Capitolul IV

Germania romană şi germanii liberi

Cele două provincii romane, Germania superioară şi cea inferioară, sînt rezultatul înfrîngerii suferite de armele romane şi de diplomaţia romană în timpul guvernării lui Augustus, descrisă mai sus (p. 34). Provincia originară Germania, care cuprindea ţara de la Rin pînă la Elba, a dăinuit numai 20 ani; de la prima campanie a lui Drusus (742, 12), pînă la bătălia lui Varus şi căderea fortăreţei Aliso (762, 9 d.Cr.); dar, întrucît includea taberele militare de pe malul stîng al Rinului, Vindonissa, Mogontiacum, Vetera, pe de o parte, unele părţi mai mult sau mai puţin însemnate de pe malul drept rămînînd şi după catastrofă romane, pe de alta, guvernarea şi comanda nu erau anulate de fapt, deşi erau oarecum suspendate. Structura internă a celor trei Galii a fost prezentată mai sus; indiferent de origine, ele cuprindeau întregul teritoriu pînă la Rin; doar ubii, transferaţi în Galia în cursul ultimelor crize, nu aparţineau celor 64 de cantoane, însă helveţii, tribocii şi, în general, districtele ocupate de trupele renane nu făceau excepţie. Guvernul roman intenţionase să reunească toate cantoanele germanice dintre Rin şi Elba într-o comunitate aflată sub suzeranitatea romană, asemănătoare celei galice, şi să-i confere Germaniei, prin altarul lui Augustus din oraşul ubiilor, nucleul actualului Köln, un centru care să aibă acelaşi rol ca şi altarul lui Augustus din Lyon pentru Galia; este posibil ca pentru viitorul mai îndepărtat să fi fost prevăzută mutarea taberelor principale pe malul drept al Rinului şi, cel puţin în majoritatea lui, retrocedarea celui stîng guvernatorului provinciei Belgica. Dar aceste proiecte s-au năruit odată cu legiunile lui Varus; altarul germanic al lui Augustus de pe Rin a devenit sau a rămas cel al ubiilor; legiunile şi-au păstrat cartierele lor permanente în teritoriul care intra de fapt în componenţa provinciei Belgica, dar, întrucît conform regulei romane separarea administraţiei militare şi civile era exclusă atît timp cît trupele staţionau în locurile acestea, el se afla şi din punct de vedere administrativ subordonat comandantului celor două armate. Căci, aşa cum s-a amintit, Varus a fost probabil ultimul comandant al armatei reunite a Rinului; după toate aparenţele, divizarea armatei s-a făcut cu ocazia măririi ei la opt legiuni, măsură determinată de această catastrofă. Aşadar, în acest capitol nu ne revine sarcina descrierii unui ţinut roman, ci a stării unei armate romane şi, în strînsă legătură cu aceasta, cea a popoarelor vecine şi a adversarilor, în măsura în care au intervenit în istoria Romei.

Cele două cartiere generale ale armatei renane fuseseră de la început Vetera, de lîngă Wesel, şi Mogontiacum, actualul Mainz, amîndouă, cu certitudine, mai vechi decît divizarea comandamentului şi una dintre cauzele aplicării ei. În secolul I d.Cr., fiecare dintre cele două armate număra patru legiuni, aşadar aproximativ 33.000 de soldaţi; în sau între cele două puncte se afla masa principală a trupelor romane; de asemenea, o legiune la Noviomagus (Nimwegen), alta la Argentoratum (Strassburg), o a treia la Vindonissa (Windisch, în apropiere de Zürich), lîngă graniţa cu Raetia. Armatei din provincia inferioară îi aparţinea şi însemnata flotă a Rinului. Graniţa dintre armata de sus şi cea de jos trecea prin Brohl, între Andernach şi Remagen, astfel încît Koblenz şi Bingen intrau în teritoriul militar superior, iar Bonn şi Köln în cel inferior. Districtului administrativ al Germaniei superioare îi aparţineau, pe malul stîng, cantoanele helveţiilor (Elveţia), sequanilor (Besançon), lingonilor (Langres), rauricilor (Basel), tribocilor (Alsacia), nemeţilor (Speyer) şi vangionilor (Worms); în districtul administrativ, mai mic, al Germaniei inferioare intrau districtele ubiilor sau, mai degrabă, colonia Agrippina (Köln), al tungrilor (Tongern), menapienilor şi batavilor, în timp ce cantoanele situate mai spre vest, incluzînd Metz şi Trier, erau subordonate diferiţilor guvernatori ai celor trei Galii. Dacă această împărţire are numai o importanţă administrativă, întinderea schimbătoare a celor două provincii pe malul drept se leagă de raporturile capricioase cu vecinii şi de avansarea sau retragerea graniţelor romane, determinate de acestea din urmă. Din cauza acestor vecini, relaţiile de pe Rinul inferior au fost reglementate şi au decurs într-un mod cu totul diferit decît cele de pe Rinul superior, împărţirea provincială devenind aici deosebit de importantă din punct de vedere istoric.

Mai sus s-a relatat în ce măsură romanii i-au supus pe germanii de pe ambele maluri ale Rinului. În nici un caz prin Caesar, dar, curînd după aceea, batavii germanici au fost unificaţi cu imperiul, probabil de Drusus (p. 38). Ei locuiau în Delta Rinului, altfel spus pe malul lui stîng şi în insulele formate de Rin în amonte, pînă cel puţin la Rinul Vechi, aşadar aproximativ de la Antwerpen pînă la Utrecht şi Leiden, în Zelanda şi Olanda meridională, pe teritoriul, la origine celtic; cel puţin toponimele sînt cu preponderenţă celtice. Numele lor mai este perpetuat de Betuwe, şesul situat între Waal şi Leck, cu capitala Noviomagus, astăzi Nimwegen. Comparaţi cu turbulenţii şi îndărătnicii celţi, ei erau supuşi ascultători şi folositori, ocupînd deja o poziţie de excepţie în federaţia Imperiului Roman şi îndeosebi în sistemul militar. Ei au rămas scutiţi cu totul de impozite, fiind, în schimb, solicitaţi pentru recrutări ca nici un alt district; unul dintre aceste cantoane furniza armatei imperiale 1.000 de călăreţi şi 9.000 de pedestraşi; la fel, gardienii personali ai împăratului au fost recrutaţi, de preferinţă, din rîndul lor. Comanda acestor detaşamente batave era acordată exclusiv unor batavi neaoşi. Fără drept de apel, batavii erau consideraţi a fi nu numai cei mai buni călăreţi şi înotători ai armatei, dar şi modelul soldaţilor fideli; ce-i drept, loialitatea era consolidată substanţial atît de solda mare a gardienilor batavi, cît şi de serviciul preferat de ofiţer, prestat de nobili. Drept urmare, aceşti germani nu contribuiseră nici la pregătirea şi nici la definitivarea catastrofei lui Varus; iar dacă Augustus îşi concedie gardienii săi batavi sub prima impresie a înfiorătoarei ştiri, el se convinse în curînd de netemeinicia suspiciunii sale şi trupa a fost reînfiinţată curînd după aceea.

Pe malul celălalt al Rinului, în actualul Kennemerland (în Olanda de Nord, lîngă Amsterdam), batavii se învecinau cu înrudiţii, dar puţin numeroşii canenefaţi; nu numai că s-au numărat printre populaţiile supuse de Tiberius, dar au fost recrutaţi asemenea batavilor. Frisonii, vecinii nordici ai canenefaţilor, locuind în ţinutul de coastă care le păstrează numele, pînă la cursul inferior al rîului Ems, se supuseră lui Drusus şi obţinuseră o poziţie similară celei a batavilor; în locul impozitelor li s-a impus numai furnizarea unui număr de piei de vite pentru necesităţile armatei; în schimb, trebuiau să trimită şi ei contingente relativ numeroase pentru serviciul roman. Ca şi lui Germanicus, ei i-au păstrat fidelitate totală, ajutîndu-l atît la construcţia canalului, cît şi după nefericitele expediţii de la Marea Nordului (p. 32).

Aceştia se învecinau la est cu caucii, un popor de corăbieri şi de pescari, care locuiau de-a lungul coastei Mării Nordului pe o suprafaţă întinsă, pe ambele maluri ale lui Weser, poate că de la Ems pînă la Elba; Drusus îi supuse împreună cu frisonii, dar, spre deosebire de aceştia din urmă, ei opuseseră rezistenţă.

Toate aceste popoare germanice de coastă se supuseră noii stăpîniri fie prin tratate, fie în urma unei rezistenţe de scurtă durată; şi, aşa cum nu participaseră la răscoala cheruscilor, la fel, după bătălia lui Varus, nu rupseseră relaţiile stabilite cu Imperiul Roman; garnizoanele n-au fost retrase atunci nici din cantoanele mai îndepărtate ale frisonilor şi caucilor, aceştia din urmă trimiţînd contingente şi pentru campaniile lui Germanicus. Însă cu ocazia celei de-a doua evacuări a Germaniei, în anul 17, ţara caucilor, săracă şi îndepărtată, greu de apărat, pare să fi fost abandonată; cel puţin după această dată nu deţinem dovezi despre continuitatea stăpînirii romane în aceste locuri, iar cîteva decenii mai tîrziu este atestată independenţa lor. Dar toate teritoriile situate la vest de cursul inferior al rîului Ems au rămas în componenţa imperiului, ale cărui graniţe includeau aşadar Ţările de Jos din zilele noastre. Apărarea acestei părţi a graniţei imperiului împotriva germanilor din afara lui a fost încredinţată în principal cantoanelor maritime.

În amonte s-a procedat diferit; aici s-a trasat un drum de graniţă şi s-a depopulat regiunea intermediară. De drumul de graniţă, limes1, construit la o distanţă mai mare sau mai mică de Rin, se lega controlul circulaţiei de graniţă: traversarea acestui drum era categoric interzisă în timpul nopţii şi ziua pentru cei înarmaţi, iar pentru ceilalţi era permisă, de regulă, numai cu respectarea unor norme deosebite de securitate şi după achitarea vămilor de graniţă dinainte stabilite. Un asemenea drum a fost construit de Tiberius după bătălia lui Varus în ţinutul de la Münster, în faţa cartierului general de pe Rinul inferior, aflat la o oarecare distanţă de Rin, întrucît ea era separat de fluviu prin „Pădurea Caesiană” (poziţie necunoscută). Măsuri asemănătoare trebuie să fi fost luate în acelaşi timp în văile rîurilor Ruhr şi Sieg pînă la cea a rîului Wied, graniţa provinciei de pe Rinul inferior. Nu era obligatoriu ca acest drum să fie ocupat cu armată şi pregătit pentru apărare, deşi apărarea şi consolidarea graniţei vizau întotdeauna asigurarea drumului de frontieră. Un mijloc important pentru protejarea graniţei era depopularea fîşiei de pămînt situată între rîu şi drum. „Populaţiile de pe malul drept al Rinului” – ne informează un scriitor cunoscător al timpului lui Tiberius – „fie că au fost mutate de către romani pe cel stîng, fie că s-au retras de la sine în interior”. Această soartă le ajunse, în actualul ţinut de la Münster, pe triburile germanice ale usipeţilor, tencterilor, tubanţilor, care, mai înainte, locuiseră pe meleagurile acestea. În campaniile lui Germanicus ele apar îndepărtate de Rin, dar încă în regiunea de pe Lippe, iar mai tîrziu, probabil că tocmai din cauza acestor expediţii, mai spre sud, în faţa localităţii Mainz. Vechea lor patrie a rămas de atunci pustie, iar în întinsa regiune de păşunat, rezervată turmelor armatei Germaniei inferioare, au intenţionat să se aşeze în anul 58 mai întîi frisonii şi apoi amsivarii, care rătăceau în căutarea unei patrii fără a putea obţine permisiunea din partea guvernului roman. Mai la sud, sugambrii, supuşi în majoritatea lor aceluiaşi tratament, rămaseră cel puţin în parte pe malul drept, în timp ce alte populaţii mai mici au fost înlăturate cu totul. Puţin numeroasa populaţie tolerată în interiorul limes-ului era, bineînţeles, supusă imperiului, fapt dovedit de recrutările romane desfăşurate în rîndul sugambrilor.

