Capitolul III

Provinciile galice

Asemenea Hispaniei, dar nu atît de timpuriu şi de complet ca aceasta, Galia meridională devenise încă din epoca republicană o parte a Imperiului Roman. Cele două provincii hispanice au fost instituite în timpul lui Hannibal, provincia Narbo în timpul Gracchilor; şi, dacă în primul caz Roma ocupă întreaga peninsulă, pînă în ultima perioadă a republicii, ea nu numai că s-a mulţumit în cel de-al doilea caz cu stăpînirea coastei, ci şi din aceasta ocupă în mod direct doar partea mai mică şi mai îndepărtată. Pe bună dreptate, republica desemna această posesiune ca teritoriu al oraşului Narbo (Narbonne); partea mai mare a coastei, aproximativ de la Montpellier pînă la Nizza, aparţinea oraşului Massalia. Această comunitate grecească era mai degrabă un stat decît un oraş şi, prin puternica ei poziţie, alianţa egală încheiată cu Roma în epoci îndepărtate, obţinea o importanţă reală, nemaiîntîlnită vreodată în cazul altui oraş federat. Bineînţeles, cu toate acestea, romanii erau scutul şi sabia pentru aceşti greci învecinaţi, chiar mai mult decît pentru cei ai Orientului. Ce-i drept, masalioţii posedau ţinutul de pe cursul inferior al Ronului pînă la Avignon; dar cantoanele ligurice şi celtice ale interiorului nu erau nicidecum supuse lor şi tabăra romană permanentă de la Aquae Sextiae (Aix), aflat la o zi de marş la nord de Massalia, a fost instituită de fapt pentru protecţia necontenită a bogatului oraş comercial grecesc. Ca una dintre consecinţele cele mai grave ale războiului civil roman, aliatul cel mai fidel, oraşul Massalia, a fost nimicit din punct de vedere politic odată cu republica legitimă şi transformat dintr-un stat coregent într-o comunitate care, ce-i drept, îşi păstra libertatea şi specificul grecesc, dar sub formele modeste ale autonomiei şi elenismului unui oraş provincial secundar. După cucerirea din timpul războiului civil, politic, nu se mai aminteşte nimic despre Massalia; de atunci încolo, pentru Galia oraşul nu este altceva decît ceea ce a fost Neapole pentru Italia: centrul culturii şi educaţiei elene. În măsura în care cea mai mare parte a provinciei Narbo de mai tîrziu intră abia atunci sub administraţia romană nemijlocită, şi instituirea ei aparţine, într-un anumit sens, abia acestei epoci.

Cucerirea restului Galiei de către romani a fost relatată mai sus (III, p. 71). Înainte de războiul galic al lui Caesar, dominaţia romană se întindea aproximativ pînă la Toulouse, Viena şi Geneva; în urma acestuia, pînă la Rin pe întregul său curs şi la coastele Oceanului Atlantic atît în nord, cît şi în vest. Probabil că această supunere n-a fost completă, poate în nord-vest la fel de superficială ca în Britania (III, p. 147). Însă, în principal, mărturiile ne informează doar în cazul districtelor de naţionalitate iberică despre războaie suplimentare. Ibericii ocupau nu numai versanţii sudici, ci şi pe cei nordici ai Pirineilor, împreună cu regiunea submontană: Bearn, Gascogne, Languedocul occidental; şi s-a amintit deja mai sus (p. 40) că, în momentul în care Hispania nord-vestică susţinea ultimele bătălii cu romanii, s-au purtat lupte serioase şi pe partea nordică a Pirineilor, legate necondiţionat de cele dintîi, conduse la început de Agrippa (716, 38), pe urmă de Marcus Valerius Messalla, cunoscut patron al poeţilor romani, care în anul 726 (28) sau 727 (27), aşadar cam în acelaşi timp cu războiul cantabric, i-a învins în bătălie deschisă pe aquitani pe străvechiul teritoriu roman de lîngă Narbonne. În privinţa celţilor ni se relatează numai că puţin înainte de bătălia de la Actium au fost supuşi morinii din Picardie; şi, chiar dacă în timpul războiului civil, neîntrerupt aproape 20 de ani, corespondenţii noştri au neglijat afacerile galice, relativ neînsemnate, tăcerea desăvîrşită a listei triumfurilor, completă în cazul acesta, dovedeşte totuşi că în ţara celţilor n-au avut loc alte acţiuni militare importante în perioada respectivă. Şi după aceea, în timpul îndelungatei guvernări a lui Augustus şi al tuturor crizelor războaielor germanice, în parte foarte periculoase, ţinuturile galice nu s-au mai răsculat. Fireşte, aşa cum am văzut, atît guvernul roman, cît şi partida patriotică germanică au scontat întotdeauna că un succes decisiv al germanilor şi pătrunderea lor în Galia ar fi urmate de o insurecţie a galilor împotriva Romei; este aşadar cert că stăpînirea străină nu poate să fi fost consolidată pe atunci. O insurecţie veritabilă a avut loc în anul 21, sub Tiberius. În sînul aristocraţiei celtice s-a format o largă conjuraţie pentru răsturnarea guvernării romane. Ea a izbucnit prematur în cantoanele puţin importante ale turonilor şi andecavilor de pe cursul inferior al Loarei; nu numai mica garnizoană din Lyon, ci şi o parte a armatei Rinului au primit imediat ordinul de marş împotriva răsculaţilor. Totuşi, cele mai însemnate districte au făcut front comun cu răzvrătiţii: sub conducerea lui Iulius Florus, treverii s-au adunat în număr mare în Ardeni; sub conducerea lui Iulius Sacrovir, eduii şi sequanii s-au răsculat în imediata vecinătate a Lyonului. Bineînţeles, masa compactă a legiunilor a determinat sfîrşitul rapid al rebeliunii; însă răscoala, nesprijinită în nici un caz de germani, demonstrează totuşi ura împotriva stăpînilor străini, care domina încă ţara şi îndeosebi aristocraţia şi care, într-adevăr, fusese mărită, dar nu zămislită de impozitele apăsătoare şi de criza financiară, considerate cauze ale insurecţiei. Păstrarea Galiei şi anihilarea posibilităţii apariţiei unui nou Vercingetorix, cu toate că, aşa cum s-a văzut, ţara nu era lipsită de bărbaţi care ar fi rîvnit să păşească pe aceeaşi cale, constituie pentru diplomaţia romană o performanţă mai mare decît cucerirea ei. Aceste deziderate au fost realizate prin îmbinarea înţeleaptă a terorii şi a cîştigului; se poate adăuga, şi a dezbinării. Puterea şi apropierea armatei Rinului au constituit neîndoielnic primul şi cel mai eficient mijloc de a-i menţine pe gali într-o stare de frică faţă de stăpînii lor. Această armată a rămas pe parcursul întregului secol la fel de puternică – lucru care va fi evidenţiat în capitolul următor – atît din cauza propriilor supuşi, cît şi din cauza vecinilor, care nu se vor arăta prea ameninţători în epocile ulterioare. Îndepărtarea, chiar şi numai temporară, a acestor trupe punea stăpînirea romană sub semnul întrebării, nu din cauza traversării Rinului de către germani, ci din cauza defecţiunii galilor, ceea ce, în ciuda inutilităţii sale, este demonstrat de răscoala care a urmat morţii lui Nero; după ce trupele plecaseră spre Italia pentru a-l impune pe generalul lor ca împărat, la Trier s-a proclamat regatul galic independent, soldaţii romani rămaşi locului trebuind să-i jure credinţă. Dar, chiar dacă această stăpînire străină, ca oricare alta, se baza mai întîi şi în principal pe puterea copleşitoare şi pe superioritatea trupelor compacte şi exersate asupra maselor, totuşi ea nu se baza în exclusivitate pe aceste realităţi. Arta dezbinării a fost aplicată şi aici cu succes. Celţii nu erau singurii locuitori ai Galiei; nu numai că iberii erau bine reprezentaţi în sud, ci de-a lungul Rinului erau aşezate triburi germanice în număr mare, redutabile mai degrabă prin destoinicia lor războinică decît prin număr. Guvernul ştia să întreţină şi să fructifice cu abilitate opoziţia dintre celţi şi germanii de pe malul stîng al Rinului. Dar mai puternic a acţionat politica de contopire şi înfrăţire. Măsurile luate în acest scop vor fi înfăţişate în continuare; constituţia cantonală a fost menajată, aprobîndu-se chiar un fel de reprezentanţă naţională, iar sacerdoţiul naţional a fost îngăduit numai treptat; în schimb, limba latină a devenit de la început obligatorie, acea reprezentanţă naţională fiind contopită cu noua religie imperială. În general, romanizarea n-a fost impusă cu brutalitate, ci favorizată cu precauţie şi răbdare, astfel încît stăpînirea romanilor în ţara celţilor a încetat să fie apreciată ca străină, întrucît celţii au devenit şi doreau să devină romani. Progresele romanizării, remarcabile după numai un secol de stăpînire romană în Galia, sînt dovedite de evenimentele, amintite mai sus, intervenite după moartea lui Nero, care, în ansamblul lor, aparţin în parte istoriei comunităţii romane, în parte relaţiilor acesteia cu germanii, dar care trebuie să fie punctate cel puţin şi în acest context. Prăbuşirea dinastiei iulioclaudine a debutat cu răzvrătirea unui nobil celt şi cu o insurecţie celtică; dar aceasta nu era o răzvrătire împotriva stăpînirii străine ca aceea a lui Vercingetorix sau chiar a lui Sacrovir; ţelul ei n-a fost înlăturarea, ci transformarea guvernării romane; faptul că în afară de scrisorile nobiliare ale ginţii sale conducătorul ei adaugă şi descendenţa dintr-un bastard al lui Caesar exprimă clar caracterul pe jumătate naţional, pe jumătate roman al mişcării. Ce-i drept, cîteva luni mai tîrziu, după ce trupele romane de origine germanică au trecut de partea adversă şi germanii liberi au învins pentru moment armata romană a Rinului, unele triburi celtice şi-au proclamat independenţa naţiunii; dar această tentativă a eşuat lamentabil, nu atît prin intervenţia guvernului, cît prin opoziţia marii majorităţi a cantoanelor celtice înseşi care nu puteau dori şi nu doreau să se despartă de Roma. Numele romane ale căpeteniilor nobile, inscripţia latină de pe monedele insurgenţilor, imitarea desăvîrşită a organizării romane demonstrează cît se poate de evident că eliberarea naţiunii celtice de sub jugul străinilor nu mai era posibilă în anul 70 d.Cr. din simplul motiv că nu mai exista o asemenea naţiune şi că, după împrejurări, stăpînirea romană era resimţită ca o împilare, dar nu ca o dominaţie străină. Dacă celţii ar fi avut o asemenea ocazie în perioada bătăliei de la Philippi sau chiar şi sub Tiberius, răscoala nu s-ar fi sfîrşit, probabil, altfel, dar ar fi fost multă vărsare de sînge; acum ea nu mai era posibilă. Dacă armata Rinului a fost considerabil redusă cîteva decenii după aceste crize grave, tocmai această măsură dovedeşte că în majoritate galii nu mai intenţionau să se separe de italici şi cele patru generaţii care se succedaseră de la cucerire îşi desăvîrşiseră opera. Evenimentele ulterioare intervenite în locurile acestea sînt crize din sfera lumii romane. Atunci cînd aceasta din urmă era ameninţată cu prăbuşirea, Occidentul, ca şi Orientul, s-a îndepărtat pentru un timp de centrul imperiului; dar statul separat al lui Postumus era opera nevoii, nu a alegerii, separaţia însăşi fiind numai de circumstanţă; imperatorii care guvernau asupra Galiei, Britaniei şi Hispaniei au ridicat aceleaşi pretenţii asupra stăpînirii întregului imperiu ca şi anticezarii italici. Bineînţeles, au rămas suficiente urme ale vechiului specific celtic şi chiar ale independenţei celtice. Aşa cum episcopul Hilarius din Poitiers, el însuşi gal, se plînge de firea îndărătnică a compatrioţilor săi, şi galii sînt numiţi şi în biografiile imperiale tîrzii încăpăţînaţi, greu de condus, cu înclinaţii spre răzvrătire, astfel încît în cazul lor se recomandă în mod deosebit consecvenţa şi severitatea conducerii. Însă, în aceste secole tîrzii, gîndul separării de Imperiul Roman sau chiar cel al abandonării naţionalităţii romane, admiţînd existenţa ei, nu s-a manifestat nicăieri mai puţin decît în Galia. Mai mult, dezvoltarea culturii romano-galice, ale cărei temelii au fost puse de Caesar şi Augustus, cuprinde epoca romană tîrzie tot atît cît Evul Mediu şi epoca modernă.

