Capitolul VI

Provinciile dunărene şi războaiele de pe Dunăre

Graniţa Dunării este opera lui Augustus aşa cum graniţa Rinului este cea a lui Caesar. Cînd cel dintîi veni la conducere, romanii abia ajunseseră stăpînii Alpilor, în Peninsula Italică, ai Haemusului (Munţii Balcani), în cea greacă, şi ai fîşiilor de coastă la Marea Adriatică şi Marea Neagră; nicăieri teritoriul lor nu ajungea pînă la măreţul fluviu care separă Europa sudică de cea nordică; atît Italia septentrională, cît şi oraşele comerciale din Illyricum şi Pont, mai mult încă, ţinuturile civilizate ale Macedoniei şi Traciei erau expuse în permanenţă expediţiilor de jaf ale triburilor vecine, barbare şi turbulente. Pînă la moartea lui Augustus locul provinciei Illyricum, abia înzestrată cu o administraţie proprie, fusese luat de cinci mari districte administrative romane – Raetia, Noricum, Iliria inferioară sau Panonia, Iliria superioară sau Dalmaţia şi Moesia – şi, deşi nu peste tot graniţă militară, Dunărea devenise totuşi pe întregul ei curs graniţa politică a imperiului. Mai sus am prezentat supunerea relativ uşoară a acestor întinse ţinuturi, ca şi grava insurecţie din anii 6-9 şi consecinţa acesteia din urmă: renunţarea la proiectul iniţial de mutare a graniţei de pe Dunărea superioară în Boemia şi pe Elba. Ne mai revine sarcina de a prezenta evoluţia acestor ţinuturi în perioada de după Augustus şi relaţiile romanilor cu triburile stabilite dincolo de Dunăre.

Destinul Raetiei se împleteşte atît de strîns cu cel al Germaniei superioare, încît putem trimite la descrierea celei din urmă. Civilizaţia romană luată în ansamblu a cunoscut aici o dezvoltare redusă. Regiunea deluroasă a Alpilor, pe cursul superior al rîurilor Inn şi Rin, adăpostea o populaţie distinctă şi puţin numeroasă, probabil identică cu aceea care stăpînise cîndva partea estică a cîmpiei nord-italice şi înrudită cu etruscii. Alungată de pe aceste meleaguri de către celţi, probabil şi de către iliri, ea se menţinea în munţii septentrionali. În timp ce văile cu deschidere spre sud, precum cea a Adigelui, făceau corp comun cu Italia, cele nordice le ofereau meridionalilor un spaţiu strîmt şi nu foarte potrivit pentru colonizare şi fondarea unor oraşe. Ce-i drept, mai la nord, pe platoul dintre Lacul Constanţa şi Inn, ocupat de triburile celtice ale vindelicilor, cultura romană ar fi putut prinde rădăcini. Însă în acest ţinut, care, spre deosebire de Noricum, nu putea deveni o prelungire directă a Italiei şi care – ca şi aşa-numitul teritoriu decumat învecinat – a fost apreciat de către romani mai întîi doar ca o linie de demarcaţie împotriva germanilor, politica epocii imperiale timpurii impuse mai degrabă o frînare a dezvoltării culturii. Mai sus (p. 15) am remarcat deja că, imediat după cucerire, romanii au trecut la depopularea ţinutului. Această afirmaţie este sprijinită şi de faptul că la începutul epocii imperiale nu s-a format nici o singură comunitate organizată conform modelului roman. Fondarea cetăţii Augusta Vindelicorum, actualul Augsburg, a fost într-adevăr inseparabilă de construirea marelui drum realizat odată cu ocuparea, chiar de către mai vîrstnicul Drusus, a ţinutului întins de la crestele Alpilor pînă la Dunăre (p. 16); însă această localitate care a cunoscut o înflorire rapidă a rămas timp de un secol un simplu tîrg, pînă cînd Hadrian părăsi şi în această privinţă calea trasată de Augustus şi incluse ţinutul vindelicilor în politica de romanizare a nordului. Acordarea dreptului urban roman localităţii principale a vindelicilor de către Hadrian poate fi corelată cu avansarea simultană a graniţei militare de pe Rinul superior şi cu apariţia oraşelor romane în fostul teritoriu decumat; însă şi mai tîrziu Augusta a rămas unicul centru mai mare al civilizaţiei romane în Raetia. Frînarea acesteia a fost determinată şi de organizarea militară. Provincia a fost de la bun început sub administraţia imperială şi nu putea rămîne fără o garnizoană, dar, aşa cum s-a arătat mai sus, guvernul a fost silit din considerente deosebite să trimită în Raetia numai trupe de rang secundar şi, chiar dacă numeric importante, micile castre permanente ale alelor şi cohortelor n-au putut exercita o influenţă civilizatoare şi urbanizatoare aşa cum au făcut-o taberele legiunilor. Ce-i drept, din cauza războiului marcomanic, cartierul general din Raetia – Castra Regina, actualul Regensburg – a primit o legiune în timpul lui Marcus, dar chiar şi această localitate pare să fi rămas în epoca romană numai o aşezare militară, neegalînd probabil în privinţa dezvoltării urbane nici măcar castrele de rangul al doilea de pe Rin, ca, de exemplu, Bonna.

În alt context (p. 89) s-a remarcat că graniţa Raetiei a fost împinsă în vest încă din timpul lui Traian dincolo de Dunăre şi s-a arătat că, asemănător teritoriului decumat, acest ţinut a fost înglobat imperiului probabil fără folosirea forţei armate. De asemenea, s-a remarcat deja că fortificarea acestui ţinut se leagă probabil de invaziile chattilor, care ajung sub Marcus pînă aici, şi că aceştia din urmă şi, mai tîrziu, în secolul al III-lea, alemanii au bîntuit atît acest teritoriu îndepărtat, cît şi Raetia însăşi, în cele din urmă smulgîndu-le romanilor în timpul lui Gallienus.

În privinţa structurii, provincia vecină Noricum a fost organizată asemănător Raetiei, cunoscînd însă, din alte puncte de vedere, o dezvoltare particulară. Direcţia nord-estică oferă Italiei cea mai bună deschidere pentru relaţiile continentale; ca nicăieri în ţinutul dunărean, lărgirea graniţelor din timpul lui Augustus a fost pregătită aici de relaţiile comerciale ale cetăţii Aquileia atît prin Friul spre Dunărea superioară şi minele de fier de la Noreia, cît şi peste Alpii Iulieni spre valea Savei. Nauportus (Oberlaibach), dincolo de trecătoare, devenise încă în epoca republicană o localitate comercială romană, iar mai tîrziu Emona (Laibach) – o colonie romană de cetăţeni, aparţinînd de fapt Italiei de la fondarea ei de către Augustus – a fost înglobată Italiei de drept. Din această cauză, aşa cum s-a evidenţiat (p. 15), probabil că a fost suficientă simpla proclamare pentru a transforma acest „regat” într-o provincie romană. Populaţia, la origine probabil ilirică, mai tîrziu în bună parte celtică, nu vădeşte nici o urmă din acea conservare a obiceiurilor şi limbii naţionale pe care o putem constata la celţii Occidentului. Limba şi obiceiurile romane s-au statornicit de timpuriu aici; iar împăratul Claudius a organizat în baza constituţiei municipale italice întregul teritoriu, chiar şi pe cel nordic, separat de valea Dravei, de lanţul Munţilor Tauern. În timp ce în ţinuturile vecine, Raetia şi Panonia, monumentele de limbă latină fie lipsesc, fie apar numai în centrele mai mari, văile rîurilor Drava, Mur şi Salzach şi ale afluenţilor lor abundă, pînă în zona muntoasă, în mărturii ale profundei lor romanizări. Noricum deveni un ţinut avansat şi, într-un anumit sens, o parte a Italiei. Atît timp cît italicii au fost preferaţi în cazul recrutărilor pentru legiuni şi pentru gardă, această preferinţă n-a fost extinsă asupra nici uneia dintre provincii într-o asemenea măsură ca în cazul acesteia.

Noricum aproape că se identifică cu Raetia în privinţa forţelor militare. Din motivele arătate mai sus, în primele două secole ale epocii imperiale au existat numai tabere ale alelor şi cohortelor; tocmai din această cauză, Carnuntum (Petronell, lîngă Viena), care ţinea de Noricum în epoca lui Augustus, a fost înglobat Panoniei din momentul transferării legiunilor ilirice în acest loc. Castrele permanente mai mici din Noricum, situate pe Dunăre, şi chiar şi cel al lui Marcus, care a cantonat o legiune şi în această provincie şi a construit în acest scop castrul de la Lauriacum (Enns), nu au avut importanţă pentru dezvoltarea urbană; marile localităţi ale Noricumului, precum Celeia (Cilli) pe Sann, Aguontum (Lienz), Teurnia (în apropiere de Spittal), Virunum (Zollfeld, lîngă Klagenfurt) şi Iuvavum în nord (Salzburg), au rezultat din elemente pur civile.

În epoca republicană, Illyricum – cu alte cuvinte, teritoriul roman situat între Italia şi Macedonia – a fost divizat în două: o parte mai mică a fost unită cu guvernarea greco-macodeneană, iar partea mai mare a fost administrată ca un ţinut adiacent Italiei şi, după instituirea Galiei Cisalpine, ca o regiune a acesteia din urmă. Ţinutul se identifică pînă la un anumit grad cu tribul, foarte mare, al cărui nume romanii l-au dat şi regiunii: este acela ale cărui rămăşiţe şi-au păstrat pînă astăzi vechea naţionalitate şi propria limbă, undeva în extremitatea sudică a teritoriului său, atît de întins cîndva, sub denumirea de schipetari, cum îşi spun ei înşişi, ori arnăuţi sau albanezi, cum îi numesc vecinii lor. Tribul acesta face parte din familia indo-germanică, iar în cadrul acesteia, constrîns şi de condiţiile geografice, se apropie cel mai mult sferei greceşti, însă faţă de aceasta şi-a păstrat o independenţă cel puţin la fel de mare precum cel latin sau celtic. La început, această naţiune ocupa coasta Mării Adriatice de la vărsarea Padului, prin Istria, Dalmaţia, Epir, pînă în apropiere de Acarnania şi Etolia; în zona continentală ocupa, de asemenea, Macedonia superioară, ca şi Serbia şi Bosnia de astăzi, precum şi întregul teritoriu maghiar de pe malul drept al Dunării. Aşadar, ea se învecinează în est cu populaţiile tracice, în vest cu cele celtice, Tacitus deosebind-o explicit de acestea din urmă. Avînd o natură viguroasă, de tip meridional, cu păr negru şi ochi de culoare închisă, ea se deosebeşte întru totul de celţi şi cu atît mai mult de germani. Această naţiune era alcătuită din oameni sobri, moderaţi, neînfricaţi şi mîndri, soldaţi excelenţi, care nu se pretau însă la dezvoltare civică, fiind mai degrabă păstori decît agricultori. Ei nu au ajuns la o dezvoltare politică superioară. Pe coasta italică s-au confruntat mai întîi cu celţii; din cauza rivalităţii lor cu celţii, populaţiile de aici, probabil de origine ilirică, îndeosebi veneţii, au devenit de timpuriu supuşi docili ai romanilor. La sfîrşitul secolului al VI-lea al Romei, teritoriul lor a fost restrîns şi mai mult prin fondarea cetăţii Aquileia şi supunerea peninsulei Istria (I, p. 462). Pe coasta de est a Mării Mediterane cele mai importante insule şi porturile sudice ale continentului fuseseră ocupate de mult de temerarii corăbieri greci. Cînd stăpînii de la Scodra (Scutari) – într-un anumit sens, atît în vechime, cît şi în prezent, centrul ţării ilirice – începură să dezvolte o putere proprie şi să se războiască îndeosebi pe mare cu grecii, Roma i-a supus încă înainte de războiul lui Hannibal cu o forţă irezistibilă şi a trecut întreaga coastă sub protectoratul ei (I, p. 378); apoi după ce tiranul de la Scodra împărţise cu regele Perseus al Macedoniei atît războiul, cît şi înfrîngerea, s-a ajuns curînd la deplina dezmembrare a principatului (I, p. 534). După lupte îndelungate, romanii au ocupat oraşul, la sfîrşitul secolului al VI-lea, iar în prima jumătate a celui următor, inclusiv coasta dintre Istria şi Scodra (II, pp. 115, 117). În interiorul ţării, ilirii aproape nici nu s-au întîlnit cu romanii în epoca republicană; în schimb, pătrunzînd din vest, celţii trebuie să fi luat în stăpînire o bună parte a ţinutului la origine iliric, ca, de exemplu, Noricum, locuit mai tîrziu preponderent de celţi. Şi latobicii din Carintia actuală sînt celţi; iar atunci cînd Caesar şi Augustus au supus stăpînirii romane districtele sudice ale Panoniei, întregul ţinut dintre Sava şi Drava, precum şi valea rîului Raab erau locuite de ambele triburi mari care se amestecaseră aici. Este foarte probabil ca această pătrundere masivă a elementelor celtice, combinată cu configuraţia întinsă a terenului, să fi contribuit în bună parte la decăderea naţiunii ilirice în ţinuturile panonice. Dimpotrivă, cu excepţia scordiscilor, celţii nu au pătruns în partea meridională a ţinuturilor locuite de iliri. Mai sus am amintit de aşezarea lor pe Sava inferioară pînă la Morava şi de incursiunile lor care au ameninţat chiar şi Thessalonike (II, p. 116). Aici, într-un anumit sens, grecii le-au eliberat locul; declinul puterii macedonene şi pustiirea Epirului şi Etoliei trebuie să fi favorizat extinderea vecinilor iliri. În epoca imperială, Bosnia, Serbia şi îndeosebi Albania au fost ilirice, cea din urmă rămînînd astfel pînă în zilele noastre.

Mai sus am relatat că deja Caesar intenţionase să transforme Illyricum într-o provincie de sine stătătoare şi că această intenţie a fost transpusă în fapt cu ocazia împărţirii provinciilor între Augustus şi senat; că această guvernare, acordată mai întîi senatului, a trecut în seama împăratului din cauza necesităţii purtării războiului; că Augustus diviză această guvernare şi transformă stăpînirea asupra ţinutului interior, atît în Dalmaţia, cît şi în regiunea Savei, dintr-una nominală într-una efectivă; că, după o luptă dificilă de patru ani, înfrînse, în sfîrşit, puternica insurecţie naţională care izbucnise la ilirii dalmaţi şi panonieni în anul 6 d.Cr. Ne revine sarcina să prezentăm mai întîi soarta ulterioară a provinciei sudice.