În acest fel au fost reglementate relaţiile de pe Rinul inferior după renunţarea la proiectele mai ample, romanii stăpînind pe malul drept în continuare un teritoriu destul de însemnat. Dar această posesie genera diverse complicaţii. Spre sfîrşitul cîrmuirii lui Tiberius (28), în urma tratamentului insuportabil aplicat cu ocazia strîngerii dărilor, neînsemnate în sine, frisonii se răzvrătiră împotriva imperiului, îi uciseră pe cei însărcinaţi cu perceperea impozitelor şi-l asediară pe comandantul roman de aici împreună cu restul soldaţilor romani şi cu persoanele civile rămase în acest ţinut în fortăreaţa Flevum, acolo unde, înainte de extinderea Lacului Zuider în cursul Evului Mediu, se vărsase braţul cel mai estic al Rinului, pe actuala insulă Vlieland, lîngă Texel. Răscoala luă asemenea proporţii, încît ambele armate renane trebuiră să înainteze împreună împotriva frisonilor; cu toate acestea, guvernatorul Lucius Apronius nu obţinu rezultatul scontat. Frisonii renunţară la asediul fortăreţei cînd flota romană se apropie cu legiunile, dar din cauza terenului accidentat, nu puteau fi înfrînţi atît de uşor. Ei nimiciră izolat mai multe detaşamente romane, iar avangarda romană suferi o înfrîngere atît de gravă, încît romanii trebuiră să-i abandoneze pe cei căzuţi în mîinile inamicilor. Nu se ajunse la o acţiune decisivă, dar nici la o supunere propriu-zisă; cu cît îmbătrînea mai mult, cu atît Tiberius se îndepărta de organizarea unor acţiuni de anvergură care le-ar fi conferit generalilor comandanţi o poziţie mai sigură. De acest fapt se leagă, în anii următori, atacurile caucilor, vecinii frisonilor, care i-au incomodat pe romani foarte mult, guvernatorul Publius Gabinius Secundus trebuind să întreprindă în anul 41 o expediţie împotriva lor; şase ani mai tîrziu (47), conduşi de dezertorul Gannascus, un canenefat la origine, ei incendiară coasta galică, pe o mare întindere, cu uşoarele lor corăbii de piraţi. Gnaeus Domitius Corbulo, desemnat de Claudius ca guvernator al Germaniei inferioare, îi potolise pe aceşti predecesori ai saxonilor şi normanzilor cu ajutorul flotei renane şi apoi îi readuse la ascultare pe frisoni, reorganizînd comunitatea lor şi staţionînd aici garnizoane romane. În continuare, el nutri intenţia de a-i pedepsi pe cauci; la instigaţiile sale, Gannascus a fost ucis – se crezuse îndreptăţit la această măsură faţă de un dezertor – şi era gata să traverseze rîul Ems şi să pătrundă în ţara caucilor cînd nu numai că primi un contraordin de la Roma, dar înţelese şi că guvernul roman îşi modificase cu desăvîrşire politica vizavi de Rinul inferior. Împăratul Claudius îi porunci guvernatorului să retragă toate garnizoanele romane de pe malul drept. Este de înţeles dacă generalul imperial îi pomenea pe generalii liberi ai fostei Rome cu vorbe amare; dar, prin aceasta, se completa consecinţa înfrîngerii recunoscute numai pe jumătate după bătălia lui Varus. Este probabil ca această restrîngere a ocupării romane a Germaniei, nedeterminată de vreo împrejurare nemijlocită, să fi fost pricinuită de hotarîrea, luată tocmai atunci, de a ocupa Britania şi justificată prin faptul că trupele nu erau suficiente pentru ambele planuri. Ordinul a fost executat şi nu s-a mai revenit asupra lui, fapt dovedit de lipsa inscripţiilor militare romane de pe întregul mal drept al Rinului inferior. De la această regulă generală fac excepţie doar cîteva puncte de trecere şi unele capuri de pod, mai ales Deutz, situat în faţa Coloniei. Drumul militar urmează aici malul stîng şi vecinătatea necondiţionată a albiei Rinului, în timp ce drumul comercial, aflat în spatele lui, stabileşte o legătură directă, neglijînd meandrele. Aici nu au fost identificate nicăieri drumuri militare romane pe malul drept al Rinului, nici prin descoperirea bornelor militare, nici într-un alt mod.

Retragerea garnizoanelor nu a implicat o renunţare propriu-zisă la stăpînirea malului drept. De atunci, romanii au privit acest ţinut aşa cum comandantul fortăreţei priveşte terenul aflat înaintea tunurilor sale. Ca şi înainte, canenefaţii şi cel puţin o parte a frisonilor au rămas supuşi ai imperiului. Mai sus s-a remarcat deja că şi mai tîrziu turmele legiunilor păşteau în regiunea de la Münster şi că nu li s-a îngăduit germanilor să se stabilească aici. Dar pentru protejarea ţinutului de graniţă de pe malul drept din provincie, guvernul s-a bazat de atunci, în nord, pe canenefaţi şi frisoni, iar în amonte, în principal pe graniţa pustie; şi chiar dacă nu a interzis, cel puţin n-a încurajat colonizarea romană în aceste locuri. Altarul unui cetăţean, găsit la Altenberg (comitatul Mülheim), pe rîul Dhün, constituie aproape unica mărturie a locuirii romane în acest ţinut. Faptul este cu atît mai remarcabil cu cît însăşi înflorirea Coloniei ar fi putut purta civilizaţia romană pînă departe pe malul celălalt, dacă nu s-ar fi opus piedici deosebite. Trupele romane trebuie să fi păşit deseori pe aceste ţinuturi întinse şi au întreţinut probabil chiar şi numeroasele drumuri construite aici în epoca lui Augustus sau, poate, au construit altele noi; puţinii locuitori, în parte rămăşiţe ale vechii populaţii germanice, în parte colonişti din imperiu, trebuie să fi vieţuit aici asemenea celor întîlniţi curînd după aceea, în epoca imperială timpurie, pe Rinul superior; dar atît drumurilor, cît şi populaţiilor le lipsea pecetea durabilităţii. Romanii n-au dorit să întreprindă aici o operă de amploarea şi complexitatea celei pe care o vom întîlni în provincia superioară; nu au intenţionat să apere şi să consolideze aici graniţa imperiului ca în cea din urmă. De aceea, spre deosebire de Rinul superior, cel inferior nu a fost traversat de cultura, ci numai de stăpînirea romană.

Chiar şi după renunţarea la regiunile din dreapta Rinului, armata provinciei inferioare a făcut faţă dublei ei misiuni : de a ţine Galia învecinată sub ascultare şi de a-i împiedica pe germanii de dincolo de Rin să pătrundă pe malul stîng; şi este probabil că pacea în exterior şi în interior n-ar fi fost întreruptă dacă prăbuşirea dinastiei iulio-claudiene şi războiul civil sau, mai degrabă, războiul pe care-l provocase între corpurile militare n-ar fi intervenit într-un mod cît se poate de nefast în aceste relaţii. Ce-i drept, insurecţia din ţara celtică, condusă de Vindex, a fost înăbuşită de cele două armate germanice; totuşi, a urmat prăbuşirea lui Nero, iar cînd atît armata hispanică, cît şi garda imperială din Roma au desemnat un succesor, armatele renane le-au urmat exemplul şi au traversat în majoritatea lor Alpii, la începutul anului 69, pentru a decide pe cîmpurile de luptă ale Italiei dacă stăpînul ei se va numi Marcus sau Aulus. După ce armele au decis în favoarea lui, a venit şi noul împărat Vitellius (mai 69), însoţit de restul diviziilor bune, obişnuite cu războiul. Golurile garnizoanelor de pe Rin fuseseră suplinite într-un mod precar prin grabnice recrutări în Galia; dar întreaga ţară ştia că nu era vorba de vechile legiuni şi curînd se adeveri zvonul că acestea din urmă nu se vor mai întoarce. Dacă noul stăpîn ar fi deţinut autoritatea asupra armatei care-l întronase, el ar fi trebuit să retrimită pe Rin cel puţin o parte din ea, imediat după înfrîngerea lui Otho în aprilie; dar legiunile germanice au fost reţinute în Italia mai degrabă din cauza indisciplinei soldaţilor decît a noilor complicaţii ivite în curînd prin proclamarea în Orient a unui nou împărat, Vespasian.

Galia se afla într-o teribilă frămîntare. Cum s-a remarcat mai sus (p. 50), insurecţia lui Vindex nu se îndreptase împotriva stăpînirii romane în sine, ci împotriva stăpînului de atunci; în aceeaşi măsură fusese totuşi un război între armatele Rinului şi miliţiile majorităţii cantoanelor celtice, acestea fiind jefuite şi tratate ca învinse. Starea de spirit existentă între provinciali şi soldaţi este dovedită, de exemplu, de tratamentul aplicat cantonului helveţilor, cu ocazia trecerii trupelor destinate Italiei: întrucît capturară aici un sol trimis de partizanii lui Vitellius în Panonia, coloanele de marş, dintr-o parte, şi garnizoanele romane staţionate în Raetia, din cealaltă, pătrunseră în canton, jefuiră localităţile în lung şi în lat, îndeosebi actualul Baden de lîngă Zürich, îi hăituiră din ascunzişurile lor pe cei refugiaţi în munţi şi-i măcelăriră cu miile sau îi vîndură pe prizonieri conform dreptului de război. Deşi capitala Aventicum (Avenches, lîngă Murten) s-a supus fără a opune rezistenţă, agitatorii armatei cerură dărîmarea ei şi nu permiseră remiterea problemei împăratului, cum ar fi fost firesc, ci soldaţilor marelui cartier ganeral; aceştia din urmă se sfătuiră asupra destinului oraşului şi doar faptul că-şi schimbară toanele salvă localitatea de la distrugere. Asemenea fărădelegi au dus la exasperarea provincialilor; încă înainte de plecarea lui Vitellius din Galia, în cantonul boiilor, dependent de edui, apăru un anume Mariccus, un zeu pe pămînt cum se autointitula, destinat să readucă libertatea celţilor; oamenii se strîngeau cete-cete în jurul stindardelor sale. Însă îndîrjirea din ţara celtică nu era prea îngrijorătoare. Tocmai răscoala lui Vindex arătase cît se poate de limpede incapacitatea galilor de a se elibera de stăpînirea romană. Starea de spirit din districtele germanice, socotite ca aparţinînd Galiei, din actualele Ţări de Jos, cel al batavilor, canenefaţilor, frisonilor, a căror poziţie specială a fost remarcată mai sus, avea însă o pondere mai însemnată; pe de o parte, tocmai aceştia fuseseră îndîrjiţi în cel mai înalt grad, pe de alta, contingentele lor staţionau din întîmplare în Galia. Masa trupelor batave, 8.000 de soldaţi, alăturaţi legiunii a XIV-a, cantonase împreună cu aceasta mai mult timp lîngă armata de pe Rinul superior, iar în timpul lui Claudius, cu ocazia ocupării Britaniei, ajunsese pe această insulă; aici, prin vitejia sa incomparabilă, acest corp decisese, în favoarea romanilor, cu puţin timp înainte, bătălia hotărîtoare comandată de Paullinus; această zi îi consacră primul loc printre toate diviziile romane. Paullinus a fost rechemat de către Nero, tocmai datorită acestei evidenţieri, pentru a-l însoţi în războiul din Orient ; revoluţia din Galia generase o neînţelegere între legiune şi trupele ei auxiliare; cea dintîi, devotată lui Nero, se grăbi spre Italia, batavii, dimpotrivă, refuzau s-o urmeze. Este posibil ca acest refuz să ţină de acuzarea pentru înaltă trădare a doi dintre ofiţerii lor mai distinşi, fraţii Paulus şi Civilis, fără un motiv concret şi în ciuda serviciului îndelungat şi ireproşabil şi a rănilor meritorii; instrucţia se desfăşurase cu puţin înainte, cel dintîi fiind executat, cel de-al doilea întemniţat. După prăbuşirea lui Nero, la care defecţiunea cohortelor batave îşi adusese o contribuţie esenţială, Galba îl eliberă pe Civilis şi îi retrimise pe batavi în vechea lor tabără permanentă din Britania. În timp ce cantonară în cursul marşului la lingoni (Langres), legiunile renane îl părăsiră pe Galba şi-l proclamară împărat pe Vitellius. După ezitări prelungite, batavii făcură cauză comună cu ele; Vitellius le iertă această ezitare, dar nu îndrăzni să-i ceară socoteală comandantului puternicului corp. Astfel, împreună cu legiunile Germaniei inferioare, batavii se deplasaseră spre Italia şi luptaseră în bătălia de la Betriacum, cu obişnuita vitejie, pentru Vitellius, în timp ce vechii lor camarazi de legiune luptaseră de partea adversă, în armata lui Otho. Dar oricît de mult ar fi recunoscut vitejia lor în luptă, trufia acestor germani îi îndîrji pe camarazii lor romani părtaşi la victorie; nici generalii comandanţi nu aveau încredere în ei şi întreprinseră chiar tentativa de a-i separa prin detaşări, lucru imposibil în acest război în care soldaţii comandau, iar generalii executau şi care aproape că ar fi costat viaţa generalului. După victorie, ei au fost însărcinaţi să-i escorteze în Britania pe camarazii lor inamici din legiunea a XlV-a; dar întrucît cele două corpuri se încăierară la Turin, romanii plecară singuri în Britania, iar aceştia se îndreptară spre Germania. Între timp, Vespasian fusese proclamat împărat în Orient; cînd Vitellius dădu cohortelor batave ordinul de marş spre Italia, pe de o parte, şi pregăti noi şi ample recrutări în patria batavilor, pe de alta, însărcinaţii lui Vespasian intrară în tratative cu ofiţerii batavi pentru a dejuca această plecare şi a provoca o răscoală chiar în Germania, care ar fi determinat reţinerea trupelor. Civilis acceptă. El se deplasă în patria sa şi cîştigă cu uşurinţă consimţămîntul alor săi, ca şi al canenefaţilor şi frisonilor învecinaţi. Cei dintîi declanşară răscoala; ei atacară cele două tabere ale cohortelor din apropiere şi alungară garnizoanele romane; recruţii romani nu erau exersaţi în luptă. În curînd, Civilis se puse în mişcarea cu cohorta care îl urmase, aparent pentru a fi folosită împotriva insurgenţilor, se dezise de Vitellius împreună cu cele trei cantoane germanice şi îi îndemnă pe ceilalţi batavi şi canenefaţi, care tocmai plecau din Mainz spre Italia, să i se alăture.