Reglementarea relaţiilor din Galia este opera lui Augustus. La sfîrşitul războaielor civile, întreaga Galie, aşa cum fusese preluată sau lărgită de către Caesar, exceptînd numai teritoriul de dincoace de Alpi, unificat între timp cu Italia, a ajuns sub administraţia imperială. Imediat după aceea Augustus s-a deplasat în Galia, în capitala Lugudunum, realizînd în anul 727 (27) censul provinciei: prin aceasta, ţinuturile înglobate imperiului de Caesar au primit mai întîi un cadastru bine rînduit, fixîndu-se pentru fiecare cota impozitelor. Atunci el nu a rămas mult timp, întrucît a fost chemat de afacerile hispanice. Dar transpunerea noilor reglementări întîmpină mari dificultăţi şi deseori opoziţia deschisă: prezenţa lui Agrippa în anul 735 (19) şi a împăratului însuşi în anii 738-741 (16-13) n-a fost cerută doar de probleme militare şi guvernatorii sau comandanţii de pe Rin ai familiei imperiale, Tiberius, fiul vitreg al lui Augustus (738, 16), fratele său Drusus (742-745, 12-9), din nou Tiberius (745-747, 9-7; 757-759, 3-5 d.Cr.; 763-765, 9-11 d.Cr.), fiul său Germanicus (766-769; 12-15 d.Cr.), au avut sarcina să continue organizarea Galiei. Opera de pace era cu siguranţă la fel de dificilă şi de importantă ca şi acţiunile militare de pe Rin; lucru evident dacă se ia în considerare că împăratul se preocupă personal de fundamentarea ei, încredinţîndu-le edificarea celor mai apropiaţi şi mai înalţi în rang bărbaţi ai imperiului. Abia în aceşti ani măsurile luate de Caesar sub presiunea războaielor civile au primit forma care se va statornici pentru o perioadă îndelungată. Ele priveau atît provincia veche, cît şi pe cea nouă; însă, încă în anul 732 (22), Augustus a cedat străvechiul teritoriu roman, împreună cu cel al Massaliei de la Marea Mediterană pînă la Cevennes, guvernului senatorial, păstrînd doar noua Galie sub administraţie proprie. Acest teritoriu, în continuare foarte întins, a fost divizat în trei districte administrative, fiecare fiind condus de un guvernator imperial independent. Această împărţire se lega de diviziunea tripartită, întîlnită deja de Caesar şi bazată pe diferenţe naţionale: Aquitania locuită de iberi, Galia pur celtică şi ţinutul celto-germanic al belgilor; poate că prin această împărţire administrativă s-a urmărit consolidarea opoziţiilor naţionale favorabile adîncirii stăpînirii romane. Însă acest deziderat a fost realizat numai în parte, neputînd fi transpus altfel în practică. Ţinutul pur celtic dintre Garonne şi Loara a fost alipit Aquitaniei iberice prea mici, întregul mal stîng al Rinului, de la Lacul Leman pină la Mosela, a fost unificat cu Belgica, deşi majoritatea acestor cantoane erau celtice; în general, naţionalitatea celtică predomina în asemenea măsură, încît provinciile unificate puteau fi desemnate „cele trei Galii”. Despre formarea celor două aşa-numite Germanii, o compensaţie nominală pentru reala provincie Germania pierdută sau nerealizată, de fapt graniţa militară a Galiei, vom vorbi în capitolul următor.

În cazul vechii şi al celor trei noi provincii ale Galiei, relaţiile juridice au fost reglementate într-un mod cu totul diferit; cea dintîi a fost latinizată imediat şi pe deplin, apoi au fost reglementate mai întîi doar relaţiile naţionale existente. Această opoziţie a administraţiei, care pătrunde mult mai adînc decît diferenţa formală a administraţiei senatoriale şi imperiale, a contribuit esenţial la diferenţa, manifestă şi astăzi încă, dintre regiunile din Langue d’oc şi Provence, pe de o parte, şi cele din Langue d’oui, pe de altă parte.

În epoca republicană, romanizarea ţinuturilor galice meridionale nu era atît de avansată ca aceea a Hispaniei sudice. Cei 80 de ani care separau cele două cuceriri nu puteau fi recuperaţi cu uşurinţă; taberele trupelor hispanice erau mult mai puternice şi mai durabile decît cele galice, iar oraşele latine erau acolo mult mai numeroase decît aici. Ce-i drept, în timpul şi sub influenţa Gracchilor fusese fondată Narbo, prima colonie propriu-zisă de cetăţeni de dincolo de mare; dar ea a rămas izolată şi, deşi în relaţiile comerciale era rivala Massaliei, n-a egalat-o nici pe departe prin importanţă. Dar, cînd Caesar a început să conducă destinele Romei, cele neglijate au fost recuperate îndeosebi aici, în ţara alegerii sale şi a geniului său. Colonia Narbo a fost întărită şi a devenit sub Tiberius cel mai populat oraş din întreaga Galie. Atunci, în principal pe teritoriul cedat de Massalia, au fost fondate patru noi comunităţi de cetăţeni (III, p. 364), cele mai importante fiind, din punct de vedere militar, Forum Iulii (Fréjus), port principal al noii flote imperiale, şi, din punct de vedere comercial, Arelate (Arles), de la gurile Ronului, care întrecea Narbo, cînd Lyonul a devenit prosper şi comerţul s-a orientat din nou mai mult spre Ron, devenind moştenitorul veritabil al Massaliei şi marele imperiu al comerţului galo-italic. Nu se poate stabili cu certitudine ce anume a mai fost creat în această direcţie de el însuşi şi ce anume de către fiul său; pentru istorie nici nu are importanţă, căci aici Augustus n-a fost cu certitudine altceva decît executorul testamentar al lui Caesar. Pretutindeni constituţia cantonală celtică se retrăgea în faţa comunităţii italice. Cantonul volcilor din regiunea de coastă, cîndva supus masalioţilor, a primit din partea lui Caesar constituţia municipală italică, astfel încît „pretorii” volcilor reprezentau întregul district de 24 de localităţi; curînd după aceea, vechea ordine a dispărut şi cu numele, locul cantonului volcilor fiind luat de oraşul latin Nemausus (Nîmes). În mod asemănător, cel mai vestit canton al acestei provincii, cel al alobrogilor, care posedau ţara din nord de Isere şi din est de Ronul mijlociu, de la Valence şi Lyon pînă în Munţii Savoiei şi Lacul Leman, a primit, probabil deja sub Caesar, o organizare urbană similară şi dreptul italic, pînă cînd împăratul Gaius a acordat oraşului Vienna dreptul de cetăţenie romană. La fel, oraşele mai mari din întreaga provincie au fost organizate de Caesar sau în primele timpuri ale imperiului după dreptul latin, astfel: Ruscino (Roussillon), Avennio (Avignon), Aquae Sextiae (Aix), Apta (Apt). Încă de la sfîrşitul epocii lui Augustus, ţinutul de pe ambele maluri ale Ronului inferior a fost romanizat în întregime prin limbă şi obiceiuri, constituţia cantonală fiind probabil înlăturată, cu puţine excepţii, de pe tot cuprinsul provinciei. Membrii comunităţilor cărora li se acordase dreptul de cetăţenie a imperiului şi, cu aceeaşi îndreptăţire, locuitorii celor de drept latin care dobîndiseră pentru ei, ca şi pentru urmaşii lor, dreptul de cetăţeni ai imperiului prin înrolarea în armata imperială sau prin ocuparea unor magistraturi în oraşul lor natal erau de drept întru totul egali italicilor şi ajungeau în serviciul imperiului, ca şi aceştia, la magistraturi şi onoruri.

