deseori de mauri, piraţii Rifului, de pe coasta învecinată; aceste evenimente vor fi relatate în amănunt cu ocazia prezentării situaţiei africane. Probabil că ele explică înzestrarea Italicii (lîngă Sevilla) cu o legiune din Leon, deşi, în general, trupele imperiale nu obişnuiau să staţioneze în provinciile senatoriale. Însă protejarea bogatei Hispanii sudice de aceste incursiuni revenea în principal comandamentului staţionat în provincia de la Tingis (Tanger). Cu toate acestea, s-a întîmplat să fie asediate de piraţi oraşe ca Italica şi Singili (în apropiere de Antequere).

Dacă opera istorică universală a epocii imperiale, romanizarea Occidentului, a fost devansată undeva, atunci acest lucru s-a întîmplat în Hispania. Acţiunile începute cu sabia în mînă au fost desăvîrşite prin relaţii paşnice: în Hispania, moneda romană de argint a dominat cu mult înainte de a fi devenit curentă în alte zone din afara Italiei, iar minele, viticultura şi plantarea măslinilor, relaţiile comerciale au determinat în zona de coastă, îndeosebi în sud-vest, un necontenit flux de elemente italice. Noua Cartagină, creaţia Barcinilor, chiar de la formarea ei pînă în epoca lui Augustus centrul provinciei de dincoace şi cel mai important antrepozit al Hispaniei, cuprindea deja în secolul al VII-lea o numeroasă populaţie romană; Carteia, în faţa actualului Gibraltar, fondată cu o generaţie înainte de epoca Gracchilor, a fost prima comunitate urbană transmarină cu o populaţie de origine romană (II, p. 7); străvechiul oraş-geamăn al Cartaginei, Gades, actualul Cádiz, a fost primul oraş străin din afara Italiei care acceptă dreptul roman şi limba latină (III, p. 365). Aşadar, dacă de-a lungul celei mai însemnate părţi a coastei Mării Mediterane străvechea civilizaţie indigenă şi cea feniciană se familiarizaseră încă din timpul republicii cu specificul poporului dominant, în epoca imperială în nici o altă provincie romanizarea n-a fost încurajată de sus cu asemenea energie ca în Hispania. Îndeosebi partea sudică a provinciei Baetica, între Baetis şi Marea Mediterană, a obţinut – în parte deja în timpul republicii sau sub Caesar, în parte sub Augustus în anii 739 (15) şi 740 (14) – o splendidă salbă de comunităţi romane cu drepturi depline, care, în acest caz, nu se înşiruie de-a lungul coastei, ci mai ales în interior: înainte de toate Hispalis (Sevilla) şi Corduba (Córdoba) cu drepturi de colonie, Italica (lîngă Sevilla) şi Gades (Cádiz) cu drepturi municipale. Şi în Lusitania sudică întîlnim un număr de oraşe egal îndreptăţite; îndeosebi Olisipo (Lisabona), Pax Iulia (Beja) în colonia de veterani Emerita (Mérida), fondată de către Augustus în timpul şederii sale în Hispania şi devenită capitala acestei provincii. În provincia Tarraconensis, oraşele de cetăţeni se găsesc mai ales de-a lungul coastei: Noua Cartagină, Ilici (Elche), Valentia, Dertosa (Tortosa), Tarraco, Barcino (Barcelona); în interior se remarcă numai colonia Caesaraugusta (Saragossa) din valea Ebrului. În timpul lui Augustus în întreaga Hispanie erau 50 de comunităţi de cetăţeni cu drepturi depline, în jur de alte 50 primiseră pînă atunci dreptul latin şi erau egale comunităţilor de cetăţeni în privinţa organizării interne. Cu ocazia censului imperial general din anul 74, împăratul Vespanian a introdus şi în cazul celorlalte constituţia urbană latină. Nici atunci şi nici în alte perioade ale epocii imperiale mai bune acordarea dreptului de cetăţenie n-a trecut de limita atinsă în epoca lui Augustus, realitate la care, probabil, a contribuit cel mai mult dreptul de recrutare restrîns faţă de cetăţenii imperiului.

