Capitolul V

Britania

Trecuseră 79 de ani de cînd trupele romane păşiseră pe pămîntul marii ţări insulare din oceanul nord-vestic, o supuseseră şi o părăsiseră din nou, înainte ca guvernul roman să se decidă să repete expediţia şi să ocupe Britania pentru o perioadă îndelungată. Ce-i drept, spre deosebire de campaniile sale împotriva germanilor, expediţia britanică a lui Caesar nu fusese doar o incursiune cu scop defensiv. Cît putuse cuprinde cu braţul, el adusese diferitele populaţii în dependenţa imperiului şi reglementase tributul lor anual atît aici, cît şi în Galia. S-a găsit şi populaţia conducătoare, prin poziţia ei privilegiată strîns legată de Roma, care va deveni astfel punctul de sprijin al stăpînirii romane: pe insula celţilor, trinovanţii (Essex) urmau să preia rolul, mai degrabă avantajos decît onorabil, pe care îl deţineau eduii şi remii pe continentul galic. Sîngeroasa vrajbă dintre principele Cassivellaunus şi casa princiară de la Camalodunum (Colchester) condusese nemijlocit la invazia romană; Caesar debarcase pentru a o reinstaura pe aceasta din urmă şi, pentru moment, scopul fusese atins. Este neîndoielnic faptul că Caesar a înţeles întotdeauna că, pentru început, atît tributurile, cît şi acest protectorat erau simple vorbe; dar aceste vorbe constituiau un program care trebuia şi urma să conducă la ocupaţia durabilă a insulei de către trupele romane.

Lui Caesar însuşi nu i-a fost dat să reglementeze relaţiile insulei supuse, iar Britania a creat urmaşilor săi numai neplăceri. Cu siguranţă, multă vreme, poate chiar niciodată, britanicii intraţi sub stăpînirea imperiului nu şi-au trimis tributul datorat; cu atît mai puţin trebuie să fi fost respectat protectoratul asupra dinastiei de la Camalodunum, unica lui urmare fiind apariţia necontenită la Roma a principilor şi prinţilor acestei familii, care cereau intervenţia guvernului roman împotriva vecinilor şi rivalilor; astfel, regele Dubnovellaunus, probabil succesorul principelui trinovanţilor confirmat de Caesar, sosi la Roma, ca pribeag, în timpul lui Augustus; la fel s-a întîmplat şi mai tîrziu, sub Gaius, cu un prinţ din aceeaşi dinastie.

Într-adevăr, expediţia în Britania era un aspect necesar impus de moştenirea lui Caesar; încă din timpul duumviratului ea a fost plănuită de către Caesar Fiul, care a abandonat-o numai din cauza nevoii stringente de a restabili ordinea în Illyricum sau din cauza relaţiilor încordate cu Antonius, de pe urma cărora au profitat atît parţii, cît şi britanicii. Poeţii de curte din primii ani ai lui Augustus au celebrat de mai multe ori, cu anticipaţie, cucerirea Britaniei; aşadar, succesorul reluase programul lui Caesar. După ce monarhia fusese consolidată, întreaga Romă era convinsă că terminarea războiului civil va fi urmată imediat de o expediţie britanică; lamentaţiile poeţilor referitoare la teribila vrajbă, în lipsa căreia britanii ar fi fost duşi de mult în triumf pe Capitoliu, se transformară în speranţa orgolioasă că noua provincie Britania va fi integrată imperiului. Expediţia a fost anunţată de mai multe ori (727-728, 26-27); totuşi, fără a abandona întreprinderea în mod formal, Augustus renunţă în curînd la transpunerea ei în fapte, iar Tiberius, fidel maximei sale, respectă sistemul tatălui său şi în această privinţă. Gîndurile ultimului împărat iulian trebuie să fi peregrinat dincolo de ocean; dar nici el nu putea plănui lucruri serioase. Abia guvernarea lui Claudius reluă şi realiză planul dictatorului.

Motivele hotărîtoare, atît într-un sens, cît şi în celălalt, se pot desluşi cel puţin în parte. Însuşi Augustus remarcase că ocuparea insulei n-ar fi justificată din punct de vedere militar, întrucît locuitorii ei n-ar fi capabili să-i stînjenească pe romani pe continent, şi că n-ar fi avantajoasă pentru finanţe: veniturile care ar putea fi dobîndite în Britania s-ar putea scurge în tezaurul imperiului prin taxele de import şi export percepute în porturile galice; garnizoana trebuia să numere cel puţin o legiune şi cîteva escadroane de cavalerie, tributurile insulei fiind consumate aproape în întregime cu întreţinerea ei. Neîndoielnic, toate aceste argumente erau corecte, ba chiar suficiente; experienţa de mai tîrziu va dovedi că o singură legiune nu era nici pe departe suficientă pentru păstrarea insulei. Trebuie să fie adăugat încă un factor, guvernul neavînd nici un interes să-i facă publicitate: luînd în calcul slăbiciunea armatei romane, cauzată de politica internă a lui Augustus, exilarea unei bune părţi a acesteia pe o insulă îndepărtată a Mării Nordului, şi aceasta o dată pentru totdeauna, trebui să dea de gîndit. Probabil că exista doar posibilitatea alegerii între renunţarea la cucerirea Britaniei sau mărirea armatei din cauza ei; iar pentru Augustus, considerentele de politică internă au prevalat întotdeauna faţă de cele ale politicii externe.

