Capitolul VIII

Asia Mică

În măsura în care aparţinea zonei de graniţă a imperiului, marea peninsulă, scăldată din trei părţi de cele trei mări – Neagră, Egee şi Mediterană –, legată, către est, de continentul asiatic propriu-zis, va fi tratată în următorul capitol, consacrat regiunii Eufratului şi relaţiilor dintre romani şi parţi. În acest capitol vom prezenta realităţile din perioada de pace instaurată sub guvernarea imperială, mai ales din ţinuturile vestice ale Asiei Mici.

În multe locuri, populaţia originară sau cel puţin pregrecească a acestei regiuni vaste se menţinuse în proporţii însemnate pînă în epoca imperială. Tribul tracic, analizat mai sus, a stăpînit cu siguranţă cea mai mare parte a Bitiniei; Frigia, Lidia, Cilicia, Cappadocia prezintă multe rămăşiţe ale unor epoci lingvistice mai vechi, al căror caracter poate fi dezlegat cu dificultate şi care s-au păstrat în bună parte pînă în epoca romană. Pretutindeni se întîlnesc denumiri străine de zeităţi, oameni şi localităţi. Dar, atît cît pot pătrunde privirile noastre, care se opresc deseori la suprafaţa lucrurilor, aceste elemente ne apar într-un proces de descreştere şi dispariţie, în principal ca o negaţie a civilizaţiei sau, ceea ce pare a fi aici acelaşi lucru, a elenismului. La locul potrivit vom reveni asupra unora dintre aceste grupuri. În epoca imperială, doar două naţionalităţi au fost determinante pentru dezvoltarea istorică a Asiei Mici, ultima fiind imigrată: elenii, la începutul epocii istorice, şi celţii, în timpul conflictelor necontenite din perioada diadohilor.

Istoria elenilor din Asia Mică, în măsura în care face parte din cea romană, a fost prezentată în alt context. În epoci îndepărtate, cînd debutară navigaţia şi colonizarea coastelor Mării Mediterane şi împărţirea lumii între naţiunile avansate în dezavantajul celor rămase în urmă, fluxul migraţiei elene se revărsase într-adevăr asupra tuturor ţărmurilor mediteraneene, dar nicăieri, nici măcar în Italia şi Sicilia, la fel de năvalnic ca în cazul Mării Egee, bogată în insule, şi al apropiatei şi îmbietoarei coaste bogate în porturi a Asiei occidentale. Înaintea tuturor, grecii din aceste ţinuturi au continuat ulterior cucerirea lumii, contribuind, dinspre Milet, la colonizarea coastelor Mării Negre, dinspre Phoceea şi Knidos, la cea a ţărmurilor mării occidentale. Civilizaţia elenă îi influenţă în Asia pe locuitorii ţinuturilor continentale: misii, lidienii, carienii şi licienii, şi nici marea putere persană nu i s-a putut sustrage. Însă elenii înşişi nu stăpîneau mai mult decît fîşia de coastă, incluzînd în unele cazuri cursul inferior al rîurilor mai mari şi insulele. În faţa puternicilor principi indigeni, ei nu puteau trece la cuceriri şi la întemeierea unei puteri continentale proprii; de altfel, spre deosebire de coaste, interiorul Asiei Mici, alcătuit din podişuri şi munţi în cea mai mare parte, puţin receptiv la tentativele de civilizare, nu invita la colonizare; între aceste două zone legăturile puteau fi stabilite cu dificultate. Îndeosebi din cauza acestor factori, elenii asiatici au fost lipsiţi, chiar mai mult decît cei europeni, de unitate internă şi de o mare putere proprie şi au învăţat de timpuriu să se supună faţă de stăpînii continentului. Ideea naţional-elenă le veni abia dinspre Atena: au devenit aliaţii ei abia după victorie, dar au abandonat-o în momentul pericolului. Ceea ce dorise şi nu putuse înfăptui Atena pentru aceşti protejaţi ai naţiunii a fost desăvîrşit de Alexandru; Elada a trebuit să fie înfrîntă, iar Asia Mică a văzut în cuceritor un eliberator. Într-adevăr, victoria lui Alexandru nu numai că asigura elenismul asiatic, ci îi deschidea şi perspective largi, aproape nemăsurate, şi Asia Mică a fost din plin antrenată în colonizarea continentului, care, spre deosebire de cea limitată numai la litoral, este caracteristică pentru acest al doilea stadiu al cuceririi universale elene. În vechile oraşe greceşti de pe ţărm nu s-a găsit însă nici un singur punct nodal pentru formarea noilor state. Aşa cum în general aveau nevoie de o formă nouă, timpurile noi cereau îndeosebi oraşe noi, în acelaşi timp reşedinţe regale greceşti şi centre ale unor populaţii negreceşti, ce urmau să fie elenizate. Marea evoluţie statală gravitează în jurul oraşelor întemeiate de regi şi purtînd nume regeşti: Thessalonike, Antiohia, Alexandria. Stăpînii lor au trebuit să fie înfrînţi de romani; stăpînirea Asiei Mici o dobîndiră aproape exclusiv – aşa cum se obţine o moşie de la rude sau prieteni – prin moştenire testamentară; şi, oricît de greu ar fi apăsat guvernarea romană asupra ţinuturilor astfel ocupate, niciodată nu se adăugă aici ghimpele stăpînirii străine. Nu se poate nega că ahemenidul Mithridates a organizat în Asia Mică o opoziţie naţională împotriva romanilor şi că defectuoasa guvernare romană i-a aruncat pe eleni în braţele sale; dar ei înşişi nu au întreprins niciodată ceva asemănător. Din această cauză, istoria acestei mari, bogate şi importante posesiuni este relativ săracă în privinţa evenimentelor politice; cu atît mai puţin cu cît consideraţiile din capitolul precedent referitoare la relaţiile naţionale ale elenilor, în general, faţă de romani sînt valabile şi pentru cei din Asia Mică.

Administraţia romană a Asiei Mici nu a fost reglementată în mod sistematic; pe măsură ce diferitele ţinuturi au fost încorporate imperiului, acestea au fost instituite ca districte administrative romane, fără modificări substanţiale ale graniţelor. Statele pe care regele Attalos al III-lea din Pergam le lăsase moştenire romanilor au format provincia Asia; cele ale regelui Nikomedes, revenite, de asemenea, pe calea succesorală, provincia Bitinia; din ţinutul cucerit de la regele Mithridates Eupator, unificat cu Bitinia, a rezultat provincia Pontului. Creta a fost ocupată de romani cu ocazia marelui război împotriva piraţilor; Cyrene, care poate fi amintită deja aici, a fost preluată de romani conform ultimei dorinţe a stăpînului ei. Acelaşi titlu constitutiv îi conferi republicii insula Cipru; în cazul acesta mai interveni şi necesitatea suprimării pirateriei. Această necesitate pusese şi bazele provinciei Cilicia; datorită lui Pompeius, ţinutul a fost alipit în întregime Romei odată cu Siria, iar în secolul I ele au fost administrate împreună. Toate aceste posesiuni teritoriale au fost dobîndite încă din timpul republicii. În epoca imperială au mai fost incluse cîteva ţinuturi stăpînite pînă atunci doar în mod indirect: în anul 729 (25), regatul Galatia, căruia i-au fost alipite o parte a Frigiei, Lycaonia, Pisidia şi Pamfilia; în anul 747 (7), stăpînirea regelui Deiotarus, fiul lui Kastor, care cuprinse Gangra din Paflagonia şi, probabil, Amaseia şi alte localităţi învecinate; în anul 17 d.Cr., regatul Cappadocia; în anul 43, teritoriul deţinut de confederaţia oraşelor liciene; în anul 63, nord-estul Asiei Mici, de la valea rîului Iris pînă la graniţa cu Armenia; Armenia Mică şi cîteva principate mai mici din Cilicia, probabil de către Vespasian. Astfel se statornicise administraţia imperială directă pe întregul cuprins al Asiei Mici. Statutul de principat clientelar îl păstrară doar regatul bosporan, prezentat mai sus, şi Armenia Mare, ce va fi tratată în următorul capitol.

Introducerea guvernării imperiale determinase împărţirea administraţiei între împărat şi senat; cu această ocazie, întregul ţinut al Asiei Mici, atît cît se afla atunci sub stăpînirea nemijlocită a imperiului, a revenit acestuia din urmă; insula Cipru, inclusă la început în sfera administraţiei imperiale, a trecut, cîţiva ani mai tîrziu, de asemenea, sub administraţia senatului. În acest fel luară naştere aici cele patru provincii senatoriale: Asia, Bitinia şi Pontul, Cipru, Creta şi Cyrene. La început, doar Cilicia şi o parte din provincia Siria au fost sub administraţia imperială. Dar ţinuturile trecute ulterior sub administraţia directă a imperiului au fost subordonate, aici, ca şi pe tot cuprinsul statului, guvernatorilor imperiali; astfel, din regiunile continentale ale regatului galat se formă încă în timpul lui Augustus provincia Galatia, ţinutul de coastă Pamfilia fiindu-i încredinţat altui guvernator, căruia i-a fost subordonată, în timpul lui Claudius, şi Licia. În timpul lui Tiberius, Cappadocia deveni, de asemenea, o provincie imperială. Bineînţeles, atunci cînd a avut guvernatori proprii, Cilicia a rămas sub administraţia imperială. Făcînd abstracţie de schimbul realizat de Hadrian, care a renunţat la neînsemnata provincie liciano-pamfiliană în favoarea celei importante bitino-pontice, aceste reglementări au rămas în vigoare pînă cînd, spre sfîrşitul secolului al III-lea, coguvernarea senatorială a fost înlăturată aproape în întregime. În prima perioadă a epocii imperiale, graniţa era formată de principatele clientelare; după confiscarea lor, dintre toate aceste districte administrative, graniţa imperiului era atinsă, exceptînd Cyrene, doar de cel capadocian, acestuia aparţinîndu-i atunci şi zona de graniţă nord-estică, pînă la Trapezunt. Însă această provincie nu se învecina direct cu ţări propriu-zis străine, ci, în nord, cu populaţiile dependente de pe Phasis, iar în continuare cu regatul clientelar Armenia, care aparţinea de drept şi, întru cîtva, de fapt, imperiului.

Pentru a ne crea o imagine despre situaţia şi evoluţia Asiei Mici în primele trei secole din era creştină – dacă acest lucru este posibil în cazul unei ţări despre care nu deţinem mărturii istorice nemijlocite –, trebuie să plecăm, respectînd caracterul conservator al guvernării provinciale romane, de la împărţirile teritoriale mai vechi şi de la situaţia acestor teritorii înaintea acestei epoci.