Dimpotrivă, în cele trei Galii nu existau oraşe de drept roman şi latin sau, mai degrabă, exista unul singur care tocmai de aceea nu aparţinea nici uneia dintre provincii sau aparţinea tuturor laolaltă: oraşul Lugudunum (Lyon). Această aşezare s-a născut în timpul războaielor civile, în anul 711 (43), datorită alungării unui număr de italici colonizaţi la Vienna, în extremitatea sudică a Galiei imperiale, în imediata apropiere a graniţei provinciei cu viaţa urbană reglementată. Ea nu a descins dintr-un canton celtic, posedînd, în consecinţă, întotdeauna un teritoriu limitat, ci a fost întemeiată din capul locului de italici, aflîndu-se deci în posesia dreptului deplin la cetăţenie romană, deţinînd o poziţie unică printre comunităţile celor trei Galii, asemănătoare, prin relaţiile juridice, cu cea a oraşului Washington în statul federativ din America de Nord. Acest unic oraş al celor trei Galii a devenit concomitent capitala galică. Cele trei provincii nu au avut autorităţi supreme comune şi dintre înalţii magistraţi doar guvernatorul provinciei centrale sau lugudunense îşi avea reşedinţa aici; dar atît împăraţii, cît şi anumiţi particulari aflaţi în Galia îşi aveau reşedinţa întotdeauna la Lyon. Alături de Cartagina, Lyonul era unicul oraş al jumătăţii latine a imperiului care a primit o garnizoană permanentă, după modelul garnizoanei din capitală. La Lyon s-a aflat unica monetărie pentru monedă imperială din Occident a cărei existenţă este atestată cu siguranţă în epoca imperială timpurie. Aici era centrala taxelor vamale percepute pe întregul cuprins al Galiei, precum şi punctul nodal al a reţelei drumurilor galice. Dar nu numai că toate instituţiile guvernamentale comune pentru Galia îşi aveau sediul firesc la Lyon, ci, aşa cum vom vedea mai jos, acest oraş roman a devenit şi reşedinţa adunării celtice pentru cele trei provincii şi a tuturor instituţiilor politice şi religioase legate de aceasta, a templelor şi sărbătorilor anuale ale celţilor. Lugudunum a cunoscut aşadar o înflorire rapidă, fiind avantajat şi de bogata înzestrare determinată de poziţia de metropolă şi de aşezarea nespus de propice comerţului. Un scriitor din timpul lui Tiberius îl consideră a doua localitate din Galia după Narbo; mai tîrziu, oraşul va ocupa aici un loc egal sau chiar superior corespondentului său de pe Ron, Arelate. În urma incendiului din anul 64, care a transformat o mare parte din Roma în cenuşă, lugudunensii le-au trimis sinistraţilor un ajutor de patru milioane de sesterţi (870.000 de mărci) şi, cînd, în anul următor, oraşul lor a suferit aceeaşi soartă, dar cu consecinţe şi mai grave, ei au fost sprijiniţi de întregul imperiu, iar împăratul le-a trimis aceeaşi sumă din propria visterie. Localitatea a renăscut din ruine mai strălucitor decît înainte şi în cursul a aproape două milenii, în ciuda vitregiilor timpului, a rămas pînă astăzi un mare oraş. Fireşte, în epoca imperială tîrzie el va fi eclipsat de Trier. Oraşul treverilor, numit Augusta, probabil după primul împărat, cîştigă în curînd primul loc în Belgica; dacă Durocortorum al remilor (Reims) mai este desemnat în epoca lui Tiberius localitatea cea mai populată a provinciei şi reşedinţa guvernatorului, un scriitor din timpul lui Claudius acordă acest primat deja localităţii principale a treverilor. Însă Trier a devenit capitala Galiei, poate s-ar putea spune a Occidentului, abia prin transformarea administraţiei imperiale efectuată de către Diocleţian. Din momentul în care Galia, Britania şi Hispania se întîlnesc sub o singură administraţie supremă, aceasta şi-a avut sediul la Trier, ce de atunci devine reşedinţa firească a împăraţilor care poposesc în Galia şi, după spusele unui grec din secolul al V-lea, cel mai mare oraş de dincolo de Alpi. Însă epoca în care această Romă a Nordului şi-a ridicat zidurile şi băile, demne de a fi menţionate alături de zidurile urbane ale regilor romani şi băile capitalei imperiului, depăşeşte expunerea noastră. În primele trei secole ale epocii imperiale, Lyonul a rămas centrul roman al ţării celtice, şi nu numai pentru că ocupă primul loc prin numărul populaţiei şi bunăstare, ci întrucît, ca nici o altă localitate a nordului şi doar ca puţine din sudul galic, el a fost fondat din Italia, fiind nu doar de drept, ci şi prin origine şi spirit un oraş roman.