Cu toate acestea, în rîndul oamenilor de stat romani trebuie să fi precumpănit convingerea că Britania trebuia cucerită. Comportamentul lui Caesar n-ar fi de înţeles dacă n-am presupune-o şi în cazul lui. În ciuda incomodităţii ţelului, Augustus l-a recunoscut mai întîi formal pe cel fixat de Caesar şi nu l-a dezavuat niciodată. Chiar cele mai clarvăzătoare şi consecvente guvernări, cele ale lui Claudius, Nero, Domiţian, au pus bazele cuceririi Britaniei sau au contribuit la lărgirea ei; niciodată după realizarea ei, cucerirea Britaniei n-a fost privită ca aceea traiană a Daciei şi Mesopotamiei. Dacă maxima de guvernare, practic neîncălcată, conform căreia Imperiul Roman trebuia doar să-şi împlinească, nu să-şi lărgească graniţele, a fost abandonată pentru totdeauna numai în cazul Britaniei, cauza trebuie căutată în natura celţilor, interesele Romei cerînd ca ei să fie supuşi nu numai pe continent. Se părea că îngustul braţ de mare care separă Anglia de Franţa contribuia mai degrabă la unirea decît la despărţirea acestei naţiuni; dincoace şi dincolo întîlnim aceleaşi nume de populaţii; deseori, graniţele diferitelor state se întindeau pînă dincolo de Canal; din toate timpurile, reşedinţa sacerdoţiului, care, ca nicăieri, pătrundea aici întreaga naţionalitate, au fost insulele Mării Nordului. Bineînţeles, aceşti insulari nu erau capabili să smulgă Galia continentală din braţele legiunilor romane; dar dacă însăşi cucerirea Galiei şi ţelurile urmărite aici de guvernul roman, altele decît în Siria şi Egipt, dacă celţii urmau să fie asociaţi naţiunii italice, această misiune nu putea fi îndeplinită atît timp cît cele două ţinuturi celtice – cel supus şi cel independent – erau separate numai de mare, inamicul romanilor, dezertorul roman putînd găsi în Britania un loc de refugiu. Pentru început, ţelul era atins dacă se supunea numai coasta de sud, deşi, cum este şi firesc, efectul se mărea cu fiecare palmă de pămînt rupt din ţinutul celtic independent. Considerentele aparte ale lui Claudius faţă de patria sa galică şi cunoaşterea realităţilor galice trebuie să fi contribuit şi ele la declanşarea acestei acţiuni. Pretextul războiului a fost oferit tocmai de acel principat aflat într-o anumită dependenţă faţă de Roma; sub conducerea regelui său Cunobelinus – Cymbeline la Shakespeare –, el îşi lărgi considerabil teritoriul şi se emancipă de sub protectoratul roman. Unul dintre fiii regelui, Adminius, care se răzvrătise împotriva tatălui său, căută protecţia împăratului Gaius şi, întrucît succesorul acestuia refuză să-l predea potentatului britanic, războiul se declanşă mai întîi împotriva tatălui şi fraţilor acestui Adminius. Însă cauza lui propriu-zisă era definitivarea obligatorie a supunerii unei naţiuni închegate, învinsă pînă atunci numai pe jumătate.

Înşişi oamenii de stat care au iniţiat ocuparea Britaniei erau convinşi că ea nu putea fi înfăptuită fără mărirea simultană a armatei permanente; expediţia trebuia să fie întreprinsă de trei legiuni renane şi una dunăreană, dar, în acelaşi timp, armatelor germane li se adăugară două legiuni nou-instituite. Comandantul şi, totodată, primul guvernator al provinciei a fost Aulus Plautius, un soldat destoinic; expediţia începu în anul 43. Soldaţii murmurară, probabil mai mult din cauza exilării pe îndepărtata insulă decît din cauza fricii de inamic. Unul dintre conducători – poate sufletul întreprinderii –, Narcissus, secretar din cabinetul imperial, dori să-i încurajeze; batjocoritor, îi tăiară vorba sclavului, dar dădură curs dorinţei sale şi se îmbarcară. Ocuparea insulei nu crea probleme deosebite. Atît politic, cît şi militar, indigenii se găseau pe aceeaşi joasă treaptă de dezvoltare pe care o semnalase şi Caesar. Diferitele cantoane, lipsite de orice alianţă exterioară, erau guvernate de regi sau regine şi se aflau într-o vrajbă continuă. Ce-i drept, contingentele erau alcătuite din bărbaţi cu o vigoare trupească deosebită, cu o vitejie care sfida moartea şi mai ales din călăreţi destoinici. Dar carul de luptă din timpul lui Homer, aici folosit în continuare şi condus chiar de principii ţării, nu se putea impune în faţa compactelor escadroane romane; infanteristul lipsit de armură şi de coif, apărat numai de micul său scut, dotat pentru lupta corp la corp cu o suliţă scurtă şi o sabie lată, trebuia să sucombe în faţa scurtei săbii romane sau chiar în faţa masivului pilum al legionarului, a plumbului de praştie şi a săgeţilor din înzestrarea trupelor romane uşoare. Nicăieri indigenii nu puteau opune masei armate de aproximativ 40.000 de soldaţi bine exersaţi o apărare eficientă. Debarcarea nu întîmpină vreo rezistenţă; britanii fuseseră informaţi despre starea dificilă din rîndul trupelor şi nu se mai aşteptaseră la debarcare. Regele Cunobelinus murise cu puţin timp în urmă; defensiva era condusă de cei doi fii ai săi, Caratacus şi Togodumnus. Armata de invazie se îndreptă imediat spre Camalodunum şi, după un şir de victorii, ajunse repede la Tamisa. Aici se opri, probabil numai pentru a-i oferi împăratului ocazia de a culege el însuşi laurii atît de apropiaţi. Imediat după sosirea lui, armata traversă rîul, înfrînse contingentul britanic, Togodumnus găsindu-şi moartea, şi cuceri reşedinţa Camalodunum. Într-adevăr, fratele său Caratacus continuă rezistenţa cu îndîrjire şi, triumfător sau înfrînt, îşi cîştigă faima atît pentru ai săi, cît şi printre inamici; dar înaintarea romanilor nu putea fi stăvilită. Principii au fost biruiţi şi destituiţi pe rînd: lista triumfală a lui Claudius menţionează 11 regi britani învinşi de el însuşi; cei care nu căzură sub armele romane cedară în faţa darurilor romane. Numeroşi bărbaţi distinşi acceptară proprietăţile oferite de împărat pe socoteala compatrioţilor lor; cîţiva regi se mulţumiră cu modesta poziţie de vasali; de exemplu, regele regnilor (Chichester), Cogidumnus, şi cel al icenilor (Norfolk), Prasutagus, au domnit mai mulţi ani ca principi clientelari. Dar în cele mai multe districte ale insulei, pînă atunci guvernată în exclusivitate monarhic, cuceritorii introduseră constituţia lor comunală şi încredinţară micile probleme de administraţie nobililor locali, măsură urmată, bineînţeles, de grave sciziuni de partide şi de certuri de familie. Încă din vremea primului guvernator, puterea romană pare să se fi extins asupra întregii regiuni de cîmpie, pînă pe Humber; de exemplu, icenii s-au predat acestuia. Dar romanii nu-şi croiră calea numai cu sabia. La Camalodunum au fost aduşi veterani imediat după cucerire, iar în Britania se fondă primul oraş cu organizare şi cetăţenie romane, „Colonia Claudină a Victoriei”, destinat să devină capitala ţării. Imediat după aceea, începu şi exploatarea minelor britanice, îndeosebi a celor bogate în plumb; există lingouri de plumb datate din al şaselea an de după invazie. Este evident că valul de negustori şi industriaşi romani trebuie să se fi revărsat cu aceeaşi repeziciune asupra noului cîmp de activitate; în timp ce Camalodunum primi colonişti romani, în sudul insulei, îndeosebi la Verulamium (St. Albans, la nord-vest de Londra), lîngă izvoarele termale ale lui Sulis (Bath), şi la Londinium de la vărsarea Tamisei, prin excelenţă emporiul marelui comerţ, se formară – numai datorită libertăţii comerciale şi imigraţiei – localităţi romane care obţinură în curînd şi organizarea urbană formală. Pretutindeni, stăpînirea străină tot mai pronunţată se manifestă atît prin noile dări şi recrutări, cît şi în comerţ şi meşteşuguri. Cînd Plautius a fost rechemat după o administraţie de patru ani, el intră la Roma în triumf – este ultimul particular căruia i s-a acordat o asemenea cinste –, iar onorurile şi decoraţiile se revărsară asupra ofiţerilor şi soldaţilor legiunilor victorioase; la Roma şi, apoi, în alte oraşe i se ridicară împăratului arcuri de triumf pentru victoria dobîndită „fără pierderi”; prinţul moştenitor, născut cu puţin timp înainte de invazie, primi, în locul numelui bunicului, pe cel de Britannicus. Sîntem îndreptăţiţi să vedem în acestea manifestări caracteristici ale timpurilor nemilitare, în care victoriile nu mai erau dobîndite cu pierderi, şi ale exaltării corespunzătoare slăbiciunii datorate bătrîneţii politice; însă chiar dacă invazia Britaniei nu valorează mult din punct de vedere militar, trebuie să evidenţiem că bărbaţii conducători au abordat opera într-un mod energic şi consecvent şi că în Britania penibila şi periculoasa perioadă de tranziţie de la independenţă la stăpînirea străină a fost neobişnuit de scurtă.