Nicăieri populaţia indigenă a Hispaniei, în parte amestecată cu colonişti italici, în parte îndrumată spre limba şi obiceiurile latine, nu apare în istoria epocii imperiale cu claritate. Probabil că tribul ale cărui resturi şi limbă s-au impus pînă în zilele noastre în munţii de la Vizcaya, Guipúzcoa şi Navarra, asemenea berberilor din Africa de Nord, a populat cîndva întreaga peninsulă. Idiomul său, cu totul diferit de cel indo-germanic şi lipsit de flexiune, ca acela al finilor şi mongolilor, dovedeşte autonomia sa originară şi, cu excepţia coastei meridionale, de la Cádiz pînă la Granada, unde domina limba feniciană, şi a ţinutului de la nord de vărsarea rîului Tajo şi la vest de izvoarele Ebrului, probabil pe atunci în majoritatea lui de fapt independent şi cu siguranţă întru totul necivilizat, monumentele sale cele mai importante, monedele, cuprind, în primul secol al stăpînirii romane în Hispania, întreaga peninsulă. Ce-i drept, în acest ţinut iberic scrierea din sud se deosebeşte evident de cea a provinciei nordice, dar, cu aceeaşi evidenţă, ambele sînt ramuri ale aceluiaşi trunchi. Colonizarea feniciană s-a limitat aici la spaţii şi mai restrînse decît în Africa, iar amestecul celtic a modificat uniformitatea generală a evoluţiei naţionale într-un mod care scapă cu totul analizei noastre. Dar conflictele romanilor cu iberii aparţin în principal epocii republicane şi au fost prezentate mai sus (I, p. 469).

După ultimele expediţii militare din timpul primei dinastii, amintite mai sus, iberii dispar cu totul din cîmpul nostru vizual. Mărturiile păstrate nu ne oferă un răspuns satisfăcător nici în problema romanizării lor în epoca imperială. Nu trebuie dovedit că în toate timpurile ei au fost determinaţi să se folosească de limba latină în relaţiile cu stăpînii străini; dar, sub influenţa Romei, limba şi scrierea naţională dispar din uzul public şi în cadrul comunităţilor. Încă din ultimul secol al republicii a fost suprimată aproape total baterea de monedă pe plan local, permisă la început aproape fără restricţii; din epoca imperială nu există nici o monedă urbană hispanică care să nu poarte inscripţie latină. Ca şi portul roman, limba latină era răspîndită în cercuri foarte largi, chiar şi în rîndul hispanilor care erau privaţi de dreptul de cetăţenie italică, iar guvernul favoriza romanizarea reală a ţării. La moartea lui Augustus, limba latină şi obiceiurile romane prevalau în Andalusia, Granada, Murcia, Valencia, Catalonia şi Aragón, o bună parte nefiind roadele colonizării, ci ale romanizării. Conform dispoziţiilor lui Vespasian amintite mai sus, limba autohtonă a fost limitată de drept la relaţiile particulare. În cadrul acestora ea s-a conservat, lucru dovedit de existenţa ei de azi: populaţia care locuieşte astăzi în munţii neocupaţi vreodată nici de goţi şi nici de arabi trebuie să se fi întins în epoca romană cu siguranţă asupra unei mari părţi a Hispaniei, îndeosebi a celei nord-vestice. Totuşi, romanizarea Hispaniei trebuie să fi apărut mult mai devreme şi mult mai viguroasă decît cea a Africii; aici se găsesc relativ numeroase monumente cu inscripţii indigene, datate din epoca imperială – în Hispania aproape deloc ; limba berberilor domină şi astăzi jumătatea Africii de Nord – cea iberică, doar îngustele văi ale bascilor. Nici nu se putea întîmpla altfel; pe de o parte, civilizaţia romană a intervenit în Hispania mult mai devreme şi mult mai energic decît în Africa, iar pe de altă parte, indigenii hispanici, spre deosebire de cei africani, nu se bucurau de sprijinul triburilor libere.