Provincia Asia este vechiul regat al Attalizilor: Asia Anterioară se întindea în nord pînă la graniţa cu Bitinia, iar în sud, pînă la cea cu Licia. Ţinuturile estice, separate la început, Frigia Mare, i-au fost alipite încă din epoca republicană (II, p. 181) şi de atunci provincia se întindea pînă la ţinutul galatilor şi munţii Pisidiei. Acestei provincii îi aparţineau Rhodosul şi celelalte insule mai mici din Marea Egee. În afara insulelor şi coastei propriu-zise, primii colonişti eleni se îndreptaseră şi spre cursurile inferioare ale rîurilor mai mari; încă înaintea lui Alexandru, Magnesia de pe Sipylos, pe valea fluviului Hermos, cealaltă Magnesie şi Tralleis în valea rîului Meandru fuseseră fondate sau se constituiseră totuşi ca oraşe greceşti; de timpuriu, carienii, lidienii, misii au devenit cel puţin semieleni. În regiunile de coastă, noua stăpînire elenă nu avu de înfruntat dificultăţi deosebite; Smyrna, distrusă cu secole în urmă de barbarii din interiorul ţării, se ridică din ruine pentru a redeveni în curînd una dintre perlele cele mai frumoase din strălucitorul şirag al oraşelor din Asia Mică; şi, chiar dacă restaurarea Ilionului la mormîntul lui Hector putea fi considerată mai degrabă un act de pietate decît unul politic, întemeierea Alexandriei de pe ţărmul Troadei a avut, în schimb, o importanţă durabilă. Pergamul din valea lui Kaïkos înflori ca reşedinţă a Attalizilor.

În conformitate cu intenţiile lui Alexandru, toate guvernările elene – Lysimachos, Seleucizii, Attalizii – se întreceau în marea operă a elenizării regiunii continentale a acestei provincii. Tradiţia este săracă în privinţa acestor întemeieri, chiar mai mult decît în cazul evenimentelor războinice din aceeaşi epocă. În general, trebuie să ne mulţumim cu numele şi epitetele oraşelor; dar şi acestea sînt suficiente pentru a urmări contururile generale ale acestei activităţi care, deşi se întinde pe durata mai multor secole, rămîne totuşi omogenă şi consecventă. În documente, dar şi alte surse verosimile, un număr de oraşe continentale – Stratoniceea, în Caria, Peltac, Blaundos, Dokimeion, Kadoi, în Frigia, myso-macedonenii din districtul de la Efes, Thyateira, Hyrkania, Nakrasa, în regiunea fluviului Hermos, ascylacii în districtul de la Adramytion – sînt denumite oraşe macedonene. Amintirea acestor oraşe, parţial importante, se datorează în asemenea măsură hazardului, încît aceeaşi denumire trebuie să fi fost aplicată unui număr mare de alte aşezări din acest ţinut; există suficiente temeiuri pentru a presupune că aici au fost colonizaţi soldaţi greci cu scopul de a apăra Asia occidentală împotriva galatilor şi pisidienilor. De asemenea, dacă monedele însemnatului oraş frigian Synnada leagă numele ionienilor şi dorienilor, ca şi cel al lui Zeus (Ζϵὺςτπάνδηος), de denumirea oraşului, atunci unul dintre Alexandrizi trebuie să-i fi îndemnat pe greci să se aşeze aici; cu siguranţă, acest îndemn nu s-a limitat doar la acest oraş. Nu vom menţiona aici numeroasele oraşe, în principal din ţinutul continental, ale căror nume derivă de la dinastiile Seleucizilor sau Attalizilor sau care poartă alte denumiri greceşti. Dintre oraşele întemeiate sau reorganizate indubitabil de către Seleucizi, se vor dezvolta mai tîrziu, devenind cele mai înfloritoare şi mai civilizate localităţi din interiorul ţării, îndeosebi Laodiceia din Frigia sudică şi, mai ales, Apameia, vechiul Kelaenae de lîngă marele drum militar care lega coasta de vest a Asiei Mici de Eufratul mijlociu, încă din epoca persană antrepozitul pentru comerţul pe această rută şi, în timpul lui Augustus, după Efes, cel mai important oraş al provinciei Asia. Chiar dacă adoptarea unui nume grecesc nu poate fi legată întotdeauna de aşezarea unor colonişti greci, considerăm că nu greşim incluzînd o bună parte dintre aceste localităţi în categoria coloniilor greceşti. Dar şi aşezările urbane de origine negrecească întîlnite de Alexandrizi intrară de la sine pe făgaşul elenizării, aşa cum Sardes, reşedinţa satrapului persan, a fost organizată de însuşi Alexandru ca o comunitate grecească.

Cînd romanii preluară dominaţia asupra Asiei Anterioare, această evoluţie urbană se împlinise; ei înşişi n-au încurajat-o în mod intensiv. E adevărat că un mare număr de comunităţi urbane din partea orientală a provinciei îşi încep cronologia de la anul 670 (84) al Romei, dar această realitate se datorează faptului că atunci, după încheierea războiului cu Mithridates, Sulla a subordonat aceste districte nemijlocit administraţiei romane (II, p. 204). Aceste oraşe obţinuseră dreptul urban cu mult înainte. În oraşele Parium de la Hellespont şi Alexandria din Troada, amintit deja, Augustus i-a aşezat pe veteranii săi, acordînd ambelor privilegiile ce reveneau comunităţilor de drept roman; de atunci, cel din urmă a devenit o insulă italică în Asia grecească, asemenea Corintului în Grecia şi localităţii Berylos în Siria. Aceasta nu era însă nimic altceva decît împlinirea obligaţiilor faţă de soldaţi; în timpul împăraţilor se vorbeşte puţin despre fondări propriu-zise de oraşe în provincia romană Asia. În cazul oraşelor numite după împăraţi, nu se poate atesta o denumire urbană mai veche decît Sebaste şi Tiberiopolis, amîndouă în Frigia, şi Hadrianoi de la graniţa cu Bitinia. Aici, în ţinutul muntos dintre Ida şi Olimp, s-au adăpostit Kleon, în perioada triumviratului, şi un anumit Tilliboros, în timpul lui Hadrian, ambii pe jumătate căpetenii de tîlhari, pe jumătate principi naţionali, dintre care cel dintîi s-a angajat chiar şi în probleme politice; iniţiativa lui Hadrian de a fonda o solidă comunitate urbană în acest loc de azil al hoţiei era într-adevăr o binefacere. De altfel, în această provincie, cu 500 de comunităţi urbane, cea mai bogată în oraşe din întregul imperiu, nu mai puteau fi ridicate alte ctitorii decît, poate, întemeierea unor noi oraşe prin împărţirea celor vechi; altfel spus, puteau fi desprinse tîrgurile, evoluate de fapt la nivelul unor comunităţi urbane, din vechiul teritoriu urban, conferindu-li-se independenţa. Un asemenea caz poate fi atestat în timpul lui Constantin I în Frigia. La începutul guvernării romane, ţinuturile mai izolate erau însă departe de stadiul elenizării propriu-zise; îndeosebi în Frigia s-a păstrat limba locală, probabil înrudită cu armeana. Dacă lipsa monedelor şi inscripţiilor greceşti nu presupune necondiţionat absenţa elenizării, faptul că monedele frigiene datează, aproape toate, din epoca imperială, iar inscripţiile frigiene, în majoritatea lor, din epoca imperială tîrzie demonstrează totuşi că, în măsura în care au fost elenizate, ţinuturile îndepărtate şi greu accesibile civilizării din provincia Asia au acceptat obiceiuri elene abia sub împăraţi. Acest proces, profund şi greu sesizabil, a oferit puţine ocazii pentru intervenţia administraţiei imperiale şi nu sîntem în măsură să dovedim prezenţa unei asemenea ingerinţe. Asia era, bineînţeles, o provincie senatorială, iar lipsa oricărei iniţiative din partea guvernării senatoriale nu se poate să fi rămas fără efect.

Siria şi, mai mult încă, Egiptul se confundă cu metropolele lor; provincia Asia şi Asia Mică în general nu se pot mîndri cu nici un oraş de talia Antiohiei sau Alexandriei, prosperitatea lor bazîndu-se pe numeroasele oraşe de mărime mijlocie. Acestor ţinuturi li se potriveşte prin excelenţă împărţirea oraşelor în trei categorii, deosebite prin numărul voturilor în adunarea provincială, prin repartizarea impozitelor ce trebuiau achitate de întreaga provincie, ba chiar şi prin numărul medicilor şi magiştrilor urbani care trebuiau să fie angajaţi. Structurii politeilor elene în general, dar îndeosebi celor asiatice le sînt caracteristice şi rivalităţile urbane care au apărut în Asia Mică, atît de energice, în parte atît de puerile şi, uneori, cu atîta ură: în Bitinia, războiul dintre Severus şi Niger nu a fost, de exemplu, nimic altceva decît un război între cele două capitale rivale, Niceea şi Nikomedia. Întrecerea pentru templele împăraţilor va fi prezentată mai jos; într-un mod asemănător, ordinea ierarhică a delegaţiilor trimise cu ocazia serbărilor comune din Asia Mică deveni o problemă vitală – pe monedele ei, Magnesia de pe Meandru se intitula „al şaptelea oraş din Asia”; mai ales primul loc era atît de rîvnit, încît, pînă la urmă, guvernul se văzu nevoit să accepte mai multe oraşe pe locul întîi. Titlul de metropolă era folosit în acelaşi fel. Metropola propriu-zisă a provinciei era Pergamon, reşedinţa Attalizilor şi sediul adunării provinciale. Dar acelaşi drept onorific era reclamat de Efes, adevărata capitală a provinciei, guvernatorul fiind obligat să-şi înceapă aici magistratura, care se mîndrea pe monedele sale cu acest „privilegiu de acostare”; de Smyrna, veşnica rivală a Efesului, care se numea pe monedele ei „cea dintîi prin mărime şi frumuseţe”, în ciuda dreptului legitim al efesienilor; de străvechea Sardeis, de Kyzikos şi de altele. Din cauza acestor plîngeri, adresate fără excepţie senatului şi împăratului, a „prostiilor greceşti”, cum erau denumite la Roma, locuitorii din Asia Mică deveniră pentru romanii nobili un necontenit motiv de supărare şi de batjocură.

Bitinia nu se putea compara cu regatul Attalizilor. Mai vechea colonizare grecească se mărginise aici doar la coastă. În epoca elenistică, regii macedoneni, apoi dinastia autohtonă care nu părăsi calea odată trasată ocupaseră – exceptînd instituirea localităţilor de coastă, care se rezuma probabil la o simplă schimbare de denumiri – şi ţinutul continental, îndeosebi prin cele două aşezări prospere de la Niceea (Isnik) şi Prusa de pe Olimp (Brussa). În cazul celei dintîi, se relevă că primii colonişti au fost de nealterată origine macedoneană şi elenă. În regatul lui Nikomedes, intensitatea elenizării era însă mult mai scăzută decît în cel al regelui-cetăţean de la Pergam; înaintea lui Augustus, mai ales regiunile continentale trebuie să fi fost slab colonizate. Această situaţie se modifică în epoca imperială. O norocoasă căpetenie de tîlhari, revenită pe făgaşul legalităţii, reconstruia în timpul lui Augustus localitatea Gordiu Kome, situată la graniţa cu Galatia, numind-o Iuliopolis; în acelaşi ţinut, dreptul urban grecesc a fost achiziţionat în cursul secolului I de oraşele Bithynion (Claudiopolis) şi Krateia (Flaviopolis). În epoca imperială, elenismul din Bitinia a luat în general un avînt puternic, dezvoltîndu-se pe trainica temelie oferită de vigurosul neam tracic autohton. Din numărul mare al inscripţiilor în piatră găsite în această provincie, doar patru datează din epoca preromană, ceea ce nu se poate explica numai prin presupunerea că ambiţia urbană a fost cultivată abia de către împăraţi. Cîţiva dintre cei mai buni literaţi care evită pe cît posibil retorica gratuită s-au născut în Bitinia: filozoful Dion din Prussa, istoricii Memnon din Heracleia şi Arrhianos din Nikomedia.