Toate acestea erau mai degrabă o răzmeriţă a soldaţilor decît o insurecţie a provinciei sau chiar un război germanic. Dacă legiunile de pe Rin se luptau atunci cu cele de pe Dunăre, iar apoi cu acestea şi cu cele de pe Eufrat, era firesc ca şi soldaţii de categoria a doua şi, înainte de toate, trupa cea mai distinsă din rîndul lor, cea batavă, să intervină independent în acest război al corpurilor militare. Cel care echivalează această mişcare în rîndul cohortelor batavilor şi germanilor de pe malul stîng al Rinului cu insurecţia celor de pe malul drept din timpul lui Augustus să nu uite că în cea dintîi alele şi cohortele au preluat rolul miliţiilor cherusce; iar dacă ofiţerul infidel al lui Varus îşi eliberă naţiunea de sub stăpînirea romană, conducătorul batav acţiona din însărcinarea lui Vespasian, ba chiar, poate, la îndemnul secret al guvernatorului provinciei sale, partizan nedeclarat al lui Vespasian, iar răscoala se îndreptă mai întîi numai împotriva lui Vitellius. Bineînţeles, situaţia era de asemenea natură încît această răscoală de soldaţi se putea transforma în orice clipă într-un război al germanilor cît se poate de periculos. Drept consecinţă a războaielor trupelor, aceleaşi trupe romane care apărau Rinul împotriva germanilor de pe malul drept se aflau în relaţii de duşmănie cu germanii de pe malul stîng. Rolurile erau de asemenea natură încît schimbarea lor părea a fi mai uşoară. Este probabil ca Civilis să fi aşteptat succesul pentru a vedea dacă mişcarea se va termina cu o schimbare de împăraţi sau cu alungarea romanilor din Galia de către germani.

După ce guvernatorul Germaniei inferioare a devenit împărat, comanda celor două armate renane a fost preluată de fostul său coleg din Germania superioară, Hordeonius Flaccus, un bărbat foarte înaintat în vîrstă, bolnav de podagră, lipsit de energie şi autoritate; în plus, era fie într-adevăr nedeclarat de partea lui Vespasian, fie foarte suspectat de legiuni de o asemenea infidelitate. Pentru persoana şi poziţia sa, este semnificativ faptul că, pentru a se descotorosi de bănuiala trădării, dădu ordin ca depeşele guvernamentale aduse în tabără să fie predate sigilate stegarilor legiunilor; aceştia le citeau mai întîi soldaţilor şi abia după aceea le înmînau destinatarului. Dintre cele patru legiuni ale armatei inferioare, angrenată deocamdată în conflictul cu răsculaţii, două, a V-a şi a XV-a, comandate de legatul Munius Lupercus, staţionau în cartierul general de la Vetera; a XVI-a, comandată de Numisius Rufus, staţiona la Novaesium (Neuss); legiunea I, comandată de Herennius Gallus, la Bonna (Bonn). Din armata superioară, care număra atunci numai trei legiuni, una, a XXI-a, staţionată în tabăra ei permanentă de la Vindonissa, rămase străină de aceste evenimente, dacă nu cumva fusese detaşată cu totul în Italia; celelalte două, a IV-a macedoneană şi a XXII-a, staţionau în cartierul general de la Mainz, unde se afla şi Flaccus, comanda supremă fiind deţinută de destoinicul legat al celui din urmă, Dillius Vocula. Fără excepţie, legiunile dispuneau numai de jumătate din efectiv, cei mai mulţi soldaţi fiind reformaţi din cauza infirmităţilor sau recruţi.

În fruntea unui număr redus de trupe regulate, dar a întregului contingent de batavi, canenefaţi şi frisoni, Civilis îşi părăsi patria şi trecu la atac. Pe Rin întîlni mai întîi rămăşiţele garnizoanelor romane alungate din cantoanele nordice şi un detaşament al flotei renane romane. Cînd atacă, de partea lui trecură nu numai echipajul corăbiilor compus în majoritatea lui din batavi, dar şi o cohortă a tungrilor – prima defecţiune a unei unitaţi galice. Soldaţii din contingentele italice au fost fie ucişi, fie luaţi prizonieri. Acest succes atrase în acţiune, în sfîrşit, şi germanii de pe malul drept. Se împlini acum ceea ce speraseră atît timp în zadar: supuşii romani de pe malul celălalt se răsculară şi se aruncară în luptă : atît caucii şi frisonii de pe coastă, cît şi, în primul rînd, bructerii de pe ambele maluri ale cursului superior al rîului Ems pînă în sud, pe Lippa, apoi tencterii, de pe Rinul mijlociu, în faţa Coloniei, şi, într-o mai mică măsură, populaţiile învecinate din sud, usipeţii, matiacii şi chattii. Cînd cele două legiuni slabe ieşiră din Vetera, la ordinul lui Flaccus, şi se îndreptară împotriva insurgenţilor, aceştia li se puteau opune deja cu trupe numeroase venite de dincolo de Rin; ca şi încăierarea de pe Rin, bătălia se sfîrşi cu înfrîngerea romanilor, cu defecţiunea cavaleriei batave, aparţinînd garnizoanei din Vetera, şi cu conduita necorespunzătoare a cavaleriei ubiilor şi treverilor. Atît germanii răsculaţi, cît şi cei veniţi de pe malul celălalt al Rinului trecură la încercuirea şi asedierea cartierului general al armatei inferioare. În timpul asediului, vestea evenimentelor de pe Rinul inferior ajunse şi la celelalte cohorte batave din apropiere de Mainz; ele se întoarseră imediat spre nord. În loc să ordone masacrarea lor, generalul suprem, slab de înger, nu întreprinse nimic pentru a le opri, iar cînd comandantul legiunii din Bonn le bară calea, Flaccus nu-i sprijini, deşi îi stătea în putinţă şi s-ar fi conformat promisiunii iniţiale. Drept urmare, vitejii germani risipiră legiunea din Bonn şi ajunseră nevătămaţi la Civilis, alcătuind de atunci înainte nucleul stabil al armatei sale, în care steagurile cohortelor romane se găseau acum alături de stindardele din dumbrăvile sacre ale germanilor. Dar, cel puţin în aparenţă, batavul rămînea în continuare fidel lui Vespasian; el impuse trupelor romane jurămîntul în numele acestuia din urmă şi îndemnă garnizoana de la Vetera să treacă de partea lui. Însă, probabil pe bună dreptate, contingentele văzură în acest îndemn numai o tentativă de înşelătorie şi-l respinseră cu o hotărîre egală cu a cetelor asaltatoare ale inamicilor, care, din cauza tacticii romane superioare, trebuiră să transforme în curînd asediul într-o blocadă. Dar întrucît comandamentul militar roman fusese surprins de aceste evenimente, proviziile nu erau suficiente şi se impunea o despresurare grabnică. În scopul acesta, Flaccus şi Vocula porniră cu toate trupele lor din Mainz, încorporară pe parcurs cele două legiuni din Bonna şi Novaesium, ca şi trupele auxiliare ale cantoanelor galice care se supuseră în număr mare ordinului primit şi se apropiau deja de Vetera. Dar în loc să se arunce imediat în luptă cu toate forţele împotriva asediatorilor, oricît de zdrobitor ar fi fost numărul lor, Vocula îşi ridică tabăra la Gelduba (Gellep, pe Rin, în apropiere de Krefeld), la o distanţă de o zi de marş de Vetera, în timp ce Flaccus rămase la o depărtare şi mai mare. Nulitatea aşa-numitului general şi demoralizarea din ce în ce mai mare a trupelor, îndeosebi neîncrederea în ofiţeri, care degenerase deseori în maltratări şi atentate, sînt singurele motive care pot explica cel puţin această oprire. Ca urmare, din toate părţile nenorocirea deveni tot mai ameninţătoare. Se părea că întreaga Germanie intenţiona să participe la acest război; în timp ce armata asediatoare se mări necontenit prin noi contingente, alte cete traversară Rinul, în această vară secetoasă cu un debit deosebit de mic, şi jefuiră ţara atît în spatele romanilor, în cantoanele ubiilor şi treverilor, mai ales pe valea Moselei, cît şi la sud de Vetera, în ţinutul rîurilor Maas şi Schelda; alte cete ajunseră la Mainz, fiind gata să înceapă asediul. Pe neaşteptate, sosi vestea catastrofei din Italia. La aflarea deznodămîntului celei de-a doua bătălii de la Betriacum, din toamna anului 69, legiunile germanice abandonară cauza lui Vitellius şi, deşi fără voie, îi jurară credinţă lui Vespasian, poate în speranţa că Civilis, care-şi înscrisese tot numele lui Vespasian pe steagurile sale, va încheia pacea. Dar cetele germanice, între timp revărsate în întreaga Galie septentrională, nu veniseră să instaureze dinastia flaviană; chiar dacă, înainte, Civilis avea de gînd să sprijine această întronare, acum era prea tîrziu s-o înfăptuiască. El îşi aruncă masca şi declară deschis, ceea ce, bineînţeles, devenise de mult evident, că germanii Galiei de Nord intenţionează să se debaraseze de stăpînirea romană cu ajutorul compatrioţilor lor liberi.

Norocul armelor se schimbă însă. Civilis încercă să cucerească prin surprindere tabăra de la Gelduba; atacul începu norocos, iar trădarea cohortelor nervienilor aduse mica divizie a lui Vocula într-o situaţie foarte critică. Deodată, două cohorte hispanice îi atacară pe germani din spate şi înfrîngerea iminentă se transformă într-o victorie strălucită. Ce-i drept, nucleul armatei atacatoare rămase pe cîmpul de bătălie. Deşi ar fi fost posibil, Vocula nu se îndreptă imediat spre Vetera, dar, cîteva zile mai tîrziu, în urma unei alte lupte deosebit de aprige cu inamicii, pătrunse în oraşul asediat. Bineînţeles, nu aducea alimente; întrucît rîul se afla sub controlul inamicilor, ele trebuiau să fie aduse pe calea uscatului din Novaesium, unde staţiona Flaccus. Primul transport reuşi să treacă; dar inamicii, care-şi concentraseră forţele din nou, atacară a doua coloană de aprovizionare şi o siliră să se închidă la Gelduba. Grăbindu-se în sprijinul ei, Vocula plecă din Vetera cu trupele sale şi cu o parte a vechii garnizoane şi se îndreptă spre această localitate. Ajunse la Gelduba, trupele refuzară să se reîntoarcă la Vetera şi să mai suporte greutăţile asediului care putea fi prevăzut; în schimb, ele merseră la Novaesium, iar Vocula, ştiind că restul vechii garnizoane din Vetera este cît de cît aprovizionat, vrînd-nevrînd trebui să le urmeze. Între timp, izbucnise răzmeriţa la Novaesium. Soldaţii aflaseră că generalul primise o gratificaţie pe care Vitellius le-o destinase lor şi-l siliseră s-o împartă în numele lui Vespasian. După ce-şi primiră gratificaţia, vechea mînie a soldaţilor reizbucni în cursul desfrînatelor banchete care urmaseră; ei jefuiră casa generalului care vînduse armata renană generalului legiunilor siriene şi îl uciseră; i-ar fi pregătit şi lui Vocula aceeaşi soartă, dacă acesta n-ar fi scăpat travestindu-se. Apoi, îl proclamară din nou împărat pe Vitellius, fără să ştie că acesta murise între timp. Cînd vestea aceasta sosi în tabără, o parte dintre soldaţi, îndeosebi cele două legiuni din Germania superioară, se dezmeticiră întru cîtva; ei schimbară pe stindardele lor imaginea lui Vitellius din nou cu cea a lui Vespasian şi se supuseră ordinelor lui Vocula; acesta îi conduse la Mainz, unde rămaseră pentru tot restul iernii (69/70). Civilis ocupă Gelduba şi izolă astfel Vetera, blocată din nou cît se poate de sever; castrele de la Novaesium şi Bonna mai rezistau încă.