Oraşul italic a fost baza pentru organizarea provinciei sudice, aşa cum cantonul a fost pentru cea a provinciei nordice, şi anume, cu preponderenţă, cel al constituţiei celtice în trecut statale, acum comunale. Importanţa opoziţiei dintre oraş şi canton nu este condiţionată atît de conţinutul ei; chiar dacă ar fi fost numai una de natură juridică formală, ea ar fi separat naţiunile; în primul caz, ar fi trezit şi hrănit sentimentul apartenenţei de Roma, în cel de-al doilea, sentimentul alienării. Pentru această epocă, diferenţa practică dintre cele două rînduieli nu poate să fi fost prea izbitoare, întrucît elementele constituţiei comunităţii – magistraţii, sfatul, adunarea cetăţenilor – erau aceleaşi în ambele cazuri şi întrucît este sigur că deosebiri mai profunde, poate existente în epoci trecute, nu au fost tolerate mult timp de autorităţile supreme romane. Din această cauză, trecerea de la sistemul cantonal la cel urban s-a petrecut frecvent şi fără opoziţie, s-ar putea spune de la sine în cursul evoluţiei şi cu o anumită necesitate. Drept urmare, diferenţele calitative ale celor două forme juridice aproape că nu apar în tradiţia de care dispunem. Totuşi, opoziţia n-a fost cu siguranţă doar de natură nominală, ci în prerogativele diferitelor puteri, în jurisdicţie, în sistemul fiscal, în cel de recrutare au existat diferenţe, importante sau aparent importante pentru administraţie, fie prin ele însele, fie ca urmare a obişnuinţei. Deosebirea cantitativă poate fi recunoscută cu claritate. Cantoanele, cel puţin aşa cum se înfăţişează la celţi şi la germani, cuprind întotdeauna mai degrabă o populaţie decît localităţi; acest element foarte important este o caracteristică a tuturor teritoriilor celtice şi, deseori, însăşi romanizarea care a intervenit mai tîrziu mai degrabă l-a mascat decît l-a anihilat. Mediolanum şi Brixia îşi datorează graniţele largi şi prosperitatea necontenită în principal realităţii că nu au fost altceva decît cantoanele insubrilor şi cenomanilor. Faptul că teritoriul oraşului Vienna a cuprins Dauphiné şi Savoia occidentală şi că localităţile Cularo (Grenoble) şi Genava (Geneva), pe cît de vechi, pe atît de însemnate, sînt, din punct de vedere juridic, pînă în epoca imperială tîrzie, sate ale coloniei Vienna explică de asemenea realitatea că acesta este numele de mai tîrziu al populaţiei alobrogilor. În cele mai multe cantoane celtice, una dintre localităţi prevalează în aşa măsură, încît este indiferent dacă sînt numiţi remii sau Durocortorum, biturigii sau Burdigala; dar se întîmplă şi contrariul: de exemplu, la voconţi îşi ţin cumpăna Vasio (Vaison) şi Lucus, la carnuţi, Autricum (Chartres) şi Cenabum (Orléans); şi este mai mult decît problematic dacă prerogativele deţinute, conform constituţiei greceşti şi italice, necondiţionat de zidul de incintă faţă de teritoriul dimprejur au fost reglementate la celţi de drept sau chiar şi numai de fapt într-un mod asemănător. Replica acestui canton în Occidentul greco-italic este mai degrabă populaţia decît oraşul; carnuţii trebuie să fie asemuiţi cu beoţienii, Autricum şi Cenabum cu Tanagra şi Thespiae. Particularitatea poziţiei celţilor aflaţi sub stăpînirea romană faţă de alte naţiuni – de exemplu, faţă de iberi şi eleni – constă în faptul că federaţiile lor continuau să dăinuie drept comunităţi, în timp ce la cei din urmă elementele componente formau ele însele comunităţile. Este posibil ca aici să fi contribuit diferenţe mai vechi ale evoluţiei naţionale datînd din epoca preromană; probabil că a fost mai uşor să li se desfiinţeze beoţienilor adunarea comună a oraşelor, decît să fie împărţiţi helveţii în cele patru districte; federaţii politice se menţin şi după supunerea faţă de o putere centrală în cazul în care dizolvarea lor ar antrena dezorganizarea. Cu toate acestea, măsurile luate în Galia de Augustus sau, după preferinţe, de Caesar nu au fost determinate de forţa împrejurărilor, ci, în principal, de libera hotărîre a guvernului care explică în acelaşi timp şi menajamentele aplicate în cazul celţilor. Căci, într-adevăr, faţă de perioada mai tîrzie în epoca preromană şi în timpul cuceririi de către Caesar a existat un număr mult mai mare de cantoane; mai ales este remarcabil că în epoca imperială numeroasele cantoane mai mici, aflate într-o relaţie de clientelă faţă de cele mai mari, nu vor deveni de sine stătătoare, ci vor dispărea. Dacă, mai tîrziu, ţara celtică apare împărţită într-un număr redus de districte cantonale însemnate, în parte chiar foarte mari, în interiorul cărora cantoanele lor dependente nu pot fi găsite, această ordine a fost pregătită, bineînţeles, de sistemul clientelar preroman, dar a fost desăvîrşită abia de către reorganizarea romană. Această continuare şi potenţare a constituţiei cantonale trebuie să fi fost determinantă înainte de toate pentru viitoarea evoluţie politică a Galiei. În timp ce provincia tarraconensă se diviza în 293 de comunităţi independente (p. 44), cele trei Galii luate împreună nu vor număra, după cum vom vedea, mai mult de 64. Unitatea şi tradiţia lor nu au fost zdruncinate: venerarea zeloasă de care zeul izvoarelor Nemausus s-a bucurat la volci pe parcursul întregii epoci imperiale demonstrează că şi aici, în sudul ţării, şi într-un canton transformat într-un oraş, tradiţionalul sentiment al originii comune continua să subziste cu intensitate. Comunităţi cu o asemenea conexiune interioară şi cu graniţe largi alcătuiau o putere. Stadiul în care Caesar a găsit comunităţile galice, cu o masă a poporului redusă la o deplină dependenţă politică şi economică şi o aristocraţie atotputernică, nu s-a modificat esenţial nici în timpul dominaţiei romane; aşa cum nobilii mari, cu slujitorimea lor de clienţi şi de sclavi din cauza neachitării datoriilor, de ordinul miilor, jucau, fiecare în patria lui, rolul de stăpîni, la fel ne prezintă Tacitus starea lucrurilor la treveri în timpul lui Tiberius. Guvernarea romană a acordat comunităţii drepturi cuprinzătoare, chiar şi o anumită putere militară, astfel încît în anumite circumstanţe era îndreptăţită să ridice şi să dispună de cetăţi – ca de exemplu la helveţi –, magistraţii puteau concentra miliţiile, deţinînd în cazul acesta funcţia şi gradul de ofiţeri. Aceasta prerogativă era ceva în mîinile unui primar al unui oraş mic din Andalusia şi altceva în mîinile unui conducător de district de pe Loara sau Mosela cu suprafaţa unei mici provincii. Aici ni se oferă în toată măreţia ei mărinimia politicii lui Caesar-Tatăl, căruia i se datorează trăsăturile de bază ale acestui sistem.

Dar guvernul nu s-a limitat numai la menţinerea ordinii cantonale a celţilor; el le-a lăsat sau, mai degrabă, le-a acordat şi o constituţie naţională, în măsura în care aceasta se putea pune de acord cu supremaţia romană. Ca şi în cazul naţiunii elene, Augustus a acordat galilor o reprezentanţă generală organizată, ce-i drept, rîvnită de ambele naţiuni în epoca libertăţii şi fărîmiţării, dar niciodată atinsă. La poalele colinei ce străjuia capitala Galiei, acolo unde Saône se revarsă în Ron, prinţul imperial Drusus, reprezentantul guvernului în Galia, a consacrat la 1 august 742 (12) altarul dedicat Romei şi geniului împăratului, în jurul căruia comunitatea galilor urma să celebreze anual, în ziua respectivă, sărbătoarea acestor zei. În acest scop, reprezentanţii tuturor cantoanelor alegeau din rîndul lor, an de an, „preotul celor trei Galii”, care aducea de ziua împăratului sacrificiul imperial şi conducea jocurile festive corespunzătoare. Această reprezentanţă a ţării a deţinut nu numai o administraţie proprie a averii ei cu magistraţi originari din cercurile distinse ale nobilimii provinciale, ci şi un anumit rol în afacerile generale ale ţării. Ce-i drept, despre intervenţia ei nemijlocită în politică nu găsim altă mărturie decît avertismentul dietei din anul 70, în timpul gravei crize, adresat treverilor care intenţionau să se răzvrătească împotriva Romei; dar ea avea şi se folosea de dreptul de reclamaţie împotriva magistraţilor imperiali şi a celor care acţionau în Galia, contribuind dacă nu la impunerea, cel puţin la repartizarea impozitelor, mai ales că acestea din urmă nu erau prevăzute pentru fiecare provincie în parte, ci pentru Galia în general. Este adevărat, guvernul imperial a creat în toate provinciile instituţii asemănătoare, nu numai introducînd în fiecare centralizarea sacrală, ci acordînd fiecăreia şi un organ pentru a aduce cererile şi plîngerile în faţa guvernului, ceea ce fusese neglijat în perioada republicii. Dar în această privinţă Galia deţine faţă de toate celelalte regiuni ale imperiului cel puţin un privilegiu real, această instituţie dezvoltîndu-se de altfel numai aici în deplinătatea ei. Mai întîi, adunarea reunită a celor trei provincii deţinea faţă de legaţii şi procuratorii fiecăreia în parte o poziţie mai independentă decît, de exemplu, dieta de la Thessalonike în faţa guvernatorului Macedoniei. Apoi, în cazul unor asemenea instituţii numărul drepturilor acordate contează mult mai puţin decît ponderea corporaţiilor pe care le reprezintă; puterea fiecărei comunităţi galice se transmitea asupra dietei din Lyon în aceeaşi măsură în care se transmitea slăbiciunea fiecărei comunităţi elene asupra celei din Argos. Se pare că în evoluţia Galiei din timpul cezarilor adunarea de la Lyon a avantajat substanţial acea omogenitate galică generală care merge mînă în mînă cu latinizarea.

Compoziţia dietei, destul de bine cunoscută, arată felul în care guvernul a tratat problema naţionalităţilor. Dintre cele 60, mai tîrziu 64 de cantoane reprezentate în dietă, doar patru le revin locuitorilor iberici ai Aquitaniei, deşi acest ţinut între Garonne şi Pirinei era repartizat unui număr mult mai mare de triburi, însă toate de dimensiuni modeste; probabil, celelalte au fost excluse din reprezentanţă din capul locului; sau, poate, cele patru cantoane reprezentate au fost reşedinţele unor ligi cantonale. Mai tîrziu, probabil în timpul lui Traian, districtul iberic a fost separat de dieta de la Lyon, acordîndu-i-se o reprezentanţă proprie. În schimb, cantoanele celtice, în forma pe care am descris-o mai sus, sînt reprezentate aproape fără excepţie în dietă, ca şi cele semi- sau pur germanice, în măsura în care aparţineau imperiului la data consacrării altarului. Se înţelege de la sine că în această reprezentanţă cantonală capitala Galiei nu ocupa nici un loc. La fel, ubii nu fac parte din dieta de la Lyon, ci îşi aduc sacrificiul la propriul altar al lui Augustus; aşa cum am văzut (p. 20), aceasta este o rămăşiţă a proiectatei provincii Germania.

Aşadar, dacă naţiunea celtică se consolidase în sine în Galia imperială, într-un anumit sens ea a fost garantată şi faţă de spiritualitatea romană prin procedeul acordării dreptului de cetăţenie a imperiului respectat pentru acest teritoriu. Bineînţeles, capitala Galiei era şi rămînea o colonie romană de cetăţeni, iar acest fapt a contribuit esenţial la poziţia remarcabilă pe care o deţinea şi urma s-o deţină faţă de restul Galiei. Dar, în timp ce provincia sudică era împînzită de colonii, fiind rînduită întru totul conform dreptului municipal, Augustus n-a ctitorit în „cele trei Galii” nici o singură colonie de cetăţeni şi este probabil ca şi acel drept municipal care, sub denumirea de drept italic, conferea o poziţie intermediară între cetăţenie şi necetăţenie şi care le acorda mai distinşilor lui posesori de iure dreptul de cetăţenie atît pentru ei înşişi, cît şi pentru urmaşii lor, să fi fost introdus în Galia abia după o perioadă mai îndelungată. Ce-i drept, şi galii puteau beneficia de acordarea personală a dreptului de cetăţenie – fie soldatul, la înrolare sau la lăsarea la vatră, conform dispoziţiilor generale, fie unele persoane, prin favoruri excepţionale. Augustus nu a urmat exemplul republicii, care le-a interzis helveţilor, de exemplu, dobîndirea dreptului de cetăţenie o dată pentru totdeauna, şi nu l-a putut urma nici după ce Caesar folosise deseori această cale pentru a le acorda dreptul de cetăţenie unor gali din naştere. Însă a suspendat cel puţin cetăţenilor originari din „cele trei Galii” – întotdeauna cu excepţia lugudunensilor – dreptul de a candida la magistraturi, excluzîndu-i prin aceasta, concomitent, din senatul imperial. Nu putem şti dacă această stipulaţie a fost decretată mai întîi în interesul Romei sau în cel al galilor; este sigur că Augustus a urmărit ambele ţeluri: pe de o parte, să evite pătrunderea elementelor străine în romanitate şi prin aceasta s-o purifice şi s-o înalţe; pe de alta, să garanteze continuitatea particularităţii galice, intuind că reţinerea înţeleaptă o să avantajeze mai sigur contopirea finală cu spiritualitatea romană decît impunerea forţată a unor instituţii străine.