Pentru noi, constituţiile comunale autohtone ale iberilor nu se deosebesc simţitor de cele ale galilor. Hispania, ca şi ţara celţilor cis- şi transalpină, se diviza de la început în districte cantonale; abia dacă există deosebiri profunde între vaccei, cantabrii, şi cenomanii Transpadanei sau remii din provincia Belgica. Monedele hispanice bătute în primele timpuri ale stăpînirii romane, pe care, în majoritatea lor, nu sînt numite oraşele, ci cantoanele, nu Tarraco, ci cesetanii, nu Saguntum, ci arsensii, dovedesc – cu mai mare claritate decît istoria războaielor contemporane lor – că şi în Hispania au existat cîndva ligi cantonale mai mari. Însă romanii învingători nu tratau aceste ligi pretutindeni la fel. Cantoanele transalpine au rămas şi sub dominaţia romană comunităţi politice; asemenea celor cisalpine, cele hispanice sînt numai noţiuni geografice. Aşa cum districtul cenomanilor nu este altceva decît o expresie generală pentru teritoriile de la Brixia, Bergomum etc., la fel asturii se compun din 22 de comunităţi independente politic care, după toate aparenţele, nu se potrivesc politic mai mult decît oraşele Brixia şi Bergomum. Provincia tarraconensă număra în epoca lui Augustus 293, iar la mijlocul secolului al doilea 275 de asemenea comunităţi. Aşadar, vechile ligi cantonale au fost dizolvate în acest caz. Şi este puţin probabil ca unitatea vetonilor sau cantabrilor să fi fost considerată mai periculoasă pentru coeziunea imperiului decît cea a sequanilor sau a treverilor; este cert că, în principal, deosebirea rezidă în diferenţa dintre epoca şi forma cuceririi. Ţinutul de pe Guadalquivir a devenit roman cu un secol şi jumătate înainte de cele de pe malurile Loarei şi Senei; epoca în care s-a aşezat fundaţia organizării hispanice nu este chiar atît de îndepărtată de cea în care Roma a dizolvat confederaţia samnită. În primul caz domină spiritul vechii republici, în cel de-al doilea, în Galia, vederile mai liberale şi mai moderate ale lui Caesar. În ambele cazuri, districtele mai mici lipsite de putere, devenite purtătoare ale unităţii politice după dispariţia ligilor – cantoanele mici sau ginţile –, s-au transformat în decursul timpului în oraşe. Începuturile dezvoltării urbane, şi în afara comunităţilor înzestrate cu drept italic, datează din primele timpuri ale republicii, poate din epoca preromană; mai tîrziu, acordarea generală a dreptului latin de către Vespasian a trebuit să generalizeze această transformare. Într-adevăr, din cele 293 de comunităţi ale provinciei de la Tarraco în epoca lui Augustus, numai 114 nu erau urbane, iar din cele 275 ale secolului al II-lea, doar 27.

Poziţia Hispaniei în administraţia imperiului poate fi rezumată în puţine cuvinte. Provinciile hispanice au jucat un rol extraordinar în cazul recrutărilor. Este probabil ca de la începutul principatului legiunile staţionate aici să fi fost recrutate cu predilecţie chiar din populaţia ţării; mai tîrziu, cînd armata de ocupaţie a fost micşorată, pe de o parte, şi recrutările se limitau tot mai mult la districtele propriu-zise ale garnizoanelor, pe de altă parte, Baetica, împărtăşind şi în acest punct soarta Italiei, a beneficiat de îndoielnicul noroc de a fi exclusă cu totul de la obligaţia serviciului militar. Recrutările auxiliare, impuse mai ales ţinuturilor înapoiate în privinţa dezvoltării urbane, au fost realizate la scară largă în Lusitania, Galecia, Asturia, ca şi în întreaga Hispanie septentrională şi centrală; cu excepţia provinciei Belgica, Augustus, al cărui tată îşi alcătuise chiar şi o gardă personală din hispanici, n-a aplicat în nici unul din ţinuturile supuse lui recrutări mai masive decît în Hispania.

Fără îndoială că această ţară bogată a constituit una din sursele cele mai abundente şi mai sigure pentru finanţele statului; nu posedăm date mai detaliate.