În urma experienţei dobîndite cu ocazia insurecţiei, păreau necesare nu numai folosirea contingentelor recrutate din Illyricum în alte părţi – şi nu în patrie, ca pînă atunci –, ci şi instituirea unui comandament de prim rang pentru stăpînirea dalmaţilor şi panonienilor. La scurt timp, acesta şi-a atins scopul. Rezistenţa pe care ilirii au opus-o stăpînirii străine în timpul lui Augustus s-a potolit după acea unică şi grandioasă furtună; pentru perioada care a urmat, mărturiile noastre nu mai înregistrează nici o mişcare asemănătoare, nici măcar una parţială. Odată cu guvernarea imperială a debutat o epocă nouă pentru partea sudică a Iliriei sau, după expresia romană, cea superioară, provincia Dalmaţia, cum este denumită îndeobşte începînd cu dinastia Flaviilor. Negustorii greci întemeiaseră pe coasta învecinată cele două mari emporii Apollonia (lîngă Valona) şi Dyrrhachium (Durazzo); tocmai din această cauză regiunea fusese trecută sub administraţia grecească încă din timpul republicii. Dar în părţile mai nordice elenii se stabiliseră numai pe insulele apropiate de ţărm – Issa (Lissa), Pharos (Lesina) şi Corcyra Neagră (Curzola) –, înjghebînd relaţii cu indigenii, înainte de toate pe litoralul de la Narona şi în localităţile învecinate cu Salona. În timpul republicii, comercianţii italici, moştenitorii celor greci, se stabiliseră în porturile principale, Epitaurum (Ragusa Vecchia), Narona, Salonae, Iader (Zara), într-un număr atît de mare, încît au putut juca un rol important în războiul dintre Caesar şi Pompeius. Însă abia sub Augustus aceste localităţi au fost întărite prin colonizarea veteranilor şi, ceea ce este mai important, au primit dreptul municipal. În acelaşi timp, atît suprimarea energică a cuiburilor de piraţi de pe insule, cît şi supunerea interiorului ţării şi împingerea graniţei romane către Dunăre au sprijinit mai ales interesele acestor italici colonizaţi pe coasta orientală a Mării Adriatice. O înflorire rapidă cunoscu mai ales Salonae, capitala ţării, reşedinţa guvernatorului şi a întregii administraţii, ea depăşind cu mult coloniile greceşti mai vechi Apollonia şi Dyrrachium, deşi chiar şi în acest din urmă oraş au fost trimişi, tot sub Augustus, colonişti italici – bineînţeles nu era vorba de veterani, ci de italici expropriaţi – şi oraşul a fost instituit ca o comunitate de cetăţeni romani. Este foarte probabil ca înflorirea Dalmaţiei şi decăderea coastei iliro-macedonene să fi fost condiţionate mai ales de opoziţia dintre guvernarea imperială şi cea senatorială, cea dintîi excelînd atît prin administraţia mai bună, cît şi prin favorizarea de către stăpînul propriu-zis. În acelaşi context trebuie să fie plasată şi conservarea naţionalităţii ilirice, mai pronunţată în perimetrul guvernării macedonene decît în al celei dalmate; în teritoriile guvernate de Macedonia ea a persistat pînă în zilele noastre, iar în epoca imperială, cu excepţia oraşului grecesc Apollonia şi a coloniei italice Dyrrhachium, în interiorul ţării trebuie să se fi menţinut limba poporului, cea ilirică, alături de cele două limbi oficiale. Dimpotrivă, în măsura posibilităţilor, coasta şi insulele Dalmaţiei – regiunea inospitalieră de la nord de Iader a trebuit să rămînă în urmă – au fost organizate conform constituţiei municipale italice şi în curînd pe întregul litoral se vorbea latineşte, aşa cum se vorbeşte astăzi idiomul veneţienilor. Pătrunderea civilizaţiei în interiorul ţinutului a fost îngreunată şi de configuraţia geografică. Rîurile cele mai importante ale Dalmaţiei formează mai degrabă cascade decît căi fluviale, iar construirea drumurilor întîmpină dificultăţi neobişnuite din cauza specificului lanţurilor sale muntoase. Guvernul roman a întreprins eforturi serioase pentru „a-şi deschide ţara”. În valea rîului Kerka, sub protecţia taberei de legiune de la Burnum, în cea a rîului Cettina, sub protecţia taberei de la Delminium, ambele castre fiind şi aici purtătoarele civilizării şi latinizării, s-au dezvoltat agricultura conform modelului italic, plantarea viţei-de-vie şi a măslinului şi, în general, modul de viaţă şi obiceiurile din Italia. În schimb, dincolo de cumpăna apelor, între Marea Adriatică şi Dunăre, văile de la Kulpa pînă la Drin, mai puţin propice agriculturii, au rămas în epoca romană într-o situaţie primitivă similară cu cea a Bosniei actuale. Într-adevăr, cu ajutorul soldaţilor din castrele dalmate de la Salonae, împăratul Tiberius a construit diferite drumuri pînă în văile Bosniei; dar, se pare, guvernările ulterioare au abandonat dificila sarcină. În curînd, Dalmaţia nu mai avu nevoie de protecţia militară de-a lungul coastei şi în regiunile învecinate; deja Vespasian a putut să retragă legiunile de pe Kerka şi Cettina şi să le folosească în alte părţi. În secolul al III-lea, în timpul decăderii generale a imperiului, Dalmaţia a suferit relativ puţin; mai mult, Salonae şi-a atins probabil abia atunci maxima înflorire. Bineînţeles, aceasta se datorează în parte faptului că regenatorul statului roman, împăratul Diocleţian, a fost un dalmat şi că prin tendinţele sale de a priva Roma de rolul de capitală a favorizat mai ales capitala patriei sale. Alături de acest oraş el a înălţat grandiosul palat de la care şi-a împrumutat numele actuala capitală a provinciei, Spalato; în interiorul palatului templul servea drept catedrală şi baptisteriu. Dar Salonae n-a devenit o metropolă datorită lui Diocleţian, ci el a ales-o ca reşedinţă particulară întrucît deja ajunsese la acest nivel; în aceste vremuri comerţul, navigaţia şi meşteşugurile trebuie să se fi concentrat în aceste regiuni mai ales la Aquileia şi Salonae, acesta din urmă fiind unul dintre cele mai populate şi mai bogate oraşe ale Occidentului. Cel puţin în epoca imperială tîrzie, bogatele mine de fier din Bosnia trebuie să fi fost exploatate intens, de asemenea, pădurile provinciei furnizau în cantităţi enorme lemne excelente pentru construcţii; şi înfloritoarea industrie textilă a ţinutului este atestată pînă astăzi de dalmatica sacerdotală. În general, civilizarea şi romanizarea Dalmaţiei este unul dintre cele mai specifice şi mai semnificative evenimente ale epocii imperiale. Graniţa Dalmaţiei şi Macedoniei constituie în acelaşi timp linia de demarcaţie politică şi lingvistică dintre Occident şi Orient. Ca şi sferele de dominaţie ale lui Caesar şi Marcus Antonius, la Scodra se întîlnesc în secolul al IV-lea, după împărţirea imperiului, şi cele ale Romei şi Bizanţului. Aici, provincia latină Dalmaţia se învecinează cu provincia greacă Macedonia; aici, înălţîndu-se cu vigoare şi superioritate, exercitînd o propagandă care dădea roade, sora mai tînără se găseşte alături de cea mai vîrstnică.

În timp ce, curînd după constituirea ei, provincia ilirică sudică şi guvernarea ei paşnică nu se mai remarcă din punct de vedere istoric, Illiyricumul nordic sau, cum este numit îndeobşte, Panonia, formează în epoca imperială unul dintre marile centre militare şi, în consecinţă, şi politice. La fel ca taberele renane în Occident, cele panonice deţin poziţia conducătoare în armata dunăreană, lor supunîndu-li-se cele dalmate şi moesice, precum legiunile Hispaniei şi Britaniei celor renane. Civilizaţia romană se află şi rămîne aici sub influenţa castrelor care, spre deosebire de Dalmaţia, nu au existat numai cîteva generaţii, ci permanent. După înfrîngerea răscoalei lui Bato, armata ordinară din provincie însuma mai întîi trei, iar apoi, după toate aparenţele, numai două legiuni, evoluţia ulterioară fiind determinată de taberele lor permanente şi de dislocările lor. Dacă, după primul război împotriva dalmaţilor, Augustus alesese drept centru militar Siscia, la vărsarea Kulpei în Sava, Tiberius, după ce supusese Panonia cel puţin pînă la Drava, le împinsese pînă la acest rîu, iar de atunci cel puţin unul dintre cartierele generale panoniene se găsea la Poetovio (Pettau), la graniţa cu Noricum. Cauza care a determinat rămînerea integrală sau parţială a armatei panoniene în valea Dravei trebuie să fi fost aceeaşi care a dus la construirea castrelor de legiune din Dalmaţia; trupele erau necesare aici pentru a ţine supuşii în subordine, atît în învecinatul Noricum, cît şi, înainte de toate, chiar în ţinutul Dravei. Paza pe Dunăre era asigurată de flota romană, atestată deja pentru anul 50 şi, probabil, creată odată cu provincia. Probabil că nici sub dinastia iulio-claudiană nu existau încă tabere de legiune de-a lungul Dunării; aici trebuie să fie luat în considerare şi faptul că statul suebilor, învecinat cu provincia, era întru totul dependent de Roma şi putea asigura apărarea graniţei. Asemenea castrelor dalmate, Vespasian a renunţat la taberele de pe Drava şi le-a dislocat pe Dunăre; de atunci, marele cartier general al armatei din Panonia a devenit Carnuntum (Petronell, la est de Viena), care era înainte centrul armatei din Noricum, alături de Vindobona (Viena).

Evoluţia civică în Panonia poate fi comparată cu cea din Noricum şi de pe coasta Dalmaţiei, manifestîndu-se doar în cîteva districte, situate de-a lungul graniţei cu Noricum şi aparţinînd iniţial acestei din urmă provincii: Emona şi valea superioară a Savei se găsesc la acelaşi nivel cu Noricum, iar dacă Savaria (Steinamanger) a primit constituţia urbană italică odată cu oraşele norice, această localitate trebuie să fi făcut parte din Noricum atît timp cît Carnuntum fusese un oraş noric. Abia după staţionarea trupelor pe Dunăre, guvernul trecu la organizarea urbană a hinterlandului. În ţinutul vestic, la origine noric, Scarbantia (Ödenburg, lîngă Lacul Neusiedler) obţinu dreptul urban în timpul Flaviilor, pe cînd Vindobona şi Carnuntum ajunseră de la sine oraşe-castru. Siscia şi Sirmiurn, între Sava şi Drava, primiră dreptul urban în timpul Flaviilor, Poetovio (Pettau), pe Drava, în timpul lui Traian, iar Mursa (Eszeg) obţinu dreptul de colonie sub Hadrian – pentru a aminti aici numai localităţile principale. Mai sus am stabilit deja că populaţia preponderent ilirică, dar în bună parte şi celtică n-a opus romanizării o rezistenţă energică; vechea limbă şi vechile obiceiuri dispărură odată cu aşezarea romanilor şi se conservară numai în districtele mai îndepărtate. Meleagurile de la est de rîul Raab şi de la nord de Drava, pînă la Dunăre, întinse, dar puţin atrăgătoare, au fost incluse în imperiu deja din timpul lui Augustus, însă, probabil, la fel ca Germania înainte de bătălia lui Varus, dezvoltarea urbană nu s-a putut înrădăcina aici nici atunci şi nici mai tîrziu; timp îndelungat, acest teritoriu a fost ocupat din punct de vedere militar foarte slab sau chiar deloc. Această situaţie s-a schimbat întru cîtva abia după cucerirea Daciei de către Traian. Este mai potrivit să descriem avansarea castrelor panoniene spre graniţa orientală a provinciei, determinată de aceste evenimente, şi etapele ulterioare ale dezvoltării interioare a Panoniei în contextul războaielor lui Traian.

Ultima porţiune a malului drept al Dunării, ţinutul deluros de ambele părţi ale Moravei (Margus) şi întinsa zonă de cîmpie dintre Haemus şi Dunăre, au fost locuite de populaţii tracice; considerăm necesar să ne oprim mai întîi asupra acestei mari ramuri în sine. Într-un anumit sens, ea cunoaşte o evoluţie paralelă celei ilirice. Aşa cum ilirii au ocupat cîndva ţinuturile de la Marea Adriatică pînă la Dunărea mijlocie, la fel tracii au locuit odinioară la est de iliri, de la Marea Egee pînă la gurile Dunării, îndeosebi în actuala Transilvanie, dar şi dincolo de Bosfor cel puţin în Bitinia şi pînă în Frigia. Pe bună dreptate, dintre popoarele cunoscute lui, Herodot îi numeşte pe traci cei mai numeroşi alături de inzi. Asemenea tribului iliric, nici cel tracic nu şi-a atins culmea dezvoltării şi apare mai degrabă prejudiciat şi înlăturat de alte popoare decît într-o evoluţie proprie care să pătrundă în amintirea istorică. Dar, dacă limba şi obiceiurile ilirilor s-au păstrat pînă în zilele noastre, ce-i drept într-o formă deteriorată de trecerea secolelor, şi dacă putem transpune imaginea palicarului istoriei moderne cu oarecare îndreptăţire în epoca Imperiului Roman, această constatare nu este valabilă în cazul triburilor tracice. Numeroase şi indubitabile mărturii demonstrează că populaţiile ţinutului, numit pînă la urmă Tracia în baza împărţirii provinciale romane, ca şi cele moesice dintre Balcani şi Dunăre, şi, în aceeaşi măsură, geţii sau dacii pe malul celălalt al Dunării au vorbit cu toţii una şi aceeaşi limbă. Această limbă a deţinut în Imperiul Roman o poziţie asemănătoare cu cea a celţilor şi sirienilor. Strabo, istoricul şi geograful perioadei lui Augustus, evidenţiază că popoarele amintite vorbeau aceeaşi limbă. În unele scrieri botanice ale epocii imperiale se amintesc denumirile dacice ale unui număr de plante. Cînd contemporanul său, poetul Ovidiu, avu ocazia să reflecteze, departe, în Dobrogea, asupra vieţii sale prea uşuratice, el îşi folosi timpul liber pentru a învăţa limba getică, devenind aproape un poet al geţilor.

 

Şi, vai! am scris o poezie în limba getică.

Nu mă feliciţi, că am fost apreciat de geţi?