Împăratul Claudius, el însuşi născut la Lyon şi, conform afirmaţiei opozanţilor săi, un veritabil gal, a înlăturat în bună parte aceste bariere. Oraşul ubiilor, unde fusese ridicat altarul Germaniei romane, a fost cu siguranţă prima localitate a Galiei care a primit dreptul italic; acolo, în tabăra tatălui ei, Germanicus, s-a născut Agrippina, soţia de mai tîrziu a lui Claudius, şi este probabil ca ea să fi obţinut în anul 50 dreptul de colonie latină pentru locul ei de baştină: actualul Köln. Poate în acelaşi timp, poate mai devreme, acelaşi drept a fost acordat oraşului treverilor, Augusta, actualul Trier. Şi alte cantoane galice au fost apropiate în acest mod de romanitate: astfel, cel al helveţilor prin Vespasian şi cel al sequanilor (Besançon); dar se pare că dreptul latin n-a cunoscut în aceste ţinuturi o extindere prea mare. În primele timpuri ale cezarilor, comunităţi întregi din Galia imperială au beneficiat cu atît mai puţin de dreptul de cetăţenie deplină. Dar, prin anularea îngrădirii juridice care-i excludea de la cariera de magistraţi imperiali pe galii dăruiţi cu dreptul personal de cetăţenie a imperiului, Claudius a realizat începutul în această direcţie; este probabil ca această barieră să fi fost înlăturată mai întîi pentru cei mai vechi aliaţi ai Romei, eduii. Cu aceasta se obţinuse egalizarea esenţială. Căci, conform realităţilor acestei epoci, dreptul de cetăţenie abia dacă avea o valoare practică pentru cercurile excluse prin statutul lor de la cariera politică şi putea fi obţinut cu uşurinţă de peregrinii bogaţi şi de origine distinsă, care doreau să parcurgă această carieră şi, în consecinţă, aveau nevoie de el. Într-adevăr, era o umilire usturătoare dacă un cetăţean nobil din Galia şi urmaşii săi erau excluşi de drept de la cariera magistraturilor.

Dacă structura naţională a celţilor a fost menajată în privinţa organizării administraţiei atît cît nu contravenea unităţii imperiului, în privinţa limbii realităţile au evoluat altfel. Chiar dacă în practică ar fi fost posibil să se permită comunităţilor să-şi conducă administraţia într-o limbă stăpînită doar în mod excepţional de magistraţii imperiali cu atribuţii de control, nu era în nici un caz intenţia guvernului de a ridica această barieră între guvernanţi şi guvernaţi. Drept urmare, printre monedele bătute şi monumentele publice ridicate în Galia în timpul stăpînirii romane, nu s-a găsit nici o inscripţie celtică. Folosirea limbii autohtone nu era de altfel interzisă; şi în provincia sudică, şi şi în cea nordică întîlnim monumente cu inscripţii celtice, în primul caz, întotdeauna în alfabetul grecesc, în cel de-al doilea, întotdeauna în cel latin; unele dintre cele dintîi şi toate în cel din urmă caz trebuie să aparţină epocii stăpînirii romane. În afara oraşelor de drept latin şi a castrelor romane, în Galia apar puţine monumente epigrafice; această circumstanţă se datorează în principal faptului că, la fel ca limba oficială, puţin cunoscută, limba autohtonă, tratată ca dialect, nu se preta acestui scop, ridicarea monumentelor neintrînd în uz ca în ţinuturile latinizate. Probabil că în cea mai mare parte a Galiei latina a avut atunci o poziţie similară celei pe care o va deţine în Evul Mediu timpuriu faţă de limba populară. Perpetuarea energică a limbii naţionale este demonstrată cu cea mai mare claritate de redarea numelor proprii galice în latină, deseori conservîndu-se forme fonetice nelatine. Forme ca Lousonna şi Boudicca, cu diftongul nelatin ou, au pătruns chiar şi în literatura latină, iar pentru dentala aspirată, forma engleză th, se foloseşte un semn propriu (D̸), chiar şi în scrierea latină, scriindu-se Epatatextorigus alături de Epasnactus, D̸irona alături de Sirona; concluzia e că, în această epocă sau mai înainte, limba celtică a fost supusă unei reglementări gramaticale, ori pe teritoriul roman, ori în afara lui, fiind scrisă deja atunci în felul rămas în vigoare pînă astăzi. Nu lipsesc nici mărturiile pentru continua ei folosire în Galia. Cînd apărură numele oraşelor Augustodunum (Autun), Augustonemētum (Clermont), Augustobona (Troyes) şi altele asemănătoare, trebuie să se fi vorbit celtica şi în Galia centrală. În tratatul său despre cavalerie, Arrian, din timpul lui Hadrian, foloseşte sintagme celtice pentru unele manevre împrumutate de la celţi. Un grec veritabil, Eirenaeos, activînd către sfîrşitul secolului al II-lea ca preot la Lyon, se scuză pentru carenţele stilului său, motivînd ar trăi în ţara celţilor şi că ar fi astfel silit să vorbească în permanenţă în limba barbară. În contradicţie cu regula de drept, conform căreia dispoziţiile testamentare trebuie să fie scrise în general în latină sau greacă, o scriere juridică de la începutul secolului al III-lea dispune ca fideicomisurile să poată fi scrise şi în orice altă limbă – de exemplu, în punică sau galică. Împăratului Alexandru i s-a prezis sfîrşitul în limba celtică de către o prorocitoare galică. Hieronymus, părinte al Bisericii, care a vizitat atît Ancyra, cît şi Trierul, ne asigură că galatii din Asia Mică şi treverii timpurilor sale vorbeau aproximativ aceeaşi limbă şi compara galica stîlcită a asiaticilor cu punica stîlcită a africanilor. Dacă, asemănător cu Wales, limba celtică s-a păstrat în Bretagne pînă în zilele noastre, ţinutul şi-a primit, ce-i drept, numele din partea britanilor insulari refugiaţi aici din faţa saxonilor, dar este puţin probabil ca limba să fi fost adusă de către aceşti imigranţi; mai degrabă, ea a fost transmisă aici de milenii, din generaţie în generaţie. Bineînţeles, în decursul epocii imperiale spiritualitatea romană a cîştigat în restul Galiei tot mai mult teren. Dar sfîrşitul idiomului celtic a fost marcat aici nu atît de imigraţia germanică, cît de creştinare, care nu a preluat şi nu a propovăduit în limba naţională discreditată de guvern, ca în Siria şi Egipt, ci a vestit Evanghelia în latină.

În privinţa progresului romanizării, lăsat în Galia, cu excepţia provinciei sudice, îndeosebi în seama evoluţiei interne, se remarcă o diferenţa remarcabilă între Galia orientală, pe de o parte, şi vestul şi nordul regiunii, pe de alta, bazată parţial, în nici un caz în exclusivitate, pe deosebirea dintre germani şi gali. În cursul evenimentelor care au însoţit şi au urmat prăbuşirea lui Nero, această diferenţă a îmbrăcat chiar şi o hotărîtoare importanţă politică. Strînsa legătură dintre cantoanele orientale cu taberele de pe Rin şi recrutările legiunilor renane desfăşurate cu predilecţie în regiunea aceasta au deschis de timpuriu spiritualităţii romane o cale mai largă decît în ţinutul de pe Loara şi Sena. În cursul dezbinărilor menţionate, cantoanele renane, lingonii şi treverii celtici, ca şi ubii germanici sau, mai degrabă, locuitorii coloniei agrippense, luaseră partea oraşului roman Lugudunum şi nu trădară cauza guvernului roman legitim, în timp ce insurecţia, cel puţin într-un anumit sens naţională, aşa cum am menţionat mai sus, pornise de la sequani, edui şi arverni. Într-o etapă mai tîrzie a aceleiaşi încleştări, dar într-o situaţie schimbată a partidelor, găsim aceeaşi sciziune: cantoanele orientale amintite sînt aliate cu germanii, în timp ce dieta de la Reims refuză să li se alăture.