Partea orientală a ţărmului sudic al Mării Negre, provincia romană Pontus, are la origine acel ţinut din regatul lui Mithridates pe care Pompeius îl subordonase Romei imediat după victorie. După o existenţă efemeră sau mai îndelungată, numeroasele principate mici pe care Pompeius le concesiona în acelaşi timp în ţinutul continental al Paflagoniei şi, mai spre est, pînă la graniţa cu Armenia au fost fie alipite aceleiaşi provincii, fie incluse între graniţele Galatiei sau Cappadociei. Atît elenismul mai vechi, cît şi cel mai recent pătrunseră în fostul regat al lui Mithridates mult mai puţin decît pe meleagurile occidentale. Cînd romanii intrară în posesia mijlocită sau nemijlocită a acestui ţinut, ei nu întîlniră oraşe organizate, stricto sensu, conform modelului grecesc. Amaseia, vechea reşedinţă a Ahemenizilor pontici şi dintotdeauna locul necropolei regale, nu corespundea acestei organizări; celelalte două vechi oraşe maritime greceşti, Amisos şi Sinope, care dominaseră cîndva Marea Neagră, deveniseră reşedinţe regale şi este puţin probabil ca politica grecească să fi fost acordată puţinelor localităţi întemeiate de Mithridates, ca, de exemplu, Eupatoria (III, p. 102). În cazul acesta, cum s-a arătat mai sus (III, p. 101), cucerirea romană însemna, concomitent, şi elenizare. Prin organizarea sa, Pompeius ridică cele 11 localităţi principale la rang de oraşe şi le înzestră cu noul teritoriu. Ce-i drept, aceste oraşe create în mod aritificial, cu districtele lor imense – cel al oraşului Sinope se întindea de-a lungul coastei pe o lungime de 16 mile germane şi se învecina, pe Halys, cu cel al oraşului Amisos –, se asemănau mai degrabă cu cantoanele celtice decît cu adevăratele comunităţi urbane elene şi italice. Însă atunci a fost restabilită totuşi vechea poziţie a oraşelor Sinope şi Amisos şi se fondaseră noi oraşe în interior: de exemplu, Pompeiopolis, Nikopolis, Megalopolis (Sebasteia de mai tîrziu). Din partea dictatorului Caesar, Sinope obţinu dreptul de colonie romană şi, neîndoielnic, au fost trimişi aici colonişti italici (III, p. 365). Trapezunt, o veche colonie a oraşului Sinope, deveni mai importantă pentru administraţia romană: oraşul, anexat în anul 63 provinciei Cappadocia (p. 175), a fost nu numai portul principal al flotei pontice, ci şi baza de operaţiuni pentru trupele provinciei, unic în toată Asia Mică.

În momentul instituirii provinciilor Pontus şi Siria, şi Cappadocia interioară intrase sub stăpînirea romană. În capitolul următor vom relata confiscarea ei, petrecută la începutul domniei lui Tiberius, punctul de plecare fiind tentativa Armeniei de a se sustrage clientelei romane. Curtea şi anturajul ei cel mai apropiat se elenizaseră (II, p. 40) aproximativ în felul curţilor germane din secolul al XVIII-lea care se deschiseră spiritualităţii franceze. La îndemnul lui Pompeius, capitala Caesarea, vechea Mazaka – asemenea localităţii Apameia din Frigia, un punct de tranzit al marelui comerţ dintre porturile coastei occidentale şi ţinuturile de pe Eufrat, iar în epoca romană, ca şi astăzi, unul dintre cele mai prospere oraşe comerciale ale Asiei Mici –, nu numai că fusese reconstruită după războiul cu Mithridates, ci şi înzestrată, probabil tot atunci, cu dreptul urban grecesc. La începutul epocii imperiale, civilizaţia grecească nu putea să fi pătruns în Cappadocia mai mult decît cea franceză în Brandenburg şi Pomerania în timpul lui Frederic cel Mare. Contemporanul Strabon ne informează că, atunci cînd ţinutul a devenit roman, el nu a fost împărţit în districte urbane, ci în zece magistraturi, dintre care numai două aveau oraşe: capitala, numită mai sus, şi Tyana. În linii mari, această ordine n-a fost schimbată, ca şi în Egipt, chiar dacă unele localităţi au primit ulterior dreptul urban grecesc, împăratul Marcus transformînd, de exemplu, satul capadocian în care-i murise soţia în oraşul Faustinopolis. Bineînţeles, capadocienii vorbeau acum greceşte; dar în afara provinciei studioşii din Cappadocia aveau mult de suferit din cauza accentului lor stîngaci şi a greşelilor în exprimare şi intonaţie, iar pe cei care învăţaseră limba Atenei conaţionalii îi dojeneau pentru preţiozitatea lor. Numele capadocian cîştigă faimă abia în timpurile creştine prin colegii de studiu ai împăratului Iulian, Gregorios din Nazianzos şi Basileios din Caesarea.

În ţinutul lor muntos izolat, oraşele liciene, deşi nu-şi deschiseseră coastele pentru colonizarea greacă, nu respinseră totuşi influenţa elenă. Licia este unicul ţinut din Asia Mică în care civilizarea timpurie n-a înlăturat limba naţională şi care – aproape la fel ca romanii – a preluat spiritualitatea greacă fără ca practic să se elenizeze. Este semnificativ faptul că federaţia liciană s-a raliat ligii maritime attice şi a recunoscut supremaţia Atenei prin plătirea unui tribut. Licienii nu numai că au imitat arta elenă, ci au preluat de timpuriu şi sistemul politic elen. Pătrunderea elenismului trebuie să fi fost avantajată prin transformarea ligii urbane, cîndva supusă Rhodosului, dar devenită independentă după cel de-al treilea război macedonean (I, p. 536), într-o provincie romană. Această măsură a fost dispusă de împăratul Claudius din cauza necontenitei vrajbe dintre federaţi. În perioada imperiului, licienii s-au grecizat cu totul.

În împrejurări favorabile, oraşele de coastă din Pamfilia, precum Aspendos şi Perge, străvechi colonii greceşti, se dezvoltaseră de sine stătător şi atinseseră un stadiu prosper. Aici, străvechiul elenism fusese fie conservat, fie plămădit în forme originale, aşa încît pamfilienii, cu nimic mai prejos licienilor, puteau fi priviţi, în baza limbii şi a scrierii, ca o naţiune independentă. Cînd Asia a fost cîştigată în favoarea elenilor, ei îşi găsiră treptat calea spre civilizaţia greacă şi spre sistemul politic comun. În epoca elenistică, stăpînii acestui ţinut erau, ca şi pe coasta liciană învecinată, în parte egiptenii, a căror dinastie a dat numele mai multor localităţi din Pamfilia şi Cilicia, în parte Seleucizii, care au proclamat Seleucia, pe Kalykadnos, cel mai important oraş din Cilicia occidentală, în parte pergamenii, a căror dominaţie este atestată de Attaleia (Adalia) din Pamfilia. Dimpotrivă, pînă la începutul epocii imperiale, populaţiile din munţii Pisidiei, Isauriei şi Ciliciei occidentale şi-au păstrat practic independenţa. Aici luptele nu conteneau niciodată. Guvernele civilizate trebuiau să-i înfrunte pe uscat pe pisidieni şi pe acoliţii lor; în plus, mai mult decît hoţii la drumul mare, aceştia se dedicau cu zel înzecit pirateriei, folosindu-se îndeosebi de Cilicia occidentală, unde munţii se apropie de mare. Din cauza decăderii puterii maritime egiptene, coastele meridionale ale Asiei Mici se transformară definitiv în loc de refugiu al piraţilor; atunci interveniră romanii şi, în scopul reprimării pirateriei, instituiră provincia Cilicia, care cuprindea sau urma să cuprindă şi coasta Pamfiliei. Dar acţiunile lor au avut mai degrabă darul de a arăta ce ar trebui să fie întreprins decît rezultate palpabile; intervenţiile surveneau prea tîrziu şi prea neregulat. Chiar dacă se recurgea uneori la acţiuni împotriva corsarilor şi trupele romane pătrundeau pînă în munţii Isauriei (III, p. 34), cucerind cetăţile piraţilor din interiorul ţinutului, republica romană nu s-a statornicit în aceste districte anexate fără voia ei. Întregul efort a rămas aici în sarcina supremei autorităţi romane. Odată ce preluă Orientul, Antonius îi încredinţă unui destoinic ofiţer galat, Amyntas, misiunea de a supune îndărătnicul ţinut pisidian; cînd acesta dădu dovadă de calităţile necesare, el îl proclamă rege al Galatiei, ţinutul cel mai bine rînduit şi mai combativ din Asia Mică, şi-şi extinse guvernarea în acelaşi timp de aici pînă la coasta de sud – altfel spus, asupra Lycaoniei, Pisidiei, Isauriei, Pamfiliei şi Ciliciei occidentale, în timp ce jumătatea orientală a Ciliciei, cea civilizată, a rămas Siriei. Augustus, preluînd după bătălia de la Actium şi frîiele guvernării din Orient, nu se atinse de poziţia principelui celt. Acesta realiză progrese remarcabile atît în suprimarea netrebnicilor piraţi, refugiaţi în ascunzişurile Ciliciei occidentale, cît şi în exterminarea tîlharilor de pe uscat; îl ucise pe unul dintre cei mai învederaţi principi briganzi, Antipatros, stăpînul de la Derbe şi Laranda, în Lycaonia de sud, îşi înălţă reşedinţa în Isauria şi nu numai că-i alungă pe pisidieni din ţinutul frigian învecinat, ci le invadă ţinutul, cucerind Kremna, din inima regiunii. Însă, cîţiva ani mai tîrziu (729, 25), îşi pierdu viaţa în timpul unei expediţii împotriva homonadensilor, un trib din Cilicia apuseană: după ce cucerise majoritatea localităţilor, iar principele lor căzuse în luptă, deveni victima unui complot organizat de soţia acestuia din urmă. Augustus preluă aşadar el însuşi dificila misiune a pacificării ţinuturilor interioare ale Asiei Mici. Aşa cum s-a remarcat deja, el a separat micul ţinut de coastă Pamfilia, subordonîndu-l unui guvernator propriu, întrucît zona muntoasă situată între litoral şi stepa galato-licaoniană era atît de nesupusă, încît administrarea regiunii de coastă dinspre Galatia prezenta multe inconveniente. În Galatia nu au staţionat trupe romane; însă contingentul războinicilor galati trebuie să fi fost mult mai redutabil decît cele din majoritatea provinciilor. La acţiunile militare trebuiau să participe şi trupele principelui clientelar al Cappadociei, întrucît, pe atunci, Cilicia occidentală i-a fost subordonată acestuia. Pedepsirea mai întîi a homonadensilor a fost minunea armatei siriene; cîţiva ani mai tîrziu, guvernatorul Publius Sulpicius Quirinius pătrunse pe teritoriul lor, le tăie căile de aprovizionare şi îi sili să se supună în masă. După aceea, au fost aşezaţi în localităţile vecine, fostul lor teritoriu fiind pustiit. În anii 36 şi 52 au fost pedepsiţi într-un mod asemănător clitienii, un alt trib aşezat în Cilicia occidentală în apropierea litoralului, întrucît refuzaseră să se supună principelui clientelar impus de Roma şi jefuiseră atît pe uscat, cît şi pe mare; întrucît aşa-numiţii stăpîni ai locului nu reuşeau să o scoată la capăt cu ei, trupele imperiale din Siria interveniră în ambele cazuri pentru a-i supune. Aceste informaţii s-au păstrat din întîmplare, multe asemenea evenimente fiind, probabil, date uitării.