 

Dar, dacă barzii irlandezi, misionarii sirieni şi văile din munţii Albaniei au asigurat altor idiomuri ale epocii imperiale o anumită persistenţă, cel tracic a dispărut din cauza turbulentelor migraţii din ţinutul dunărean şi a copleşitoarei influenţe a Constantinopolelui; nu sîntem în stare nici măcar să stabilim locul care îi revine în arborele genealogic al popoarelor. Din descrierile tradiţiilor şi obiceiurilor diferitelor populaţii tracice, despre care s-au păstrat numeroase menţiuni, nu rezultă trăsături individuale valabile pentru întreaga ramură şi, în cele mai multe cazuri, ele evidenţiază numai amănuntele caracteristice pentru toate populaţiile aflate pe o treaptă joasă a dezvoltării culturale. Însă tracii au fost şi au rămas soldaţi înnăscuţi, fiind din timpul războaielor peloponesiace şi ale lui Alexandru pînă la cele ale cezarilor romani apţi să servească cu succes atît în cavalerie, cît şi în infanteria uşoară, indiferent dacă se opuneau împăraţilor sau luptau, cum s-a întîmplat mai tîrziu, sub stindardele lor. Şi sălbatica, dar grandioasa venerare a divinităţilor poate fi privită ca o trăsătură de bază a acestei ramuri; de asemenea, nestăvilita izbucnire a freneziei tinereşti odată cu venirea primăverii, nocturnele sărbători din munţi, care culminau cu cortegiile de făclii ale fetelor, cu muzica asurzitoare, îmbătătoare a simţurilor, vinul şi sîngele curgînd în şiroaie, cu sărbătorile care incitau toate pasiunile senzuale pînă la delir; Dionysos, măreţul şi cumplitul, este un zeu tracic şi toate elementele de acest gen care străbat cultul elen şi roman se leagă de datini tracice sau frigiene.

În timp ce populaţiile ilirice din Dalmaţia şi Panonia n-au mai apelat, împotriva romanilor, la decizia armelor după suprimarea marii insurecţii din ultimii ani ai lui Augustus, triburile tracice s-au comportat altfel: sentimentul de libertate, deseori dovedit, şi dezlănţuita vitejie ale acestei naţiuni nu s-au dezminţit nici în perioada ei de declin. În ţinutul Traciei din sudul Munţilor Haemus, vechiul principat a rămas sub suzeranitate romană. Dintre ginţile princiare tracice se remarcase deja în epoci trecute dinastia autohtonă a odrişilor, cu reşedinţa la Bizye (Wiza), între Adrianopole şi coasta Mării Negre. După perioada triumviratelor, nu mai sînt amintiţi alţi regi traci decît cei proveniţi din această dinastie; se pare că Augustus i-a transformat în vasali sau i-a înlăturat pe ceilalţi principi şi că regalitatea tracică a fost acordată numai membrilor acestei ginţi. Această măsură a fost probabil necesară, întrucît, aşa cum vom arăta mai jos, în secolul I de-a lungul Dunării de Jos nu staţionau legiuni romane; Augustus se aştepta ca apărarea graniţei de la vărsarea Dunării să fie asigurată de către vasalii traci. Rhoemetalkes, care, în a doua jumătate a guvernării lui Augustus, stăpînea întreaga Tracie ca rege vasal Romei, şi copiii şi nepoţii săi au deţinut în această ţară aproximativ acelaşi rol pe care Herodes şi descendenţii săi îl aveau în Palestina: poziţia casei domnitoare este caracterizată de devotamentul necondiţionat faţă de suzeran, de înclinaţiile evidente spre obiceiurile romane şi, ca urmare, de învrăjbirea cu compatrioţii decişi să lupte pentru independenţa naţională. Marea insurecţie tracică din anii 741-743 (13-11), relatată mai sus, se îndreptase mai întîi împotriva acestui Rhoemetalkes, precum şi a fratelui şi coregentului său, Kotys, care-şi pierdu cu acest prilej viaţa; fiindcă îşi datora reîntronarea romanilor, el îşi achită datoriile cîţiva ani mai tîrziu, păstrînd fidelitatea faţă de romani în timpul răscoalei dalmaţilor şi locuitorilor Panoniei, căreia i se asociaseră şi dacii, rudele sale de trib, contribuind astfel esenţial la înfrîngerea ei. Fiul său Kotys era mai mult roman sau, mai degrabă, mai mult grec decît trac; el îşi socotea genealogia de la Eumolpos şi Erichthonios şi a obţinut astfel mîna unei rude a casei imperiale, strănepoata triumvirului Antonius. Era cîntat nu numai de poeţii greci şi latini ai timpului său, ci el însuşi era poet, şi nu de limbă getică. Ultimul dintre regii traci, Rhoemetalkes, fiul lui Kotys, care murise de tînăr, crescuse la Roma, fiind, ca şi Agrippa, fiul lui Herodes, camaradul din tinereţe al împăratului Gaius. Însă naţiunea tracică nu împărtăşea în nici un caz înclinaţiile romane ale casei domnitoare şi, atît în cazul Traciei, cît şi în cel al Palestinei, guvernul se convinse treptat că şubredul tron al vasalilor, menţinut numai prin necontenitele intervenţii ale puterii protectoare, era dăunător atît romanilor, cît şi ţării în sine; introducerea administraţiei directe era din toate punctele de vedere preferabilă. Împăratul Tiberius folosi disensiunile apărute în casa domnitoare pentru a trimite în anul 19 un guvernator roman în Tracia, Titus Trebellenus Rufus, ca tutore al principilor minori. Însă această ocupaţie avu de înfruntat rezistenţa, zadarnică, ce-i drept, dar dîrză, a poporului care, mai ales în văile dintre munţi, nu se sinchisi de stăpînii desemnaţi de Roma şi ale cărui contingente, conduse de căpeteniile de trib, abia dacă se mai considerau soldaţi regali şi cu atît mai puţin soldaţi romani. Trimiterea lui Trebellenus provocă o răscoală în anul 21, la care participară nu numai cele mai dîrze triburi tracice, ci care ameninţa să ia proporţii şi mai mari. Solii insurgenţilor trecură Haemus-ul pentru a declanşa războiul naţional în Moesia, poate şi mai departe spre nord. Însă legiunile din Moesia interveniră la timp pentru a despresura oraşul Philippopolis, asediat de răsculaţi, şi a reprima mişcarea. Cîţiva ani mai tîrziu (25), cînd guvernul roman ordonă recrutări în Tracia, contingentele refuzară să servească în afara ţării proprii. Întrucît refuzul nu a fost luat în considerare, se răsculă întregul ţinut muntos, răzvrătire urmată de o luptă disperată în care insurgenţii, înfrînţi în sfîrşit de foame şi sete, muriră fie de săbiile inamice, fie de cele proprii, renunţînd mai degrabă la viaţă decît la vechea libertate. Sub forma tutelei, guvernarea directă a durat în Tracia pînă la moartea lui Tiberius; iar dacă la preluarea guvernării, împăratul Gaius retroceda stăpînirea atît prietenului trac de tinereţe, cît şi celui evreu, ea luă sfîrşit definitiv puţin timp după aceea (46), în timpul împăratului Claudius. Chiar şi această confiscare finală a regatului şi transformarea lui într-o provincie romană s-au lovit de o rezistenţă pe cît de deznădăjduită, pe atît de înverşunată. Opoziţia a fost înfrîntă odată cu introducerea administraţiei directe. Guvernatorul, la început din ordinul ecvestru, dar de rang senatorial, începînd cu perioada lui Traian, n-a dispus niciodată de o legiune. Corelat cu măsurile preventive luate de guvern, garnizoana staţionată, chiar dacă nu număra mai mult de 2.000 de soldaţi, şi o mică escadră ancorată la Perinthos erau suficiente pentru a-i ţine pe traci în subordine. Construirea unor drumuri militare a fost începută imediat după confiscare; documentele atestă că încă în anul 61 guvernul a instituit şi a predat circulaţiei edificiile staţiilor pentru cazarea călătorilor, necesare din cauza configuraţiei ţinutului. De atunci Tracia este o provincie importantă şi supusă imperiului; poate că nici una n-a furnizat contingente atît de numeroase pentru toate armele forţei militare, îndeosebi pentru cavalerie şi flotă, ca această veche patrie a gladiatorilor şi mercenarilor.

Dificilele lupte pe care romanii au trebuit să le susţină cu aceeaşi naţiune pe aşa-numitul „mal tracic” – în ţinutul dintre Balcani şi Dunăre – şi care s-au finalizat cu instituirea comandamentului Moesia constituie, în epoca lui Augustus, un element esenţial al reglementării graniţei de nord şi au fost descrise deja în contextul lor (p. 14). Din Moesia nu se relatează nimic despre o rezistenţă asemănătoare celei pe care romanii au întîmpinat-o în Tracia; starea de spirit trebuie să fi fost identică, dar, din cauza ţinutului de cîmpie şi a presiunii exercitate de legiunile cantonate la Viminacium, rezistenţa nu s-a manifestat deschis.

Ca şi în cazul populaţiilor ilirice, tracii primiră civilizaţia din două direcţii: dinspre coastă şi dinspre graniţa macedoneană, pe cea a elenilor, iar dinspre graniţele cu Dalmaţia şi Panonia, pe cea latină. Vom vorbi despre cea dintîi atunci cînd vom trece la caracterizarea poziţiei grecilor europeni în epoca imperială. Este suficient să remarcăm aici nu numai că, în general, împăraţii au protejat şi în cazul acesta elenismul, oriunde l-au întîlnit, şi că întreaga coastă, inclusiv cea subordonată guvernatorului Moesiei, a rămas întotdeauna grecească, ci şi faptul că provincia Tracia, a cărei civilizare temeinică a debutat abia sub Traian, fiind întru totul o operă a epocii imperiale, nu a fost îndrumată spre făgaşul roman, ci elenizată. Deşi se aflau sub administraţia Moesiei, chiar şi versanţii nordici ai Haemusului au fost incluşi în această elenizare; Nikopolis, de pe Jantra, şi Marcianopolis, în apropiere de Varna, ambele ctitorii ale lui Traian, au fost organizate conform modelului grec.

Civilizaţia latină a Moesiei prezintă aceleaşi caracteristici ca aceea din partea continentală a Dalmaţiei şi Panoniei; cu singura deosebire că ea apare cu atît mai tîrziu, mai inconsistentă şi alterată cu cît se îndepărtează de centrul originar. În aceste ţinuturi, ea a păşit pe calea castrelor legiunilor, pătrunzînd spre est odată cu ele; punctul de plecare l-au constituit probabil cele mai vechi castre ale Moesiei de la Singidinum (Belgrad) şi Viminacium (Kostolac). Fireşte, corespunzător naturii apostolilor ei înarmaţi, ea s-a menţinut şi în Moesia superioară pe o treaptă foarte joasă, lăsînd stării originare un teren destul de vast. Viminacium a obţinut sub Hadrian dreptul urban italic. În prima perioadă a epocii imperiale, Moesia inferioară, între Balcani şi Dunăre, a rămas probabil în stadiul la care o găsiseră romanii; abia după construirea castrelor de legiune pe Dunărea de Jos, Novae, Durostorum şi Troesmis – ceea ce, cum va fi dovedit mai jos, s-a întîmplat chiar la începutul secolului al II-lea – această parte a malului drept al Dunării va deveni şi ea un centru al civilizaţiei italice care concorda cu ordinea militară. În aceste timpuri se fondează aici şi aşezări civile, mai ales oraşele Ratiaria, în apropiere de Vidin, şi Oescus la vărsarea Iskrei în Dunăre, precum şi de-a lungul Dunării, între marile castre permanente organizate conform modelului italic; în curînd, ţinutul s-a apropiat de nivelul culturii romane, încă existentă, dar intrată deja în declin. Începînd cu Hadrian, de la care datează cele mai vechi borne miliare din zonă descoperite pînă în prezent, regenţii au desfăşurat în Moesia inferioară o intensă activitate în domeniul construirii drumurilor.

Dacă ne întoarcem privirile de la prezentarea stăpînirii romane de pe malul drept al Dunării, în formele consacrate din timpul lui Augustus, spre situaţia şi locuitorii celui stîng, trebuie spus că trăsăturile caracteristice regiunii occidentale au fost schiţate în esenţă cu prilejul descrierii Germaniei superioare; am remarcat (p. 31) îndeosebi că, dintre toţi vecinii romanilor, hermundurii, germanii apropiaţi cel mai mult de Raetia, au fost cei mai paşnici, după cunoştinţele noastre neintrînd niciodată în conflict cu Roma. Mai sus s-a arătat deja că marcomanii sau, conform denumirii consacrate la romanii acestor timpuri, suebii, după ce îşi găsiseră o patrie nouă în vechea ţară a boiilor, actuala Boemia, şi intraseră, în vremea regelui Maroboduus, într-o organizaţie statală mai solidă, nu s-au angajat, ce-i drept, în războaiele romano-germanice, dar au fost salvaţi de invazia romană ameninţătoare numai de intervenţia germanilor renani; de asemenea, că înnoita întrerupere a ofensivei romane pe Rin a determinat nimicirea acestui stat excesiv de neutru. Cu aceasta luă sfîrşit hegemonia pe care marcomanii conduşi de Maroboduus o cîştigaseră asupra mai îndepărtatelor populaţii din ţinutul Elbei; însuşi regele muri pribeag pe pămînt roman (p. 38). Marcomanii şi vecinii lor înrudiţi din est, quazii din Moravia, au trecut în clientelă romană, în măsura în care, asemănător Armeniei, pretendenţii care rivalizau pentru putere se bazau şi aici în parte pe romani, aceştia din urmă arogîndu-şi dreptul de învestire, pe care l-au exercitat după împrejurări. Catualda, principele gotonilor, care deţinuse rolul principal în prăbuşirea lui Maroboduus şi preluase succesiunea acestuia, nu s-a putut menţine mult timp, mai ales că Vibilius, regele învecinaţilor hermunduri, s-a ridicat împotriva lui; Catualda a trebuit să treacă pe teritoriul roman şi să apeleze, la fel ca Maroboduus, la clemenţa imperială. Sub influenţa lui Tiberius, locul lui a fost luat de Vannius, un nobil quad. Suita numeroasă a celor doi regi exilaţi, care nu putea rămîne pe malul drept al Dunării, primi din partea lui Tiberius noi locuri pentru aşezare pe cel stîng, în valea rîului March, iar Vannius obţinu recunoaşterea din partea hermundurilor, aflaţi în relaţii de prietenie cu Roma. În anul 50, după o domnie de 30 de ani, acesta din urmă a fost înlăturat de la putere de Vangio şi Sido, doi nepoţi de soră, care se răzvrătiseră împotriva lui şi cîştigară popoarele vecine de partea lor: hermundurii din Franconia şi lugii din Silezia. Guvernul roman, al cărui sprijin fusese solicitat de Vannius, a rămas fidel politicii lui Tiberius: el acordă regelui detronat dreptul de azil, dar nu interveni, mai ales pentru că succesorii care-şi împărţiseră teritoriul recunoscură suzeranitatea romană de bunăvoie. În bătălia decisivă dintre Vitellius şi Vespasian, Sido, noul principe al suebilor, şi coregentul său Italicus, poate urmaşul lui Vangio, luptară împreună cu armata dunăreană de partea Flaviilor. Succesorii lor pot fi întîlniţi din nou în timpul marilor crize ale dominaţiei romane pe Dunăre sub Domiţian şi Marcus. Suebii dunăreni n-au aparţinut Imperiului Roman. Ce-i drept, monedele bătute, probabil, de aceştia poartă inscripţii latine, dar lipsesc etalonul roman şi efigia împăratului; aici nu au fost impuse dări şi contingente propriu-zise, însă statul sueb din Boemia şi Moravia a fost inclus, mai ales în secolul I, în sfera puterii romane şi, aşa cum s-a remarcat mai sus, acest fapt şi-a exercitat influenţa şi asupra modului de organizare a apărării graniţei romane.