Aşadar, dacă în privinţa limbii ţara galică a fost tratată, în esenţă, ca şi celelalte provincii, remarcăm totuşi menajarea vechilor sale instituţii în privinţa măsurilor şi greutăţilor. Ce-i drept, alături de ordonanţa imperială generală, decretată în sensul acesta de către Augustus, normele locale s-au conservat în foarte multe locuri datorită atitudinii tolerante sau, mai degrabă, indiferente a guvernului în asemenea probleme; dar numai în Galia unităţile locale le-au înlăturat mai tîrziu pe cele ale imperiului. În întregul Imperiu Roman drumurile sînt măsurate şi marcate pe baza milei romane (1,48 km), iar pînă la sfîrşitul secolului al II-lea aceste provincii nu au făcut excepţie. Începînd cu Severus, în „cele trei Galii” şi cele două Germanii locul ei este luat de o milă adaptată celei romane, însă diferită şi numită în limba galică „leuga” (2,22 km), egală cu 1,5 mile romane. Este imposibil ca Severus să fi intenţionat să le facă celţilor o concesie naţională; nu se potriveşte nici cu epoca, nici cu acest împărat, care a păstrat chiar şi faţă de aceste provincii o animozitate aparte. Faptul trebuie să fi fost determinat de considerente practice. Acestea trebuie să se bazeze pe simplul fapt că, după introducerea măsurii unitare, măsurile naţionale, ale drumurilor, „leuga” sau şi „leuga dublă”, „rasta” germanică, corespunzătoare francezei „lieue”, au persistat în aceste provincii la o scară mai mare decît în celelalte ţinuturi ale imperiului. Augustus a extins probabil mila romană formal şi asupra Galiei şi a adaptat cartările poştale şi drumurile imperiale, dar, de fapt, nu s-a atins de vechea măsură a ţării; în felul acesta, administraţia de mai tîrziu a considerat că dubla unitate în circulaţia poştală era mai puţin incomodă decît folosirea unei unităţi de lungime necunoscute practic în ţară.

Atitudinea guvernului roman faţă de religia naţională este de o importanţă mult mai mare şi e neîndoielnic că naţiunea galică şi-a găsit sprijinul cel mai solid în aceasta. Chiar şi în provincia sudică, venerarea zeităţilor neromane trebuie să se fi menţinut timp îndelungat, mult mai mult decît în Andalusia, de exemplu. Bineînţeles, în marele oraş comercial Arelate monumentele votive au fost consacrate aceloraşi zei ca şi în Italia; dar la Fréjus, Aix, Nîmes şi pe întregul cuprins al coastei, vechile divinităţi celtice au fost adorate în toată perioada imperială ca şi în Galia interioară. Şi în partea iberică a Aquitaniei se întîlnesc numeroase mărturii ale cultului indigen, întru totul diferit de cel celtic. Însă toate statuile de divinităţi ieşite la iveală în sud sînt mai apropiate de cele obişnuite decît monumentele din nord şi, îndeosebi, era mai uşor să se convieţuiască cu zeii naţionali decît cu sacerdoţiul naţional, întîlnit numai în Galia imperială şi în insulele britanice: druizii (III, p. 154). În zadar am încerca să plăsmuim o imagine despre structura internă a doctrinei druizilor, uimitor amalgam de speculaţie şi imaginaţie; oferim doar cîteva exemple pentru a înfăţişa caracterul ei bizar şi înfricoşător. Puterea cuvîntului era reprezentată simbolic printr-un moşneag chel, zbîrcit, ars de soare, care purta ghioaga şi arcul, limba lui străpunsă fiind legată de urechile omului care-l urma cu lanţuri fine de aur; altfel spus, săgeţile bătrînului elocvent zburau şi bătăile răsunau, iar sufletul mulţimii îl urma fără împotrivire. Acesta este Ogmius al celţilor; grecii vedeau în el un Charon costumat ca Heracle. Un altar descoperit la Paris ne înfăţişează trei imagini de divinităţi cu inscripţii: în mijloc se află Iovis, în stînga sa Vulcan, iar în dreapta, Esus, „cel Groaznic cu altarele sale înspăimîntătoare”, cum îl numeşte un poet roman, însă un zeu al relaţiilor comerciale şi al activităţii paşnice. Ca şi Vulcan, poartă un şorţ de lucru; aşa cum acesta din urmă mînuieşte ciocanul şi cleştele, Esus ciopleşte salcia cu o secure. O zeitate întîlnită în repetate rînduri, numită, probabil, Cernunnos, este prezentată ghemuită, cu picioarele încrucişate; pe cap poartă coarne de cerb, de care atîrnă un lanţ, iar pe genunchi ţine un sac de bani; în faţa ei se află cîteodată vite şi cerbi – se pare că aceasta era o alegorie care simboliza ţărîna ca izvor al bogăţiei. Deosebirea enormă între acest Olimp celtic, lipsit de orice puritate şi frumuseţe, complăcîndu-se în mulţimea barocă şi fantastică a unor lucruri foarte pămînteşti, şi simplele forme umane ale religiei greceşti şi simplele concepte umane ale celei romane ne oferă o idee despre abisul care se deschidea între aceşti învinşi şi învingătorii lor. De această religie se legau consecinţe practice foarte îngrijorătoare: un cuprinzător arsenal de leacuri secrete şi vrăjite, folosite de preoţii care se erijau, concomitent, în medici, care cuprindeau, alături de descîntec, binecuvîntări, sacrificii umane şi vindecarea prin carnea celor sacrificaţi. Nu se poate dovedi dacă druizii acestei epoci s-au opus direct stăpînirii străine; dar, chiar dacă nu a fost cazul, este lesne de înţeles că guvernul roman, cu toată atitudinea lui indiferentă faţă de particularităţile locale ale venerării divinităţilor, trebuie să fi adoptat în general o poziţie conciliantă faţă de druizi, şi aceasta nu numai datorită exceselor lor. Instituirea sărbătorii anuale galice în capitala pur romană a ţării, excluzînd orice legături cu vreun cult naţional, este evident o contramăsură a guvernului împotriva vechii religii naţionale, cu conciliul preoţilor desfăşurat anual la Chartres, centrul ţării galice. Augustus însă nu a luat alte măsuri directe împotriva druizilor, interzicînd numai oricărui cetăţean roman participarea la cultul naţional galic. Prin conduita sa mai energică, Tiberius a acţionat cu fermitate şi a interzis acest sacerdoţiu cu suita lui de dascăli şi de artizani într-ale medicinei; dar succesul real al acestei dispoziţii trebuie să fi fost destul de nesemnificativ, dacă aceeaşi interdicţie a mai fost decretată încă o dată sub domnia lui Claudius. Despre acesta din urmă se afirmă că ar fi ordonat decapitarea unui nobil gal, întrucît se dovedise că folosise obişnuitul farmec pentru a-şi asigura succesul tratativelor în faţa împăratului. Mai jos se va arăta că ocuparea Britaniei, din vechime sediul principal al acestei activităţi preoţeşti, a fost hotărîtă în bună parte pentru a stîrpi din rădăcină acest rău. În ciuda acestor măsuri, sacerdoţiul galic a mai jucat un rol important în timpul defecţiunii resimţite de gali după prăbuşirea dinastiei claudine; incendierea Capitoliului – după cum predicau druizii – anunţa răsturnarea ordinii şi începutul stăpînirii nordului asupra sudului. Însă, chiar dacă acest oracol se va adeveri mai tîrziu, el nu s-a împlinit nici prin această naţiune şi nici în avantajul preoţilor ei. Ce-i drept, particularităţile adorării divinităţilor galice şi-au exercitat influenţa şi în epoci mai tîrzii; în secolul al III-lea, cînd se instaurează efemerul imperiu galo-roman separat, moneda lui îl reprezintă în primul rînd pe Hercule, atît în postura sa greco-romană, cît şi ca zeitate galică, Deusoniensis sau Magusanus. Druizii sînt însă amintiţi doar în legătură cu femeile înţelepte din Galia, care prorocesc sub denumirea de druide pînă în epoca lui Diocleţian: mult mai tîrziu vechile familii nobile se mîndreau cu strămoşii druizi din genealogia lor. Religia naţională a suferit probabil un regres mai rapid decît limba naţională şi abia dacă a existat o opoziţie reală faţă de pătrunderea creştinismului.