Bineînţeles, după primul succes rapid apărură şi aici dificultăţile şi chiar primejdiile pe care ocuparea insulei nu le aducea numai cuceriţilor, ci şi cuceritorilor.

Ţinutul de cîmpie se afla sub stăpînire romană, dar nu şi munţii, şi marea. Îndeosebi în vest, romanii se confruntau cu probleme deosebite. Ce-i drept, în extremitatea sud-vestică, în actualul Cornwall, vechea naţionalitate s-a conservat mai degrabă prin lipsa de interes pe care romanii au manifestat-o faţă de aceste ţinuturi, decît datorită unei rezistenţe deschise. Dar silurii din sudul actualului Wales şi ordovicii, vecinii lor din nord, se opuseră cu dîrzenie armelor romane; insula Mona (Anglesey), învecinată cu cei din urmă, era veritabilul centru al opoziţiei naţionale şi religioase. Înaintarea romanilor nu era frînată numai de condiţiile din teren; ceea ce fusese Britania pentru Galia, devenea acum marea insulă Ivernia pentru Britania şi mai ales pentru această coastă vestică; libertatea de dincolo nu permitea ca stăpînirea străină să se înrădăcineze dincoace, iar în amplasarea taberelor de legiune se recunoaşte cu uşurinţă că invazia s-a oprit aici. Sub succesorul lui Plautius a fost ridicat castrul pentru legiunea a XIV-a la Viroconium (Wroxeter, în apropiere de Shrewsbury) la vărsarea rîului Tern în Severn; aproximativ în acelaşi timp, în sudul acestuia, cel de la Isca (Caerleon < castra legionis) pentru legiunea a II-a, iar în nordul lui, cel de la Deva (Chester < castra) pentru a XX-a. Aceste trei castre închideau ţara galilor şi protejau astfel ţinutul pacificat în faţa munţilor rămaşi liberi. În locurile acestea se retrase Caratacus, ultimul principe de la Camalodunum, după ce patria sa devenise romană. El a fost înfrînt în ţinutul ordovicilor de succesorul lui Plautius, Publius Ostorius Scapula; curînd după aceea (51), briganţii timoraţi la care îşi căutase un refugiu îl predară romanilor, el fiind dus împreună cu ai săi în Italia. Văzînd orgoliosul oraş, el întrebă mirat ce motive îi puteau determina pe stăpînii unor astfel de palate să rîvnească la colibele patriei sale. Dar cu aceasta Occidentul nu era supus; îndeosebi silurii opuneau o rezistenţă îndîrjită şi nici avertismentul generalului roman, care îi ameninţa cu exterminarea, nu avu darul să-i îmblînzească. Cîţiva ani mai tîrziu (61), întreprinzătorul guvernator Gaius Suetonius Paullinus încercă să cucerească insula Mona, sediul principal al rezistenţei; în ciuda apărării înverşunate pe care o avu de înfruntat şi care a fost condusă de preoţi şi de femei, copacii sacri sub care sîngeraseră prizionierii romani căzură sub securile legionarilor. Iar ocuparea acestui ultim azil al preoţimii celtice stîrni o criză periculoasă chiar în ţinutul supus, iar guvernatorului nu i-a fost dat să desăvîrşească ocuparea insulei.