În cîmpia dintre Dunăre şi Tisa, aflată la est de Panonia romană, s-a intercalat între aceasta şi dacii tracici o frîntură din populaţia garmaţilor, o parte din ramura medo-persană, care acopereau aproape întreaga stepă din Europa orientală, trăind ca păstori şi călăreţi nomazi. Aceştia sînt iazigii, numiţi „emigraţi” (metiavnstai) pentru a-i deosebi de tribul originar, rămas lîngă Marea Neagră. Denumirea demonstrează că au pătruns relativ tîrziu în aceste ţinuturi; poate că migraţia lor se leagă de loviturile sub care, în perioada batăliei de la Actium, s-a prăbuşit regatul dac al lui Burebista (p. 12). Pe aceste meleaguri îi întîlnim pentru prima dată în timpul împăratului Claudius: iazigii i-au trimis regelui suebilor Vannius cavaleria pentru războaiele sale. Guvernul roman se păzea de abilele şi prădalnicele cete de călăreţi, dar, în general, nu trăia în raporturi de ostilitate cu ele. Cînd legiunile dunărene se îndreptară, în anul 70, spre Italia pentru a-l întrona pe Vespasian, ele refuzară contingentul de călăreţi oferit de către iazigi şi, în mod potrivit, acceptară venirea cîtorva dintre cei mai nobili, drept chezăşie pentru pacea la graniţa lipsită de trupe.

O pază mai serioasă şi permanentă era necesară în aval, pe Dunărea inferioară. Aici, dincolo de marele fluviu, care era acum graniţa imperiului, în cîmpiile Valahiei şi în actuala Transilvanie, locuiau dacii; în ţinutul de şes din est, în Moldova, Basarabia şi mai departe, au locuit mai întîi bastarnii germanici, apoi triburile sarmate, ca roxolanii, asemenea iazigilor, un popor de călăreţi, aşezaţi la început între Nipru şi Don (II, p. 187), dar care au migrat ulterior de-a lungul coastei. În primii ani de domnie ai lui Tiberius, principele vasal al Traciei şi-a întărit trupele pentru a-i respinge pe bastarni şi pe sciţi; în ultimii ani ai domniei sale, guvernarea din ce în ce mai delăsătoare a fost criticată tot mai mult, drept dovadă invocîndu-se şi faptul că incursiunile dacilor şi sarmaţior nu erau urmate de expediţii punitive. Situaţia de pe cele două maluri ale Dunării inferioare din ultimii ani ai lui Nero este prezentată în linii generale de raportul guvernatorului Moesiei inferioare, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, care, întîmplător, ni s-a păstrat. Acesta „conduse peste 100.000 de bărbaţi aşezaţi în nordul fluviului împreună cu soţiile şi copiii lor şi principii sau regii lor în sudul Dunării, astfel încît deveniră cu toţii plătitori de impozite. Deşi cedase o mare parte din trupele sale pentru purtarea războiului în Armenia (lui Corbulo), el suprimă în faşă o mişcare a sarmaţilor. El conduse un număr de regi, pînă atunci necunoscuţi romanilor sau învrăjbiţi cu ei, pe malul roman şi îi sili să îngenuncheze în faţa stindardelor romane. El înapoie regilor bastarnilor şi roxolanilor fiii luaţi prizonieri sau eliberaţi din prizonieratul inamicilor, iar celor ai dacilor, fraţii capturaţi şi luă ostatici din partea mai multor regi. Prin aceste măsuri, el consolidă şi lărgi aria de pace a provinciei. De asemenea, îl determină pe regele sciţilor să renunţe la asediul oraşului Chersones (Sevastopol), de dincolo de Borysthenes. A fost cel dintîi care ieftini pîinea la Roma prin mari transporturi de grîu din această provincie”.

Se recunoaşte aici atît vîrtejul de populaţii care clocotea în timpul dinastiei iulio-claudiene pe malul stîng al Dunării, cît şi vigurosul braţ al puterii imperiale, care încerca, şi chiar reuşea într-o oarecare măsură, să protejeze oraşele greceşti de pe Nipru şi din Crimeea, pînă dincolo de fluviu; această realitate va fi prezentată în contextul descrierii realităţilor greceşti.

Însă forţele militare de care dispunea Roma aici erau cu totul insuficiente. Garnizoana puţin numeroasă a Asiei Mici şi flota, de asemenea nesemnificativă, din Marea Neagră satisfăceau în cel mai fericit caz cerinţele coloniştilor coastei nordice şi vestice ale acesteia. Guvernatorul Moesiei, care, cu două legiuni, trebuia să apere malul Dunării de la Belgrad pînă la gurile ei, se afla în faţa unei sarcini foarte dificile; în anumite circumstanţe, ajutorul tracilor nesubordonaţi pe deplin se putea transforma într-un pericol în plus. Îndeosebi în zona apropiată de vărsarea Dunării lipsea un bastion redutabil împotriva barbarilor care atacau cu forţe din ce în ce mai mari. Mai mult decît pe Rinul inferior, cele două retrageri ale legiunilor dunărene spre Italia în timpul tulburărilor de după moartea lui Nero au provocat incursiuni ale popoarelor vecine: mai întîi roxolanii, pe urmă dacii, în sfîrşit sarmaţii sau, mai exact, iazigii. Erau lupte grele; într-una din aceste bătălii, probabil împotriva iazigilor, a căzut şi viteazul guvernator al Moesiei, Gaius Fonteius Agrippa. Cu toate acestea, Vespasian nu a trecut la o mărire a armatei dunărene; necesitatea întăririi garnizoanelor asiatice trebuie să fi părut şi mai presantă, iar parcimonia care se impunea atunci interzicea orice mărire a efectivului general. În măsura în care o permitea pacificarea ţinutului din interior şi se impunea necondiţionat datorită dizolvării trupelor tracice prin includerea Traciei în imperiu, el se mulţumi să mute marile castre ale armatei dunărene pe graniţa statului. În felul acesta, legiunile panoniene au fost dislocate de pe Drava la Carnuntum şi Vindobona (aproape de regatul suebilor, p. 115), iar cele dalmate de pe Kerka şi Cettina, pe malul dunărean al Moesiei, astfel încît de atunci guvernatorul Moesiei a dispus de un număr dublu de legiuni.

În timpul lui Domiţian a intervenit o schimbare a puterii în defavoarea Romei sau, mai degrabă, atunci s-au manifestat consecinţele insuficientei apărări a graniţei. Din puţinele date de care dispunem, întocmai ca în timpul lui Caesar, transformarea situaţiei se lega de numele unui singur bărbat dac: se părea că planurile regelui Burebista vor fi realizate de către regele Decebal. Relatarea potrivit căreia regele dacilor Duras i-a cedat locul lui Decebal pentru a-l aduce pe omul potrivit la locul potrivit dovedeşte gradul în care veritabila forţă motrice rezida în personalitatea acestuia. Înainte de a declanşa lupta, Decebal s-a preocupat mai ales de organizarea forţelor sale, fapt dovedit de relatările despre introducerea disciplinei romane în cadrul armatei dacice şi despre recrutarea unor bărbaţi destoinici dintre romanii înşişi, dar şi de condiţia impusă romanilor după victorie, de a-i furniza lucrătorii necesari pentru instruirea alor săi în îndeletnicirile păcii şi ale războiului. El îşi începu opera în stil mare, fapt dovedit de legăturile pe care le stabili în Vest şi Est, cu suebii şi iazigii şi chiar şi cu parţii. Atacatorii erau dacii. Oppius Sabinus, guvernatorul provinciei Moesia, cel dintîi care li se împotrivise, îşi pierdu viaţa pe cîmpul de bătălie. Au fost cucerite un număr de castre mai mici, cele mari erau ameninţate, însăşi stăpînirea provinciei aflîndu-se sub semnul întrebării. Domiţian s-a deplasat în persoană în tabără, iar locţiitorul său – Domiţian nu era militar şi a rămas în spatele liniilor –, comandantul gărzii, Cornelius Fuscus, a condus armata dincolo de Dunăre; însă el a plătit înaintarea nechibzuită cu o grea înfrîngere şi astfel al doilea comandant suprem căzu de mîna inamicului. Succesorul său, Iulianus, un ofiţer destoinic, îi înfrînse pe daci într-o mare bătălie care s-a dat pe teritoriul acestora, la Tapae, deschizînd calea unor succese durabile. Dar, în timp ce lupta împotriva dacilor se afla în cumpănă, Domiţian pornise războiul împotriva suebilor şi iazigilor, întrucît neglijaseră să-i trimită contingentele pentru războiul împotriva celor dintîi; solii, care veniseră pentru a scuza această neglijenţă, au fost executaţi la ordinul său. Ghinionul a urmărit armatele romane şi aici. Marcomanii au dobîndit o victorie asupra împăratului însuşi, iazigii au încercuit şi au măcelărit o legiune întreagă. În ciuda victoriei lui Iulianus, înfricoşat de această înfrîngere, Domiţian s-a grăbit să încheie cu dacii o pace care, ce-i drept, nu-l împiedică să-i acorde lui Diegis, reprezentantul lui Decebal la Roma, coroana, ca şi cum ar fi fost vasalul Romei, şi să se întoarcă triumfător pe Capitoliu, dar care echivala practic cu o capitulare. Aproape că se adeverise propunerea batjocoritoare avansată de Decebal la pătrunderea armatei romane în Dacia, de a-l concedia nevătămat pe fiecare bărbat pentru care i se va asigura o plată anuală de doi aşi; această pace prevedea ca incursiunile din Moesia să fie răscumpărate printr-o sumă de despăgubire care urma să fie plătită anual.

Situaţia trebuia schimbată. Domiţian, un bun administrator, dar insensibil faţă de cerinţele onoarei militare, a fost urmat, după o scurtă guvernare a lui Nerva, de împăratul Traian, care, mai întîi de toate soldat, nu numai că a rupt acest tratat, ci a luat toate măsurile pentru ca astfel de evenimente să nu se mai repete. Se pare că războiul împotriva suebilor şi sarmaţilor, care mai bîntuia la moartea lui Domiţian, a fost încheiat favorabil în timpul lui Nerva (97). Înainte de a intra solemn în capitală, noul împărat s-a deplasat de pe Rin pe Dunăre, unde a rămas în iarna 98/99, însă nu pentru a-i ataca imediat pe daci, ci pentru a pregăti războiul; din această perioadă datează drumul de pe malul drept al Dunării, în regiunea Orşovei, terminat în anul 100, care se leagă de construcţiile de drumuri din Germania superioară (p. 87). Războiul împotriva dacilor, în care comanda el însuşi, ca în toate războaiele sale, a fost declanşat abia în primăvara anului 101. Traian traversă Dunărea în aval de Viminacium şi se îndreptă spre Sarmizegetusa, capitala regelui, situată la o distanţă considerabilă. Decebal împreună cu aliaţii săi – burii şi alte triburi statornicite mai spre nord au participat la luptă – au opus o rezistenţă neînfricată, iar romanii şi-au croit drum numai prin încleştări violente şi sîngeroase; numărul răniţilor era atît de mare, încît împăratul şi-a pus propria garderobă la dispoziţia medicilor. Dar victoria era sigură. Cetăţile căzură pe rînd; romanii o capturară pe sora regelui, prizonierii din războiul precedent şi stindardele pierdute de armatele lui Domiţian; încercuit de Traian însuşi şi de viteazul Lusius Quietus, regele a fost constrîns să capituleze fără condiţii (102). Traian a pretins foarte mult: renunţarea la puterea suzerană şi intrarea regatului dac în clientela romană. Dezertorii, armele, maşinile de război, lucrătorii trimişi cîndva de Roma pentru a le construi au trebuit să fie predaţi, iar regele trebuia să îngenuncheze personal în faţa învingătorului. El renunţă la dreptul de a hotărî asupra războiului şi păcii şi promise că va acorda oricînd sprijin militar. Cetăţile au fost fie dărîmate, fie predate romanilor, în acestea din urmă, mai ales în capitală, instalîndu-se garnizoane romane. Grandiosul pod de piatră construit din ordinul lui Traian la Drobeta Turnu Severin asigura legătura peste Dunăre şi în anotimpurile nefavorabile, acordînd garnizoanelor din Dacia un sprijin prin legiunile din Moesia superioară apropiată. Dar, spre deosebire de regii Cappadociei şi Mauritaniei, naţiunea dacă şi îndeosebi regele nu se puteau obişnui cu dependenţa sau, mai degrabă, acceptaseră jugul numai în speranţa de a-l scutura cu prima ocazie. Indiciile acestei atitudini nu întîrziară să apară. Dacii au păstrat o parte din armele ce trebuiau predate, nu au cedat fortăreţele conform tratatului, acordau în continuare dezertorilor romani azil, ocupau teritorii ale iazigilor inamici sau, poate, nu rămîneau pasivi cînd aceştia din urmă treceau graniţa, întreţineau intense şi îngrijorătoare relaţii cu naţiunile mai îndepărtate încă independente. Traian a trebuit să se convingă că opera era numai pe jumătate împlinită şi, nedezminţîndu-şi caracterul, se decise rapid, fără a mai recurge la tratative, declarîndu-i regelui război trei ani după încheierea păcii (105). Decebal l-ar fi evitat bucuros; dar pretenţia de a se preda nu lăsa nici o umbră de îndoială cu privire la intenţiile romanilor. Unica soluţie era lupta disperată şi nu toţi doreau s-o accepte; o mare parte dintre daci se supuseră fără a riposta. Chemarea adresată popoarelor vecine de a face front comun împotriva pericolului care ameninţa libertatea şi naţionalitatea lor rămase fără răspuns. În acest război, Decebal se putea baza numai pe dacii care-i rămăseseră fideli. Eşuară, de asemenea, tentativele înlăturării generalului imperial cu ajutorul dezertorilor, ca şi cele de răscumpărare a unor condiţii acceptabile prin eliberarea unui înalt ofiţer luat prizonier. Din nou, împăratul intră ca învingător în capitala inamică, iar Decebal, care s-a opus sorţii pînă în ultima clipă, se sinucise (107). De data aceasta, Traian merse pînă la capăt; războiul nu mai ameninţa libertatea, ci existenţa poporului. Populaţia autohtonă a fost alungată din partea cea mai bună a ţării, aceste meleaguri fiind colonizate, pentru regiunile sale miniere, cu o populaţie din munţii Dalmaţiei, în rest, cu locuitori dezrădăcinaţi, după toate aparenţele proveniţi în majoritate din Asia Mică. Bineînţeles, în unele zone a rămas vechea populaţie autohtonă şi s-a impus chiar limba naţională. Mai tîrziu – de exemplu, sub Commodus şi Maximinus – aceşti daci, ca şi triburile care locuiau în afara graniţelor, le-au creat dificultăţi romanilor; dar, fiind izolaţi, au decăzut. Nu era de dorit ca pericolul pe care vigurosul trib tracic îl reprezentase de mai multe ori pentru romani să reapară, iar Traian atinsese acest ţel. Roma lui Traian nu mai era cea din timpul lui Hannibal; dar faptul de a-i înfrînge pe romani era în continuare periculos.