Cu excepţia puţinelor cantoane germanice răzvrătite din nord, ţara galică rămăsese pînă atunci de partea Romei. Ce-i drept, vrajba partidelor pătrunse şi în rîndul cantoanelor ei; de exemplu, batavii se bucurau de o adeziune deosebită din partea tungrilor, iar conduita nesatisfăcătoare a trupelor auxiliare galice din decursul întregii campanii trebuie să fie atribuită în parte unor asemenea stări de spirit antiromane. Dar şi în rîndul insurgenţilor exista o viguroasă partidă proromană: Claudius Labeo, un nobil batav, conducea cu sorţi favorabili un război de partide împotriva compatrioţilor săi şi a ţinuturilor vecine; nepotul de soră al lui Civilis, Iulius Briganticus, căzu în cursul unei asemenea lupte în fruntea unui escadron roman. Toate cantoanele galice se supuseră fără opoziţie ordinului de a trimite contingente; deşi de origine germanică, ubii rămaseră şi în acest război fideli romanităţii lor şi, ca şi treverii, opuseseră germanilor care le invadaseră teritoriul o rezistenţă dîrză şi încununată de succes. Această stare este de înţeles. Situaţia din Galia nu se schimbase din vremea lui Caesar şi Ariovist; o eliberare a patriei galice de sub stăpînirea romană de către acele hoarde care pustiau tocmai atunci văile Moselei, Meusei şi Scheldei, pentru a-i acorda lui Civilis sprijinul lor de compatrioţi, echivala cu predarea ţării acestor vecini germanici; în acest război care evoluase de la un conflict între două corpuri de trupe romane la unul romano-germanic, galii nu erau nimic altceva decît miza şi prada. Evenimentele de pînă atunci arătaseră în modul cel mai convingător că, în ciuda tuturor plîngerilor generale şi particulare bine întemeiate cu privire la guvernarea romană, starea de spirit a galilor era precumpănitor antigermanică şi că, în această Galie pe jumătate romanizată, lipsea materialul inflamabil pentru o răscoală naţională devastatoare şi lipsită de scrupule, care înflăcărase cîndva poporul. Dar din cauza insucceselor repetate ale armatei romane, curajul galilor cu vederi antiromane spori treptat, iar trădarea lor desăvîrşi catastrofa. Doi treveri nobili, Iulius Classicus, comandantul cavaleriei trevere, şi Iulius Tutor, comandantul garnizoanelor de pe Rinul mijlociu, lingonul Iulius Sabiuns, un descendent, cel puţin aşa pretindea, dintr-un bastard al lui Caesar, şi alţi cîţiva bărbaţi din diferite cantoane însufleţiţi de aceleaşi sentimente crezură, în felul confuz al celţilor, că prăbuşirea Romei ar fi hotărîtă de soartă şi anunţată lumii prin incendiul Capitoliului (decembrie 69). În consecinţă, deciseră să înlăture stăpînirea romană şi să întemeieze un regat galic. În scopul acesta, ei aleseră calea lui Arminius. Într-adevăr, derutat de rapoartele falsificate ale acestor ofiţeri romani, Vocula se lăsă convins să pornească în primăvara anului 70 spre Rinul inferior cu contingentele aflate sub comanda acestora şi cu o parte a garnizoanei din Mainz, intenţionînd să despresureze Vetera, aflată într-o situaţie disperată, cu aceste trupe şi cu legiunile de la Bonna şi Novaesium. Classicus şi ceilalţi ofiţeri conjuraţi părăsiră armata romană în timpul marşului de la Novaesium spre Vetera şi proclamară noul regat galic. Vocula se întoarse cu legiunile la Novaesium; Classicus îşi ridică tabăra în imediata vecinătate. Vetera nu se mai putea apăra mult timp; după căderea ei, romanii se puteau aştepta la asaltul tuturor forţelor inamice. Conştiente de aceasta, trupele romane nu mai rezistară şi capitulară împreună cu ofiţerii trădători. În zadar încercă Vocula să strîngă încă o dată frîiele disciplinei şi onoarei; legiunile Romei îngăduiră ca, la porunca lui Classicus, un dezertor al legiunii întîi să-l străpungă pe viteazul general şi-i predară încătuşaţi chiar şi pe ceilalţi ofiţeri superiori reprezentantului regatului Galiei, care primi apoi jurămîntul soldaţilor în numele acestui regat. Acelaşi jurămînt a fost rostit în faţa ofiţerilor sperjuri de către garnizoana din Vetera, care, înfrîntă prin înfometare, s-a predat imediat, şi, la fel, de către garnizoana din Mainz, unde doar cîţiva s-au sustras ruşinii prin fugă sau moarte. Întreaga falnică armată a Rinului, prima armată a imperiului, capitulase în faţa propriilor trupe auxiliare; Roma capitulase în faţa Galiei.

Era o tragedie şi, în acelaşi timp, o farsă. Regatul galic dispăru, şi pe drept. Pentru început, Civilis şi germanii săi erau întru totul de acord că vrajba din tabăra romană le predase ambele partide ale inamicilor, dar ei nici nu se gîndeau să recunoască acest regat, ba nici măcar pe tovarăşii lor de pe malul drept al Rinului. Cu atît mai puţin îl luau galii înşişi în seamă, această situaţie fiind determinată într-adevăr şi de ruptura, manifestată deja în cursul răscoalei lui Vindex, dintre districtele orientale şi celelalte regiuni ale ţării. Treverii şi lingonii, ai căror conducători puseseră la cale acea conspiraţie din tabără, se alăturaseră căpeteniilor lor, dar ei rămaseră practic izolaţi, întrucît li se aliară numai vangionii şi tribocii. Sequanii, în al căror teritoriu pătrunseseră lingonii pentru a-i forţa la adeziune, pur şi simplu îi alungară pe aceştia din ţinutul lor. Distinşii remi, cantonul principal din Belgica, convocară adunarea celor trei Galii şi, deşi nu duceau lipsă de apostoli politici ai libertăţii, ea hotărî numai să-i sfătuiască pe treveri să renunţe la răzvrătire.

Este greu de spus care ar fi fost structura constituţiei noului regat în cazul întemeierii sale; deţinem doar informaţia că acel Sabinus, strănepotul concubinei lui Caesar, se numea tot Caesar şi că a fost înfrînt în această calitate de către sequani; dimpotrivă, Classicus, nedispunînd de o asemenea ascendenţă, a preluat însemnele magistraturii romane şi a jucat aşadar rolul proconsulului roman. Cu aceasta concordă o monedă emisă de către Classicus sau de către adepţii săi, pe care e reprezintat capul Galiei, precum pe monedele romane cel al Romei, alături de simbolul legiunii cu inscripţia destul de temerară: „Fidelitate” (fides).

Fireşte, aliaţi cu germanii răsculaţi, conducătorii regatului acţionau deocamdată nestingheriţi pe Rin. Resturile celor două legiuni de la Vetera au fost măcelărite în ciuda capitulării lor şi împotriva voinţei lui Civilis; cele două de la Novaesium şi Bonna au fost trimise la Trier, iar toate castrele romane de pe Rin, indiferent de mărime, au fost incendiate cu excepţia celui de la Mogontiacum. În situaţia cea mai gravă se găseau locuitorii Agrippinei. „Conducătorii regatului” se mulţumiseră să le pretindă jurămîntul de credinţă; dar germanii nu uitară că aceştia erau de fapt ubii. O solie a tencterilor de pe malul drept al Rinului – acesta era unul dintre triburile a căror veche patrie, pustiită de către romani, era folosită acum ca păşune pentru vite, ei trebuind să-şi caute alte aşezări – ceru dărîmarea acestei reşedinţe a apostaţilor germanici şi executarea tuturor cetăţenilor de origine romană. Neîndoielnic, o asemenea hotărîre ar fi fost adoptată dacă n-ar fi intervenit atît Civilis, care se obligase personal faţă de ei, cît şi profetesa germanică Veleda, din cantonul bructerilor, care prezisese această victorie şi a cărei autoritate era recunoscută de întreaga armată a insurgenţilor.

Nu le rămînea învingătorilor mult timp pentru a se certa din cauza păcii. Ce-i drept, conducătorii regatului dădeau asigurări că în Italia ar fi izbucnit războiul civil, că toate provinciile ar fi fost invadate de inamici şi că Vespasian ar fi murit; dar braţul greu al Romei se resimţi în curînd. Guvernarea reconsolidată putea trimite pe Rin pe cei mai buni generali şi numeroase legiuni, iar o impunătoare demonstraţie de forţă se recomanda aici de la sine. Annius Gallus preluă comanda în provincia superioară, Petillius Cerialis, în cea inferioară, acesta din urmă fiind un ofiţer impetuos şi deseori imprudent, dar viteaz şi capabil, şi conduseră operaţiunea propriu-zisă. În afara legiunii a XXI-a de la Vindonissa, veniră alte cinci legiuni din Italia, trei din Hispania, una, ca şi flota, din Britania şi, în plus, un corp al garnizoanei din Raetia. Acesta din urmă şi legiunea a XXI-a ajunseră primele. Conducătorii regatului vorbiseră într-adevăr despre închiderea trecătorilor Alpilor, dar ei nu întreprinseră nimic şi întregul ţinut al Rinului superior era deschis pînă la Mainz. Ce-i drept, cele două legiuni din Mainz juraseră credinţă regatului galic şi se opuseră la început; dar din clipa în care au înţeles că se aflau în faţa unei armate romane mai numeroase, ele se predară, exemplul lor fiind urmat imediat de vangioni şi de triboci. Pentru a-şi asigura un tratament indulgent, înşişi lingonii se supuseră fără a mai încerca soarta armelor – aproximativ 70.000 de bărbaţi în stare să poarte armele. Puţin a lipsit ca treverii să se supună şi ei; dar nobilimea împiedică trădarea. La prima veste despre apropierea romanilor, cele două legiuni rămase din armata Rinului inferior staţionate aici smulseră însemnele galice de pe stindardele lor şi se deplasară în teritoriul fidelilor mediomatrici (Metz), unde se puseră la dispoziţia clemenţei noului general. La sosirea lui Cerialis, armata înregistrase deja progrese însemnate. Bineînţeles, conducătorii insurgenţilor nu se îngroziră în faţa nici unei măsuri – la ordinul lor, atunci au fost ucişi legaţii legiunilor predaţi la Novaesium –, dar, fiind neputincioşi din punct de vedere militar, ultima lor măsură politică, oferirea stăpînirii regatului galic generalului roman, era demnă de începutul acţiunii. După o bătălie scurtă, Cerialis ocupă capitala treverilor, conducătorii şi întregul consiliu refugiindu-se la germani; acesta a fost sfîrşitul regatului galic.

Mult mai serioasă era lupta cu germanii. Cu toate forţele sale armate, batavii, contingentele germanilor şi cetele rătăcitoare ale insurgenţilor galici, Civilis atacă chiar armata romană mult mai slabă din Trier; el cucerise deja tabăra romană şi ocupase podul Moselei, cînd, în loc să urmărească victoria asigurată, soldaţii săi începură jaful înainte de vreme, iar Cerialis, îndreptîndu-şi imprudenţa printr-o vitejie strălucitoare, restabili echilibrul şi-i alungă pînă la urmă pe germani atît din tabără, cît şi din oraş. Fortuna îi părăsi pe germani. Locuitorii Agrippinei trecură imediat de partea romanilor şi-i uciseră pe germanii încartiruiţi în casele lor; o întreagă cohortă germanică staţionată aici a fost închisă şi arsă de vie în cartierul ei. Aderenţii germanilor din Belgica au fost readuşi la ascultare de către legiunea venită din Britania; situaţia generală a războiului n-a fost modificată de o victorie a canenefaţilor asupra corăbiilor romane din care debarcase legiunea şi nici de alte succese izolate ale curajoaselor cete germanice şi îndeosebi ale corăbiilor germanice mai numeroase şi mai bine conduse. Civilis i se opuse inamicului pe ruinele Veterei; dar trebui să se retragă din faţa armatei romane dublate între timp; în sfîrşit, după o rezistenţă disperată, a fost constrîns să cedeze inamicului şi propria patrie. Ca întotdeauna, vrajba a însoţit nenorocirea; Civilis nu mai putea conta pe oamenii săi, aşa că a căutat şi a găsit protecţie la inamici. În toamna tîrzie a anului 70, lupta inegală era decisă; la rîndul lor, trupele auxiliare capitulară acum în faţa legiunilor de cetăţeni, iar preoteasa Veleda a fost dusă la Roma ca prizonieră.