Augustus recurse însă şi la colonizare pentru a pacifica acest ţinut. Guvernele elenistice îl izolaseră într-un anumit sens; nu numai că îşi menţinuseră sau îşi lărgiseră toate poziţiile de pe coastă, ci întemeiaseră şi în nord-vest un număr de oraşe: Apollonia, la graniţa frigiană, întemeiată, conform tradiţiei, de Alexandru însuşi, Seleucia Siderus şi Antiohia, ambele din timpul Seleucizilor, de asemenea, Laodikeia Katakekaumene, în Lycaonia, şi capitala acestui ţinut, Ikonion, întemeiată probabil în aceeaşi perioadă. În ţinutul muntos propriu-zis nu se găseşte însă nici o urmă de aşezare grecească, iar senatul roman a încercat cu atît mai puţin să îndeplinească această misiune dificilă. Altfel a procedat Augustus; doar aici din întregul Orient grecesc întîlnim un număr de colonii de veterani romani, evident destinate că cucerească acest ţinut pentru o colonizare paşnică. Dintre localităţile mai vechi amintite mai sus, Antiohia a fost colonizată cu veterani şi reorganizată conform modelului roman, dar el a fondat şi aşezări noi: Parlais şi Lystra, în Lycaonia, iar în Pisidia, alături de Kremna menţionată deja, Olbasa şi Komama, situate mai la sud. Guvernările de mai tîrziu continuară opera începută cu mai puţină energie; însă, în timpul lui Claudius, Seleucia „de fier” din Pisidia a fost transformată în cea „elaudiană”; apoi, în regiunile continentale ale Ciliciei vestice, se ctitoriră Claudiopolis şi, în apropierea lui, poate în acelaşi timp, Germanicopolis, Ikonion, care, în timpul lui Augustus, era o mică localitate cu o dezvoltare deosebită. Bineînţeles, oraşele nou-întemeiate nu ajunseră să aibă o importanţă prea mare, dar restrînseră totuşi simţitor spaţiul locuit de muntenii liberi şi pacea trebuie să fi fost instaurată în sfîrşit şi aici. În epoca imperială, atît cîmpiile, cît şi dealurile terasate ale Pamfiliei, ca şi oraşele din munţii Pisidiei – de exemplu, Selge şi Sagalassos –, au fost bine populate, iar pămîntul a fost cultivat cu grijă. E drept, ruinele impunătoarelor apeducte şi ale teatrelor surprinzător de mari, toate edificii din timpul împăraţilor, stau mărturie doar pentru tehnica meşteşugărească, dar sînt dovezi ale unei dezvoltări stimulate de existenţa paşnică. Neîndoielnic, niciodată guvernul nu a putut eradica în întregime tîlharii din aceste ţinuturi; şi, dacă acest flagel fusese suportabil în epoca imperială timpurie, în schimb, bandele apărură în cursul tulburărilor din secolul al III-lea din nou ca o forţă războinică. Acum se adunau sub numele isauri şi-şi aveau tabăra principală în munţii Ciliciei, de unde porneau în incursiunile lor pe uscat şi pe mare. Prima lor menţionare datează din timpul lui Severus Alexander. Proclamarea căpeteniei lor ca împărat în vremea lui Gallienus trebuie să fie o legendă; cert este însă că, sub împăratul Probus, o căpetenie de teapa lui Lydios, care ani de-a rîndul pustiise Licia şi Pamfilia, a fost înfrîntă în colonia romană Kremna, pe care o ocupase după un lung asediu susţinut de o armată romană. Constatăm că în epoci mai tîrzii teritoriul lor a fost înconjurat de un lanţ de posturi militare, un general fiind desemnat doar pentru isauri. Vitejia lor sălbatică le-a oferit isaurilor care doreau să intre în serviciul curţii bizantine o poziţie similară celei pe care macedonenii o deţinuseră la curtea Ptolemeilor; mai mult, unul de-al lor, Zenon, a murit ca împărat al Bizanţului.

În sfîrşit, în decursul secolelor, ţinutul Galatia, odinioară centrul stăpînirii orientale asupra Asiei occidentale, păstrînd prin renumitele sculpturi în stîncă din actualul Boghazköi – cîndva oraşul regal Pteria – amintirea unei măreţii aproape dispărute, devenise, prin limbă şi obiceiuri, o insulă celtică în mijlocul valurilor populaţiilor orientale; în privinţa organizării interne, şi-a păstrat acest rol şi în epoca imperială. Invadînd interiorul peninsulei în timpul războiului dintre Pyrrhos şi romani, cele trei populaţii celtice îşi fondaseră un stat militar solid, asemănător celui din Evul Mediu întemeiat de franci în Orient, ocupînd, după oscilaţii îndelungate, regiunea de pe ambele maluri ale rîului Halys. Ele depăşiseră de mult stadiul în care jefuiseră ţinuturile din jur şi se războiseră cu regii Asiei sau ai Pergamului, poate chiar le serveau ca mercenari. Celţii asiatici au fost şi ei înfrînţi de superioritatea romanilor (I, p. 514), devenindu-le supuşi, ca şi compatrioţii lor din Valea Padului şi de pe Ron şi Sena. Dar, în ciuda şederii lor de mai multe secole în Asia Mică, aceşti occidentali se deosebeau în continuare profund de asiatici. Deosebirea consta nu numai în păstrarea limbii şi a specificului naţional, în conservarea celor trei cantoane – guvernate fiecare de cei patru principi ereditari şi care recunoscură adunarea federală din dumbrava sacră de stejari, unde toate trei erau reprezentate în mod egal drept autoritate supremă a ţării galate (I, p. 477) –, nu doar în barbaria neîmblînzită, ci şi în destoinicia războinică prin care se distanţau de vecini, atît în avantajul, cît şi în dezavantajul lor. Astfel de contradicţii între cultură şi barbarie existau şi în alte regiuni ale Asiei Mici, iar elenizarea superficială şi exterioară, determinată de vecinătate, de relaţiile comerciale, de cultul frigian preluat de imigranţi, de mercenariat, nu se poate să fi pătruns în Galatia cu mult după apariţia ei în Cappadocia învecinată, de exemplu. Contradicţia este de altă natură: invazia celtică şi cea elenă au concurat în Asia Mică, iar opoziţiei naţionale i s-a adăugat otrava rivalităţii în cucerire. Această contradicţie apare pregnant în timpul crizei mitridatice: ordinul sîngeros al lui Mithridates îndreptat împotriva italicilor a fost urmat de măcelărirea întregii nobilimi galate (II, p. 202) şi, în consecinţă, romanii nu au găsit în războaiele împotriva eliberatorului oriental aliaţi mai fideli decît galatii din Asia Mică (III, pp. 39, 99). Din această cauză, succesul romanilor era şi al lor şi, pentru o anumită perioadă, victoria le conferi o poziţie conducătoare în Asia Mică. Se pare că Pompeius a fost cel care a desfiinţat vechea tetrarhie. Deiotarus, unul dintre noii principi cantonali, evidenţiindu-se cel mai mult în războaiele cu Mithridates, a alipit propriului teritoriu Armenia Mică şi alte regiuni din fostul regat al lui Mithridates, devenind un vecin incomod pentru ceilalţi principi galati şi, totodată, cel mai puternic dintre dinaştii din Asia Mică (III, p. 99). După victoria lui Caesar, faţă de care adoptase o atitudine ostilă şi pe care nu-l putea îmbuna nici prin ajutorul acordat împotriva lui Pharnakes, el îşi pierdu majoritatea posesiunilor achiziţionate cu sau fără voia guvernului roman. Partizanul lui Caesar, Mithridates din Pergam, descendent pe linie maternă al dinastiei galate, a obţinut cele mai multe din teritoriile confiscate lui Deiotarus şi a fost învestit chiar în Galatia cu drepturi egale. Dar, întrucît, curînd după aceea, acesta îşi găsi sfîrşitul în Chersonesul Tauric (p. 169), Caesar însuşi fiind asasinat cîţiva ani mai tîrziu, Deiotarus ocupă neinvitat regiunile pierdute; pe cît era de docil faţă de partida romană dominantă în Orient, pe atît a ştiut s-o schimbe la momentul oportun, murind astfel la o vîrstă înaintată ca stăpîn al întregii Galatii (744, 40). Urmaşii săi trebuiră să se mulţumească cu o mică stăpînire în Paflagonia; cum s-a spus, regatul său, lărgit spre sud prin Lycaonia şi toate ţinuturile pînă la coasta Pamfiliei, a fost încredinţat de Antonius lui Amyntas (718, 36), care pare să fi deţinut guvernarea încă din ultimii ani ai lui Deiotarus, ca secretar şi general al său, iar în această calitate pare să fi obţinut, înaintea bătăliei de la Philippi, trecerea sa din tabăra generalilor republicani în cea a triumvirilor. Soarta sa ulterioară a fost relatată deja. Prin înţelepciune şi vitejie egal predecesorului său, el îi servi mai întîi lui Antonius, apoi lui Augustus ca unealtă principală pentru pacificarea ţinuturilor încă nesupuse din Asia Mică, pînă cînd îşi găsi aici moartea, în anul 729 (25). Regalitatea galată luă sfîrşit odată cu el, locul ei fiind luat de provincia romană Galatia.