Stăpînirea străină a trebuit să treacă şi în Britania proba de foc a insurecţiei naţionale. La celţii insulari, tentativa, întreprinsă de Mithridates în Asia Mică, de Vercingetorix la celţii de pe continent, de Civilis la germanii supuşi, a fost reluată de o femeie, soţia unuia dintre principii vasali confirmaţi de Roma, Boudicca, regina icenilor. Pentru a asigura viitorul soţiei şi fiicelor sale, regele decedat al icenilor renunţase la suveranitate în folosul împăratului Nero, şi-şi împărţise averea între acesta din urmă şi ai săi. Împăratul preluă moştenirea, dar îşi însuşi şi partea care nu-i revenise; verii princiari au fost încătuşaţi, văduva a fost bătută, fiicele au fost maltratate într-un mod şi mai mîrşav. La acestea s-au adăugat alte nedreptăţi ale guvernării neroniene de mai tîrziu. Veteranii colonizaţi la Camalodunum îi alungară pe foştii proprietari din casele şi de pe pămînturile lor, fără ca autorităţile să intervină. Darurile acordate de către împăratul Claudius au fost sechestrate ca bunuri revocabile. Pe această cale, miniştrii romani, care, concomitent, se angajau şi în afaceri, aduseră comunităţile britanice, rînd pe rînd, în pragul falimentului. Momentul era favorabil. Aşa cum s-a relatat, guvernatorul Paullinus, mai degrabă viteaz decît prevăzător, se afla cu nucleul armatei romane pe îndepărtata insulă Mona, iar acest atac împotriva celei mai sacre reşedinţe a religiei naţionale îndîrji spiritele şi netezi calea răscoalei. Încă o dată, şi pentru ultima oară, vechea şi impunătoarea credinţă a celţilor, care ridicase atîtea probleme romanilor, se înălţă ca o flacără mistuitoare. Castrele din nord şi din vest, slăbite şi aflate la o distanţă mare unul de celălalt, nu puteau oferi nici o protecţie sud-estului insulei şi înfloritoarelor sale oraşe romane. Îndeosebi capitala Camalodunum era întru totul neputincioasă; nu existau nici garnizoană, nici ziduri terminate; în schimb, fusese edificat templul ctitorului ei imperial, noul zeu Claudius. Se pare că vestul insulei, intimidat de legiunile staţionate acolo, şi nordul neocupat nu au participat la insurecţie; însă şi această particularitate s-a manifestat frecvent în răscoalele celtice; în anul 61, la semnalul stabilit, celelalte ţinuturi supuse s-au ridicat simultan împotriva străinilor, în fruntea lor aflîndu-se trinovanţii alungaţi din capitala lor. În ultima clipă, cel de-al doilea comandant, care-l înlocuia atunci pe guvernator, procuratorul Decianus Catus, trimisese toţi soldaţii de care dispunea pentru apărarea ei: erau 200. Împreună cu veteranii şi ceilalţi romani în stare să poarte armele, ei opuseră o rezistenţă de două zile în templu; copleşiţi, au fost înfrînţi şi toată suflarea romană din oraş a fost măcelărită pînă la ultimul om. Aceeaşi soartă le-a fost hărăzită atît emporiului comerţului roman, Londinium, cît şi unui al treilea oraş roman înfloritor, Verulamium (St. Albans, la nord-vest de Londra), dar şi străinilor dispersaţi în insulă; era o vecernie britanică naţională, ca şi cea a lui Mithridates, iar numărul victimelor – se spune 70.000 – nu-i era cu nimic inferior. Procuratorul abandonă cauza Romei şi fugi pe continent. Armata romană a fost ameninţată de o catastrofă. Unele detaşamente şi garnizoane sucombară în faţa atacurilor insurgenţilor. Cu legiunea a IX-a, Quintus Petillius Cerialis, comandantul castrului de la Lindum, se îndreptă spre Camalodunum; dar sosi prea tîrziu pentru a-l salva şi, în bătălie, atacat de forţe mult superioare, pierdu întreaga pedestrime : briganţii cuceriră tabăra. Nu lipsea mult şi comandantul suprem ar fi suferit aceeaşi soartă. Revenind în grabă de pe insula Mona, el chemă legiunea a II-a staţionată la Isca; dar aceasta nu se supuse ordinului, iar Paullinus, dispunînd doar de 10.000 de soldaţi, a trebuit să accepte bătălia inegală cu nenumăratele şi victorioasele mase ale armatei insurgenţilor. Dacă soldatul a îndreptat vreodată greşelile comandanţilor, atunci a făcut-o în această zi, în care, probabil spre propria uimire, această mică trupă – în principal legiunea a XIV-a, mult lăudată de atunci – a dobîndit o victorie deplină, reconsolidînd stăpînirea romană în Britania; nu lipsea mult şi numele lui Paullinus ar fi fost rostit alături de cel al lui Varus; dar succesul e cel care decide, iar aici victoria reveni romanilor. Comandantul vinovat al legiunii care absentase preîntîmpină decizia curţii marţiale şi se aruncă în propria sabie. Regina Boudicca bău cupa cu otravă. Ce-i drept, în cazul generalului, viteaz de altfel, guvernul, renunţînd la intenţia iniţială, nu trecu la instrucţie, dar îl rechemă în curînd sub un pretext rezonabil.

Succesorii lui Paullinus nu au trecut imediat la supunerea părţilor occidentale ale insulei. Abia destoinicul general Sextus Iulius Frontinus din timpul lui Vespasian îi obligă pe siluri să recunoască stăpînirea romană; după lupte grele cu ordovicii, urmaşul său, Gnaeus Iulius Agricola, reuşi să traducă în practică planul lui Paullinus şi să ocupe insula Mona în anul 78. După această dată, în aceste ţinuturi nu a mai existat o rezistenţă activă; probabil că tot în această perioadă a putut fi părăsită tabăra de la Viroconium, legiunea devenită disponibilă fiind detaşată în Britania nordică. Dar celelalte două tabere de legiune, de la Isca şi Deva, au rămas pe loc pînă în epoca lui Diocleţian şi au dispărut abia în ultima perioadă a ocupaţiei. Chiar dacă animată şi de considerente politice, rezistenţa părţii occidentale, poate bazată pe legăturile cu Ivernia, a continuat şi mai tîrziu. Această supoziţie este întărită de lipsa aproape totală a numelor romane în interiorul ţării galilor şi de naţionalitatea celtică ce s-a menţinut aici pînă în zilele noastre.