Impunătoarea columnă, înălţată de către senat pentru împărat la şase ani după eveniment, în noul for al lui Traian din capitală, acolo unde se află şi astăzi, constituie pentru precara tradiţie istorică a epocii imperiale romane o mărturie inegalabilă. Pe toată înălţimea ei, 100 de picioare romane, este acoperită cu imagini separate – se numără 124: o carte ilustrată a războaielor dacice pentru care ne lipseşte textul aproape în toate cazurile. Vedem turnurile de pază ale romanilor cu acoperişul lor ţuguiat, curtea împrejmuită de palisade, circumvalaţia superioară, semnalele de foc; oraşul de pe malul Dunării, al cărui zeu fluvial priveşte pe soldaţii romani mărşăluind sub stindardele lor peste podul de vase; împăratul însuşi în consiliul de război şi apoi făcînd sacrificii pe altarul amplasat în faţa valurilor taberei. Se povesteşte că burii, aliaţi cu dacii, l-au sfătuit pe Traian să renunţe la război trimiţîndu-i un text latin scris pe o ciupercă uriaşă; la o privire atentă, această ciupercă poate fi recunoscută: încărcată pe un animal de povară, de pe care un bărbat a fost doborît cu măciuca şi, zăcînd la pămînt, i-o arată cu degetul împăratului care se apropie. Vedem cum se ridică tabăra, cum se doboară copacii, cum se cară apa, cum se construiesc poduri. Primii daci luaţi prizonieri, uşor de recunoscut datorită cămăşilor cu mîneci lungi şi pantalonilor largi, cu mîinile legate la spate şi apucaţi de soldaţi de pletele lor bogate, sînt conduşi în faţa împăratului. Vedem luptele, aruncătorii de suliţe şi de pietre, purtătorii săbiilor încovoiate, arcaşii pedeştri, cavaleria grea în armură înarmată cu arcuri, stindardul cu dragon al dacilor, ofiţerii inamici împodobiţi cu însemnele demnităţii lor – căciula rotundă –, pădurea de molizi în care dacii îşi adăposteau răniţii, capetele retezate ale barbarilor rînduite în faţa împăratului. Vedem satul lacustru dacic, situat în mijlocul lacului, spre ale cărui case cu acoperiş ţuguiat se îndreaptă torţele incendiatoare. Femei şi copii imploră mila împăratului. Răniţii sînt îngrijiţi şi bandajaţi, ofiţerii şi soldaţii primesc decoraţii. Pe urmă lupta este reluată: sînt atacate întăriturile inamice, în parte din lemn, în parte ziduri de piatră; sînt aduse maşinile de război şi scările de asediu, coloana de asalt atacă protejată de acoperişul format din scuturi. În sfîrşit, regele şi suita sa se găsesc la picioarele lui Traian; stindardele cu dragon au căzut în mîinile romanilor: trupele îl salută frenetic pe imperator; în faţa armelor inamicilor, înălţate în formă de piramidă, este reprezentată Victoria care înscrie izbînda. Urmează imaginile celui de-al doilea război, în general asemănătoare celui dintîi; demnă de remarcat este o scenă de mari dimensiuni care, după ce cetatea regală a fost cuprinsă de flăcări, pare să-i reprezinte pe nobilii daci adunaţi în jurul unui cazan şi golind, pe rînd, cupa cu otravă; într-o altă scenă, împăratului îi este adus pe un taler capul viteazului rege dac; în sfîrşit, imaginea finală înfăţişează lungul şir al învinşilor plecînd din patrie împreună cu femeile, copiii şi turmele lor. Istoria acestui război a fost scrisă de împăratul însuşi, aşa cum Frederic cel Mare a scris istoria războiului de şapte ani şi cum au procedat mulţi alţii după el. Toate acestea nu ni s-au păstrat şi, aşa cum nimeni n-ar îndrăzni să născocească istoria războiului de şapte ani luînd ca model tablourile lui Menzel, la fel şi noi, avînd acces la cîteva amănunte pe jumătate inteligibile, rămînem cu sentimentul dureros al unei mari şi impresionante catastrofe istorice care se sustrage pentru totdeauna memoriei.

În pofida aşteptărilor, transformarea Daciei într-o provincie romană n-a antrenat mutarea liniei de apărare a graniţei din ţinutul Dunării; nu a intervenit o schimbare propriu-zisă a liniei de apărare; noua provincie a fost tratată în general ca o poziţie excentrică, legată de teritoriul roman doar spre sud, pe Dunăre, înaintînd spre celelalte trei puncte cardinale în ţinutul barbar. Cîmpia Tisei, care se întinde între Panonia şi Dacia, a rămas şi în continuare stăpînită de iazigi; ce-i drept, s-au găsit urmele unor valuri vechi care duc de la Dunăre pînă dincolo de Tisa, ajungînd pînă în munţii Daciei şi delimitînd teritoriul iazigilor în partea nordică, dar epoca şi autorii acestor întărituri nu pot fi determinate cu precizie. Şi Basarabia este străbătută de o dublă linie de apărare, care, legînd Prutul de Nistru, se sfîrşeşte la Tyra; conform mărturiilor existente, dar încă insuficiente, aceasta pare să dateze din epoca romană. În cazul acesta, Moldova şi partea sudică a Basarabiei, ca şi întreaga Valahie, vor fi fost înglobate în Imperiul Roman. Însă, chiar dacă a existat o stăpînire nominală, este greu de crezut că dominaţia romană s-a extins şi în mod efectiv asupra acestor ţinuturi; pînă în prezent lipsesc dovezi certe despre aşezări romane atît în partea orientală a Valahiei, cît şi în Moldova; în Basarabia acestea lipsesc cu desăvîrşire. În orice caz, Dunărea a rămas aici, mai mult decît Rinul în Germania, graniţa civilizaţiei romane şi veritabilul punct de sprijin pentru apărarea graniţei. De-a lungul ei, poziţiile au fost întărite în mod considerabil. Era în avantajul Romei dacă valul popoarelor migratoare se izbea tot mai mult de Dunăre şi scădea în intensitate pe Rin, trupele de aici putînd fi folosite în alte locuri. Dacă, în timpul lui Vespasian, pe Dunăre nu erau staţionate mai mult de şase legiuni, în timpul lui Domiţian şi Traian numărul lor a sporit la zece; această schimbare se leagă probabil de împărţirea celor două comandamente supreme din Moesia şi Panonia – cel dintîi sub Domiţian, cel de-al doilea sub Traian –, la Dunărea de Jos existînd acum, prin adăugirea celui dacic, cinci comandamente.

Bineînţeles, se pare că la început a fost exclusă Dobrogea de astăzi, ţinutul înconjurat de acest fluviu în aval de Durostorum (Silistra), şi că, asemenea Britaniei (p. 103), de la actuala localitate Rassova, unde fluviul se apropie pînă la şapte mile germane de mare, pentru a se îndrepta apoi aproape în unghi drept spre nord, linia fluvială a fost înlocuită cu un drum fortificat care atingea coasta la Tomis. Însă cel mai tîrziu sub Hadrian acest colţ a fost inclus în apărarea de graniţă; căci, începînd cu el, în Moesia inferioară – probabil neînzestrată înainte de Traian cu garnizoane permanente mai mari – sînt atestate cele trei mari castre de legiune de la Novae (Sviştova), Durostorum (Silistra) şi Troesmis (Igliţa, în apropiere de Galaţi), acesta din urmă aflîndu-se chiar lîngă cotul Dunării. În cazul iazigilor, poziţia a fost întărită adăugîndu-se castrelor din Moesia superioară, Singidunum şi Viminacium, cel de la Acumincum, din Panonia inferioară, la vărsarea Tisei în Dunăre. În Dacia au fost staţionate atunci puţine trupe. Capitala, acum colonia traiană Sarmizegetusa, se afla la o distanţă relativ mică de trecerile peste Dunăre din Moesia superioară. Romanii s-au aşezat mai ales aici, pe cursul mijlociu al Mureşului, ca şi dincolo de acesta, în districtul minelor de aur; legiunea staţionată în Dacia începînd cu Traian şi-a stabilit, curînd după aceea, cartierul general în acest ţinut, la Apulum (Alba Iulia). Mai spre nord, tot la început, romanii trebuie să fi ocupat Potaissa (Turda) şi Napoca (Cluj), dar marile centre militare panoniene şi dacice au avansat foarte încet spre miazănoapte. Dislocarea legiunii din Panonia inferioară, de la Acumincum la Aquincum, actualul Ofen, şi ocuparea acestei poziţii dominante din punct de vedere militar datează probabil din vremea lui Hadrian; în acelaşi timp, probabil că una dintre legiunile din Panonia superioară a fost staţionată la Brigetio (în apropierea localităţii Komorn). În timpul lui Commodus, la graniţa de nord a Daciei a fost interzisă locuirea pe lăţimea unei mile germane, ordonanţă care trebuie corelată cu reglementările de graniţă introduse după războiul cu marcomanii, ce vor fi prezentate mai jos. Este posibil ca atunci să fi luat naştere şi liniile întărite care blocau această graniţă, asemenea celei germanice. În timpul lui Severus, una dintre legiunile din Moesia inferioară a fost adusă şi staţionată la graniţa de nord a Daciei, la Potaissa (Turda). Dar, chiar şi după aceste dislocări, Dacia rămînea o poziţie avansată de pe malul stîng, apărată de munţi şi de valuri, justificîndu-se întrebarea dacă ar favoriza sau ar stingheri poziţia defensivă generală a romanilor. Într-adevăr, Hadrian a reflectat asupra problemei abandonării acestui ţinut: cu alte cuvinte, a privit înglobarea lui ca o greşeală, însă au prevalat considerentele legate dacă nu de profitabilele mine de aur ale ţării, cel puţin de civilizaţia romană din bazinul Mureşului, care se dezvolta cu rapiditate. El dădu însă ordin să fie îndepărtată suprastructura podului de piatră de peste Dunăre, întrucît, pentru el, temerea că ar putea fi folosit de către inamici trăgea mai greu în cumpănă decît consideraţia faţă de garnizoana dacică. Epoca ulterioară s-a debarasat de această anxietate, însă poziţia excentrică a Daciei faţă de celelalte graniţe ale imperiului s-a menţinut.

Cei 60 de ani care au urmat războaielor dacice ale lui Traian au însemnat pentru ţările dunărene o perioadă de pace şi de dezvoltare. Bineînţeles, mai ales la gurile Dunării, tulburările nu au putut fi suprimate niciodată cu desăvîrşire; de asemenea, a fost folosit şi în continuare periculosul expedient, la care se recursese în cazul lui Decebal, de a răscumpăra securitatea graniţelor prin plătirea unor gratificaţii anuale. Totuşi, tocmai în această perioadă, mărturiile din Antichitate demonstrează pretutindeni o înflorire a vieţii urbane, multe comunităţi, îndeosebi în Panonia, numindu-i pe Hadrian şi pe Pius fondatori ai lor. Dar această linişte a fost urmată de o furtună cum imperiul nu mai înfruntase vreodată înainte; deşi s-a mărginit la un război de graniţă, a zguduit imperiul însuşi întrucît s-a extins asupra mai multor provincii şi a durat 13 ani.

Războiul, care poartă numele marcomanilor, nu a fost declanşat de o personalitate singulară de valoarea lui Hannibal sau Decebal. Cu atît mai puţin a fost provocat de abuzuri din partea romanilor; împăratul Pius nu ofensa pe nici un vecin – nici pe cel puternic, nici pe cel umil – şi cultiva pacea aproape peste măsură. Poate din cauza împărţirii teritoriale din vremea lui Vangio şi Sido (p. 120), regatul lui Maroboduus şi al lui Vannius se divizase între timp în regalitatea marcomanilor din Boemia actuală şi cea a quazilor din Moravia şi Ungaria superioară. Se pare că în acest caz nu au avut loc conflicte cu romanii; revendicînd confirmarea, relaţia de vasalitate a principilor quazi a fost recunoscută în mod formal chiar în timpul guvernării lui Pius. Cauza principală a marelui război au fost deplasările populaţiilor aflate dincolo de orizontul roman. Curînd după moartea lui Pius (161), au apărut în Panonia cete de germani, îndeosebi longobarzi de la Elba, dar şi marcomani şi alte populaţii, intenţionînd, după toate aparenţele, să obţină pămînturi pe malul drept. Constrînşi de trupele romane trimise în întîmpinarea lor, ei îi delegară pe principele Ballomarius şi pe cîte un reprezentant al celor zece triburi participante să reînnoiască rugămintea de a li se distribui pămînturi. Dar guvernatorul nu se lăsă înduplecat şi îi sili să se reîntoarcă pe celălalt mal al Dunării. Acesta a fost începutul marelui război dunărean şi guvernatorul Germaniei superioare, Gaius Aufidius Victorinus, ginerele scriitorului Fronto, a trebuit să respingă, încă în anul 162, un atac al chattilor, provocat probabil tot de asaltul populaţiilor dinspre Elba. Dacă romanii ar fi intervenit imediat şi energic, nenorocirea ar fi putut fi prevenită. Dar tocmai atunci începuse războiul armean în care, curînd după aceea, intrară şi parţii; chiar dacă trupele n-au fost retrase de la graniţa ameninţată pentru a fi trimise în Orient – cel puţin ne lipsesc mărturiile în sensul acesta –, totuşi au lipsit contingente pentru a relua neîntîrziat cel de-al doilea război. Această temporizare a avut urmări funeste. Tocmai cînd Roma triumfa asupra regilor Orientului, chiatii, marcomanii, quazii, iazigii trecură simultan Dunărea şi invadară teritoriul roman. Invaziei îi căzură pradă în acelaşi timp Raetia, Noricum, cele două Panonii şi Dacia; urmele acestei expediţii pot fi constatate chiar şi de noi în districtul minier al Daciei. Dimensiunea pustiirilor în aceste ţinuturi, care nu mai văzuseră inamici de mult timp, este demonstrată de faptul că, după cîţiva ani, quazii eliberară mai întîi 13.000, apoi încă 50.000 de prizonieri romani, iar iazigii chiar 100.000. Dezastrul nu se limita însă numai la provincii. S-a întîmplat ceea ce nu se mai întîmplase de trei secole, un fapt care era socotit deja o imposibilitate: barbarii trecură bariera Alpilor şi invadară Italia însăşi. Venind, pe de o parte, din Raetia, ei distruseră Opitergium (Oderzo), iar pe de alta, din Alpii Iulieni, asaltară Aquileia. Corpurile armatei romane trebuie să fi suferit mai multe înfrîngeri; mărturiile păstrate ne informează numai că Victorinus, unul dintre comandanţii gărzii, a căzut pe cîmpul de luptă şi că rîndurile armatei romane s-au rărit simţitor.