Luat în ansamblu, acest război este unul dintre cele mai ciudate şi mai înspăimîntătoare ale tuturor timpurilor; este puţin probabil ca o oştire să se fi confruntat vreodată cu asemenea grave probleme de felul celor întîmpinate de cele două armate romane ale Rinului în anii 69 şi 70; în decursul cîtorva luni, au fost soldaţi ai lui Nero, apoi ai senatului, ai lui Galba, ai lui Vitellius şi, în sfîrşit, ai lui Vespasian; unicul sprijin al stăpînirii Italiei asupra celor două puternice naţiuni, ale galilor şi germanilor, soldaţii auxiliari fiind luaţi aproape în întregime, cei din legiuni în majoritatea lor tocmai din rîndul acestor naţiuni; lipsite de detaşamentele lor cele mai destoinice, aproape întotdeauna fără soldă, deseori flămînde şi conduse în mod jalnic, li s-au pretins într-adevăr eforturi supraomeneşti. Ele nu au făcut faţă acestor încercări grele. Acest război nu a fost atît o încleştare între două corpuri de armată, ca alte războaie civile ale acestor timpuri îngrozitoare, cît un război al soldaţilor şi îndeosebi al ofiţerilor de mîna a doua împotriva celor de primă mînă, asociat cu o periculoasă insurecţie şi invazie ale germanilor şi cu o întîmplătoare şi nesemnificativă răzvrătire a unor districte celtice. Comparate cu dubla ruşine de la Novaesium, Cannae, Carrhae şi Pădurea Teutoburgică constituie pagini de glorie în analele istoriei militare romane; în dezonoarea generală, numai cîţiva indivizi – nici măcar o singură trupă – şi-au păstrat scutul nepătat. În aceste evenimente de pe Rin, nemaiîntîlnite nici în istoria trecută, nici în cea care a urmat a Romei, teribila zdruncinare a sistemului politic şi îndeosebi a celui militar, care ne apare cu ocazia prăbuşirii dinastiei iulio-claudiene, ni se înfăţişează cu mai mare claritate decît în bătălia lipsită de conducători de la Betriacum.

Din cauza amplorii şi universalităţii acestor fărădelegi, nu putea fi vorba despre o pedepsire corespunzătoare. Este demn de remarcat faptul că noul împărat, din fericire neimplicat personal în toate aceste evenimente, într-un mod vrednic de un om de stat, a lăsat cele trecute în seama trecutului şi s-a străduit numai să prevină repetarea unor asemenea incidente. Se înţelege de la sine că principalii vinovaţi, atît din rîndul trupelor, cît şi din cel al insurgenţilor, au fost traşi la răspundere pentru crimele lor; judecata a fost deosebit de aspră; cinci ani mai tîrziu, unul dintre conducătorii insurecţiei galice a fost găsit într-o ascunzătoare în care îl adăpostise soţia lui, Vespasian deferindu-i pe amîndoi călăului. Dar legiunile trădătoare primiseră permisiunea de a participa la luptele împotriva germanilor şi, într-un fel, de a-şi ispăşi vina în bătăliile fierbinţi de la Trier şi Vetera. Cu toate acestea, cele patru legiuni ale armatei de pe Rinul inferior şi una dintre cele două de pe Rinul superior, care participaseră la revoltă au fost desfiinţate în întregime; s-ar putea crede că legiunea a XXII-a a fost cruţată în amintirea viteazului ei legat. Este probabil ca şi o mare parte dintre cohortele batave să fi avut aceeaşi soartă, cu atît mai mult regimentul de cavalerie al treverilor şi, poate, multe alte trupe a căror vinovăţie era de netăgăduit. În cazul cantoanelor galice şi germanice, aplicarea consecventă a legii era şi mai dificilă decît în cazul soldaţilor trădători; legiunile romane cerură dărîmarea coloniei treviriene a lui Augustus, de data aceasta nu din dorinţa de pradă, ci din răzbunare, cu aceeaşi îndreptăţire cu care, înainte, germanii ceruseră distrugerea oraşului ubiilor; dar aşa cum Civilis îl apărase pe acesta din urmă, Vespasian o protejă pe cea dintîi. Înşişi germanii de pe malul stîng al Rinului îşi păstrară în general poziţia lor de pînă atunci. Însă este probabil – mărturiile noastre nu sînt sigure în această privinţă – ca recrutarea şi folosirea trupelor auxiliare să fi fost supuse unor modificări esenţiale care diminuau pericolul intrinsec din sistem. Batavii au fost scutiţi în continuare de impozite, iar în serviciul militar s-au bucurat de raporturi foarte favorabile; doar o bună parte dintre ei luptaseră cu arma în mînă pentru cauza romanilor. Dar trupele batave au fost diminuate simţitor, iar dacă pînă atunci, se pare că de drept, ofiţerii lor fuseseră desemnaţi din rîndurile propriei nobilimi, aceeaşi consideraţie fiind arătată destul de frecvent şi în cazul celorlalte trupe germanice şi celtice, mai tîrziu, ofiţerii alelor şi cohortelor vor fi luaţi cu preponderenţă din acea clasă din care provenea Vespasian însuşi: nealterata stare mijlocie din oraşele Italiei şi din cele provinciale organizate conform modelului italic. De atunci nu mai întîlnim ofiţeri în funcţii, precum cheruscul Arminius, batavul Civilis, treverul Classicus. Cu atît mai puţin se mai întîlneşte coeziunea de pînă atunci a trupelor recrutate din acelaşi canton: oamenii servesc, fără deosebire de originea lor, în cele mai diferite detaşamente – aceasta fiind, poate, una dintre învăţăturile pe care administraţia militară romană le-a tras din acest război. Războiul mai recomanda şi o altă modificare: dacă, pînă atunci, trupele auxiliare folosite în Germania proveniseră, în majoritatea lor, din cantoanele germanice şi din cele învecinate, trupele auxiliare germanice vor servi de acum înainte, în principal, în afara patriei lor, ca şi cele dalmatine şi panoniene în urma războiului cu Bato. Vespasian era un militar clarvăzător şi experimentat; este, probabil, în bună parte meritul său dacă, ulterior, nu a mai fost atestat vreun exemplu de răzvrătire a trupelor auxiliare împotriva legiunilor lor.

Datorită numărului mare al relatărilor păstrate întîmplător, insurecţia germanilor de pe malul stîng al Rinului ne oferă, singură, o privire clară asupra relaţiilor politice şi militare de pe Rinul inferior şi din Galia în general, meritînd aşadar şi o prezentare mai detaliată: ea a fost provocată mai degrabă de motive formale şi accidentale decît de o necesitate internă. Această afirmaţie este dovedită de perioada ulterioară, caracterizată printr-o pace desăvîrşită şi, după constatările noastre, de neîntreruptul statu-quo tocmai în acest ţinut. Germanii romani au fost asimilaţi de imperiu în aceeaşi măsură ca şi galii romani; nu s-a mai vorbit niciodată de tentative insurecţionale ale celor dintîi. La sfîrşitul secolului al III-lea, francii au pătruns în Galia traversînd Rinul inferior şi au ocupat şi ţinutul batavilor; însă batavii, ca şi frisonii s-au menţinut în vechea lor patrie şi în perioada tulbure a migraţiei popoarelor, chiar dacă fusese micşorată, şi, după cîte ştim, şi-au păstrat fidelitatea faţă de imperiul tîrziu aflat în declin.

Dacă, părăsindu-i pe germanii romani, ne consacrăm celor liberi de la est de Rin, participarea lor la insurecţia batavă marchează sfîrşitul ofensivei lor, aşa cum expediţiile lui Germanicus au pus capăt tentativelor romane de a determina la scară largă o modificare de graniţă în aceste ţinuturi.

Dintre germanii liberi, cei mai apropiaţi de teritoriul roman erau bructerii, care locuiau pe ambele maluri ale cursului mijlociu al rîului Ems şi în regiunea izvoarelor acestuia şi ale Lippei, motiv pentru care aceştia au fost primii dintre germanii care s-au aliat insurecţiei batave. Din cantonul lor provenea tînăra Veleda care-i trimise pe compatrioţi în lupta împotriva Romei şi le proroci victoria, ale cărei cuvinte deciseră soarta oraşului ubiilor, înaintea turnului ei înalt fiind trimişi senatorii luaţi prizonieri şi corabia amiral, capturată, a flotei Rinului. Supunerea batavilor îi lovi şi pe ei, ca şi, poate, o contralovitură deosebită a romanilor; mai tîrziu, această fecioară a fost dusă ca prizonieră la Roma. Această catastrofă, ca şi vrajbele cu populaţiile învecinate le frînseră puterea; în timpul lui Nerva, vecinii le impuseră cu armele un rege nedorit, fără ca legatul roman să fi intervenit în vreun fel.

După moartea lui Arminius, cheruscii de pe cursul superior al rîului Weser, în timpurile lui Augustus şi Tiberius cantonul principal din Germania centrală, sînt amintiţi rar, dar întotdeauna sînt evidenţiate relaţiile lor bune cu romanii. După ce războiul civil, care aici trebuie să fi continuat şi după prăbuşirea lui Arminius, suprimă întregul neam princiar, ei cerură din partea guvernului roman permisiunea întronării ultimului reprezentant al familiei, Italicus, nepotul de frate al lui Arminius, care trăia în Italia; bineînţeles, reîntoarcerea în patrie a viteazului bărbat, care corespundea cerinţelor mai mult prin nume decît prin descendenţă, reaprinse vrajba şi, fiind alungat de ai săi, a fost aşezat încă o dată pe tronul şubred de longobarzi. În războiul lui Domiţian împotriva chattiilor, unul dintre succesorii săi, regele Chariomerus, luă partea romanilor cu atîta zel, încît a fost alungat de către chattii şi a trebuit să se refugieze la romani, apelînd în zadar la intervenţia lor. Din cauza acestor necontenite vrajbe interne şi externe, poporul cheruscilor a fost slăbit în asemenea măsură, încît de atunci a dispărut de pe scena politicii active. După expediţiile lui Germanicus, numele de mars nici nu mai apare. Avînd în vedere relatarea detaliată despre evenimentele anilor 69 şi 70, putem presupune, aproape sigur, că populaţiile din partea orientală a Elbei, ca toţi germanii mai îndepărtaţi, nu au participat la luptele batavilor şi camarazilor lor, aşa cum nici aceştia din urmă nu interveniseră în războaiele germanice purtate în timpul lui Augustus şi Tiberius. În relatările de mai tîrziu ele nu apar niciodată ca inamici ai romanilor. Mai sus am amintit deja că longobarzii îl reînscăunaseră pe regele cheruscilor. Regele semnonilor, Masuus şi, foarte ciudat, profetesa Ganna, care se bucura de o înaltă consideraţie la acest trib recunoscut pentru credinţa sa, îi vizitară pe împăratul Domiţian la Roma şi au fost primiţi cu bunăvoinţă la curtea acestuia. În cursul acestor secole, în ţinuturile de pe Weser, pînă la Elba, au mai bîntuit probabil vrajbe, au mai avut loc răsturnări de putere, diferite cantoane schimbîndu-şi numele sau intrînd în alte alianţe; însă, după ce se simţi că, în general, romanii renunţaseră definitiv la supunerea acestei ţări, se instaură o durabilă pace de graniţă. Nici invaziile din îndepărtatul Orient nu au tulburat-o profund, căci efectul acestora ar fi trebuit să se exercite şi asupra pazei romane de graniţă şi nu ne-ar lipsi mărturiile despre crize mai grave în acest teritoriu. Toate aceste afirmaţii sînt confirmate de reducerea armatei de pe Rinul inferior la jumătatea efectivului de odinioară; fără a putea preciza data exactă, faptul trebuie să se fi petrecut în această epocă. Armata de pe Rinul inferior pe care o înfruntase Vespasian număra patru legiuni; cea din timpul lui Traian, probabil tot atîtea, dar, cu siguranţă, nu mai puţin de trei; este posibil ca deja sub Hadrian, negreşit sub Marcus, aici să nu fi staţionat mai mult de două legiuni: legiunea I Minerva şi a XXX-a Traiana.