Centrul poziţiilor romane din nord era format de tabăra legiunii a IX-a hispanice de la Lindum (Lincoln), situat la est de Viroconium. Aceasta se învecina în Anglia nordică cu cel mai puternic principat din insulă, cel al briganţilor (Yorkshire); de fapt, el nu se supusese, dar regina Cartimandus încercă să menţină pacea cu ocupanţii şi se dovedi docilă. În anul 50, partida potrivnică romanilor încercă să declanşeze revolta, dar tentativa a fost reprimată cu rapiditate. Înfrînt în Occident, Caratacus sperase că-şi va putea continua rezistenţa în nord, dar, cum s-a menţionat deja, regina îl predase romanilor. Aceste conflicte interne şi vrajbe dinastice trebuie să fi jucat un rol în răscoala împotriva lui Paullinus, la care briganţii şi-au adus o contribuţie însemnată şi care lovi cu întreaga forţă îndeosebi legiunea din nord. Însă după înfrîngerea răscoalei, partida romană din rîndul briganţilor a fost suficient de influentă pentru a dobîndi restaurarea guvernării reginei Cartimandus. Susţinută de ideea răzvrătirii împotriva Romei, care străbătu întregul Occident după prăbuşirea lui Nero, partida patrioţilor declanşă, cîţiva ani mai tîrziu, o nouă insurecţie a briganţilor împotriva dominaţiei străine, în fruntea căreia se găsea experimentatul Venutius, fostul ei soţ pe care-l înlăturase şi-l ofensase; puternicul popor a fost înfrînt, după lupte îndelungate, abia de către Petillius Cerialis, acelaşi care luptase sub Paullinus cu sorţi nefavorabili tocmai împotriva acestor britani, devenit între timp unul dintre cei mai renumiţi generali ai lui Vespasian şi primul guvernator al insulei desemnat de acesta din urmă. Rezistenţa tot mai slabă a regiunii occidentale permise romanilor să unifice una dintre cele trei legiuni staţionate aici cu cea de la Lindum şi să avanseze chiar şi tabăra de la Lindum la Eburacum (York), reşedinţa briganţilor. Însă atît timp cît această regiune opuse o rezistenţă serioasă, graniţa romană de nord n-a suferit nici o modificare; un scriitor din timpul lui Vespasian ne informează că armele romane stagnau de treizeci de ani la Pădurea Caledoniană. Abia Agricola trecu energic la supunerea nordului după ce definitivase situaţia regiunii occidentale. Înainte de toate, el îşi construi o flotă fără de care aprovizionarea trupelor ar fi fost imposibilă în aceşti munţi care nu ofereau mijloace de subzistenţă. Bazîndu-se pe aceasta, el ajunse sub Titus (80) pînă la Golful Tava (Firth of Tay), în regiunea de la Perth şi Dundee, şi folosi următoarele trei campanii pentru recunoaşterea exactă a întinselor meleaguri aflate între acest golf şi graniţa comună de pînă atunci pe ambele maluri ale mării, pentru reprimarea necruţătoare a rezistenţei locale şi pentru ridicarea unor întărituri în locurile adecvate; ca linie de sprijin, el alese îndeosebi graniţa naturală de apărare formată de cele două golfuri care crestează adînc uscatul, cel de la Clota (Firth of Clyde), de lîngă Glasgow, şi cel de la Bodotria (Firth of Forth), de lîngă Edinburgh. Această înaintare chemă întregul podiş sub arme; dar grandioasa bătălie pe care triburile caledoniene unite o angajară cu cele două legiuni între cele două golfuri Forth şi Tay, la poalele Dealurilor Graupiene, se termină cu victoria lui Agricola. Conform opiniei sale, odată începută, supunerea insulei ar fi trebuit terminată, ba chiar extinsă şi asupra Iverniei; iar pentru cucerirea ei în beneficiul Britaniei romane puteau fi invocate aceleaşi motive care duseseră la cucerirea Britaniei în beneficiul Galiei; la aceasta se adăuga argumentul că o cucerire energică a întregului complex insular ar fi dus, probabil, în viitor la micşorarea cheltuielilor în oameni şi bani.

Guvernul roman nu urmă aceste sfaturi. Nu putem şti în ce măsură rechemarea victoriosului general (85), care, de altfel, deţinuse magistratura mai mult decît se obişnuia, a fost determinată de motive personale şi de invidie: coincidenţa dintre ultimele victorii ale generalului în Scoţia şi primele înfrîngeri ale împăratului în ţara dunăreană era într-adevăr extrem de penibilă. Încetarea operaţiilor în Britania şi detaşarea în Panonia a uneia dintre cele patru legiuni care au participat la campaniile lui Agricola, intervenită, după toate aparenţele, atunci, poate fi explicată însă în suficientă măsură de situaţia militară a statului, de extinderea stăpînirii romane în Germania superioară, pe malul drept al Rinului, şi de izbucnirea periculoaselor războaie din Panonia. Bineînţeles, cu aceste argumente nu putem explica abandonarea totală a ofensivei spre nord, a cuceririi Scoţiei de Nord şi a Irlandei. Întreaga istorie ulterioară a insulei şi, îndeosebi, costisitoarele şi anevoioasele construcţii de val ne dovedesc că guvernul a renunţat atunci, o dată pentru totdeauna, la avansarea graniţei imperiului, şi aceasta în ciuda schimbării personalităţilor, şi nu datorită accidentelor de moment. Dacă el a renunţat la desăvîrşirea cuceririi, bineînţeles în interesul statului, aceasta e o altă întrebare. Acum ca şi înainte, cu ocazia ocupării insulei, a fost invocat argumentul că finanţele imperiale ar fi fost prejudiciate printr-o lărgire a graniţei; dar motivul nu era decisiv. Aşa cum fusese concepută de către Agricola, ocuparea putea fi înfăptuită fără probleme din punct de vedere militar. Dar este posibil să fi precumpănit opinia că, din cauza diferenţei etnice, romanizarea ţinuturilor încă independente ar fi creat mari dificultăţi. Celţii din Anglia propriu-zisă erau rude bune cu cei de pe continent; numele etnic, credinţa, limba erau comune ambelor ramuri. Dacă naţionalitatea celtică de pe continent a găsit un sprijin pe insulă, romanizarea Galiei, dimpotrivă, se întindea necondiţionat şi asupra Angliei; acestui fapt îi datorează Roma romanizarea surprinzător de rapidă a Britaniei. Dar locuitorii Irlandei şi Scoţiei aparţineau unei alte ramuri şi vorbeau o altă limbă; este probabil ca britanul să nu fi înţeles gaelica lor, aşa cum nici germanul nu înţelegea limba scandinavilor. Caledonienii sînt descrişi ca barbari cît se poate de sălbatici; cu ivernii, romanii aproape că nici nu s-au întîlnit. Pe de altă parte, „preotul stejarului” („derwydd”, druida) îşi îndeplinea funcţia atît pe Rin, cît şi în Anglesey, dar nu pe insula occidentală şi nici în munţii nordici. Dacă romanii purtaseră războiul în principal pentru a cuceri întreaga sferă a druizilor, ţelul lor fusese atins aproape în întregime. Neîndoielnic, în alte vremuri toate aceste judecăţi nu i-ar fi convins pe romani să renunţe la graniţa maritimă din nord, situată atît de aproape, şi ar fi ocupat cel puţin Caledonia. Dar Roma de atunci nu mai putea pătrunde alte ţinuturi cu spiritualitatea romană; pieriseră puterea germinatoare şi nealteratul geniu naţional. Iar dacă ar fi fost întreprinsă acea cucerire care nu poate fi impusă prin ordonanţe şi marşuri, probabil că ea n-ar fi izbutit.