Romanii îi numeau pe locuitorii ei Gallograeci, încă din ultima perioadă a republicii; Livius adaugă că erau un popor amestecat şi, ceea ce rezultă din denumirea lor, că au pierdut trăsăturile originare. La fel, o bună parte din ei descindeau din mai vechii locuitori frigieni ai acestor ţinuturi. O pondere şi mai mare revine venerării zeloase a zeilor şi sacerdoţiului din Galatia, care nu au nimic comun cu instituţiile sacrale ale celţilor europeni. Nu numai că Marea Mamă, al cărei simbol romanii îl ceruseră şi îl primiseră din partea tolistobogilor în timpul războiului cu Hannibal, este de origine frigiană, ci şi majoritatea preoţilor ei făceau parte din aristocraţia galată. În provincia romană Galatia prevala totuşi organizarea internă celtică, fapt dovedit, în sfera dreptului privat, de severa autoritate patriarhală, străină dreptului elen, existentă în Galatia încă din timpul împăratului Pius. În acest ţinut existau în relaţiile publice doar cele trei comunităţi ale tectosagilor, tolistobogilor şi trocmerilor, care, ce-i drept, îşi adaugă numele celor trei reşedinţe, Ankyra, Pessinus şi Tauion, dar, practic, nu erau nimic altceva decît cunoscutele cantoane galice, nelipsite nici ele de capitale. Celţii Asiei au adoptat conceperea comunităţii ca oraş mai devreme decît cei europeni şi dacă numele Ankyra îl înlătură pe cel al tectosagilor mai repede decît numele Burdigala pe cel al biturigilor – Ankyra, capitala întregului ţinut, numindu-se, în primul caz chiar ca „oraşul-mamă” (μητρόπολις) –, aceasta dovedind, nici nu putea fi altfel, într-adevăr influenţa vecinătăţii greceşti şi începutul procesului de asimilare, ale cărui etape nu pot fi stabilite din cauza tradiţiei fragmentare. Numele celtice se păstrează pînă în timpul lui Tiberius, apoi ele apar numai izolat şi în familiile nobile. Se înţelege de la sine că, aşa cum au permis în Galia doar limba latină, romanii au acceptat-o în provincia Galatia alături de aceasta doar pe cea greacă. Nu cunoaştem situaţia anterioară, întrucît documentele epigrafice anterioare perioadei romane lipsesc în acest ţinut cu desăvîrşire. În circulaţie, limba celtică s-a conservat şi în Asia cu fermitate; dar, treptat, greaca a devenit totuşi preponderentă. În secolul al IV-lea, Ankyra era unul dintre centrele principale ale eduaţiei elene; „micile oraşe din Galatia grecească” – ne spune literatul Themistios, încărunţit în decursul discursurilor ţinute pentru publicul cult – „bineînţeles, nu se pot măsura cu Antiohia; însă oamenii îşi însuşesc cultura cu mai mult zel decît elenii veritabili, iar acolo unde apare mantaua filozofului, ei se prind de ea precum fierul de magnet”. Totuşi, este probabil ca îndeosebi dincolo de Halys, la trocmeri, elenizaţi mult mai tîrziu, limba naţională să se fi menţinut în rîndul claselor inferioare pînă în această epocă. Mai sus s-a amintit deja (p. 59) că Hieronymus, unicul dintre Părinţii Bisericii, i-a auzit încă la sfîrşitul secolului al IV-lea pe galatii asiatici folosind, deşi stîlcit, aceeaşi limbă ca aceea vorbită pe atunci la Trier. Galatii, deşi inferiori occidentalilor, erau soldaţi mult mai destoinici decît asiaticii greci, lucru atestat de legiunea pe care regele Deiotarus o alcătui din supuşii săi conform modelului roman şi pe care Augustus o preluă împreună cu regatul şi o înrolă în armata romană fără a-i schimba numele, şi prin faptul că la recrutările din epoca imperială în Orient galatii au fost preferaţi, asemenea batavilor în Occident.

Elenii din afara Europei mai populau şi cele două mari insule ale Mării Mediterane orientale, Creta şi Cipru, ca şi numeroasele insuliţe din marea dintre Grecia şi Asia Mică, iar Liga celor cinci oraşe din Cyrenaica, de pe coasta africană opusă, separată prin deşertul înconjurător de ţinuturile continentale, poate fi asemuită cu aceste insule greceşti. Aceste elemente ale imensei mase de ţări reunite sub sceptrul împăraţilor nu au adăugat trăsături noi concepţiei istorice generale. Prin specificul lor, insulele mai mici, elenizate mai repede şi mai complet decît continentul, aparţin mai degrabă Greciei europene decît regiunilor colonizate din Asia Mică; astfel, s-a amintit de mai multe ori de statul elen model Rhodos. În măsura în care se mai păstra obiceiul în această epocă, insulele sînt numite doar ca locuri de exil pentru bărbaţii din stările superioare, în cazurile deosebit de grave erau alese insulele stîncoase, precum Gyaros şi Donussa; dar şi Andros, Kythnos, Amorgos, odinioară înfloritoare centre ale culturii greceşti, serveau acum pentru pedepsirea condamnaţilor romani, în timp ce romanii distinşi şi chiar membrii casei imperiale locuiau la Lesbos şi Samos, deseori în mod voluntar şi pentru o perioadă mai îndelungată. În epoca elenistică şi, mai tîrziu, în cea romană, Creta şi Ciprul, al căror vechi elenism îşi pierduse legătura cu patria, fie sub stăpînirea persană, fie prin izolare desăvîrşită, preluară – Ciprul ca o dependenţă a Egiptului, oraşele cretane în mod autonom – formele generale ale politeiei greceşti. În oraşele cirenaice predomina sistemul Lagizilor; în interiorul lor nu numai că întîlnim cetăţeni eleni şi meteci, ca în cele greceşti propriu-zise, ci în afara acestor două categorii alături de cei dintîi stăteau „ţăranii” – altfel spus, africanii autohtoni, la fel ca egiptenii în Alexandria – şi, tot ca în această metropolă, evreii formau alături de cei din urmă o clasă numeroasă şi privilegiată.

Guvernarea imperială nu le-a acordat grecilor niciodată o reprezentanţă generală. Aşa cum am văzut (p. 140), amficţionia din timpul lui Augustus se limita la elenii din Achaia, Epir şi Macedonia. Dacă panelenii lui Hadrian din Atena se erijau în reprezentaţi ai tuturor elenilor, ei au intervenit în destinele celorlalte provincii greceşti doar prin decretarea elenităţii onorifice în favoarea unor oraşe din Asia (p. 146); faptul arată cu atît mai mult că aceşti paneleni nu au inclus nicidecum şi comunităţile greceşti din afară. Dacă în Asia Mică se vorbeşte de reprezentanţă sau reprezentanţi ai elenilor, izvoarele se referă în provinciile Asia şi Bitinia, reglementate întru totul conform modelului grecesc, la adunarea provincială şi la conducătorii acestei adunări; aceasta în măsura în care aceşti conducători fac parte dintre deputaţii trimişi de fiecare oraş la adunare, toate oraşele fiind politei greceşti. În provincia negrecească Galatia, reprezentanţii grecilor stabiliţi aici, figurînd alături de adunarea galată, sînt, de asemenea, denumiţi conducători ai grecilor.

Guvernarea romană nu avea temeiuri să stînjenească confederaţia urbană din Asia Mică. Atît în epoca romană, cît şi în cea preromană, nouă oraşe din Troada au celebrat acţiuni sacrale şi sărbători în comun. Adunările diferitelor provincii din Asia Mică, la fel ca în restul imperiului, instituţii stabile datorate lui Augustus, nu se deosebesc de cele ale altor provincii. În aceste regiuni, instituţia a suferit totuşi o evoluţie specifică sau, mai degrabă, o denaturare. Scopul imediat al acestor adunări anuale ale deputaţilor urbani din fiecare provincie era de a-şi transmite doleanţele către guvernator sau guvern şi de a servi în general ca organ al acestei provincii; dar aici mai întîi i s-a asociat sărbătoarea anuală în cinstea împăratului guvernant şi a împărăţiei în general: în anul 725 (29), Augustus a permis adunărilor din Asia şi Bitinia să-i ridice temple în Pergam şi Nikomedia şi să fie venerat ca zeitate. Această nouă instituţie se extinse în curînd în întregul imperiu, iar contopirea instituţiei sacrale cu cea administrativă deveni un principiu de bază al organizării provinciale din perioada imperială. Totuşi, în nici o altă provincie pompa sacerdotală şi festivă şi rivalităţile urbane legate de această instituţie nu au luat asemenea proporţii ca în provincia Asia şi, odată cu ea, în celelalte provincii din Asia Mică; nicăieri ambiţia municipală n-a fost însoţită sau, mai degrabă, întrecută de cea provincială – în această privinţă, oraşele depăşindu-i pe particulari – ca în Asia Mică, unde domina întreaga viaţă publică. Marele preot (ἀρχιϵρϵύς) al noului templu, desemnat anual în fiecare provincie, ci nu numai cel mai distins demnitar din provincie, ci anul purta, în provincia respectivă, numele său. În Asia Mică, sărbătorile şi jocurile organizate după modelul serbărilor olimpice, din ce în ce mai răspîndite în rîndul tuturor elenilor, se legau îndeosebi de sărbătorile şi jocurile cultului imperial provincial. Conducerea lor revenea înainte de toate preşedintelui adunării provinciale – în Asia asiarhului, în Bitinia bitiniarhului etc. – şi el era cel care suporta cheltuielile pentru sărbătoarea anuală, deşi o parte a acestor sume, ca şi altele necesare pentru acest serviciu divin pe cît de strălucit, pe atît de loial, erau acoperite prin daruri şi donaţii voluntare sau solicitate diferitelor oraşe. Ca urmare, aceste preşedinţii erau accesibile doar unor oameni bogaţi; bunăstarea oraşului Tralleis este atestată prin faptul că el nu ducea niciodată lipsă de asiarhi – titlul era păstrat şi după depunerea magistraturii –, iar influenţa apostolului Pavel la Efes e dovedită de prin legăturile sale cu diferiţii asiarhi locali. În ciuda cheltuielilor, această funcţie onorifică era mult rîvnită datorită nu atît privilegiilor legate de ea – de exemplu, eliberarea de tutelă –, cît strălucirii ei exterioare: în concepţia locuitorilor Asiei Mici, intrarea festivă în oraş, cu mantaua de purpură şi coroana pe cap, în fruntea procesiunii mergînd tineri care tămîiau necontenit, însemna tot atît cît ramura de măslin de la Olimpia pentru eleni. Deţinem mai multe mărturii despre asiatici care se laudă nu numai de a fi fost ei înşişi asiarhi, ci şi de a fi descendenţi ai unor asiarhi. Dacă, la început, acest cult se limita la capitalele provinciale, ambiţia municipală atingînd mai ales în provincia Asia, proporţii nemaivăzute, el depăşi aceste bariere foarte curînd. Încă din anul 23, provincia decretă un templu pentru împăratul guvernant Tiberius, ca şi pentru mama sa şi senat, după o vrajbă îndelungată între oraşe acesta fiind ridicat la Smyrna, prin decret senatorial. Celelalte mari oraşe au urmat exemplul în diferite ocazii. Dacă pînă atunci provincia avusese doar un singur templu şi, în consecinţă, doar un preşedinte şi un mare preot, trebuia să fie desemnat acum un număr de mari preoţi corespunzător cu numărul templelor provinciale; dar, întrucît conducerea sărbătorii templului şi organizarea jocurilor nu cădeau în sarcina marelui preot, ci în cea a preşedintelui adunării şi întrucît disputa între marile oraşe rivale se concentra mai ales în jurul sărbătorilor şi jocurilor, marii preoţi primiră cu toţii, concomitent, şi dreptul preşedinţiei, astfel încît asiarhia şi pontificatul templelor provinciale coincideau, cel puţin în Asia. Drept urmare, adunarea provincială şi afacerile civile, care stăteau la baza instituţiei, trecură în planul al doilea; curînd asiarhul nu mai era nimic altceva decît executorul unei sărbători populare legate de venerarea divină a împăraţilor, foşti şi actuali; din această cauză, soţia lui, asiarha, putea participa la sărbătoare şi chiar o făcea.