Realităţile germanice din provincia superioară au evoluat într-un mod diferit. Despre germanii de pe malul stîng al Rinului, care locuiau între fruntariile ei, tribocii, nemetii, vangionii, istoria poate evidenţia doar îndelungata lor convieţuire cu celţii, ei împărtăşind soarta Galiei. Şi aici Rinul a rămas întotdeauna principala linie de apărare a romanilor. În toate timpurile, castrele permanente ale legiunilor s-au aflat pe malul stîng al Rinului; chiar şi în epoca în care întregul ţinut de pe Neckar era roman, nici măcar tabăra de la Argentoratum n-a fost transferată pe malul drept. Dar, în timp ce în provincia inferioară stăpînirea romană de pe malul drept al Rinului a fost restrînsă în decursul timpului, în cazul celei superioare ea va fi lărgită. Legarea taberelor de pe Rin cu cele de pe Dunăre prin deplasarea graniţei imperiului în direcţia estică, proiectată de Augustus, care, în eventualitatea realizării ei, ar fi lărgit mai degrabă Germania superioară decît cea inferioară, niciodată abandonată cu desăvîrşire, a fost reluată de acest comandament mai tîrziu, dar la o scară mai redusă. Tradiţia nu ne permite să prezentăm în complexitatea lor operaţiunile, construcţiile de drumuri şi de întărituri, războaiele purtate în scopul acesta de-a lungul secolelor ; nici marele organism militar, încă vizibil – naşterea lui, care acoperă, de asemenea, mai multe secole, trebuind să ocupe o bună parte din acea prezentare –, n-a fost cercetat pînă acum în totalitate de ochi avizaţi şi din punct de vedere militar; s-a năruit speranţa că Germania unificată se va unifica şi pentru cercetarea celui mai vechi monument istoric comun. Aici vom încerca să sintetizăm datele rezultate pînă astăzi din fragmentele analelor sau din ruinele fortăreţelor romane.

Pe malul drept, în spatele şesurilor şi colinelor din ţinutul Rinului de Jos, aproape de hotarele nordice ale provinciei, lanţul Munţilor Taunus se întinde în direcţia est-vest, atingînd fluviul în faţa oraşului Bingen. Într-o linie paralelă cu acest lanţ muntos, închisă în partea sudică de poalele Pădurii Oden, se desfăşoară cîmpia de pe cursul inferior al Mainului, veritabilă intrare în interiorul Germaniei, dominată de poziţia-cheie de la vărsarea Mainului în Rin: Mogontiacum sau Mainz. Din timpul lui Drusus pînă la sfîrşitul Romei, oraşul a fost centrul de plecare al romanilor din Galia împotriva ţării germanice, iar astăzi formează un real zăvor al Germaniei împotriva Franţei. Chiar după ce romanii renunţaseră în general la stăpînirea ţării de dincolo de Rin, ei au păstrat aici nu numai capul de pod de pe malul celălalt, castellum Mogontiacense (Kastel), dar şi cîmpia propriu-zisă a Mainului. În acest ţinut s-a putut statornici şi civilizaţia romană. Iniţial, aceasta era ţara chattiilor, iar la începutul stăpînirii romane, matiacii, un trib chattic, a rămas pe loc; dar după ce chattii au trebuit să-i cedeze acest district lui Drusus, el a fost înglobat imperiului. Este atestat faptul că izvoarele termale din imediata vecinătate a oraşului Mainz (Aquae Mattiacae, Wiesbaden) au fost folosite de romanii din timpul lui Vespasian, dar e probabil că au fost frecventate cu mult înainte; sub Claudius, aici s-a extras argint; de timpuriu, matiacii au trimis armatei trupe, la fel ca şi celelalte districte supuse. Ei participară la răzvrătirea generală a germanilor condusă de Civilis, dar, după înfrîngere, se reinstaurară vechile raporturi. De la finele secolului al II-lea, comunitatea matiacilor din Taunus s-a aflat sub autorităţi rînduite conform modelului roman.

Deşi îndepărtaţi de Rin, chattii apar în epocile ulterioare ca tribul cel mai puternic dintre cele din interiorul ţării germanice care au intrat în relaţii cu romanii. Din cauza vrajbei necontenite cu chattii, cheruscii pierduseră în favoarea celor dintîi, vecinii lor înrudiţi din sud, supremaţia pe care o deţinuseră în timpul lui Augustus şi Tiberius pe cursul mijlociu al rîului Weser. Toate războaiele dintre romani şi germani, despre care sîntem informaţi, din epoca cuprinsă între moartea lui Arminius şi începutul deplasării popoarelor de la sfîrşitul secolului al III-lea, au fost purtate împotriva chattiilor: de exemplu, în anul 41, sub Claudius, de viitorul împărat Galba ; în anul 50, sub acelaşi împărat, de Publius Pomponius Secundus, celebrat ca poet. Acestea erau doar obişnuite incursiuni de graniţă şi, deşi intraseră în marele război batav, participarea chattiilor avusese numai un rol secundar (p. 76). Dar în expediţia pe care o întreprinse împăratul Domiţian în anul 83, romanii erau atacatorii; ce-i drept, războiul n-a condus la victorii strălucite, ci la o mutare a graniţei romane, bogată în consecinţe. Atunci, graniţa trebuie să fi înglobat întinderea de mai tîrziu, cuprinzînd spre nord, unde nu se îndepărtase prea mult de Rin, o mare parte din Taunus şi din ţinutul de pe Main, pînă în amonte de Friedberg. Cu această ocazie, imperiul i-a înglobat şi pe usipeţi, care, după alungarea lor din ţinutul de pe Lippe, despre care am relatat mai sus, apar în timpul lui Vespasian în apropiere de Mainz, găsind probabil un nou cămin la est de matiaci, pe Kinzig sau în ţinutul de la Fulda; aceeaşi soartă au avut-o şi cîteva populaţii mai mici, separate de chattii. Cînd armata Germaniei superioare se răzvrăti în anul 88, sub guvernatorul Lucius Antonius Saturninus, împotriva lui Domiţian, reluarea războiului deveni iminentă; trupele trădătoare făcură cauză comună cu chattii şi numai datorită întreruperii comunicaţiilor prin spargerea gheţii de pe Rin regimentele credincioase reuşiră să le învingă pe cele trădătoare înainte de sosirea periculosului sprijin. Ni se relatează că, la Mainz, stăpînirea romană se mai întindea pe 80 de leghe spre interior, aşadar chiar şi dincolo de Fulda; această mărturie pare veridică dacă se ia în considerare faptul că linia de graniţă militară, care nu a trecut cu mult dincolo de Friedberg, a rămas şi aici în interiorul teritoriului de graniţă.

Dar în linia graniţei militare n-a fost inclusă numai partea inferioară a Văii Mainului din faţa oraşului Mainz; în Germania sud-vestică, graniţa a fost lărgită mult mai mult. După reglementarea graniţelor germane impusă de bătălia lui Varus, ţinutul de pe Neckar – cîndva ocupat de helveţii celtici, apoi, o perioadă îndelungată, teritoriu de graniţă în litigiu între aceştia din urmă şi germanii invadatori, numit, în consecinţă, „pustietatea helvetică”, mai tîrziu stăpînit parţial de marcomani, înainte ca aceştia să se retragă spre Boemia (p. 22) – a ajuns în aceeaşi situaţie în care se afla cea mai mare parte a malului drept al Rinului inferior. Probabil de atunci, s-a trasat o linie de graniţă în interiorul căreia nu era tolerată colonizarea germanică. Ca şi în cazul terenurilor mlăştinoase neîndiguite, imigranţi izolaţi, de obicei galii, care nu aveau mult de pierdut, se aşezară pe aceste meleaguri fertile, dar puţin protejate, numite atunci agri decumanes. În timpul lui Vespasian, această ocupaţie privată, probabil tolerată de către guvern, a fost urmată de ocupaţia formală. Întrucît, în jurul anului 74, a fost construit un drum de la Strassburg peste Rin pînă cel puţin la Offenburg, în acest teritoriu trebuie să fi fost instituită în această perioadă o apărare de graniţă mai riguroasă decît simpla interdicţie a colonizării germanice. Opera începută de tată a fost desăvîrşită de către fii. Poate că prin fondarea „Altarelor Flaviene” de la izvorul Neckarului, lîngă actualul Rottweil, a căror denumire constituie, din nefericire, unica mărturie a faptului că, fie de către Titus, fie de către Domiţian, s-a creat pentru noua Germanie superioară de pe malul drept al Rinului un centru care trebuia să îndeplinească aceleaşi funcţii pe care le îndeplinise odinioară altarul ubian pentru plănuita Mare Germanie şi pe care, în curînd, le va îndeplini altarul de la Sarmizegetusa pentru nou-cucerita Dacie. Prima instituire a apărării de graniţă, care va fi descrisă în continuare, este aşadar opera Flaviilor, probabil în principal a lui Domiţian care a continuat prin aceasta construcţiile din Taunus. Între timp, s-a putut dovedi că drumul militar de pe malul drept al Rinului, de la Mogontiacum, prin Heidelberg şi Baden în direcţia Offenburg, consecinţă necesară a includerii ţinutului de pe Neckar, a fost construit în anul 100 de către Traian ca o parte a legăturii mai directe dintre Galia şi linia Dunării, realizată de acelaşi împărat. Soldaţii, în nici un caz armele, au făurit aceste opere; în ţinutul de pe Neckar nu locuiau populaţii germanice şi este cu atît mai puţin probabil ca îngusta fîşie de teren de pe malul stîng al Dunării, care a fost inclusă astfel în linia de graniţă, să fi generat lupte serioase. Ca nici un alt popor germanic, hermundurii, cel mai apropiat trib de o oarecare importanţă, păstrau o atitudine binevoitoare faţă de romani şi întreţineau relaţii comerciale intense în oraşul vindelicilor, Augusta; mărturiile ulterioare confirmă lipsa unei rezistenţe, datorată acestei mutări. Aceste instituiri militare au fost completate de guvernările următoare ale lui Hadrian, Pius şi Marcus.

Nu ne este dat să urmărim istoria evoluţiei pazei de graniţă între Rin şi Dunăre, ale cărei fundaţii s-au păstrat, în majoritatea lor, pînă astăzi, dar putem recunoaşte atît traseul, cît şi menirea ei. Prin felul şi scopul urmărit, amplasamentul din Germania superioară diferă de cel din Raetia. Apărarea graniţei din Germania superioară, cu o lungime totală de aproximativ 250 de mile romane (368 km), începe chiar lîngă hotarul nordic al provinciei, cuprinde, cum s-a menţionat, Munţii Taunus şi cîmpia Mainului, pînă în apropiere de Friedberg, şi se curbează apoi spre sud, atingînd Mainul la Grosskrotzenburg, în amonte de Hanau. Urmînd Mainul de aici pînă la Worth, se continuă în direcţia Neckarului, pe care îl atinge puţin în aval de Wimpfen, fără a-l mai părăsi. În faţa acestei linii de graniţă s-a aşezat mai tîrziu o a doua, care, dincolo de Wörth, urmează cursul Mainului pînă la Miltenberg, îndreptîndu-se de aici, pe cea mai mare parte a distanţei fără cotituri, între Stuttgart şi Aalen, spre Lorch. Aici, apărarea de graniţă a Germaniei superioare se leagă de cea a Raetiei, de numai 120 de mile (174 km) lungime; aceasta din urmă părăseşte Dunărea la Kelheim, în amonte de Regensburg, şi, traversînd Altmühl de două ori, descrie un arc spre vest, ajungînd, de asemenea, pînă la Lorch.

Limes-ul din Germania superioară se compune dintr-un şir de fortăreţe distanţate la cel mult o jumătate de zi de marş (15 km) una de cealaltă. Acolo unde liniile de comunicaţie între fortăreţe n-au fost protejate de Main sau de Neckar, aşa cum s-a menţionat, s-a ridicat o barieră artificială, constituită la început numai din nişte palisade2, iar mai tîrziu dintr-un val de o înălţime medie, cu un şanţ exterior şi turnuri de pază adosate din interior la distanţe mici. Fortăreţele nu au fost incluse în val, ci amplasate imediat în spatele său, destul de probabil la o distanţă mai mare de o jumătate de kilometru.