Importanţa relaţiilor comerciale ale acestor provincii poate fi dedusă întru cîtva din grija guvernului pentru sistemul rutier hispanic. Între Pirinei şi Tarraco s-au găsit încă din ultima perioadă republicană pietre miliare, cum nu apar în nici una dintre provinciile Occidentului. Mai sus s-a remarcat deja că Augustus şi Tiberius au încurajat construcţia de şosele în Hispania mai ales din considerente militare; dar şoseaua de la Noua Cartagină construită de Augustus trebuie să fi fost destinată comerţului şi aceluiaşi scop trebuie să-i fi servit şi cea care-i poartă numele, în parte modificată, în parte nou-amplasată, şoseaua imperială de tranzit care, continuînd şoseaua de coastă italo-galică şi traversînd Pirineii prin trecătoarea de la Puycerda, ajungea la Tarraco; urmărind apoi aproximativ linia coastei, de la Valentia pînă la vărsarea rîului Júcar, unde o părăsea, ajungea la valea rîului Baetis; de la Arcul lui Augustus, graniţa celor două provincii, unde începea un nou calcul miliar, ea ducea prin provincia Baetica pînă la vărsarea rîului, legînd aşadar Roma de ocean. Ce-i drept, aceasta este unica şosea imperială din Hispania. Mai tîrziu, guvernul nu s-a mai îngrijit de drumurile Hispaniei; cu excepţia platoului superior, comunităţile, în grija cărora intraseră de fapt curînd după aceea, par să fi restabilit comunicaţiile pretutindeni conform nivelului de cultură al provinciei. Căci, oricît de muntoasă ar fi Hispania, nefiind lipsită nici de stepe şi pustiuri, totuşi ea aparţine categoriei ţărilor celor mai productive, atît prin cantitatea produselor agricole, cît şi prin bogăţia de vii, ulei şi metale. Lor li s-a adăugat de timpuriu industria, mai ales a produselor metalice şi a ţesăturilor de lînă şi de in. Cu excepţia Pataviumului, nici una dintre comunităţile romane de cetăţeni n-a putut oferi, cu ocazia censului lui Augustus, un număr atît de mare de oameni bogaţi precum Gadesul hispanic, cu marii săi comercianţi răspîndiţi în lumea întreagă; şi acestei situaţii îi corespundeau opulenţa obiceiurilor, dansatoarele din castaniete originare de aici şi cîntecele gaditane, bine cunoscute atît romanului elegant, cît şi publicului alexandrin. Apropierea Italiei, precum şi comodul şi economicul comerţ maritim au oferit în această epocă îndeosebi coastelor hispanice de sud şi de est posibilitatea să-şi ducă bogatele produse pe cea mai importantă piaţă a lumii; şi este probabil ca Roma să nu fi desfăşurat cu nici un alt ţinut un comerţ atît de cuprinzător şi neîntrerupt ca în cazul Hispaniei.

Civilizaţia romană a pătruns în Hispania mai devreme şi mai puternic decît în oricare altă provincie, lucru dovedit de mai multe aspecte, dar îndeosebi de religie şi literatură.

Ce-i drept, în ţinuturile rămase şi mai tîrziu iberice, ocolite de imigraţie, în Lusitania, Galecia, Asturia, zeii autohtoni cu numele lor ciudate, terminate în cele mai multe cazuri în -icus şi -ecus – Endovellicus, Eaecus, Vagodonnaegus şi cum s-or mai fi numit –, s-au menţinut aici şi în epoca principatului. Dar în întreaga Baetica nu s-a găsit nici o singură piatră votivă care să nu poată fi consacrată la fel de bine şi în Italia; aceeaşi afirmaţie este valabilă şi pentru provincia tarraconensă propriu-zisă, doar pe cursul superior al rîului Duero întîlnindu-se cîteva nume izolate ale vechilor divinităţi celtice. Nici o altă provincie nu oferă o romanizare sacrală atît de energică.