Drept urmare, graniţa de nord trebuia să fie instituită într-un mod corespunzător şi de acum încolo eforturile militare s-au concentrat pentru înfăptuirea acestui ţel. Centrul militar rămase Eburacum. Întinsul ţinut ocupat de Agricola a fost păstrat şi înzestrat cu fortificaţii care serveau ca avanposturi pentru cartierul general aşezat în spatele frontului; este probabil ca majoritatea trupelor legionare să fi fost folosite în scopul acesta. Mai tîrziu se trecu la amplasarea unor linii de apărare continue. Cea dintîi de acest fel datează de pe vremea lui Hadrian, fiind remarcabilă şi prin faptul că, într-un anumit sens, s-a păstrat pînă în zilele noastre şi este cunoscută mai bine decît orice construcţie militară a romanilor. Cu alte cuvinte, este un drum militar apărat în ambele părţi ca o fortăreaţă, care are o lungime de aproximativ 16 mile germane şi care leagă cele două mări, ducînd din vest, de la Solway Firth, pînă în est, la vărsarea lui Tyne. Fortificaţia constă, în nord, dintr-un zid impunător, iniţial de cel puţin 16 picioare înălţime şi opt picioare grosime, clădit în părţile exterioare din pietre fasonate şi umplut în interiorul lui cu pietre brute şi mortar, în faţa căruia se întindea un şanţ tot atît de impunător, de nouă picioare adîncime, în partea superioară avînd o lăţime de cel puţin 34 de picioare. Spre sud, drumul era apărat de două diguri paralele de pămînt, între care se întindea un şanţ cu o adîncime de şapte picioare şi cu marginea sudică supraînălţată; în felul acesta, construcţia atingea, de la dig la dig, o lăţime totală de 24 de picioare. Între zidul de piatră şi digurile de pămînt, chiar pe drum, se aflau castrele şi posturile de pază: la o depărtare de o milă una de cealaltă, castrele cohortelor, înălţate ca mici fortificaţii independente cu porţi pe toate cele patru laturi; în faţa fiecărui colţ al fortificaţiei, o întăritură asemănătoare, mai mică, cu porţile îndreptate spre nord şi spre sud; între două întărituri, patru turnuri de pază situate, fiecare, în raza auditivă a celorlalte. Această construcţie de o soliditate extraordinară, care trebuie să fi necesitat o garnizoană de 10.000-12.000 de soldaţi, alcătui de atunci încoace baza operaţiunilor militare în Anglia nordică. Ea n-a fost un val propriu-zis de graniţă; dimpotrivă, nu numai că au fost păstrate şi posturile mult înaintate din timpul lui Agricola, dar Pius şi apoi, mai temeinic, Severus au fortificat într-un mod asemănător, dar mai puţin trainic, linia de la Firth of Clyde pînă la Firth of Forth, care era jumătate din lungimea celei dintîi, fiind ocupată deja de către Agricola cu un şir de posturi, ca un fel de avanpost pentru „Valul lui Hadrian”. Prin structura ei, această linie se deosebea de cea a lui Hadrian numai în sensul că ea se limita la un uriaş val de pămînt, cu un şanţ în faţă şi un drum în spate, nefiind deci apărată spre sud; în rest, includea un număr de castre mai mici. Drumurile imperiale ajungeau pînă la această linie şi chiar dacă romanii îşi stabiliră posturile şi în nordul ei – punctul cel mai nordic unde s-a găsit piatra funerară a unui soldat roman este Ardoch, între Stirling şi Perth –, Firth of Tay, limita expediţiilor lui Agricola, poate fi considerat, şi mai tîrziu, drept graniţa Imperiului Roman.

Informaţiile noastre, atît de bogate, referitoare la aceste impunătoare construcţii de apărare sînt mai sărace în privinţa utilizării lor şi, în general, în privinţa evenimentelor ulterioare de pe acest îndepărtat teatru de război. În timpul lui Hadrian, s-a verificat o gravă catastrofă – după toate aparenţele un atac împotriva castrului de la Eburacum şi nimicirea legiunii staţionate acolo, aceeaşi care luptase cu sorţi atît de nefaşti în războiul cu Boudicca. Este probabil ca ea să nu fi fost provocată printr-o incursiune inamică, ci prin defecţiunea populaţiilor din nord, considerate supuse imperiului, îndeosebi a briganţilor. Acestor împrejurări trebuie să i se datoreze fortificarea valului lui Hadrian atît spre nord, cît şi spre sud; evident, el a fost destinat să intimideze şi Anglia nordică, supusă numai superficial. În timpul lui Pius, succesorul lui Hadrian, au fost reluate luptele la care briganţii participară din nou; dar mărturiile sînt confuze. Cel dintîi atac serios împotriva acestei graniţe a imperiului şi cea dintîi străpungere atestată a zidului – neîndoielnic cel al lui Pius – au avut loc sub Marcus şi, mai tîrziu, sub Commodus, acesta din urmă fiind, de altfel, primul împărat care a adoptat cognomenul de Britannicus, după ce destoinicul general Ulpius Marcellus îi nimicise pe barbari. Însă, începînd cu această perioadă, declinul puterii romane se manifestă cu aceeaşi pregnanţă ca şi pe Dunăre şi Eufrat. În anii tulburi de la începutul cîrmuirii lui Severus, caledonienii au încălcat promisiunea de a nu se alia cu supuşii romani şi, bazîndu-se pe cei dintîi, vecinii lor sudici, meaţii, îl siliră pe guvernatorul roman să răscumpere prizonieri romani cu sume foarte mari. Drept pedeapsă, ei au fost loviţi de braţul viguros al lui Severus cu puţin timp înaintea morţii sale: acesta pătrunse în teritoriul caledonienilor şi îi sili să cedeze însemnate ţinuturi. Bineînţeles, după ce bătrînul împărat muri, în anul 211, în tabăra de la Eburacum, fiii săi rechemară garnizoanele pentru a fi scutiţi de apărarea incomodă.