Mulţumită supravegherii religioase supreme, pontificatul provincial trebuie să fi avut şi o importanţă practică, sporită în Asia Mică prin înalta consideraţie de care se bucura această instituţie aici. După ce adunarea provincială adoptase cultul imperial şi obţinuse acordul guvernului, urmară, bineînţeles, şi reprezentanţele urbane; încă din timpul lui Augustus cel puţin, toate reşedinţele districtelor judecătoreşti din Asia îşi aveau propriul Caesareum şi propria sărbătoare imperială. Supravegherea acestor decrete provinciale şi municipale şi a îndeplinirii cultului intra în drepturile şi obligaţiile marelui preot. Semnificaţia acestor atribuţii este ilustrată de exemplul oraşului liber Kyzikos din Asia: printre alte motive, Tiberius i-a anulat autonomia şi din cauza abandonării construirii decretate a templului zeului Augustus – poate tocmai pentru că, în calitate de oraş liber, nu era subordonat adunării provinciale. Probabil că această supraveghere superioară, destinată la început cultului imperial, s-a extins asupra problemelor religioase în general. Atunci cînd vechea şi credinţa cea nouă începură să-şi dispute supremaţia în imperiu, această contradicţie a evoluat mai întîi prin acest pontificat provincial spre starea conflictuală. Prin tradiţiile şi prin obligaţiile ce decurgeau din magistraturile lor, aceşti provinciali distinşi erau chemaţi şi înclinaţi, mult mai mult decît magistraţii imperiali, să vegheze asupra desfăşurării corecte a cultului divin oficial. Nu deţineau puterea disciplinară, dar, acolo unde admonestarea se vădea a fi ineficace, ei puteau să denunţe acţiunea, pasibilă de pedeapsă conform dreptului civil, autorităţilor locale sau imperiale şi să reclame intervenţia justiţiei – îndeosebi atunci cînd creştinii trebuiau să fie siliţi să respecte cerinţele cultului imperial. În epoci mai tîrzii, împăraţii de credinţă veche le ordonau acestor mari preoţi să pedepsească ei înşişi, inclusiv prin preoţii urbani subordonaţi, contravenţiile împotriva credinţei în vigoare şi le acordară tocmai rolul pe care mitropolitul şi episcopii urbani îl vor deţine sub împăraţii noii credinţe. Este foarte probabil ca în acest caz ordonanţele păgîne să nu fi copiat instituţiile creştine, ci, dimpotrivă, biserica creştină victorioasă să fi preluat instrumentele ierarhice din arsenalul inamic. Cum s-a spus, toate aceste măsuri sînt valabile pentru întregul imperiu; însă mai ales Asia Mică a suportat consecinţele foarte practice provocate de reglementarea provincială a cultului imperial, de supravegherea religioasă şi de persecutarea celor de altă credinţă.

Alături de cultul imperial, Asia Mică constituia şi pentru adoraţia divină sediul preferat şi, înainte de toate, un loc de refugiu pentru excrescenţele sale. Aici, flagelul azilelor şi tămăduirilor miraculoase era la el acasă. În timpul lui Tiberius, senatul dispuse îngrădirea celor dintîi; Asklepios, zeul medicinei, nu înfăptuia nicăieri minuni mai multe şi mai mari ca în Pergam, oraşul său mult iubit, care îl venera chiar ca Zeus Asklepios şi care îi datora în bună parte înflorirea din epoca imperială. Cei mai eficienţi făcători de minuni din timpul împăraţilor, Apollonios din Tyana, canonizat ulterior, şi Alexandru, omul-zmeu din Abonuteichos, s-au născut în Asia Mică. Dacă, aşa cum vom vedea, interdicţia generală a asociaţiilor a fost aplicată în Asia Mică cu o severitate exemplară, cauza trebuie să fie căutată mai ales în realităţile religioase care sugerau de-a dreptul abuzurile unor astfel de societăţi.

Siguranţa publică cădea în principal în sarcina provinciei însăşi. Exceptînd comandamentul sirian care includea şi Cilicia orientală, în întreaga Asie Mică nu staţiona în epoca imperială timpurie mai mult de o divizie de 5.000 de soldaţi din trupele auxiliare, care-şi aveau garnizoanele în provincia Galatia; ei i se adăuga o flotă de 40 de corăbii. Acest comandament era destinat intimidării turbulenţilor pisidieni, pe de o parte, şi apărării graniţei de nord-est a imperiului, ca şi supravegherii coastei Mării Negre pînă la hotarele Crimeii, pe de alta. Sub Vespasian, s-a instituit un corp de armată format din două legiuni; statele lor majore au fost amplasate în provincia Cappadocia, pe cursul superior al Eufratului. În Asia occidentală nu existau pe atunci alte garnizoane importante în afara acestor contingente destinate apărării graniţei; de exemplu, în provincia imperială Licia şi în Pamfilia se găsea o singură cohortă de 500 de soldaţi, în provinciile senatoriale cel mult cîţiva soldaţi detaşaţi în misiuni speciale din garda imperială sau din provinciile imperiale vecine. Evident, pe de o parte, această împrejurare atestă pacea din aceste provincii şi distanţa colosală ce separa corporaţiile de cetăţeni din Asia Mică de veşnic agitatele capitale ale Siriei şi Egiptului; dar, pe de altă parte, explică permanenţa tîlhăriei, relevată în alt context, facilitată de ţinutul prin excelenţă muntos şi parţial pustiu, îndeosebi de-a lungul graniţei miso-bitiniene şi în văile muntoase ale Pisidiei şi Isauriei. În Asia Mică nu existau miliţii cetăţeneşti propriu-zise. În ciuda înfloririi instituţiilor gimnastice pentru băieţi, adolescenţi şi bărbaţi, elenii din Asia Mică în acele vremuri au rămas tot atît de nerăzboinici ca şi cei din Europa. Pentru menţinerea siguranţei publice, autorităţile se mulţumiră cu numirea unor „stăpîni ai păcii” (ϵἰρηνάρχης), cărora li se puse la dispoziţie un număr de jandarmi urbani, în parte călări. Acestea erau contingente plătite, dar desconsiderate, care trebuie să fi fost totuşi utile, întrucît, în timpul penuriei grave de oameni din timpul războaielor marcomanice, împăratul Marcus nu se simţi înjosit să înroleze aceşti soldaţi urbani din Asia Mică în armata imperială.

Şi în această epocă, justiţia autorităţilor urbane, ca şi cea a guvernatorilor, era destul de deficitară: odată cu începutul epocii imperiale, avu loc şi în acest domeniu o evoluţie spre mai bine. În timpul republicii, intervenţia puterii de stat se limitase la controlul penal al magistraţilor; îndeosebi în ultima perioadă, acesta a fost marcat de delăsare şi părtinire sau, mai degrabă, abandonat cu totul. Acum, Roma nu numai că ţinea frîiele mai strîns, întrucît severa supraveghere a propriilor magistraţi era de nedespărţit de guvernarea militară unitară, senatul fiind îndemnat să dea dovadă de mai multă exigenţă în controlul guvernării mandatarilor săi, dar acum deveni posibilă înlăturarea abuzurilor tribunalelor provinciale prin intermediul apelului introdus de curînd sau, în cazurile în care provincia nu putea garanta o judecată imparţială, prin mutarea procesului la Roma, înaintea tribunalului imperial. De aceste stipulaţii beneficiau şi provinciile senatoriale şi, în general, ele par să fi fost resimţite ca o binefacere.

Ca şi la elenii din Europa, provincia romană din Asia Mică este în esenţă un complex de comunităţi urbane. Aici, asemenea Eladei, se păstrau în general formele tradiţionale ale politiei democratice – de exemplu, magistraţii erau aleşi şi în continuare de corpul cetăţenesc –, dar influenţa hotărîtoare le era conferită celor înstăriţi, anulîndu-se spaţiul de afirmare atît a capriciilor mulţimii, cît şi a ambiţiilor politice serioase. O particularitate în limitarea autonomiei municipale în oraşele Asiei Mici o reprezintă stabilirea de către consiliul urban a unei liste de zece persoane din care guvernatorul îl desemna pe „stăpînul păcii”, adică pe conducătorul poliţiei urbane. Curatela guvernamentală a administraţiei financiare urbane, numirea de către împărat a unui curator al averii care nu era cetăţean al oraşului (curator rei publicae, λογισής), al cărui consens trebuia să fie solicitat de către autorităţile urbane în eventualitatea unor importante tranzacţii patrimoniale, nu a fost niciodată generalizată, ci a fost ordonată în unele oraşe după necesităţi; însă, datorită evoluţiei impresionante a vieţii urbane, ea a intervenit în Asia Mică de timpuriu (începutul secolului al II-lea) şi a fost deosebit de amplă. Cel puţin în secolul al III-lea, aici, ca pretutindeni, importantele hotărîri ale administraţiei trebuiau să îi fie prezentate guvernatorului spre aprobare. Guvernul roman nu a trecut nicăieri la uniformizarea constituţiei urbane, cu atît mai puţin în ţinuturile elene; din acest punct de vedere, şi în Asia Mică dominau o mare varietate şi, frecvent, dorinţa corpurilor cetăţeneşti în cauză, cu toate că diferitele comunităţi ale provinciei trebuiau să respecte normele generale stipulate de legea valabilă pentru întreaga provincie. Celelalte instituţii de acest gen, specifice şi dominante în Asia Mică, nu aveau un caracter politic, ci erau semnificative doar pentru relaţiile sociale: de exemplu, asociaţiile răspîndite pe întregul cuprins al Asiei Mici, atît pentru cetăţenii mai în vîrstă, cît şi pentru cei tineri – gerusia şi colegiul celor tineri (νέοι) –, organizaţii de ajutor ale celor două categorii de vîrstă, cu palestrele şi sărbătorile corespunzătoare. De la început, Asia Mică a avut mult mai puţine comunităţi care se bucurau de darul ambiguu al autonomiei decît Elada propriu-zisă, iar cele care o aveau au pierdut-o de timpuriu: Kyzikos, în timpul lui Tiberius (p. 186), Samos, în timpul lui Vespasian. Asia Mică era doar un ţinut supus din vremuri îndepărtate, iar sub stăpînii persani, ca şi sub cei eleni, se obişnuise cu sistemul monarhic; spre deosebire de Elada, amintirile zadarnice şi speranţele confuze nu duceau aici dincolo de strîmtul orizont municipal al prezentului, iar nelinişti de genul acestora nu tulburau savurarea paşnică a fericirii vieţii în limita posibilităţilor existente.