Cicero îi numeşte pe poeţii latini din Corduba doar pentru a-i dojeni; în principal, întreaga eră augustană a literaturii este opera italicilor, deşi au contribuit şi cîţiva provinciali, printre alţii bibliotecarul împăratului, filologul Hyginus, născut îu Hispania ca sclav. Dar de atunci încolo hispanicii aproape că au preluat în acest domeniu, dacă nu rolul de promotori, măcar pe cel de magiştri. Cordubanii Marcus Porcius Latro, dascălul şi modelul lui Ovidiu, şi compatriotul şi prietenul său de tinereţe Annaeus Seneca, amîndoi doar cu un deceniu mai tineri decît Horaţiu, dar activînd în oraşul lor natal mai mult timp ca magiştri ai elocinţei, înainte să-şi fi mutat activitatea didactică la Roma, sînt reprezentanţii propriu-zişi ai retoricii şcolare, care înlocuieşte libertatea şi obrăznicia oratorică republicană. Cînd cel dintîi a trebuit să apară odată într-un proces real ; el s-a poticnit în mijlocul discursului, recăpătîndu-şi elocinţa abia după ce, de dragul vestitului bărbat, juriul a fost transferat din tribunal în sala şcolii. Şi fiul lui Seneca, ministrul lui Nero şi filozoful la modă al epocii, şi nepotul său, Lucanus, poetul opoziţiei intelectuale împotriva principatului, au o importanţă pe cît de îndoielnică din punct de vedere literar, pe atît de incontestabilă din punct de vedere istoric, care, într-un sens, revine de asemenea Hispaniei. În epoca imperială timpurie, alţi doi provinciali din Baetica, Mela în timpul lui Claudius, Columella în timpul lui Nero, şi-au cîştigat un loc printre scriitorii didacticişti consacraţi de stil elevat; cel dintîi prin scurta sa descriere a pămîntului, cel de-al doilea printr-o minuţioasă – în parte şi poetică – prezentare a agriculturii. Dacă, în timpul lui Domiţian, poetul Canius Rufus din Gades, filozoful Decianus din Emerita şi oratorul Valerius Licinianus din Bilbilis (Calatayud, în apropiere de Saragossa) sînt consideraţi celebrităţi literare alături de Vergiliu şi Catullus şi alături de cele trei somităţi din Corduba, aceasta, ce-i drept, este tot opera unui bibliotecar, Valerius Martialis, el însuşi neîntrecut de nici un poet al epocii în subtilitate şi tehnică, dar nici prin venalitate şi deşertăciune, şi pe bună dreptate calitatea sa de compatriot va fi pusă în cumpănă; dar simpla posibilitate de a lega o asemenea cunună poetică demonstrează importanţa elementului hispanic în literatura epocii. Însă perla literaturii latino-hispanice este Marcus Fabius Quintilianus (35-95) din Calagurris, pe Ebru. Tatăl său îşi făcuse la Roma un renume ca magistru al elocinţei; el însuşi a plecat la chemarea lui Galba la Roma şi a deţinut, îndeosebi sub Domiţian, o poziţie însemnată ca educator al nepoţilor imperiali. Manualul său despre oratorie şi, pînă la un anumit punct, şi al istoriei literaturii romane este una dintre scrierile admirabile pe care le posedăm din Antichitatea romană; pătruns de un gust subtil şi o judecată impecabilă, simplu atît prin sentiment, cît şi prin prezentare, didactic fără a plictisi, gingaş fără preţiozitate, el este conceput într-o opoziţie clară şi conştientă faţă de literatura la modă, bogată în fraze şi lipsită de conţinut. Mai ales lui îi revine meritul, chiar dacă nu de a fi îmbunătăţit, totuşi de a fi schimbat orientarea disciplinei. Mai tîrziu, în nulitatea generală, influenţa hispanilor nu a mai ieşit în evidenţă. Din punct de vedere istoric, apropierea desăvîrşită a acestor provincii de dezvoltarea literară a ţării-mamă este de o importanţă deosebită. Bineînţeles, Cicero ia în derîdere stîngăcia şi provincialismele zeloşilor poeţi hispanici; şi nici chiar latina lui Latro nu a fost aplaudată de Messalla Corvinus, de origine romană şi, pe cît de distins, pe atît de corect. Dar după epoca lui Augustus nu se mai aud asemenea remarci. Într-un anumit sens, oratorii gali, marii scriitori africani ai Bisericii au rămas străini şi ca scriitori latini; prin spiritul şi în scrierile lor nimeni nu le-ar reproşa aceasta lui Seneca şi Martialis, iar prin dragostea arzătoare faţă de propria literatură şi prin pătrunzătoarea ei înţelegere nici un italic nu l-a întrecut pe gramaticianul din Calagurris.