În secolul al III-lea abia dacă se mai aminteşte ceva despre destinele insulei. Trebuie să fi lipsit luptele serioase, întrucît pînă la Diocleţian şi colegii săi nici unul dintre împăraţi n-a preluat numele de Britannicus; chiar dacă civilizaţia romană nu s-a împămîntenit niciodată pe meleagurile situate între valurile lui Pius şi Hadrianus, cel puţin acesta din urmă pare să-şi fi îndeplinit menirea de a fi scutul care proteja dezvoltarea nestingherită a civilizaţiei venite din alte ţări. În timpul lui Diocleţian, districtul dintre cele două valuri n-a fost apărat, dar valul lui Hadrian a rămas ocupat, restul armatei romane fiind cantonat începînd de aici pînă la cartierul general de la Eburacum, pentru a face faţă incursiunilor de jaf ale caledonienilor – de atunci încoace menţionate foarte frecvent – sau, cum au fost numiţi în acest timp, ale „tatuaţilor” (picti) şi scoţilor veniţi din Ivernia.

Romanii au avut în Britania o flotă permanentă, dar aşa cum marina a rămas întotdeauna punctul vulnerabil al sistemului militar roman, la fel, flota britanică a dobîndit numai sub Agricola o oarecare importanţă.

Speranţa guvernului roman de a putea retrage majoritatea trupelor după cucerirea insulei nu se împlini: aşa cum am constatat, numai una dintre legiuni a fost detaşată în timpul lui Domiţian; celelalte trei trebuie să fi fost indispensabile, întrucît nu s-a întreprins niciodată tentativa rechemării lor. Acestora li se adăugau trupele auxiliare care, avînd în vedere serviciul puţin ispititor pe îndepărtata insulă a Mării Nordului, par să fi fost folosite aici într-o proporţie relativ mai mare decît trupele cetăţeneşti. În bătălia din anul 84 de la Dealurile Graupiene, cele trei legiuni au fost susţinute de 8.000 de pedestraşi şi 3.000 de călăreţi auxiliari. În timpul lui Traian şi Hadrian, cînd numărul trupelor auxiliare din Britania se ridica la şase ale şi 21 de cohorte, în total aproximativ 15.000 de combatanţi, efectivul întregii armate britanice nu poate să fi depăşit 30.000 de soldaţi. Britania era, din capul locului, un comandament de prim ordin, cedînd celor două comandamente renane şi celui sirian întîietatea rangului, dar nu şi pe cea a importanţei; către sfîrşitul secolului al II-lea, a devenit poate cea mai distinsă dintre guvernări. Marea distanţă a prejudiciat legiunile britanice; în cursul divizării corpurilor, care avu loc după stingerea dinastiei Antoninilor, ele luptară în linia întîi. Dar tocmai de aceea Severus a împărţit guvernarea după victoria sa. De atunci, cele două legiuni, de la Isca şi Deva, s-au aflat sub comanda legatului provinciei superioare, iar cea de la Eburacum şi trupele de pe valuri, aşadar masa trupelor auxiliare, sub comanda celui al provinciei inferioare. Una dintre cauzele care au împiedicat detaşarea tuturor garnizoanelor în nord, care, aşa cum s-a menţionat, ar fi fost justă din considerente exclusiv militare, a fost pericolul încredinţării celor trei legiuni unui singur guvernator.

Nu este de mirare dacă provincia mai degrabă reclama cheltuieli decît aducea beneficii (p. 96). Britania deţinea în schimb o pondere însemnată în capacitatea de apărare a imperiului, iar aici trebuie să se fi aplicat raportul de compensaţie între mărimea impozitelor şi cea a recrutărilor: alături de cele ilirice, trupele britanice erau socotite printre cele mai bune ale armatei. De la început s-au format şapte cohorte din indigeni, numărul lor sporind necontenit pînă la Hadrian; după ce acesta inaugură sistemul ca trupele să fie recrutate, pe cît posibil, din districtul lor de garnizoană, Britania şi le-a asigurat, cel puţin în majoritatea cazurilor, din propriile resurse. Comportamentul oamenilor era sobru şi plin de curaj; fără crîcnire suportau impozitele şi recrutările, dar se răzvrăteau împotriva semeţiei şi brutalităţii funcţionarilor.

Temelia ordinii interne a Britaniei era formată de constituţia cantonală, răspîndită înaintea cuceririi, care, aşa cum s-a menţionat, se îndepărta de cea a celţilor de pe continent doar prin aceea că, probabil fără excepţie, diferitele populaţii ale insulei erau guvernate de principi (III, p. 152). Se pare însă că această ordine n-a fost abandonată, cantonul (civitas) devenind în Britania, ca şi în Hispania, o noţiune geografică; altfel nu se poate explica „dispariţia” populaţiilor britanice şi trecerea sub tăcere a diferitelor cantoane după ce au ajuns sub dominaţia romană. Probabil că odată cu supunerea şi înglobarea diferitelor principate, ele au fost fărîmiţate în mici comunităţi; această măsură a fost uşurată de deosebirea existentă între continent şi insulă, unde nu exista o constituţie cantonală lipsită de un conducător monarhic. Acestei împrejurări i se datorează şi o altă deosebire; în timp ce cantoanele galice au avut o capitală comună în care exista o reprezentanţă generală politică şi religioasă, Britania nu a cunoscut ceva asemănător. Provincia a avut un concilium şi un cult comun al împăratului, dar nu lipsesc ştirile cu privire la faptul că altarul lui Claudius din Camalodunum ar fi fost, cel puţin într-o oarecare măsură, ceea ce era altarul lui Augustus din Lugudunum. Generoasa şi grandioasa organizare a ţării galice, concepută de Caesar şi consolidată de către fiul său, nu se mai încadrează în tiparele politicii împăraţilor de mai tîrziu.