Apărarea de graniţă din Raetia este o simplă barieră, realizată prin îngrămădirea unor pietre brute; lipsesc şanţul şi turnurile de pază, iar fortăreţele amplasate în spatele limes-ului, fără o anumită ordine şi la distanţe inegale (nici una mai apropiată de 4 sau 5 km de cealaltă), nu au nici o legătură directă cu linia de graniţă. Lipsesc mărturii certe cu privire la succesiunea în timp a întăriturilor; este dovedit faptul că, în Germania superioară, linia de pe Neckar a existat din timpul lui Pius, cea din faţa ei, de la Miltenberg pînă la Lorch, din timpul lui Marcus. Celor două amplasamente, de altfel atît de diferite, le este comună închiderea graniţei; faptul că, într-un caz, a fost preferată înălţarea unor valuri de pămînt, şanţul rezultînd astfel foarte frecvent de la sine, iar în celălalt construirea lor din piatră se bazează probabil pe deosebirea dintre soluri şi materialul aflat la dispoziţie; de asemenea, nici una, nici cealaltă n-a fost ridicată pentru apărarea generală a graniţei. Nu numai că obstacolul pe care valurile de pămînt sau de piatră îl opun inamicului este prin sine nesemnificativ, dar faptul că, pretutindeni, pe întreaga linie, se întîlnesc poziţii supraînălţate, mlaştini întinse în spatele graniţei, precum şi lipsa unei perspective asupra zonei avansate şi alte urme asemănătoare sînt dovezi sigure că romanii nici nu s-au gîndit la scopuri războinice cu ocazia trasării hotarelor. Fireşte, fiecare fortăreaţă era destinată apărării, dar ele nu erau legate de drumuri pietruite; garnizoana fiecărei fortăreţe nu se baza aşadar pe cea a fortăreţelor învecinate, ci pe rezervele la care conducea drumul pe care îl ocupa fiecare în parte. La fel, aceste garnizoane n-au fost integrate într-un sistem militar al apărării de graniţă şi erau mai degrabă poziţii întărite pentru cazuri de forţă majoră decît amplasamente strategice destinate ocupării ţinutului; de altfel, comparată cu numărul trupelor disponibile, însăşi lungimea liniei exclude posibilitatea unei apărări atotcuprinzătoare; în consecinţă, spre deosebire de valul britanic, aceste întinse construcţii militare nu au servit la stăvilirea invaziei inamicilor. Fortăreţele urmau să domine drumurile situate de-a lungul graniţelor artificiale, aşa cum podurile domină graniţele de apă; în rest, urmau să împiedice traversarea necontrolată a graniţelor, aşa cum o zădărniceşte rîul în cazul graniţelor pe care le marchează şi valul în cazul celor artificiale. Acestui scop i-au fost subordonate şi alte utilizări; preferarea evidentă a direcţiei rectilinii indica recurgerea la semnalizare; ocazional, construcţiile trebuie să fi fost folosite de-a dreptul în scopuri războinice, însă scopul principal şi propriu-zis l-a constituit oprirea traversării graniţei. Instituirea unor posturi de pază şi a unor forturi, nu de-a lungul graniţei retice, ci de-a lungul celei a Germaniei superioare, se explică prin raporturile diferite cu vecinii: în primul caz, hermundurii, în cel de-al doilea, chattii. Raporturile romanilor cu vecinii lor din Germania superioară erau deosebite de cele angajate pe platourile britanice, faţă de a căror populaţie provincia se găsea într-o permanentă stare de asediu; însă alungarea unor invadatori prădalnici, ca şi perceperea vămilor necesitau un sprijin militar sigur şi prompt. Armata din Germania superioară şi, în raport cu aceasta, garnizoanele de pe limes puteau fi reduse treptat, dar în ţinutul de pe Neckar pilum-ul roman n-a devenit niciodată de prisos. El era însă inutil în cazul hermundurilor, unicii germani care s-au bucurat în epoca traiană de dreptul de trecere a graniţei imperiului fără un control special şi de circulaţia liberă în teritoriul roman, mai ales la Augsburg, şi care, din cîte sîntem informaţi, n-au generat niciodată conflicte de graniţă. Drept urmare, în aceste timpuri nu existau motive pentru instituirea unui amplasament asemănător de-a lungul graniţei retice; aici, fortăreţele din nordul Dunării, atestate încă înaintea domniei lui Traian, erau suficiente pentru apărarea şi controlul circulaţiei de graniţă – afirmaţie care corespunde observaţiei că limes-ul retic, aşa cum ni se înfăţişează astăzi, îşi găseşte o analogie numai în linia de apărare mai recentă din Germania superioară, amenajată, probabil, abia sub Marcus. Ocaziile nu lipsiră nici atunci. Cum vom vedea mai jos, în această perioadă războaiele cu chattii au cuprins şi Raetia, iar întărirea garnizoanei provinciei poate fi corelată foarte bine cu instituirea acestui limes care, oricît de puţin ar fi fost adecvat unor scopuri militare, trebuie să fi fost construit şi pentru ridicarea unei bariere de graniţă, chiar neînsemnată.

Atît din punct de vedere politic, cît şi sub aspect militar, graniţa deplasată sau, mai degrabă, întărirea apărării ei a avut urmări faste şi utile. Înainte, lanţul de posturi romane din Germania superioară şi Raetia s-a întins de-a lungul Rinului prin Strassburg şi Basel, în apropiere de Vindonissa, pînă la Lacul Baden, iar de aici pînă la Dunărea superioară; acum, cartierul general din Germania superioară a fost stabilit la Mainz, iar cel al Raetiei la Regensburg, în general, cele două armate principale ale imperiului apropiindu-se foarte mult. Prin aceasta, castrul de legiune de la Vindonissa (Windisch, lîngă Zürich) a devenit inutil. Ca şi cea învecinată, armata Germaniei superioare a putut fi redusă după un timp la jumătate din efectiv. Ce-i drept, numărul iniţial de patru legiuni, redus, în cursul războiului batav, numai accidental la trei, probabil că a mai persistat în timpul lui Traian; dar sub Marcus, provincia era ocupată numai de două legiuni, a VIII-a şi a XXII-a, dintre care cea dintîi staţiona la Strassburg, cea de-a doua în cartierul general de la Mainz, în timp ce majoritatea trupelor, divizate în posturi mai mici, era cantonată de-a lungul valului de graniţă. Viaţa urbană înflorea în interiorul noii linii aproape ca pe malul stîng al Rinului: exceptînd Köln şi Trier, Sumelocenna (Rottenburg pe Neckar), Aquae (civitas Aurelia Aquensis, Baden), Lopodunum (Ladenburg) puteau rivaliza în privinţa dezvoltării urbane cu oricare oraş din Belgica. Prosperitatea acestor aşezări se datorează în principal lui Traian, care şi-a deschis guvernarea cu această operă de pace; un poet roman imploră ca „Rinul, roman pe ambele maluri”, să-l trimită în curînd pe stăpînul aflat încă departe. Întinsul şi fertilul ţinut aşezat astfel sub protecţia legiunilor necesita, dar şi merita această protecţie. Într-adevăr, bătălia lui Varus marchează declanşarea refluxului puterii romane, dar numai în măsura în care ea înseamnă sfîrşitul înaintării şi începutul încercărilor romanilor de a asigura mai trainic şi mai durabil regiunile stăpînite.

Pînă la începutul secolului al III-lea, puterea romană de pe Rin nu a dat semne de slăbiciune. Războiul marcomanilor din timpul lui Marcus nu a provocat tulburări în provincia inferioară. Legatul din Belgica, care a trebuit să convoace atunci miliţiile împotriva caucilor, a fost constrîns probabil de o incursiune de piraţi care, în epoca aceea, ca şi în timpuri trecute sau viitoare, bîntuiau frecvent coasta Mării Nordului. Talazurile marii mişcări a popoarelor atinseră izvoarele Dunării şi chiar ţinutul renan; dar aici ele nu zdruncinară temeliile. Chattii, unicul popor germanic important de lîngă graniţa Germaniei superioare şi Raetiei, se năpustiră în ambele direcţii şi, aşa cum se va arăta în continuare cu ocazia prezentării războiului, s-au numărat şi printre germanii care au invadat Italia. Oricum, întărirea armatei din Raetia, ordonată atunci de către Marcus, şi transformarea ei într-o comandă de prim rang, cu legiuni şi legat, erau măsuri menite să oprească atacurile chattiilor, dovedind că şi mai tîrziu problema a fost tratată cu seriozitate. De aceeaşi împrejurare trebuie să fi fost legată şi întărirea apărării de graniţă amintită mai sus. Aceste reglementări trebuie să fi fost suficiente pentru generaţia următoare.

În Raetia izbucni (213) un alt război dificil în timpul domniei lui Antoninus, fiul lui Severus. Şi acesta a fost purtat împotriva chattiilor; dar alături de ei este numit un alt popor, care apare aici pentru prima dată: alemanii. Nu ştim de unde au venit. Conform unui roman care scrie la puţin timp după aceste evenimente, ar fi fost o populaţie amestecată; o alianţă între mai multe comunităţi este sugerată atît de denumire, cît şi de circumstanţa că, mai mult decît în cazul altor popoare germanice, diferitele triburi cuprinse sub această denumire apar şi mai tîrziu ca entităţi distincte: iutungii, lentiensii şi alte populaţii alemane acţionează deseori de sine stătător. Dar nu germanii acestui ţinut se manifestă aici ca aliaţi cu un nume nou şi întăriţi prin această alianţă, fapt dovedit atît de numirea alemanilor alături de chattii, ca şi de mărturia despre neobişnuita lor abilitate în lupta de cavalerie. Este cert că rezistenţa aproape stinsă a germanilor de pe Rin a fost reînsufleţită în principal de noi hoarde venite din est; nu este imposibil ca puternicii semnoni, care locuiau în epoci trecute pe Elba mijlocie şi despre care nu se mai vorbise de la sfîrşitul secolului al II-lea, să fi participat cu un puternic contingent alături de alemani. Deşi nu în mod decisiv, guvernarea Imperiului Roman, din ce în ce mai deficitară, a contribuit şi ea la deplasarea puterii. Împăratul porni personal în campanie împotriva noilor inamici; în luna august din anul 213, el traversă graniţa romană şi, pe Main, dobîndi sau sărbători cel puţin o victorie asupra lor; se ridicară noi fortăreţe; populaţiile de pe Elba şi din ţinuturile Mării Nordului i-au trimis împăratului roman daruri şi s-au mirat cînd acesta i-a primit îmbrăcat după portul lor, cu scurta bătută în argint, cu părul şi barba vopsite şi aranjate după obiceiul german. De atunci încoace, războaiele de pe Rin nu mai conteniră, iar atacatorii erau germani; se părea că vecinii atît de docili odinioară fuseseră schimbaţi cu alţii. Douăzeci de ani mai tîrziu, incursiunile barbarilor pe Dunăre şi Rin deveniră atît de frecvente şi atît de grave, încît împăratul Alexander se văzu nevoit să întrerupă războiul persan, pentru moment mai puţin periculos, şi să se deplaseze în persoană în tabăra de la Mainz, nu atît pentru apărarea teritoriului, cît pentru cumpărarea păcii în schimbul unor mari sume de bani. Îndîrjirea soldaţilor din cauza acestei atitudini a condus la asasinarea lui (235) şi, prin aceasta, la stingerea dinastiei serviene, de fapt ultima înainte de regenerarea statului. Succesorul său Maximinus, un trac necioplit, dar viteaz, care-şi începuse cariera ca soldat, îndreptă conduita laşă a predecesorului său printr-o campanie viguroasă care îl duse pînă în inima Germaniei. Barbarii încă nu îndrăzneau să se opună unei armate romane puternice şi bine conduse; ei se retraseră în pădurile şi mlaştinile lor: urmărindu-i şi aici, viteazul împărat luptă în fruntea tuturor. În urma acestor bătălii, care, pornind de la Mainz, se îndreptaseră neîndoielnic mai întîi împotriva alemanilor, el a preluat pe bună dreptate titlul de Germanicus; este sigur că expediţia din anul 236, pentru vreme îndelungată ultima mare victorie a romanilor pe Rin, a procurat destule beneficii pentru perioadele care au urmat. În ciuda necontenitelor şi sîngeroaselor schimbări de tron şi a gravelor catastrofe din Orient şi de pe Dunăre, care nu le-au lăsat romanilor nici o clipă de răgaz, în următorii douăzeci de ani pe Rin n-a fost păstrată o pace netulburată, dar, oricum, n-a intervenit nici o catastrofă de proporţii. Se pare că atunci una dintre legiunile din Germania superioară a fost trimisă tocmai în Africa, fără a fi înlocuită, această provincie fiind socotită suficient de bine protejată. Dar cînd, în anul 253, diferiţi generali ai Romei se războiră din nou pentru demnitatea imperială şi legiunile renane se îndreptară spre Italia pentru a-l impune pe împăratul lor Valerianus împotriva lui Aemilianus, împăratul armatei dunărene, germanii profitară de aceste evenimente pentru a dezlănţui un atac orientat mai ales împotriva Rinului inferior. Aceşti germani sînt francii, care apar aici pentru prima dată ca noi adversari, dar probabil doar cu numele, căci, deşi Antichitatea tîrzie îi identifică cu populaţii menţionate anterior pe Rinul inferior, în parte cu chamavernii, localizaţi lîngă bructeri, în parte cu mai sus-numiţii sugambri, supuşii romanilor, aceste date sînt nesigure şi cel puţin insuficiente; în acest caz, mai mult decît în cel al alemanilor, este foarte probabil ca germanii de pe malul drept al Rinului, pînă atunci dependenţi de Roma, şi triburile germanice îndepărtate în timpurile trecute de Rin, numite generic „cei liberi”, să fi preluat ofensiva comună împotriva romanilor. În pofida forţelor militare reduse de care dispunea, Gallienus reuşi să înfrîneze năvala adversarilor, să împiedice traversarea fluviului sau să-i alunge pe cei pătrunşi pe teritoriul roman, atît timp cît s-a aflat în persoană pe Rin; uneori le ceda unor conducători germani o parte din ţinutul de graniţă rîvnit, cu condiţia recunoaşterii stăpînirii romane şi a promisiunii de a-şi apăra proprietatea împotriva compatrioţilor lor, ceea ce, fireşte, echivala aproape cu o capitulare. Dar cînd împăratul, chemat de situaţia şi mai periculoasă de pe Dunăre, se îndreptă într-acolo lăsîndu-l în Galia, ca reprezentant, pe fiul său mai vîrstnic, care încă nu depăşise anii adolescenţei, unul dintre ofiţeri, căruia îi încredinţase apărarea graniţei şi pe fiul său, Marcus Cassianius Latinius Postumus, acceptă să fie proclamat împărat de către oamenii săi şi-l asedie pe Silvanus, protectorul fiului împăratului la Köln. El izbuti să cucerească oraşul şi să-i captureze atît pe fostul său coleg, cît şi pe fiul împăratului; dădu ordin ca amîndoi să fie executaţi. În cursul acestor tulburări, francii traversară Rinul şi nu numai că pătrunseră în întreaga Galie, dar intrară şi în Hispania, ba chiar jefuiră şi coasta africană. Curînd după aceea – între timp capturarea lui Valerian de către perşi umpluse paharul nenorocirilor –, în provincia Germania superioară se pierdu întregul teritoriu roman de pe malul stîng al Rinului; cuceritorii au fost neîndoielnic alemanii, a căror invazie în Italia, în ultimii ani de domnie ai lui Gallienus, presupune această pierdere. Acesta este ultimul împărat al cărui nume poate fi găsit pe monumentele de pe malul drept al Rinului. Monedele sale îl celebrează pentru cinci mari victorii asupra germanilor, iar cele ale succesorului său în stăpînirea galică, Postumus, nu încetează să glorifice victoriile germane ale salvatorului Galiei. Cu energie, Gallienus reluase în primii săi ani de domnie lupta pe Rin, iar Postumus era chiar un ofiţer excelent şi-ar fi dorit fierbinte să devină şi un regent bun. Dar din cauza indisciplinei care domina atunci în statul roman sau, mai degrabă, în armata romană, talentul şi destoinicia nu i-au servit nici lui şi nici comunităţii. Barbarii invadatori pustiiră un număr mare de oraşe romane înfloritoare, iar romanii pierdură malul drept al Rinului pentru totdeauna.