Năprasnica lovitură izbi statul în momentul cel mai nepotrivit. Ce-i drept, războiul oriental luase sfîrşit; dar, ca o consecinţă a acestuia, în Italia şi în întregul Occident se răspîndise o epidemie care a durat mai mult decît războiul, secerînd nenumărate vieţi omeneşti. În timpul concentrărilor de trupe, inevitabil victimele răpuse de ciumă erau cu atît mai numeroase. Aşa cum pestilenţa determină întotdeauna o scumpire, în acest caz consecinţele au fost recolte slabe, foamete şi o gravă criză financiară; impozitele nu mai puteau fi percepute, iar în cursul războiului împăratul se văzu nevoit să vîndă odoarele palatului la licitaţie publică. Lipsea conducătorul potrivit. În situaţia în care se afla Roma, o asemenea vastă şi complexă sarcină militaro-politică nu putea fi îndeplinită de un general căruia i se încredinţase această misiune, ci doar de împăratul însuşi. Recunoscîndu-şi corect şi resemnat nedesăvîrşirea, Marcus şi-l asociase la tron pe Lucius Verus, fratele său adoptiv mai tînăr, presupunînd încrezător că tînărul şi abilul bărbat, un destoinic spadasin şi vînător, va da dovadă şi de calităţile unui general capabil. Dar onestul împărat nu era înzestrat cu harul pătrunzătorului cunoscător de oameni; alegerea era cît se poate de nefericită. Războiul tocmai încheiat arătase că generalul era un destrăbălat şi un ofiţer incapabil. Coregenţa lui Verus nu era nimic altceva decît o calamitate în plus, anulată, bineînţeles, prin moartea sa, survenită puţin după izbucnirea războiului cu marcomanii (169). Marcus înclina mai mult către viaţa meditativă decît spre cea practică şi lipsit cu totul de calităţile unui soldat, în general nefiind o personalitate excepţională, preluă personal şi exclusiv conducerea operaţiilor necesare. Probabil că în amănunt a săvîrşit multe greşeli, lor datorîndu-li-se şi lunga durată a luptelor; dar unitatea comenzii supreme, pătrunderea scopului războiului, consecvenţa acţiunilor diplomatice, înainte de toate onestitatea şi tăria bărbatului care se achita cu fidelitate de obligaţiile misiunii dificile uitînd de propriile interese au dus la înlăturarea marelui pericol. Acesta este un merit cu atît mai mare cu cît succesul se datorează mai mult caracterului decît talentului.

Guvernul considera situaţia deosebit de gravă, căci, în ciuda lipsei de oameni şi de bani, el a reconstruit în primul an de război zidurile capitalei Dalmaţiei, Salonae, şi ale capitalei Traciei, Philippopolis, cu soldaţii şi pe banii săi; este cert că acestea n-au fost măsuri izolate. Era de aşteptat ca triburile din nord să asalteze pretutindeni zidurile marilor oraşe ale imperiului; grozăviile expediţiilor goţilor bătuseră deja la porţi, fiind de data aceasta înlăturate poate doar prin faptul că au fost prevăzute de guvern. Conducerea supremă nemijlocită a operaţiunilor militare, reglementarea relaţiilor cu populaţiile de la graniţă şi reformarea ordinii în vigoare la faţa locului, cerute de situaţia creată, nu puteau fi nici neglijate, nici lăsate în voia fratelui lipsit de caracter sau a unor comandanţi separaţi. Într-adevăr, situaţia s-a schimbat imediat după sosirea celor doi împăraţi la Aquileia pentru a-şi pregăti plecarea cu armata spre teatrul de război. Germanii şi sarmaţii, dezbinaţi şi lipsiţi de o conducere unitară, nu au putut rezista în faţa unei asemenea contraofensive. Cetele invadatoare se retrăgeau pe întreaga linie; quazii se supuseră guvernatorilor imperiali, iar în multe cazuri conducătorii mişcării îndreptate împotriva romanilor îşi pierdură viaţa în cursul acestei retrageri. Lucius opină că războiul făcuse destule victime şi pleda pentru reîntoarcerea la Roma. Însă marcomanii stăruiră în rezistenţa lor obstinată, iar calamitatea care se abătuse asupra Romei, sutele de mii de oameni duşi ca prizonieri, succesele dobîndite de barbari reclamară stăruitor o politică mai viguroasă şi continuarea războiului ofensiv. În mod extraordinar, comanda din Raetia şi Noricum a fost preluată de ginerele lui Marcus, Tiberius Claudius Pompeianus; cu ajutorul legiunii I auxiliare, venită din Panonia, destoinicul său locotenent, viitorul împărat Publius Helvius Pertinax, alungă inamicul, grabnic şi definitiv, de pe teritoriul roman. În ciuda crizei financiare, se constituiră două noi legiuni, alcătuite îndeosebi din contingente ilirice; la încorporare, bineînţeles, mulţi vagabonzi au fost transformaţi în apărători ai ţării şi, cum s-a arătat mai sus (pp. 90, 110), apărarea de graniţă a acestor două provincii, pînă atunci insuficientă, a fost întărită prin cele două castre de legiune de la Regensburg şi Enns. Împăraţii înşişi se deplasară la castrele din Panonia superioară. Cel mai important lucru era reducerea focarului de război. N-a fost refuzat nici ajutorul barbarilor veniţi din nord; ei luptau în schimbul soldei romane, exceptînd cazurile în care îşi încălcau cuvîntul şi făceau front comun cu inamicul. Quazilor li se acordară fără reţineri pacea cerută şi confirmarea noului lor rege Furtius, romanii pretinzînd doar predarea dezertorilor şi a prizonierilor. S-a reuşit în bună măsură limitarea războiului la adversarii principali: marcomanii şi vechii lor aliaţi, iazigii. În anii care au urmat, romanii purtară lupte grele, nu întotdeauna victorioase, împotriva acestor două popoare. Nu s-au păstrat decît relatări fragmentare, imposibil de integrat într-un tot unitar. Marcus Claudius Fronto, deţinătorul comandamentelor Moesiei superioare şi Daciei, unificate în mod extraordinar, căzu în jurul anului 171 în lupta împotriva germanilor şi iazigilor. De mînă inamică a fost răpus şi comandantul gărzii, Marcus Macrinius Vindex. În aceşti ani, lor şi altor ofiţeri superiori li se ridicară la Roma monumente onorifice, lîngă Columna lui Traian, întrucît muriseră apărîndu-şi patria. Triburile barbare care trecuseră de partea Romei se deziseră în parte de această alianţă: de exemplu, cotinii şi, îndeosebi, quazii, care le ofereau azil refugiaţilor marcomani şi-l alungară pe principele vasal Furtius. În consecinţă, împăratul Marcus oferi pentru capul succesorului său, Ariogaesus, suma de 1.000 de monede de aur. Se pare că înfrîngerea definitivă a marcomanilor a avut loc abia în al şaselea an de război (172), după care Marcus adoptă binemeritatul titlu de Germanicus. Urmară, în sfîrşit, supunerea quazilor, în anul 175, apoi cea a iazigilor, împăratul adoptînd şi titlul de învingător al sarmaţilor. Condiţiile impuse populaţiilor învinse arată că Marcus nu intenţiona să le pedepsească, ci să le supună. Marcomanii şi iazigii, probabil şi quazii au trebuit să evacueze malul stîng al Dunării pe o lăţime iniţial de două, apoi, după o reevaluare, de o milă germană. Fortăreţele de pe malul drept primiră garnizoane romane care, numai la marcomani şi quazi, însumau 20.000 de soldaţi. Toţi supuşii trebuiau să trimită contingente – iazigii, de exemplu, 8.000 de călăreţi. Dacă împăratul n-ar fi fost silit să părăsească ţinutul din cauza insurecţiei Siriei, i-ar fi alungat pe cei din urmă din patria lor, aşa cum procedase Traian în cazul dacilor. Următorii ani de război dovedesc că aceasta ar fi fost soarta transdanubienilor răzvrătiţi. Imediat după pacificarea Siriei, împăratul se deplasă din nou la Dunăre şi, la fel ca Traian, începu în anul 178 cel de-al doilea şi cel mai hotărîtor război. Nu cunoaştem motivaţia acestei declaraţii de război; neîndoielnic, este corect dacă se presupune că el ar fi urmărit constituirea a două noi provincii: Marcomania şi Sarmatia. Iazigii, care probabil au venit în întîmpinarea dorinţelor împăratului, au fost scutiţi de aproape toate obligaţiile împovărătoare; mai mult, li se permise, sub supravegherea corespunzătoare, şi trecerea prin Dacia pentru a comunica cu roxolanii, triburile înrudite din estul Daciei – probabil pentru că erau priviţi deja ca supuşi romani. Marcomanii au fost nimiciţi aproape toţi prin sabie şi înfometare. Disperaţi, quazii intenţionau să emigreze în nord şi să-şi caute o patrie nouă la semnoni, însă nu li s-a permis, întrucît trebuiau să cultive pămîntul pentru aprovizionarea garnizoanelor romane. După un efort de 14 ani aproape continuu, principele, războinic împotriva voinţei sale, îşi atinse ţelul: pentru a doua oară, şi romanii erau gata să cucerească ţinuturile de la Elba superioară; într-adevăr, acum trebuia doar manifestată dorinţa de a păstra teritoriile cucerite. Însă acesta muri fulgerător, înainte de a împlini 60 de ani, la 17 martie 180, în tabăra de la Vindobona.

Trebuie să recunoaştem nu numai hotărîrea şi acţiunea consecventă ale împăratului, ci şi consonanţa dintre faptele sale şi exigenţele politicii. Cucerirea Daciei de către Traian era un cîştig de o valoare îndoielnică, deşi stăpînirea Daciei a contribuit în războiul marcomanic nu numai la excluderea unui element periculos din rîndul inamicilor Romei, ci şi la împiedicarea intervenţiei în acest război a mulţimii de popoare de la Dunărea de Jos: bastarnii, roxolanii şi alţii. Dar, după ce impetuosul asalt al transdanubienilor din vestul Daciei a impus supunerea lor, aceasta a putut fi realizată în mod definitiv – altfel spus, trebuiau să fie incluse în linia de apărare romană Boemia, Moravia şi cîmpia Tisei, chiar dacă aceste ţinuturi urmau să fie doar avanposturi, asemenea Daciei, linia strategică de graniţă continuînd să rămînă Dunărea.

La moartea lui Marcus, fiul şi succesorul său, împăratul Commodus, era în tabără şi, întrucît nominal purta coroana de mai mulţi ani împreună cu tatăl său, el intră imediat, odată cu moartea acestuia, în posesia puterii depline. Doar o scurtă perioadă urmaşul în vîrstă de 19 ani îngădui ca oamenii de încredere ai tatălui, cumnatul său Pompeianus şi alţii care purtaseră strivitoarea povară a războiului, să acţioneze în spiritul acestuia. În toate privinţele, Commodus era opusul tatălui său; nu era un savant, ci un iubitor al luptelor cu sabia; cu cît fusese Marcus mai hotărît şi mai consecvent, mai activ şi mai conştiincios, cu atît fiul său era mai laş şi mai lipsit de caracter, mai molîu şi mai delăsător. Nu numai că renunţă la înglobarea ţinutului cucerit, ci chiar le acordă marcomanilor condiţii nesperat de avantajoase. Este uşor de înţeles că printre ele figurau reglementarea circulaţiei la graniţă sub controlul roman şi angajamentul de a nu-i prejudicia pe vecinii lor aliaţi cu romanii; însă au fost retrase garnizoanele din ţinutul lor, menţinîndu-se numai interdicţia de a coloniza fîşia de graniţă. Ce-i drept, se stipulau plătirea unor dări şi trimiterea de contingente, dar în curînd se renunţă la prima condiţie, iar cea de-a doua n-a fost respectată niciodată. Tratate asemănătoare au fost încheiate cu quazii şi cu ceilalţi transdanubieni. Cu aceasta, cuceririle erau pierdute, iar îndelungatul efort era zădărnicit; dacă ţelul s-ar fi limitat doar la atît, el ar fi putut fi atins cu mult mai devreme. Şi totuşi, cu toate că Roma a refuzat preţul victoriei, războiul marcoman a statornicit pentru perioada următoare supremaţia Romei în aceste ţinuturi. Lovitura care a dus la năruirea supremaţiei mondiale a Romei n-a fost dată de triburile angajate în acest conflict.

O altă consecinţă durabilă a acestui război este legată de mutarea transdanubienilor în Imperiul Roman. De fapt, asemenea transmutări au avut loc în toate perioadele: sugambrii, colonizaţi de Augustus în Galia, dacii trimişi în Tracia nu fuseseră nimic altceva decît noi supuşi sau comunităţi de supuşi care se adăugau celor vechi. Nici cei 3.000 de narişti care obţinuseră din partea lui Marcus dreptul de a-şi părăsi patria din vestul Boemiei şi de a se aşeza în imperiu n-au deţinut alt statut, în timp ce aceeaşi rugăminte, rostită de astigi, necunoscuţi de altfel, situaţi la graniţa de nord a Daciei, a fost respinsă. Însă germanii pe care el i-a colonizat nu doar în ţinutul dunărean, ci chiar în Italia, la Ravenna, nu erau nici supuşi liberi, nici oameni propriu-zis dependenţi; acestea sînt începuturile iobăgiei romane, colonatul, al cărui rol în economia agrară a întregului stat va fi relatat într-un alt context. Însă această aşezare de lîngă Ravenna n-a fost de durată; oamenii s-au răzvrătit şi au fost duşi în alt loc, astfel încît noul colonat s-a limitat la început numai la provincii, îndeosebi la ţinuturile dunărene.