Mai sus (p. 98) am vorbit despre fondarea coloniei Camalodunum, care a coincis cu invazia; s-a menţionat şi că în unele localităţi britanice constituţia urbană italică a fost introdusă de timpuriu. Din acest punct de vedere, Britania a fost tratată mai degrabă după modelul Hispaniei decît după cel al continentului celtic.

Comparată cu alte ţinuturi, situaţia internă a Britaniei trebuie să fi fost mulţumitoare, şi aceasta în ciuda neajunsurilor generale ale guvernării imperiale. În timp ce în nord se practicau numai vînătoarea şi păstoritul şi atît locuitorii, cît şi vecinii erau oricînd gata să se învrăjbească şi să jefuiască, în sud, agricultura şi, alături de ea, creşterea animalelor sau exploatarea minieră cunoscură o dezvoltare modestă datorită păcii netulburate: oratorii gali din timpul lui Diocleţian laudă bogăţia fertilei insule şi deseori legiunile renane şi-au primit grîul din Britania.

Reţeaua de drumuri din insulă, deosebit de dezvoltată şi la care a contribuit mai ales Hadrian prin construcţia valului său, a servit, bineînţeles, mai întîi unor scopuri militare; dar, alături, ba înaintea taberelor de legiune, Londinium a ocupat un loc care evidenţiază poziţia sa conducătoare în cadrul relaţiilor comerciale. Numai în Wales drumurile imperiale erau construite doar în vecinătatea imediată a castrelor romane: de la Isca la Nidum (Neath) şi de la Deva la punctul de trecere pe insula Mona.

Faţă de romanizare, Britania romană a adoptat o atitudine asemănătoare celei din Galia centrală şi septentrională. Divinităţile naţionale, Mars Belatucadrus sau Cocidius, zeiţa Sulis, echivalată cu Minerva, al cărei nume îl purta actualul oraş Bath, au mai fost venerate şi în limba latină. Mai mult decît pe continent, limba şi obiceiurile din Italia pătrunse pe insulă au rămas o plantă exotică: spre sfîrşitul secolului I, familiile nobile refuzau atît limba latină, cît şi portul latin. În Britania, marile centre urbane, veritabilele focare ale noii culturi, erau mai slab dezvoltate; nu ştim cu siguranţă care dintre oraşele engleze a servit drept sediu pentru conciliul provinciei şi pentru cultul comun al împăratului şi în care dintre cele trei castre şi-a avut reşedinţa guvernatorul provinciei; dacă, şi aceasta pare să corespundă realităţii, Camalodunum a fost capitala civilă a Britaniei, iar Eburacum cea militară, cea din urmă nu se poate compara cu Mainz, la fel cum cea dintîi nu se putea compara cu Lyon. Ruinele renumitelor localităţi, ale oraşului veteranilor lui Claudius, Camalodunum, şi ale populatului oraş comercial Londinium şi, în aceeaşi măsură, cele ale multisecularelor castre de legiune de la Deva, Isca sau Eburacum ne-au oferit doar un număr redus de monumente epigrafice, în timp ce cunoscutele oraşe de drept roman, precum colonia Glevum (Gloucester), municipiul Verulamium, nici măcar unul. În Britania, obiceiul ridicării unor astfel de monumente, pe care se bazează cunoştinţele noastre în aceste cazuri, nu s-a încetăţenit niciodată cu adevărat, iar în interiorul ţării galilor şi în alte regiuni mai puţin accesibile monumentele romane lipsesc cu desăvîrşire. Însă alături stau evidente mărturii despre circulaţia şi comerţul intens semnalate de Tacitus: astfel sînt nenumăratele cupe scoase din ruinele Londrei şi reţeaua rutieră din Londra. Străduinţele lui Agricola de a încetăţeni şi în Britania zelul municipal pentru împodobirea propriului oraş cu edificii şi monumente, aşa cum s-a extins din Italia şi asupra Africii şi Hispaniei, şi de a-i determina pe insulari să-şi înfrumuseţeze forurile şi să înalţe temple şi palate, ca în alte locuri, nu au dat rezultatul scontat. Economia privată prezintă însă o imagine total diferită: impunătoare vile, construite şi ornate după modelul roman, din care s-au păstrat numai pavimentele de mozaic, se întîlnesc în Britania sudică pînă în ţinutul de la York cu aceeaşi frecvenţă ca şi în părţile renane. Treptat, din Galia pătrunse educaţia superioară instituţionalizată pentru tineret. Printre succesele administrative ale lui Agricola se aminteşte şi introducerea majordomului roman în casele nobile ale insulei. În timpul lui Hadrian, Britania era desemnată ca o ţară cucerită de magiştrii gali şi „deja Thule vorbeşte despre angajarea unui profesor”. Aceşti magiştri erau, înainte de toate, latini, dar au venit aici şi greci. Plutarh ne vorbeşte despre o discuţie purtată la Delphi cu un gramatician grec din Tarsos, revenit în patrie din Britania. Dacă în Anglia actuală, exceptînd Wales şi, pînă nu demult, şi Cornwall, a dispărut vechea limbă autohtonă, ea nu a cedat în faţa anglilor sau saxonilor, ci în faţa idiomului latin; şi aşa cum se întîmplă în ţările de graniţă, în epoca tîrzie a imperiului britanul era cel mai fidel aliat al Romei. Britania n-a renunţat la Roma, ci Roma la Britania : ultimele mărturii care au ajuns pînă la noi de pe insulă sînt rugăminţile fierbinţi ale populaţiei adresate împăratului Honorius în care invocau protecţia împotriva saxonilor, alături de răspunsul acestuia: să se ajute cum vor putea.