Stabilirea liniştii şi ordinii în Galia depindea mai întîi de coeziunea imperiului însuşi; o expediţie eficientă împotriva germanilor se excludea de la sine atît timp cît împăraţii italici îşi rînduiau trupele în provincia narbonensă pentru a înlătura rivalul galic, acesta, la rîndul lui, fiind oricînd gata să traverseze Alpii. Abia după ce stăpînul Galiei de atunci, Tetricus, obosit de poziţia lui ingrată, îşi convinsese personal trupele să se declare de partea lui Aurelianus (în jurul anului 272), împăratul roman recunoscut de senat, forţele puteau fi folosite din nou împotriva germanilor. Acelaşi destoinic împărat, care readuse Galia între graniţele imperiului, puse pentru multă vreme capăt incursiunilor alemanilor care, timp de aproape un deceniu, bîntuiseră în Italia septentrională, ajungînd pîna la Ravenna; pe Dunărea superioară, îi înfrînse decisiv pe iutungi, unul dintre triburile lor. Dacă guvernarea sa ar fi fost de durată, ar fi restaurat apărarea de graniţă şi în Galia; după moartea sa prematură şi subită (275), germanii traversară iarăşi Rinul şi pustiiră ţara în lung şi-n lat. Urmaşul său Probus (din anul 276), tot un soldat destoinic, nu numai că-i alungă din nou – se spune că ar fi recîştigat 70 de oraşe –, ci trecu chiar la ofensivă, traversă Rinul şi-i împinse pe germani dincolo de Neckar; dar el nu restabili fruntariile din epocile precedente, ci se mulţumi cu instituirea capetelor de pod mai importante de pe malul celălalt al Rinului. Cu alte cuvinte, el reveni în general la sistemul aplicat înaintea domniei lui Vespasian. În provincia nordică, generalii săi îi învinseră concomitent pe franci. În postura de colonişti forţaţi, mase compacte din rîndul germanilor biruiţi au fost trimise în Galia şi mai ales în Britania. În felul acesta, graniţa Rinului a fost recîştigată şi transmisă imperiului de mai tîrziu. Bineînţeles, atît stăpînirea de pe malul drept al Rinului cît şi pacea de pe cel stîng fuseseră pierdute o dată pentru totdeauna. Ameninţător, alemanii aşteptau în faţa actualelor localităţi Basel şi Strassburg, francii, în faţa actualului Köln. Alături de ei apar alte triburi. Izvoarele confirmă că burgundionii, stabiliţi odinioară dincolo de Elba şi înaintînd spre vest pînă pe Mainul superior, au ameninţat Galia pentru prima dată sub împăratul Probus; cîţiva ani mai tîrziu, saxonii declanşează împreună cu francii atacurile de pe mare împotriva coastei de nord a Galiei şi împotriva Britaniei romane. Dar în timpul împăraţilor dinastiei diocleţiano-constantiniene, în majoritatea lor destoinici şi capabili, ca şi în timpul primilor urmaşi ai acestora, romanii izbutiră să zăgăzuiască în limite rezonabile torentul de popoare.

Nu este sarcina istoriografului romanilor de a-i prezenta pe germani în evoluţia lor naţională; pentru el, aceştia apar doar ca un factor de frînare sau chiar distructiv. Spre deosebire de ţara celtică romanizată, Germania superioară nu ne oferă întrepătrunderea celor două naţionalităţi şi rezultatul ei, cultura îngemănată; conform concepţiei noastre, aceasta din urmă coincide cu atît mai mult cu cea romano-galică, cu cît ţinuturile germanice de pe malul stîng al Rinului erau întrepătrunse întru totul de elemente celtice şi cu cît cele de pe malul drept, private în majoritatea lor de populaţie originară, primiseră cei mai mulţi colonişti din Galia. Elementul germanic era lipsit de centrele comunale, caracteristica principală a ţării celtice. Aşa cum s-a evidenţiat mai sus (p. 59), datorită atît acestor circumstanţe, cît şi unor evenimente din afară, elementul roman din orientul germanic s-a putut dezvolta mai repede şi mai profund decît în ţinuturile celtice. Influenţa esenţială în acest sens a fost exercitată de castrele armatei renane, toate repartizate pe teritoriul Germaniei romane. Fie datorită comercianţilor, ataşaţi armatei, fie datorită veteranilor, rămaşi şi după lăsarea la vatră în cartierele cu care se obişnuiseră, cele mai mari dintre ele obţinuseră o anexă, un „oraş al tavernelor” (canabac) separat de sectorul militar propriu-zis; cu timpul, din aceste cartiere situate lîngă castrele de legiune şi îndeosebi lîngă cartierele generale s-au dezvoltat pretutindeni, dar mai ales în Germania, oraşe propriu-zise. În fruntea lor se găseşte oraşul ubiilor, iniţial, după mărime, a doua tabără a armatei din Germania inferioară, mai tîrziu, din anul 50, colonie romană (p. 58) de importanţă vitală pentru încurajarea civilizaţiei romane în ţara de pe Rin. În acest caz, oraşul castrului a fost înlăturat de colonia romană; mai tîrziu, fără a deplasa trupele, Traian a acordat dreptul urban celor două aşezări Ulpia Noviomagus din ţara batavilor şi Ulpia Traiana de la Vetera, ambele aparţinînd celor două mari castre de pe Rinul inferior; în secolul al III-lea, Mogontiacum, capitala militară a Germaniei superioare, a obţinut acelaşi drept. Bineînţeles, alăturate centrelor militare administrative independente, aceste oraşe civile au deţinut întotdeauna o poziţie secundară.

Dacă depăşim limitele acestei prezentări, romanizarea germanilor este înlocuită, într-un anumit sens, de germanizarea romanilor. Ultima etapă a statului roman se caracterizează prin barbarizarea şi, în special, prin germanizarea lui; începuturile ei datează din perioade anterioare. Ea debutează cu ţărănimea cuprinsă în sistemul colonatului, se continuă cu armata, aşa cum a constituit-o împăratul Severus, cuprinde apoi ofiţerii şi funcţionarii şi se încheie cu statele mixte romano-germanice: cel al vizigoţilor, în Hispania şi Galia, al vandalilor, în Africa, şi, mai ales, cu cel al lui Theoderich, în Italia. Însă această ultimă etapă poate fi înţeleasă numai pătrunzînd în evoluţia ambelor naţiuni. Este evident că, sub acest raport, cercetarea germanică este dezavantajată. Instituţiile statale în care aceşti germani au intrat ca subordonaţi sau participanţi sînt bine cunoscute, mult mai bine decît istoria pragmatică a aceleiaşi epoci; dar începuturile germanilor sînt învăluite de o negură faţă de care începuturile Eladei şi Romei pot fi considerate transparente. În timp ce cultul divin naţional al lumii antice se poate desluşi în mare măsură, ştiinţa păgînismului germanic, exceptînd nordul îndepărtat, a dispărut înaintea epocii istorice. Începuturile evoluţiei statale a germanilor sînt descrise, în parte, în prezentarea lui Tacitus, sclipitoare, dar tributară şablonului de idei ale Antichităţii aflate în decrepitudine, neglijînd prea des momentele cu adevărat decisive; în parte însă, trebuie să le deducem din structura statelor hibride, născute pe fostul teritoriu roman şi îmbibate pretutindeni de elemente romane. Aşa cum cuvintele germanice lipsesc în orice loc, trebuind să ne mulţumim aproape exclusiv cu termeni latini inadecvaţi, la fel dau greş şi pătrunzătoarele concepţii fundamentale de care cunoaşterea noastră asupra Antichităţii nu duce lipsă. Constituie o trăsătură fundamentală a naţiunii noastre faptul că nu i-a fost dat să se dezvolte din ea însăşi; acestei trăsături i se datorează, probabil, şi faptul că ştiinţa germană a putut recunoaşte mai uşor începuturile şi particularităţile altor naţiuni decît pe cele proprii.

 

1. Limes (de la limus, transversal) este un termen tehnic, străin relaţiilor noastre de drept şi, prin urmare, fără corespondent în limba noastră. El derivă de la faptul că împărţirea ogorului roman, care exclude toate graniţele naturale, separă pătratele în care este divizat pămîntul aflat în proprietate particulară cu drumuri intermediare de o anumită lăţime; aceste drumuri intermediare sînt limites; în acest sens, cuvîntul desemnează întotdeauna, concomitent, atît graniţa trasată, cît şi drumul construit de mîna omului. Cuvîntul îşi păstrează sensul dublu şi în cazul limitelor teritoriale ale statului; nu orice graniţă imperială este limes, ci numai cea trasată de mîna omului, amenajată atît pentru transport, cît şi pentru instalarea posturilor în vederea apărării graniţelor, aşa cum o întîlnim în Germania şi în Africa.

2. Dacă, şi aceasta trebuie să fi fost realitatea, indiciul conform căruia Hadrian ar fi apărat graniţa imperiului prin palisade împotriva barbarilor (p. 71) se referă şi, poate chiar mai întîi, la hotarele Germaniei superioare, atunci valul, ale cărui resturi sînt încă vizibile, nu este opera sa. Chiar dacă acesta ar fi fost dotat cu palisade, nici o relatare nu le-ar fi amintit, uitînd de construcţia valului. Dio (69, 9) spune că Hadrian a revizuit apărarea de graniţă din întregul imperiu.

    Denumirea parului sau a şanţului cu pari nu poate fi de origine romană; în limba latină, parii care sînt înfipţi în valul taberei, formînd aici un lanţ de palisade, nu se numesc pali, ci valli sau sudes; la fel, valul însuşi se numeşte întotdeauna vallum. Dacă această denumire, după toate probabilităţile consacrată la germani, pe întreaga linie, pentru această construcţie, deriva într-adevăr de la palisade, ea trebuie să fie de origine germanică şi poate data numai din perioada în care aceştia s-au confruntat cu acest val în integritatea şi semnificaţia sa. Este puţin probabil ca „ţinutul” Palas pe care-l aminteşte Ammianus (18, 2, 15) să fie legat de această problemă.