În timpul guvernării împăraţilor, Asia Mică abundă în astfel de moduri de viaţă fericită. „Nici o provincie” – spune un scriitor care trăia la Smyrna sub Antonini – „nu are atîtea oraşe ca a noastră şi nici una oraşe similare cu metropolele noastre. Ea beneficiază de ţinutul îmbietor, de clima plăcută, de produsele variate, de poziţia în centrul imperiului, de populaţiile dimprejur, toate pacificate, de ordinea solidă, de raritatea crimelor, de tratamentul moderat al sclavilor, de consideraţia şi favorurile împăraţilor”. Aşa cum s-a amintit deja, Asia era numită „Provincia celor 500 de oraşe” şi, chiar dacă interiorul Frigiei, Lycaoniei, Galatiei, lipsit de ape şi deschis doar păstorilor, era şi atunci slab populat, celelalte regiuni de coastă aproape că se puteau măsura cu Asia. Prosperitatea durabilă a ţinuturilor receptive la cultură ale Asiei Mici nu se limitează doar la oraşele cu nume strălucite, precum Efes, Smyrna, Laodiceia, Apameia; oriunde, studiile ne dezvăluie un colţ uitat în decursul celor 15 secole care ne despart de acea vreme; primul şi cel mai copleşitor sentiment este cel al groazei, aproape că s-ar putea spune al ruşinii, în faţa contrastului dintre mizerabilul şi jalnicul prezent, pe de o parte, şi fericirea şi strălucirea epocii romane, pe de altă parte. Pe un singuratic vîrf de munte, în apropierea coastei liciene, acolo unde locuia Himera, conform legendei greceşti, se afla vechiul Kragos, ale cărui case erau construite probabil numai din lemn şi cărămizi, el dispărînd, în consecinţă, cu excepţia zidurilor ciclopice de cetate de la poalele muntelui. La poalele acestui vîrf se întinde o vale atrăgătoare şi fertilă, binecuvîntată cu un aer răcoritor şi o vegetaţie meridională şi înconjurată de munţi bogaţi în păduri şi în sălbăticiuni. Cînd Licia deveni provincie sub împăratul Claudius, guvernul roman mută oraşul de munte, „Kragosul verde” al lui Horaţiu, în această cîmpie; în forul noului oraş Sidyma mai pot fi văzute ruinele templului cu patru coloane, consacrat atunci împăratului, şi ale unui impunător portic, ridicat de un cetăţean originar de aici, care se îmbogăţise ca medic. Forul era împodobit de statuile împăraţilor şi ale unor concetăţeni merituoşi; în oraş existau un templu al zeilor protectori, Artemis şi Apollo, terme, gimnazii (γυμνάσια) atît pentru cetăţenii mai în vîrstă, cît şi pentru cei tineri. În faţa porţilor, de-a lungul drumului principal care ducea, destul de abrupt, spre portul Kalabatia, se înşirau de ambele părţi monumente funerare din piatră, mai grandioase şi mai preţioase decît cele din Pompeii, în parte păstrate pînă astăzi, în timp ce casele au dispărut, fiind construite, probabil, ca şi cele din vechiul oraş, din materiale perisabile. Un decret al comunităţii referitor la constituirea organizaţiei de ajutor pentru cetăţenii mai în vîrstă, emis probabil în timpul lui Commodus şi descoperit de curînd, ne permite să tragem unele concluzii asupra nivelului şi stilului de viaţă ale locuitorilor. Această organizaţie era constituită din 100 de membri, jumătate proveniţi din consiliul urban, cealaltă jumătate din corpul cetăţenesc, printre ei fiind acceptaţi cel mult trei liberţi şi un bastard; toţi ceilalţi trebuiau să provină dintr-o căsătorie legală şi unii să aparţină unor familii de cetăţeni înstăriţi, a căror vechime nu putea fi pusă la îndoială. Unele dintre aceste familii au obţinut dreptul de cetăţenie romană; una a ajuns chiar în senatul imperial. Însă nici această familie senatorială, nici unii medici născuţi la Sidyma şi angajaţi chiar la curtea imperială nu şi-au uitat patria; cei mai mulţi dintre aceştia aici s-au săvîrşit din viaţă. Unul dintre aceşti distinşi cetăţeni a sintetizat legendele oraşului şi profeţiile legate de el într-o operă, ce-i drept nu prea izbutită, dar foarte savantă şi patriotică, şi a expus aceste memorii în mod public. Acest Kragos-Sidyma nu vota în cadrul adunării micii provincii Licia împreună cu oraşele din prima categorie, nu avea un teatru, titluri onorifice şi acele sărbători generale, în lumea de atunci caracteristice pentru marile oraşe, fiind chiar şi în concepţia contemporanilor un mic oraş provincial şi întru totul o creaţie a epocii imperiale romane. Dar în întregul ţinut Vilajet Aïdin nu există astăzi nici o singură localitate din interior care ar putea fi asemuită, cel puţin de departe, cu acest orăşel montan. Realizările încă vii din acest loc îndepărtat au dispărut într-o mulţime de alte oraşe aproape complet sau cu desăvîrşire, din cauza activitaţii distructive a omului. O anumită imagine de ansamblu a acestei abundenţe oferă monedele de cupru emise de aceste oraşe în epoca imperială; prin numărul monetăriilor şi varietatea imaginilor, toate provinciile rămîn cu mult în urma Asiei.

Bineînţeles, reversul concentrării tuturor intereselor asupra vieţii din micul oraş natal se manifestă în Asia Mică tot atît cît şi la grecii europeni. Constatările referitoare la administraţia comunală din Grecia sînt, în general, valabile şi pentru Asia Mică. Administraţia urbană a finanţelor, conştientă de absenţa unui control riguros, este lipsită de continuitate, de spiritul de economie şi, deseori, chiar de onestitate; în cazul construcţiilor, fie se depăşesc posibilităţile oraşului, fie se renunţă la măsurile cele mai urgente; cetăţenii de rînd se obişnuiesc cu gratificaţiile din tezaurul municipal sau din partea oamenilor bogaţi, cu uleiul gratuit din băi, cu banchetele cetăţeneşti şi cu serbările populare finanţate din buzunarele altora, iar familiile distinse cu clientela mulţimii, cu omagiile ei umile, cu intrigile ei de cerşetori, cu facţiunile ei. Aşa cum există rivalităţi între diferite oraşe (p. 178), la fel apar şi în fiecare oraş între diferitele partide şi familii; în Asia Mică, guvernul nu îndrăzneşte să înfiinţeze asociaţii de săraci şi de pompieri voluntari, arhicunoscute în Occident, întrucît aici facţinuile stăpînesc imediat orice societate. Lacul netulburat se transformă cu uşurinţă în mlaştină şi în Asia Mică absenţa măreţului val al intereselor generale putea fi resimţită cu toată puterea.

Asia Mică, îndeosebi partea occidentală, era unul dintre cele mai bogate ţinuturi ale marelui stat roman. Ce-i drept, proasta guvernare din timpul republicii, catastrofele pe care le-a pricinuit în timpul lui Mithridates, apoi flagelul pirateriei şi, în sfîrşit, îndelungatele războaie civile care au lovit puţine provincii atît de puternic din punct de vedere financiar ruinaseră comunităţile şi cetăţenii în asemenea măsură, încît Augustus apelă la remediul extrem: anularea tuturor pretenţiilor. Cu excepţia rodienilor, toţi asiaticii au recurs la această soluţie periculoasă. Însă guvernarea paşnică ulterioară compensa multe dintre aceste neajunsuri. Nu pretutindeni – de exemplu, insulele din Marea Egee nu şi-au revenit niciodată de atunci –, dar în cele mai multe locuri, la moartea lui Augustus, se uitaseră atît rănile, cît şi remediile, iar ţara s-a bucurat de această situaţie timp de trei secole, pînă în perioada războaielor gotice. Sumele fixate pentru oraşele Asiei Mici, pe care le repartizau şi le percepeau ele însele, ce-i drept sub supravegherea guvernatorului, constituiau una dintre cele mai importante surse de venituri pentru tezaurul imperiului. Nu putem stabili proporţia dintre povara impozitelor şi solvabilitatea celor care cădeau sub incidenţa lor; dar o suprasolicitare permanentă ar fi incompatibilă cu situaţia ţinutului pînă în secolul al III-lea. Limitarea fiscală a circulaţiei şi mărirea impozitelor, dezavantajoasă nu numai pentru contribuabil, trebuie să fi fost îngrădite mai degrabă de delăsarea guvernării decît de o menajare intenţionată. În cazul unor calamităţi grave, mai ales după cutremure – în timpul lui Tiberius ele au provocat daune imense în 12 oraşe înfloritoare ale Asiei, îndeosebi la Sardes, iar în timpul lui Pius, într-un număr de localităţi din Caria şi Licia şi în insulele Kos şi Rhodos –, ajutorul particular şi, înainte de toate, cel imperial intervenea cu o generozitate extraordinară şi asigura locuitorilor Asiei Mici întreaga binecuvîntare a statului mare – garanţia tuturor pentru toţi. Construirea de drumuri, începută de romani prin Manius Aquillius (II, p. 39) cu ocazia primei instituiri a provinciei Asia, a fost încurajată în epoca imperială doar acolo unde staţionau garnizoane mai mari; îndeosebi în Cappadocia şi Galatia învecinată, de cînd Vespasian instituise tabere de legiune pe cursul mijlociu al Eufratului. Neîndoielnic şi din cauza delăsării guvernării senatoriale, în celelalte provincii nu s-a întreprins prea mult în această direcţie; aici toate drumurile finanţate de stat au fost construite din ordinul împăraţilor.

Această înflorire a Asiei Mici nu este opera unei guvernări călăuzite de o clarviziune superioară şi o energie nestăvilită. Instituţiile politice, inovaţiile meşteşugăreşti şi comerciale, iniţiativa literară şi artistică reveneau în Asia Mică întru totul vechilor oraşe libere sau Attalizilor. De fapt, guvernul roman n-a dăruit ţării nimic altceva decît starea de pace durabilă, tolerarea bunăstării în interior şi renunţarea la acea înţelepciune de stat care consideră fiecare pereche de braţe sănătoase şi fiecare monedă economisită, de drept, tributare scopurilor lor nemijlocite – virtuţi negative care nu aparţin unor personalităţi extraordinare, dar care sînt deseori mai utile pentru prosperitatea generală decît faptele măreţe ale tutorilor din propria voinţă a umanităţii.