Mai mult decît toate celelalte provincii, prin poziţia sa sustrasă oricărui atac din afară şi, asemenea Italiei şi Andalusiei, o ţară a măslinului şi smochinului, Galia meridională a cunoscut sub regimul cezarilor o remarcabilă bunăstare şi o bogată dezvoltare urbană. Amfiteatrul şi cîmpul de sarcofage de la Arles, „Mama întregii Galii”, teatrul de la Orange, templele şi podurile rămase intacte în şi lîngă Nîmes constituie şi astăzi dovezi concrete ale acestei realităţi. Şi în provinciile nordice vechea bunăstare a ţării spori datorită păcii prelungite, instaurate, ce-i drept, împreună cu apăsarea continuă a impozitelor, odată cu stăpînirea străină. „În Galia” – afirmă un scriitor din timpul lui Vespasian – „izvoarele belşugului sînt la ele acasă şi abundenţa lor se revarsă asupra întregului pămînt”. Poate că nicăieri nu au fost descoperite vile atît de numeroase şi de splendide ca aici, îndeosebi în estul Galiei, pe Rin şi pe afluenţii acestuia, somptuoase locuinţe ale bogatei nobilimi galice. Faimos este testamentul inscripţionat pe un lingou, prin care se ordonă ca monumentul funerar şi statuia să fie ridicate din marmură italică sau din bronzul cel mai bun şi, printre altele, să fie arse odată cu defunctul toate uneltele pentru vînătoare şi prinderea păsărilor. Acest testament aminteşte de parcurile de vînătoare, îngrădite pe mai multe mile – evocate în altă parte –, şi de rolul excepţional pe care cîinii de vînătoare celtici şi stilul de vînătoare celtic îl joacă la Xenophon din timpul lui Hadrian, care nu neglijează să adauge că Xenophon, fiul lui Cryllos, nu se poate să fi cunoscut modul de vînătoare al celţilor. În acelaşi context intră şi faptul remarcabil că, în sistemul militar al epocii imperiale, cavaleria era de fapt celtică, şi aceasta nu numai întrucît se recruta cu predilecţie din Galia, ci şi deoarece manevrele şi chiar expresiile tehnice erau împrumutate în bună parte de la celţi. Se recunoaşte aici că, după dispariţia vechii cavalerii cetăţeneşti din timpul republicii, Caesar şi Augustus au reorganizat cavaleria cu contingente galice după sistemul galic. Baza acestei bunăstări distinse era agricultura, încurajată energic şi de către Augustus însuşi, care, exceptînd doar ţinutul de stepă de pe coasta Aquitaniei, aducea recolte însemnate în întreaga Galie. Îndeosebi în nord se obţineau venituri considerabile din creşterea animalelor, mai ales din creşterea porcinelor şi ovinelor, regiunea cîştigînd în curînd importanţă pentru industrie şi export; în epocile de mai tîrziu şuncile menapiene (din Flandra) şi mantalele de postav atrebatiene şi merviene (lîngă Arras şi Tournay) erau vîndute în întregul imperiu. De un interes deosebit este dezvoltarea viticulturii. Ea nu era favorizată nici de climă şi nici de guvern. În rîndul locuitorilor sudului, „iarna galică” a rămas proverbială timp îndelungat; de altfel, Imperiul Roman atinge în această parte graniţa sa cea mai nordică. Dar viticultura galică era îngrădită mai degrabă de concurenţa italicilor. Ce-i drept, zeul Dionysos a purces încet la cucerirea lumii, iar băutura pregătită din păioase a cedat doar pas cu pas în faţa mustului viţei-de-vie; însă, din cauza sistemului de prohibiţie, berea s-a menţinut în Galia, cel puţin în nord, ca băutură alcoolică obişnuită pe întregul parcurs al epocii imperiale; în cursul şederii sale în Galia, însuşi împăratul Iulian a intrat în conflict cu acest Pseudo-Bacchus. Bineînţeles, guvernarea imperială n-a recurs la severitatea republicii care, sub ameninţarea cu pedepse, interzisese plantarea măslinilor şi a viţei-de-vie de-a lungul coastei meridionale a Galiei (II, p. 111, 268); dar italienii acestor timpuri erau veritabilii fii ai părinţilor lor. Înflorirea celor două mari imperii de pe Ron, Arles şi Lyon, se baza într-o măsură destul de însemnată pe vînzarea vinului italic în Galia; de aici se poate deduce importanţa viticulturii pentru Italia însăşi. Dacă unul dintre administratorii cei mai severi care a deţinut titlul de împărat, Domiţian, a dat ordin ca în toate provinciile să fie distruse cel puţin o jumătate din butucii de viţă-de-vie – ordin care, fireşte, n-a fost executat conform literei –, putem trage concluzia că măcar guvernul a ridicat bariere serioase în calea extinderii viticulturii. În epoca lui Augustus, ea încă nu era cunoscută în partea nordică a provinciei narbonense (III, p. 150) şi, chiar dacă a fost introdusă în curînd şi aici, se pare totuşi că de-a lungul secolelor s-a restrîns doar asupra Galiei narbonense şi Aquitaniei meridionale. Epoca mai bună cunoaşte dintre vinurile galice numai pe cel al alobrogilor şi biturigilor, în termenii noştri, vinul de Burgundia şi de Bordeaux. Situaţia se schimbă abia în cursul secolului al III-lea, cînd frîiele imperiului au scăpat din mîinile italicilor, împăratul Probus (276-282) acordînd, în sfîrşit, libertatea pentru viticultorii provinciali. Probabil că abia după aceasta viţa-de-vie a prins rădăcini atît pe Sena, cît şi pe Mosela. „Am petrecut” – scrie împăratul Iulian – „o iarnă (cea din anii 357/358) în iubita Lutetia, căci aşa numesc galii orăşelul parisilor, o mică insulă în mijlocul rîului, înconjurată de ziduri; apa este acolo excelentă, limpede şi bună de băut. Locuitorii se bucură de o iarnă destul de blîndă, iar vinul lor este bun; ba unii cresc şi smochini, acoperindu-i în timpul iernii cu paie, ca şi cum ar fi o haină”. Şi nu mult după aceea, în atrăgătoarea descriere a Moselei, poetul din Bordeaux înfăţişează cum viile cuprind acest rîu de ambele maluri, „aşa cum propriile viţe îmi încununează galbena Garonne”.

Relaţiile interne şi cele cu ţările vecine, îndeosebi cu Italia, trebuie să fi fost extrem de intense, iar reţeaua rutieră dezvoltată şi îngrijită. Marele drum imperial de la Roma pînă la vărsarea lui Baetis, amintit la prezentarea Hispaniei (p. 45), era artera principală pentru comerţul continental al provinciei sudice; întreaga rută, în timpuri republicane întreţinută de masalioţi de la Alpi pînă la Ron şi de aici pînă la Pirinei de romani, a fost pietruită din nou de către Augustus. În nord, drumurile imperiale duceau în principal fie spre capitala galică, fie spre marile castre de pe Rin; dar se pare că şi în afara acestora se luaseră suficiente măsuri pentru asigurarea restului comunicaţiilor.

În timp ce în epoci trecute provincia sudică a aparţinut, pe plan spiritual, sferei elene, decăderea Massaliei şi pătrunderea impetuoasă a spiritualităţii romane au produs în Galia meridională o schimbare în acest domeniu; totuşi, ca şi Campania, această parte a Galiei a rămas în toate timpurile un centru al spiritului elen. Nemausus, unul dintre moştenitorii parţiali ai Massaliei, prezintă pe monedele sale din epoca augustană anii alexandrini şi emblema Egiptului, ceea ce, pe bună dreptate, a fost atribuit faptului că Augustus a colonizat veterani din Alexandria şi în acest oraş, care nu a rămas străin de elenism. Tot în legătură cu influenţa Massaliei trebuie să fie pusă atitudinea istoricului care aparţine acestei provincii cel puţin prin descendenţă şi care, după toate aparenţele, în opoziţie conştientă cu istoriografia naţional-romană şi uneori cu ieşiri destul de necruţătoare împotriva lui Sallustius şi Livius, reprezentanţii ei cei mai de seamă, reprezintă istoriografia elenă: vocontul Pompeius Trogus, autorul unei istorii universale care debutează cu Alexandru şi regatele diadohilor, în care afacerile romane sînt prezentate numai în cadrul acesta sau în anexă. Este neîndoielnic că, prin aceasta, a redat doar ideile care aparţineau practic opoziţiei literare a elenismului; este oricum remarcabil că această tendinţă şi-a găsit reprezentantul ei latin şi un reprezentant iscusit şi elocvent tocmai aici şi în epoca lui Augustus. Din epoci ulterioare poate fi menţionat Favorinus, născut într-o distinsă familie de cetăţeni din Arles, unul dintre reprezentanţii principali ai lumii culte din timpul lui Hadrian; filozof cu tendinţe aristotelice şi sceptice, pe lîngă aceasta filolog şi orator, elev al lui Dion din Prusa, prieten al lui Plutarh şi Herodes Atticus, contrazis pe tărîmul ştiinţific de către Galenus, în cel foiletonistic de către Lucian, a păstrat în general relaţii intense cu savanţii renumiţi ai secolului al II-lea şi cu împăratul Hadrian însuşi. Variatele sale cercetări, care vizau, printre altele, numele tovarăşilor lui Ulise pe care i-a devorat Scylla şi cel al primului om care a fost, concomitent, un învăţat, îl recomandă ca un cunoscător al mărunţişurilor savante îndrăgite pe atunci, iar prelegerile sale, adresate unui public cultivat, despre Thersites şi friguri intermitente, ca şi discuţiile, în parte păstrate, despre tot ce se poate imagina, nu oferă o imagine îmbucurătoare, dar e caracteristică în ce priveşte activitatea literară a timpului. Trebuie evidenţiat, fapt pe care el însuşi îl trecea în rîndul ciudăţeniilor vieţii sale, că, deşi născut gal, era, concomitent, scriitor grec. Cu toate că literaţii Occidentului îşi încercau talentele deseori şi în limba greacă, totuşi puţini s-au folosit de aceasta ca limbă literară propriu-zisă; în cazul acesta, folosirea limbii greceşti trebuie să fi fost condiţionată şi de patria savantului. În rest, Galia meridională a participat la înflorirea literaturii epocii augustane în măsura în care unii dintre cei mai renumiţi oratori juridici ai perioadei tîrzii a acestei epoci, Votienus Montanus (mort în anul 27) din Narbo – supranumit Ovidiu al oratorilor – şi Gnaeus Domitius Afer (consul în anul 39) din Nemausus, au aparţinut acestei provincii. În general, literatura romană îşi lărgeşte cercurile şi asupra acestui ţinut, poeţii din timpul lui Domiţian trimiţîndu-le exemplare gratuite prietenilor din Tolosa şi Vienna. În timpul lui Traian, Plinius se bucură că micile sale scrieri îşi găsesc la Lugudunum nu numai cititori binevoitori, ci şi librari care se ocupă de vînzarea lor. Însă, în cazul sudului, nu putem dovedi existenţa unei influenţe deosebite, de genul celei exercitate asupra dezvoltării spirituale şi literare a Romei de Baetica, în epoca imperială timpurie, şi de Galia nordică, în cea tîrzie. Vin şi fructe se găseau din belşug în frumoasa ţară; dar imperiul n-a beneficiat de aici nici de soldaţi, nici de gînditori.