Marele război de pe Dunărea mijlocie a fost urmat de o perioadă de pace de aproape 60 de ani, ale cărei binefaceri n-au putut fi zădărnicite întru totul de guvernarea internă tot mai delăsătoare. Ce-i drept, informaţii răzleţe arată că îndeosebi cea mai expusă graniţă a fost atacată şi în această perioadă; dar aici mai ales severa guvernare a lui Severus s-a achitat de sarcini, iar în vremea urmaşilor săi imediaţi cel puţin marcomanii şi quazii apar ca supuşi ascultători: fiul lui Severus a putut să-l convoace pe unul dintre principii quazi şi să-l decapiteze. De o importanţă secundară sînt, în această epocă, şi luptele purtate la Dunărea de Jos. Se pare totuşi că tot acum a avut loc o amplă mişcare de populaţii din nord-est spre Marea Neagră, care a confruntat paza romană de graniţă de la Dunărea de Jos cu inamici noi şi periculoşi. Aici, romanii înfruntaseră pînă în această epocă îndeosebi populaţii sarmatice, roxolanii fiind vecinii lor direcţi; bastarnii, statorniciţi de multă vreme în aceste ţinuturi, erau unica populaţie germanică. În această perioadă, roxolanii au fost asimilaţi, după toate aparenţele, de carpii înrudiţi, care, aşezaţi în regiunea văilor Siretului şi Prutului, vor deveni de acum înainte, la gurile Dunării, vecinii ai romanilor. Carpilor li se alătură la gurile Dunării poporul goţilor, de asemenea ca vecini ai romanilor. Relatarea istorică ne spune că, traversînd Marea Baltică, acest trib germanic a migrat din Scandinavia spre ţinutul Vistulei şi de aici către Marea Neagră; în acelaşi spirit, geografii romani din secolul al II-lea îi localizează pe Vistula, iar istoriografia romană din prima treime a secolului al III-lea, pe coasta de nord-vest a Mării Negre. Din acest moment, ascensiunea lor nu mai poate fi oprită; sub împăratul Probus, ultimii bastarni se refugiază pe malul drept al Dunării, fiind urmaţi de carpi, sub împăratul Diocleţian, în timp ce o mare parte a ambelor populaţii s-au amestecat, neîndoielnic, cu goţii, urmîndu-i. Această catastrofă poate fi considerată război al goţilor numai în măsura în care cea din timpul lui Marcus poartă numele marcomanilor. La ea a participat întreaga masă a populaţiilor antrenate de presiunea migraţiei orientate din nord-est spre Marea Neagră, cu atît mai mult cu cît aceste atacuri succesive erau însoţite de jafuri şi piraterie, atît pe uscat, traversînd Dunărea de Jos, cît şi pe mare, dinspre coasta de nord a Mării Negre. De aceea, învăţatul atenian, participant activ şi istoriograf al războiului, nu este departe de adevăr dacă îl califică mai degrabă ca război scitic, incluzînd în acesta, asemenea celui pelasgic, toate denumirile – care-l exasperează pe istoric – ale inamicilor imperiului, de neam germanic sau negermanic. În rîndurile următoare vom rezuma istoria acestor expediţii, atît cît ne-o permite încîlcita tradiţie, întru totul corespunzătoare acestor timpuri haotice.

Anul 238, în plus un an de război civil între patru împăraţi, este desemnat ca începutul războiului împotriva goţilor, menţionaţi acum pentru prima dată. Întrucît, odată cu Alexander (mort în 235), Tyra şi Olbia nu mai emit monede, aceste posesiuni romane situate în afara graniţei imperiului trebuie să fi fost cucerite de noii inamici cu cîţiva ani înaintea acestei date. În acest an, ei au traversat Dunărea pentru prima dată, Istros, oraşul de coastă cel mai nordic din Moesia, fiind prima lor victimă. Învingător al goţilor este desemnat Gordian, ajuns împărat în aceste vremuri tulburi; este mult mai probabil că – dacă nu înaintea, măcar în timpul acestui împărat – guvernul roman s-a priceput să răscumpere invaziile gotice. Se înţelege că beneficiile acordate de împărat goţilor desconsideraţi au fost reclamate şi de carpi: în anul 245, după respingerea cererii lor, aceştia vor invada teritoriul roman. Împăratul Philippus – Gordian murise – îi respinse şi este sigur că o acţiune energică sprijinită de forţele reunite ale marelui imperiu i-ar fi oprit pe barbari. Dar, aşa cum îşi găsise tronul, ucigaşul imperial îşi găsi în aceşti ani atît asasinul, cît şi succesorul; tocmai în ameninţatele ţinuturi dunărene armata îi proclamă împotriva împăratului Philippus mai întîi pe Marinus Pacatianus, iar după înlăturarea lui, pe Traianus Decius. Într-adevăr, acesta din urmă l-a înfrînt pe adversarul său din Italia, fiind recunoscut împărat. Era un bărbat destoinic şi viteaz, justificînd cele două nume pe care le purta, şi, imediat ce împrejurările i-au permis, a intervenit hotărît în luptele de la Dunăre; dar pierderile provocate între timp de războiul civil nu mai puteau fi compensate. Goţii şi carpii se uniseră în timpul luptelor dintre romani şi, sub principele got Cniva, invadaseră Moesia, lipsită de trupe. Trebonianus Gallus, guvernatorul provinciei, se închisese cu detaşamentul său la Nicopole din Haemus; goţii trecură la asedierea cetăţii. Concomitent, ei jefuiră Tracia şi asediară capitala provinciei, Philippopolis, întinsă şi bine fortificată; mai mult, ei au ajuns pînă în Macedonia şi au asaltat Thessalonike, unde guvernatorul Priscus consideră acest moment cel mai potrivit pentru a se proclama împărat. Decius sosi pentru a-şi înfrunta în acelaşi timp atît rivalul, cît şi inamicul ţării: îl înlătură fără dificultate pe cel dintîi, reuşind să despresureze şi Nicopole, unde, se spune, ar fi căzut 30.000 de goţi. Însă, la rîndul lor, goţii repliaţi spre Tracia învinseră la Beroë (Zagora Veche), îi respinseră pe romani spre Moesia şi cuceriră atît Nicopole din acest ţinut, cît şi, în Tracia, Anchialos şi chiar Philippopolis, unde, se spune, ar fi capturat 100.000 de oameni. După aceea, ei se îndreptară spre nord, pentru a-şi pune la loc sigur imensa pradă. Decius concepu planul de a lovi inamicul la traversarea Dunării. Sub comanda lui Gallus aşeză o divizie pe mal, sperînd că aceasta îi va ataca pe goţi şi le va bara calea. Însă în dreptul localităţii de graniţă a Moesiei, Abrittus, nenorocul armelor sau trădarea lui Gallus decise în defavoarea lui; Decius căzu împreună cu fiul lui, iar Gallus, proclamat succesor al acestuia, îşi începu guvernarea prin asigurarea contribuţiilor pecuniare anuale către goţi (251). Într-adevăr, această înfrîngere totală atît a armatelor, cît şi a politicii romane, moartea împăratului, primul care şi-a pierdut viaţa în lupta împotriva barbarilor – o veste care, chiar şi în aceste vremuri apatice din cauza obişnuinţei cu nenorocirile, a cutremurat spiritele –, capitularea care a urmat au pus sub semnul întrebării integritatea imperiului. Consecinţa imediat următoare trebuie să fi fost constituită de crize serioase pe Dunărea mijlocie, dacă nu chiar de pierderea Daciei. Însă ea a fost prevenită încă o dată: guvernatorul Panoniei, Marcus Aemilius Aemilianus, un bun soldat, obţinu o victorie importantă şi-i alungă pe inamici dincolo de graniţă. Însă Nemesis veghea. Urmările acestei victorii dobîndite în numele lui Gallus au fost refuzul armatei de a se supune trădătorului şi proclamarea generalului ei ca împărat. Aşadar, războiul civil avu din nou întîietate faţă de apărarea de graniţă şi, în timp ce Aemilianus îl înfrînse pe Gallus în Italia, fiind însă în curînd (256) învins de Valerianus, generalul acestuia din urmă, Dacia a fost separată de imperiu; modalitatea şi autorii acestei separări nu ne sînt cunoscuţi. Ultima monedă bătută de această provincie şi cea mai recentă inscripţie găsită în acest ţinut datează din anul 255, ultima monedă a localităţii învecinate din Moesia superioară, Viminacium, din anul următor. În concluzie, barbarii au ocupat teritoriul roman de pe malul stîng al Dunării în primii ani de guvernare a lui Valerian şi Gallienus şi, cu siguranţă, au pătruns şi dincolo, pe malul drept.

Înainte de a urmări evoluţia ulterioară de la Dunărea de Jos, considerăm necesar să ne oprim asupra pirateriei de atunci din bazinul oriental al Mării Mediterane şi asupra expediţiilor maritime ale goţilor şi însoţitorilor lor, care au rezultat din aceasta.

E o caracteristică a stăpînirii romane, aşa cum s-a format de-a lungul coastelor imperiului, faptul că flota romană din Marea Neagră n-a fost niciodată de prisos şi că, probabil, pirateria n-a fost stîrpită niciodată în aceste locuri. Stăpînirea romană era consolidată numai asupra ţinutului cuprins aproximativ între gurile Dunării şi, spre sud, Trapezunt. Bineînţeles, romane erau, pe de o parte, şi Tyra, de la vărsarea Nistrului, şi Olbia, de lîngă gurile Niprului, pe de alta, porturile din Caucaz, Dioskurias şi Pityus, în zona actualei localităţi Suchumi. La fel, regatul bosporan din Crimeea, situat la mijloc, era sub protecţia romană, avînd o garnizoană romană, subordonată guvernatorului Moesiei. Însă de-a lungul acestor ţărmuri, în majoritatea lor puţin primitoare, romanii îşi exercitau stăpînirea durabilă doar asupra acestor porturi, ori vechi colonii greceşti, ori fortăreţe romane; coasta însăşi era fie pustie, fie în mîinile indigenilor care populau interiorul ţinutului, reuniţi sub denumirea generică de sciţi, în majoritate de origine sarmatică, care nu deveniseră şi nici nu aveau să devină vreodată supuşi ai romanilor. Autorităţile erau deja mulţumite dacă nu îi atacau direct pe romani sau pe protejaţii lor. Astfel, nu este de mirare dacă încă din timpul lui Tiberius piraţii coastei orientale nu doar bîntuiau în Marea Neagră, ci şi debarcau şi jefuiau satele şi oraşele de pe ţărm. Dacă o ceată de costoboci, stabiliţi pe malul nord-vestic, au atacat în timpul lui Pius sau Marcus oraşul continental Elateia, situat în inima Focidei, şi s-au încăierat cu cetăţenii sub zidurile sale, acest eveniment – singularitatea lui datorîndu-se, cu siguranţă, numai tradiţiei lacunare – arată că reapăreau acum aceleaşi fenomene care precedaseră răsturnarea guvernării senatoriale şi că, în timpul puterii statale formal nealterate, Marea Neagră şi chiar Marea Mediterană erau străbătute nu numai de corăbii izolate de piraţi, ci chiar de escadre întregi. Cum era firesc, declinul guvernării, devenit evident după moartea lui Severus; îndeosebi după stingerea ultimei dinastii, declinul se relevă mai ales printr-o accentuată decădere a poliţiei maritime. Deja înainte de Decius relatări îndoielnice, dacă sînt luate fiecare în parte, atestă apariţia unei mari flote de piraţi în Marea Egee; ulterior, în timpul lui Decius, se citează jefuirea coastei Pamfiliei şi a insulelor greco-asiatice; în timpul lui Gallus, sînt semnalate incursiuni piratereşti în Asia Mică pînă la Pessinus şi Efes. Acestea erau expediţii de jaf. Aceşti indivizi prădau coastele în lung şi în lat şi, cum am văzut, efectuau temerare incursiuni chiar în interior; dar nu sînt menţionate oraşe distruse, iar piraţii evitau ciocnirea cu trupele romane; atacurile se îndreptau de preferinţă împotriva ţinuturilor lipsite de armată.

Caracterul acestor expediţii s-a schimbat în timpul lui Valerian. Felul incursiunilor diferă atît de mult de cele anterioare, încît expediţia boranilor împotriva localităţii Pityus, în timpul lui Valerian, nesemnificativă de altfel, a putut fi desemnată de referenţi documentaţi drept începutul acestei mişcări, astfel încît, pentru o vreme, piraţii au purtat în Asia Mică numele acestei populaţii, necunoscute din alte izvoare. Aceste incursiuni nu mai sînt organizate de locuitorii indigeni de pe ţărmul Mării Negre, ci de hoardele care se îmbulzeau în spatele lor. Ceea ce fusese pînă atunci piraterie începe să devină o parte a deplasării de populaţii în care se înscrie pătrunderea goţilor pînă la Dunărea de Jos. Diversitatea populaţiilor implicate este mare şi, în parte, ele sînt puţin cunoscute; se pare că herulii, pe atunci stabiliţi lîngă Maeotis, au jucat în cadrul expediţiilor ulterioare un rol conducător. Au participat şi goţii, însă, în măsura în care este vorba de expediţii maritime propriu-zise despre care sîntem bine informaţi, rolul lor a fost de ordin secundar; pe drept cuvînt, aceste expediţii trebuie numite scitice, şi nu gotice. Centrul maritim al acestor atacuri este gura Nistrului, portul de la Tyra. Oraşele greceşti ale Bosforului, abandonate din cauza falimentului puterii imperiului, neputincioase, hoardelor nestăvilite şi sub presiunea asediului iminent, acceptară, în parte silite, în parte voluntar, să-i transporte pe noii vecini incomozi – lipsiţi de mijloacele şi de abilităţile necesare – cu corăbiile şi marinarii lor pînă la posesiunile romane cele mai apropiate de pe coasta de nord a Pontului. În acest fel, s-a ajuns la expediţia de la Pityus. Boranii debarcară şi, încrezători în succes, trimiseră corăbiile în patrie. Însă Successianus, energicul comandant de la Pityus, respinse atacul, iar invadatorii, temîndu-se de sosirea restului garnizoanei romane, se retraseră în grabă; corăbiile necesare au fost procurate cu mare greutate. Însă planul nu a fost abandonat; ei reveniră în anul următor şi, întrucît comandantul fusese schimbat între timp, fortăreaţa s-a predat. Boranii, ce reţinuseră de data aceasta corăbiile bosforane şi le echipaseră cu marinari adunaţi cu forţa şi cu romani luaţi prizionieri, cuceriră o mare parte a coastei şi ajunseră pînă la Trapezunt. Locuitorii din împrejurimi se refugiaseră cu toţii în acest oraş bine fortificat şi înzestrat cu o garnizoană puternică, iar barbarii nu erau în stare să treacă la un asediu propriu-zis. Însă conducerea romană era mizerabilă, iar disciplina militară atît de decăzută, încît nu au fost apărate nici măcar zidurile; în consecinţă, barbarii le escaladară în timpul nopţii fără a întîlni vreo rezistenţă şi capturară în marele şi bogatul oraş o pradă imensă, precum şi cîteva corăbii. Fericiţi, se întoarseră din îndepărtatul ţinut lîngă Maeotis.