În domeniul ştiinţei, Galia propriu-zisă este ţara lăudată a instruirii şi a învăţării; această împrejurare se datorează probabil dezvoltării originale şi influenţei puternice a sacerdoţiului naţional. Învăţătura druidică n-a fost nicidecum o naivă credinţă populară, ci o teologie bine articulată şi stufoasă care, conform lăudabilului obicei bisericesc, încerca să lumineze sau măcar să stăpînească toate domeniile gîndirii şi acţiunii umane – fizica şi metafizica, jurisprudenţa şi medicina –, care cerea din partea elevilor ei un studiu neostoit, se spune de 20 de ani, şi care-şi căuta şi-şi găsea discipolii mai ales în cercurile nobile. Suprimarea druizilor de către Tiberius şi urmaşii săi trebuie să fi lovit în primul rînd aceste şcoli sacerdotale şi să fi determinat cel puţin înlăturarea lor oficială; dar această măsură putea deveni eficientă numai atunci cînd educaţiei naţionale a tineretului îi era opusă cea romano-elenă, aşa cum conciliului druidic carnuţian îi fusese opus templul Romei din Lyon. Neîndoielnic sub influenţa hotărîtoare a guvernului, această educaţie trebuie să fi pătruns în Galia destul de timpuriu, întrucît, cu ocazia răscoalei, amintită mai sus, din timpul lui Tiberius, insurgenţii au încercat să cucerească înainte de toate oraşul Augustodunum (Autun) pentru a captura tineretul nobil aflat acolo la studii, prin aceasta atrăgînd sau înspăimîntînd marile familii. Deşi aceste licee galice nu profesau în nici un caz cursuri de educaţie naţională, ele trebuie să fi fost totuşi la început un ferment al naţionalităţii specific galice; cu greu putem pune pe seama accidentului faptul că cel mai important dintre acestea nu şi-a avut atunci sediul în Lyonul roman, ci în capitala eduilor, cel mai distins dintre cantoanele celtice. Deşi probabil impusă şi acceptată de naţiune după o opoziţie iniţială, cultura romano-elenă pătrunse atît de profund în spiritualitatea celtică, încît discipolii o studiau cu mai mare ardoare decît magiştrii lor. Educaţia de „gentleman”, asemănătoare cu cea de astăzi în Anglia, bazîndu-se pe studiul latinei şi apoi al elinei, amintind, prin dezvoltarea oratoriei şcolăreşti cu poantele burleşti şi frazele sale de paradă, cu intensitate de fenomene literare mai noi, născute în acelaşi loc, deveni în Occident un fel de privilegiu al galo-romanilor. Într-adevăr, aici dascălii fuseseră întotdeauna mai bine plătiţi, dar mai ales mai bine trataţi decît în Italia. Quintilianus numeşte cu respect pe mai mulţi gali dintre eminenţii oratori de barou; în subtilul dialog despre arta oratorică, Tacitus îl pune pe avocatul galic Marcus Aper intenţionat în postura de apologet al elocinţei moderne împotriva admiratorilor lui Cicero şi Caesar. Printre universităţile galice, primul loc este ocupat mai tîrziu de Burdigala, în privinţa educaţiei Aquitania fiind, de altfel, mult mai avansată decît Galia centrală şi nordică; într-un dialog scris aici la începutul secolului al V-lea, unul dintre vorbitori, un preot din Chalon-sur-Saône, abia dacă îndrăzneşte să deschidă gura în faţa educatului cerc aquitan. Aici a învăţat amintitul profesor Ausonius, chemat de împăratul Valentinianus ca dascăl pentru fiul său Gratianus (născut în anul 359), care i-a eternizat în poeziile sale variate pe mulţi dintre colegii săi; cînd contemporanul său Symmachus, cel mai renumit orator al acestei epoci, îşi căuta un preceptor pentru fiul său, el alese pe unul din Galia în amintirea bătrînului său dascăl, originar de pe Garonne. Alături de aceasta, Augustodunum a rămas întotdeauna unul dintre marile centre pentru studioşii gali; ni s-au transmis discursurile rostite rugător şi recunoscător în faţa împăratului Constantin pentru restaurarea acestei instituţii educative.

Rezultatele literare ale acestei zeloase activităţi didactice sînt de natură subordonată şi de valoare secundară: panegirice, avantajate mai ales prin transformarea ulterioară a oraşului Trier într-o reşedinţă imperială şi şederea frecventă a curţii imperiale în ţara galică, şi poezii de ocazie foarte variate. Ca şi performanţa oratorică, versificaţia era necesară meseriei de dascăl, iar magistrul public de literatură era, concomitent, dacă nu un poet înnăscut, cel puţin unul desemnat. Acestor occidentali cel puţin nu li s-a transmis atitudinea de dezinteres faţă de poezie, proprie literaturii elene din aceaşi epocă. În versuri predomină reminiscenţele şcolăreşti şi piesa care excelează prin pedanterie; arareori, ca în călătoria de pe Mosela a lui Ausonius, întîlnim descrieri însufleţite şi autentice. Disursurile pe care, din nefericire, le putem aprecia doar după cîteva prelegeri tîrzii, ţinute la curtea imperială, sînt capodopere în arta de a spune puţin cu vorbe multe şi de a exprima loialitatea necondiţionată cu o nechibzuinţă la fel de necondiţionată. Dacă, după însuşirea bogăţiei şi eleganţei oratoriei galice, mama înstărită îşi trimitea fiul mai departe în Italia pentru a dobîndi şi sobrietatea romană, retorii galici se puteau debarasa de aceasta din urmă mai greu decît de pompa cuvintelor. Aceste performanţe au devenit hotărîtoare pentru Evul Mediu timpuriu; mulţumită lor, Galia a devenit în primele epoci creştine veritabila reşedinţă a versurilor pioase, dar şi ultimul loc de refugiu pentru literatura şcolărească, în timp ce marea mişcare spirituală din cadrul creştinismului nu a găsit aici reprezentanţii ei principali.

În sfera artei arhitecturale şi plastice, clima a generat mai multe fenomene, necunoscute sau cunoscute în sud numai în fazele lor iniţiale; astfel, încălzirea cu aer, utilizată în Italia numai în terme, şi folosirea geamurilor de sticlă, de asemenea puţin cunoscute, au fost folosite cu o amploare foarte mare în cazul arhitecturii galice. Se poate vorbi chiar de o dezvoltare artistică proprie pe acest tărîm, în măsura în care imaginile şi, într-o etapă mai avansată, prezentarea scenelor din viaţa de zi cu zi apar în ţinutul celtic relativ mai frecvent decît în Italia şi în care uzatele scene mitologice sînt înlocuite de altele, mai plăcute. Ce-i drept, această direcţie îndatorată realităţii şi specificului poate fi recunoscută aproape numai în cazul monumentelor funerare, dar, în general, ea trebuie să fi prevalat în mişcarea artistică. Arcul de la Arausio (Orange) din epoca imperială timpurie, cu armele şi stindardele sale galice, statuia de bronz, din Muzeul din Berlin, găsită la Vetera, reprezentîndu-l probabil pe zeul local cu spice de orz împletite în păr, vesela de argint din Hildesheim, lucrată probabil într-un atelier galic, dovedesc o anumită libertate în preluarea şi transformarea motivelor italice. Mausoleul iulian din St. Remy de lîngă Avignon, o operă a epocii lui Augustus, constituie o mărturie remarcabilă pentru însufleţita şi spirituala recepţie a artei elene în Galia meridională, atît prin îndrăzneaţa concepţie arhitecturală a două etaje pătrate, împodobite cu un cerc de coloane care susţin cupola, cît şi prin reliefurile sale care, înrudindu-se cel mai mult cu stilul celor pergameene, reprezintă într-o mişcare dramatică şi pitorească scene de luptă şi de vînătoare bogate în figuri, împrumutate probabil din viaţa celor veneraţi. Este ciudat că apogeul acestei evoluţii se găseşte alături de provincia sudică, în ţinutul rîurilor Mosela şi Maas; aceste meleaguri, mai îndepărtate de influenţa romană decît Lyon şi oraşele-tabără de pe Rin, dar mai înstărite şi civilizate, într-un anumit sens, decît ţinuturile de pe Sena şi Loara, par să fi creat acest exerciţiu artistic din propriile resurse. Monumentul funerar al unui bogat cetăţean din Trier, cunoscut sub numele de „Columna de la Igel”, ne oferă o imagine clară despre monumentele încetăţenite aici, încoronate cu un acoperiş ascuţit, în formă de turn, pe toate părţile figurînd scene din viaţa celui decedat. Pe astfel de monumente îl vedem deseori pe proprietar, căruia colonii săi îi aduc oi, peşti, păsări şi ouă. Pe o piatră funerară din Arlon, în Luxemburg, se pot vedea, în afară de portretele celor doi soţi, într-o parte un car şi o femeie cu un coş de fructe, iar în cealaltă vinderea unor mere şi doi bărbaţi şezînd. O altă piatră funerară, din Neumagen, de lîngă Trier, are forma unei corăbii; înăuntru se află şase corăbieri care vîslesc; încărcătura constă din butoaie mari, alături de care cîrmaciul, cu o privire veselă, se bucură, s-ar putea spune, de vinul pe care-l conţin. Sîntem îndreptăţiţi să le legăm de imaginile senine pe care poetul din Bordeaux ni le-a păstrat despre valea Moselei, cu somptuoasele castele, viile voioase şi necontenitul du-te-vino al pescarilor şi corăbierilor, şi să găsim în aceste monumente dovada că, în această frumoasă ţară, activitatea paşnică, savurarea tihnită şi viaţa îmbietoare au pulsat deja cu un mileniu şi jumătate în urmă.