În iarna care a urmat, o a doua expediţie, stimulată de acest succes, a altor cete de sciţi învecinaţi se îndreptă împotriva Bitiniei. Este semnificativ pentru starea generală a societăţii faptul că iniţiatorul acestei incursiuni a fost un grec din Nikomedeia, Chrysogonos, şi că barbarii ajunseră să-l venereze datorită reuşitei ei. Întrucît nu au putut fi procurate numărul necesar de corăbii, această expediţie a fost întreprinsă atît pe mare, cît şi pe uscat; abia în apropiere de Bizanţ, piraţii reuşiră să captureze un număr apreciabil de bărci pescăreşti, ajungînd astfel pe coasta asiatică la Calchedon, a cărui garnizoană puternică fugi la vestea debarcării lor. Ei cuceriră nu numai acest oraş, ci, de-a lungul coastei, şi Nikomedeia, Kios şi Apameia, iar în interior, Nikaea şi Prusa. Ei incendiară Nikomedeia şi Nikaea şi pătrunseră pînă pe Rhyndakos. De aici, se întoarseră în patrie încărcaţi cu tezaurele bogatului ţinut şi ale oraşelor sale impunătoare.

Deja expediţia împotriva Bitiniei fusese întreprinsă parţial pe uscat; cu atît mai mult atacurile îndreptate împotriva Greciei europene erau întreprinse de pe mare şi pe calea continentală. Chiar dacă Moesia şi Tracia n-au fost ocupate permanent de către goţi, totuşi aceştia circulau aici ca în ţara lor, pătrunzînd adînc pînă în Macedonia. În timpul lui Valerian, invazia lor a fost aşteptată chiar şi în Achaia; au fost baricadate Termopilele şi Istmul, iar atenienii începură restaurarea zidurilor oraşului, distruse în timpul lui Sulla. Barbarii nu au venit atunci şi pe această cale. Dar în timpul lui Gallienus o flotă de 500 de vele, de data aceasta mai ales heruli, apăru în faţa portului Bizanţului, însă acesta nu-şi pierduse încă posibilităţile de apărare; corăbiile bizantinilor îi respinseră cu succes pe tîlhari. Aceştia îşi continuară drumul, pînă în faţa Cizicului, cruţat pînă atunci, navigînd, în dreptul insulelor Lemnos şi Imbros, spre Grecia propriu-zisă. Atena, Corintul, Argos şi Sparta au fost jefuite şi distruse. Oricum, nu a fost lipsită de importanţă acţiunea a 2.000 de cetăţeni ai Atenei distruse, care, la fel ca în epoca războaielor persane, pregătiră o ambuscadă barbarilor aflaţi în retragere şi, conduşi de Publius Herennius Dexippus din vechea gintă nobilă a Kerycilor, campionul lor pe cît de erudit, pe atît de viteaz, şi sprijiniţi de flota romană, le provocară piraţilor o gravă înfrîngere. În Tracia, în timpul întoarcerii în patrie, în parte pe uscat, ei au fost atacaţi pe rîul Nestos de împăratul Gallienus, care le-a provocat grave pierderi de vieţi omeneşti.

Pentru a avea o imagine completă a nenorocirii, trebuie să adăugăm că, în acest imperiu aflat în destrămare şi, mai ales, în provinciile cotropite de inamic, ofiţerii rîvneau mereu la coroana care abia dacă mai însemna ceva. Nu merită osteneala să consemnăm numele acestor efemeri purtători de purpură; situaţia este caracterizată prin atitudinea împăratului Valerian, care, după pustiirea Bitiniei de către piraţi, a neglijat să trimită aici un comandant extraordinar, văzînd, nu fără temei, un rival în oricare dintre generali. Acest comportament a contribuit la formarea atitudinii guvernului, aproape cu desăvîrşire pasivă, faţă de această calamitate. Însă, din alt punct de vedere, este neîndoielnic că o bună parte din această pasivitate iresponsabilă se datorează personalităţii imperatorilor: Valerian era slab şi înaintat în vîrstă, Gallienus distrat şi desfrînat, nici unul, nici altul nefiind capabil să manevreze corabia statului prin furtună. Marcianus, căruia Gallienus i-a încredinţat comanda în Achaia după invadarea acestor ţinuturi, a înregistrat cîteva succese; dar, atît timp cît tronul a fost ocupat de cel din urmă, nu s-a înregistrat o reală schimbare în bine.

După asasinarea lui Gallienus (268), poate chiar la vestea morţii lui, barbarii, conduşi din nou de heruli, dar unindu-şi forţele, dispunînd de o flotă imensă, au întreprins, probabil şi dinspre Dunăre, pe uscat, un atac fără precedent la graniţele imperiului. În Propontida flota a suferit mult din cauza furtunilor; pe urmă s-a divizat, goţii îndreptîndu-se, o parte, spre Tesalia şi Grecia, iar alţii spre Rhodos şi Creta. Masa principală se deplasă spre Macedonia şi, de aici, neîndoielnic împreună cu cetele invadatoare din Tracia, pătrunse în interiorul ţării. Dar locuitorii din Thessalonike, deseori asediaţi şi ajunşi acum în pragul disperării, au fost despresuraţi de împăratul Claudius, care a venit personal în fruntea unei armate puternice. El îi alungă pe goţi în valea rîului Axios (Vardar) şi mai departe, dincolo de munţi, în Moesia superioară; după mai multe bătălii în care şansa a fost de ambele părţi, el dobîndi o strălucită victorie în valea Moraviei, lîngă Naissus; se spune că au pierit 50.000 de inamici. Risipiţi, goţii se retraseră mai întîi spre Macedonia, apoi, prin Tracia, spre Haemus, cu intenţia de a ajunge dincolo de Dunăre. Vrajba din tabăra romană, de data aceasta între infanterie şi cavalerie, aproape că le-ar fi dat răgazul necesar; însă, după ce bătălia a început, călăreţii nu au putut suporta ideea abandonării camarazilor lor, iar armata reunită ieşi din nou victorioasă. E adevărat, o gravă epidemie, care a bîntuit în toţi aceşti ani de mizerie, dar tocmai atunci în aceste ţinuturi şi mai ales în rîndurile soldaţilor, le-a provocat şi romanilor mari pierderi – însuşi împăratul Claudius a murit din cauza ei –, însă marea armată a nordicilor a fost nimicită şi numeroşii prizionieri au fost fie înrolaţi în trupele romane, fie transformaţi în şerbi. Într-o oarecare măsură, a fost îmblînzită şi hidra revoluţiilor militare: Claudius şi, după el, Aurelianus au fost într-un fel stăpîni ai imperiului, ceea ce nu se poate spune despre Gallienus. S-a continuat reînnoirea flotei începută sub Gallienus. Dacia traiană era şi a rămas pierdută; Aurelian a retras posturile care mai rezistaseră pînă atunci şi a acordat proprietarilor alungaţi sau dornici să emigreze noi proprietăţi pe malul moesic. Tracia şi Moesia, pentru un timp mai degrabă stăpînită de goţi decît de romani, au reintrat însă sub stăpînirea romană; cel puţin graniţa Dunării a fost consolidată din nou.

Nu este cazul să credem că aceste expediţii gotice şi scitice, pe apă şi pe uscat, care se întind pe o perioadă de 20 de ani (250-269), au urmărit stabilirea permanentă a cetelor nestatornice în ţinuturile cotropite. Un asemenea plan nu poate fi atestat nici pentru Moesia sau Tracia şi cu atît mai puţin pentru coastele mai îndepărtate; de asemenea, este puţin probabil ca atacatorii să fi fost suficient de numeroşi pentru a întreprinde o invazie propriu-zisă. Aşa cum mizerabila guvernare a ultimilor împăraţi şi, mai ales, neîncrederea care trebuia să fie manifestată faţă de armată au contribuit mult mai mult decît supremaţia barbarilor la invadarea ţinutului de către tîlharii şi de pe uscat, şi de pe mare, la fel, restabilirea ordinii interne şi măsurile energice ale guvernului au antrenat de la sine eliberarea acestuia. Statul roman încă nu putea fi înfrînt, dacă nu se frîngea el însuşi. Oricum, guvernarea restaurată de Claudius a constituit o mare operă. Despre el cunoaştem şi mai puţin decît despre majoritatea regenţilor acestei perioade, întrucît stabilirea lui, probabil fictivă, ca strămoş în genealogia constantiniană, a dus la zugrăvirea portretului său după searbădul model al perfecţiunii. Însă tocmai această legătură şi numeroasele monede bătute în onoarea lui după moarte dovedesc că generaţia următoare l-a considerat salvator al statului şi probabil că nu a greşit. Ce-i drept, aceste expediţii scitice sînt un preludiu al migraţiei popoarelor de mai tîrziu; distrugerea oraşelor, particularitate prin care se deosebesc de obişnuitele incursiuni ale piraţilor, a luat atunci asemenea proporţii, încît bunăstarea şi civilizaţia Greciei şi Asiei Mici nu s-au mai putut regenera niciodată după aceea.

Trecînd Dunărea pe la vărsare, Aurelian a consolidat victoria dobîndită, reluînd la graniţa restaurată o poziţie defensivă strategică; dincolo de fluviu, i-a înfrînt atît pe carpi, trecuţi de atunci în relaţii de clientelă faţă de romani, cît şi pe goţi, conduşi de regele Canabaudes. Cum s-a menţionat mai sus, succesorul său, Probus, a aşezat rămăşiţele bastarnilor asaltaţi de goţi pe malul roman; la fel a procedat Diocleţian cu resturile carpilor în anul 295. Aceste măsuri atestă consolidarea regatului goţilor pe malul celălalt al fluviului. Romanii au întărit fortificaţiile de graniţă; Contra-Aquincum (Pesta) a fost ridicat în anul 294. Incursiunile piraţilor nu au încetat cu totul. În timpul lui Tacitus cete de la Maeotis şi-au făcut apariţia în Cilicia. Francii, colonizaţi de Probus pe malul Mării Negre, îşi procurară corăbii şi navigară spre Marea Nordului, jefuind în drum porţiuni ale coastelor siciliene şi africane. Armele nu zăboviră nici pe uscat; numeroasele victorii sarmatice ale lui Diocleţian şi o parte din cele germanice trebuie să fi fost repurtate în zona Dunării. Dar abia în vremea lui Constantin a fost angajat un nou război serios cu goţii, sorţii fiind de partea romanilor. Începînd cu victoria asupra goţilor cîştigată de Claudius, supremaţia Romei era, ca şi odinioară, consolidată.

Istoria războaielor prezentată mai sus a avut repercusiuni generale şi durabile asupra structurii interne a sistemului roman de stat şi militar. S-a remarcat deja că armatele Rinului, forţa militară principală în epoca imperială timpurie, a cedat primatul legiunilor de pe Dunăre încă din timpul lui Traian. Dacă sub Augustus pe Dunăre staţionau doar şase legiuni, iar pe Rin opt, după războaiele dacice ale lui Domiţian şi ale lui Traian din secolul al II-lea castrele renane numărau numai patru legiuni, cele dunărene zece, iar după războiul cu marcomanii chiar douăsprezece legiuni. După ce, exceptînd ofiţerii, elementul italic a dispărut din armată începînd cu Hadrian şi, în general, fiecare unitate se recruta în ţinutul în care staţiona, cei mai mulţi soldaţi din armata dunăreană şi, în aceeaşi măsură, centurionii avansaţi din rîndul lor erau locuitori ai Panoniei, Daciei, Moesiei şi Traciei. De asemenea, noile legiuni, formate în timpul lui Marcus, au provenit din Illyricum şi completările extraordinare ale trupelor reclamate de evenimentele zilei au fost efectuate, foarte probabil, de preferinţă tot în ţinuturile de staţionare ale armatelor. În consecinţă, primatul armatelor dunărene, dovedit şi sporit de războiul celor trei împăraţi în vremea lui Severus, era în acelaşi timp şi primatul soldaţilor ilirici, realitate ce şi-a găsit o expresie foarte energică în reforma gărzii din timpul lui Severus. Atît timp cît poziţia de ofiţer mai coincidea cu aceea de funcţionar al imperiului, acest primat nu s-a manifestat în cercurile superioare ale guvernării, deşi cariera ecvestră era oricînd deschisă soldatului de rînd prin instituţia intermediară a centurionatului; drept urmare, iliricii au parcurs-o de timpuriu, purpura fiind îmbrăcată pe această cale încă din anul 235 de Gaius Iulius Verus Maximinus, prin naştere trac, iar în anul 248 de Traianus Decius, originar din Panonia. Dar, după ce Gallienus, cu îndreptăţită suspiciune, a exclus ordinul senatorial de la seviciul militar superior, regula valabilă pînă atunci pentru soldaţi se extinse necondiţionat şi asupra ofiţerilor. Aşadar, este întru totul firesc dacă soldaţii din armata dunăreană, proveniţi în bună parte din ţinuturile ilirice, au deţinut de atunci şi în guvernare un rol primordial şi dacă împăraţii, în măsura în care erau proclamaţi de armată, erau în majoritatea cazurilor, de asemenea, ilirici. În consecinţă, Gallienus este urmat de dardanul Claudius, de Aurelianus din Moesia, de Probus din Panonia, de Diocleţian din Dalmaţia, de Maximianus din Panonia, de Constantius din Dardania, de Gallerius din Serdica. Un scriitor din timpul dinastiei constantiniene relevă originea ilirică a celor din urmă, adăugînd că au avut puţină cultură, dar, cu o bună educaţie primită prin munca cîmpului şi în urma serviciului militar, au ajuns împăraţi excelenţi. Serviciile îndeplinite de albanezi mult timp pentru Imperiul Otoman au fost aduse de strămoşii lor Imperiului Roman, ajuns într-un dezechilibru şi într-o barbarie asemănătoare. Numai că regenerarea ilirică a împărăţiei romane nu poate fi concepută ca o reorganizare naţională; ea nu era nimic altceva decît susţinerea de către soldaţi a unui imperiu ruinat prin proasta guvernare a unor stăpîni de viţă nobilă. Demilitarizarea Italiei se desăvîrşise, iar istoria nu recunoaşte dreptul de stăpînire fără forţă militară.