Într-o armonie remarcabilă, bunăstarea Asiei Mici se baza nu numai pe agricultură, ci şi pe industrie şi comerţ. Natura a favorizat din plin mai ales regiunile de coastă şi de multe ori putem constata – de exemplu, în cazul cetăţenilor localităţii Selge, în stîncoasa vale a lui Eurymedon în Pamfilia – cum neobosita hărnicie nu a abandonat, chiar şi în condiţii mai dificile, nici un petec de pămînt. Produsele industriei din Asia Mică sînt prea numeroase şi variate pentru a fi descrise fiecare în parte; amintim numai că imensele păşuni din interiorul ţinutului cu turmele lor de oi şi de capre au făcut din Asia Mică metropola industriei lînii şi a ţesutului în general, lîna milesiană galată – altfel spus, de Angora – a broderiilor în aur din perioada attalidă, a postavurilor confecţionate în atelierele din Laodiceia frigiană în stil nervian – altfel spus, flandrens. Se ştie că la Efes izbucnirea răzmeriţei era iminentă, întrucît orfevrii se temeau că noua religie creştină le va prejudicia vînzarea efigiilor divine. Din cele şapte cartiere ale importantului oraş din Lidia, Philadelphia, cunoaştem denumirea a două dintre ele: al ţesătorilor de lînă şi al pantofarilor. Este posibil ca aici să transpară o realitate care se ascunde în cazul celorlalte oraşe mai vechi şi cu nume mai ilustre: oraşele mai importante ale Asiei includeau nu numai o mulţime de meşteşugari, ci şi o numeroasă populaţie proletară. În Asia Mică, circulaţia banilor şi a mărfurilor se baza în principal pe producţia proprie. Chiar dacă erau importate unele articole din ţinuturile orientale – de exemplu, mulţi sclavi erau aduşi de negustorii galati –, importul şi exportul Siriei şi Egiptului erau aici aproape excluse. Dar, dacă negustorii romani puteau fi întîlniţi într-un număr atît de mare, încît asociaţiile lor participau la acţiunile publice alături de corpul cetăţenesc din fiecare oraş, fie el mare sau mic, chiar în asemenea localităţi ca Ilion şi Assos din Misia, Prymnessos şi Traianopolis din Frigia, dacă la Hierapolis, în ţinutul continental al Frigiei, un fabricant (ἐργαστής) dădu ordin să-i fie scris pe mormînt că în viaţa lui ar fi navigat de 72 de ori în jurul Capului Malea spre Italia şi dacă un poet roman îl descrie pe comerciantul capitalei care se grăbeşte spre port pentru a preîntîmpina capturarea de către concurenţă a partenerului de afaceri sosit din Kibyra, situat în apropiere de Hierapolis, ni se deschide o perspectivă asupra intensei vieţi meşteşugăreşti şi comerciale desfăşurate şi în afara porturilor. Neîntreruptul comerţ cu Italia este atestat şi de limbă; multe din cuvintele latine intrate în limba de circulaţie din Asia Mică se datorează acestui comerţ, iar la Efes breasla ţesătorilor de lînă purta chiar denumirea latină. Magiştrii de toate specialităţile şi medicii veneau îndeosebi de aici în Italia sau în celelalte ţinuturi latinofone şi nu numai că dobîndeau frecvent averi însemnate, ci şi le readuceau în patria lor; medicii şi literaţii înavuţiţi ocupau un loc de excepţie printre ctitorii de edificii şi donatorii oraşelor din Asia Mică. În sfîrşit, Asia Mică a fost păgubită mai puţin şi mai tîrziu decît Occidentul de emigrarea marilor familii spre Italia; din Vienna şi Narbo mutarea în capitala imperiului era mai uşoară decît din oraşele greceşti, iar la început guvernul nu era tocmai dispus să-i atragă pe distinşii municipali ai Asiei Mici la curte şi să-i introducă în aristocraţia romană.

Dacă facem abstracţie de minunata înflorire timpurie pe care au cunoscut-o pe aceste ţărmuri epopeea ionică şi lirica eolică, începuturile istoriografiei şi ale filozofiei, ale plasticii şi picturii, marea epocă a Asiei Mici în ştiinţă, ca şi în practicarea artelor, a fost cea a Attalizilor, care au cultivat cu fidelitate amintirea acelei epoci mai măreţe. Dacă Smyrna îl venera pe cetăţeanul ei Homer ca pe un zeu şi bătea monede cu imaginea şi numele lui, acestea nu erau decît manifestări ale sentimentului dominant în toată Ionia şi în întreaga Asie Mică: arta divină ar fi coborît pe pămînt în Elada, în general, şi în Ionia, în special. Vechimea şi amploarea învăţămîntului elementar din aceste ţinuturi organizat pe cheltuială publică sînt ilustrate de un decret din oraşul Teos din Lidia. Conform documentului, oraşul – după ce a dispus de mijloacele necesare prin donaţia unei sume de bani din partea unui bogat cetăţean – urma să instituie alături de inspectorul de gimnastică (γυμνασιάρϰηχ) şi magistratura onorifică a unui inspector de şcoală (παιδονόμος). De asemenea, urmau să fie angajaţi trei magiştri de gramatică – plătiţi în funcţie de cele trei clase cu 600, 550, respectiv 500 de drahme – pentru ca fetele şi băieţii născuţi liberi să poată învăţa să scrie, doi profesori de gimnastică, primind salariu de cîte 500 de drahme, un profesor de muzică, plătit cu 700 de drahme, care trebuia să-i instruiască în mînuirea lăutei şi ţiterei pe băieţii din ultimii doi ani de şcoală şi pe adolescenţii absolvenţi, un profesor de scrimă, cu 300 de drahme, şi unul pentru învăţarea tragerii cu arcul şi aruncării suliţei, cu 250 de drahme. Magistrul de gramatică şi cel de muzică trebuiau să organizeze anual în curie un examen public al elevilor. Aceasta este Asia Mică din timpul Attalizilor; dar opera lor nu a fost continuată de republica romană. Victoriile lor asupra galatilor n-au fost eternizate prin sculpturi şi cu puţin timp înainte de bătălia de la Actium biblioteca pergamenă a fost transferată la Alexandria; mulţi dintre germenii cei mai valoroşi au fost nimiciţi în timpul pustiirilor provocate de războaiele mitridatice şi civile. Odată cu regenerarea bunăstării Asiei Mici în timpul împăraţilor, se regenera, cel puţin din exterior, grija pentru artă, îndeosebi pentru literatură. Nici unul dintre numeroasele oraşe ale Asiei Mici nu poate reclama într-un anumit domeniu un primat asemănător cu cel al Atenei ca oraş universitar, al Alexandriei în sfera cercetării ştiinţifice, al frivolei capitale siriene în materie de actorie şi balet; dar poate că nicăieri educaţia generală n-a fost mai răspîndită şi mai profundă. În Asia trebuie să se fi încetăţenit de timpuriu obiceiul de a-i elibera pe magiştri şi pe medici de magistraturile urbane şi de alte sarcini costisitoare. Acestei provincii i se adresează decretul împăratului Pius (p. 178) care, pentru a limita aceste scutiri deosebit de păgubitoare pentru finanţele urbane, stabilea cîteva cifre maximale, permiţînd, de exemplu, ca oraşele din prima clasă să acorde această imunitate unui număr de zece medici, cinci magiştri de retorică şi cinci de gramatică. Locul de frunte din epoca imperială pe care Asia Mică îl ocupa în domeniul literaturii se datorează activităţii retorilor sau, conform expresiei consacrate mai tîrziu, a sofiştilor. Locul profesiunii de literat, desuetă acum, a fost ocupat de conferinţa publică, de genul discursurilor universitare şi academice din zilele noastre, mereu înlocuită şi păstrată doar în cazuri excepţionale, ascultată şi aplaudată o dată, iar apoi uitată pentru totdeauna. Deseori conţinutul era inspirat de un prilej oarecare: ziua de naştere a împăratului, sosirea guvernatorului, orice eveniment public sau privat analog; şi mai frecvent se vorbea în vînt, fără nici un prilej, despre subiecte care nu erau nici practice şi nici instructive. În această perioadă, discursul politic lipsea cu desăvîrşire, chiar şi în senatul roman. Pentru greci, discursul juridic nu mai era obiectivul final al retoricii, ci, alături de discursul de dragul discursului, ocupa locul surorii neglijate şi plebeiene, la care un maestru al noii elocinţe se cobora doar din cînd în cînd. Din poezie, filozofie şi istorie este cules tot ceea ce au ele în comun, în timp ce ele însele, rareori cultivate, cu atît mai puţin în Asia Mică, şi preţuite aproape deloc, decad, fiind denaturate de retorica pură. Aceşti oratori privesc marele trecut al naţiunii, pentru a spune aşa, ca pe o proprietate a lor exclusivă; ei îl venerau şi-l tratau pe Homer la fel cum abordează rabinii cărţile lui Moise şi se ocupă de religie cu cea mai zeloasă ortodoxie. Aceste discursuri sînt susţinute de toate mijloacele permise şi nepermise din arsenalul teatrului, de arta gesticulaţiei şi modulării vocii, de somptuozitatea costumului de orator, de trucurile virtuozităţii, de sistemul de facţiuni, de concurenţă, de asistenţa plătită. Nemărginitei vanităţi a acestor meşteri ai cuvîntului îi corespund participarea însufleţită a publicului, aproape comparabilă cu cea similară de la cursele de care, şi expresia acestei participări, corespunzînd întru totul manifestărilor de teatru; iar constanţa prezentării unor astfel de exhibiţii, pentru cei culţi, în toate localităţile mai mari le asigură, ca şi teatrul, pretutindeni un loc în viaţa cotidiană orăşenească. Chiar dacă impresia pe care o produc discursurile obligatorii ale societăţilor savante din metropolele noastre cele mai agitate poate fi oarecum legată de acest fenomen dispărut, în prezent elementul central din elocinţa lumii antice lipseşte totuşi cu desăvîrşire: momentul didactic şi combinarea discursului public lipsit de scop cu educaţia superioară a tineretului. Dacă această educaţie, cum se spune, îl forma pe adolescentul din clasa cultă ca profesor de filologie, îl forma şi ca profesor de elocinţă, şi anume de elocinţă a acestui gen. Căci scopul instruirii era tot mai mult însuşirea deprinderii de a ţine discursuri asemănătoare cu cele descrise mai sus, pe cît posibil în ambele limbi; iar cel ce absolvise cursul cu folos elogia în performanţe analoage amintirile despre propriii ani de şcoală. E adevărat, această îndeletnicire se întîlnea atît în Orient, cît şi în Occident; însă locul de frunte şi iniţiativa aparţin Asiei Mici. Cînd retorica didactică s-a încetăţenit în educaţia tineretului latin din capitală în epoca lui Augustus, promotorii principali erau, alături de italici şi hispanici, doi magiştri din Asia Mică: Arellius Fuscus şi Cestius Pius. Un avocat spiritual din timpul Flaviilor deplînge chiar aici, unde gravul discurs juridic s-a menţinut alături de acest parazit în anii mai buni din epoca imperială, adînca prăpastie care-i separa pe Niketes din Smyrna şi pe ceilalţi magiştri de retorică aplaudaţi la Efes şi Mytilene de Aeschines şi Demosthenes. Cei mai mulţi şi mai renumiţi dintre celebraţii oratori de acest gen proveneau de pe ţărmurile Asiei occidentale. Mai sus am remarcat deja cît de mult greva furnizarea de magiştri pentru întregul imperii asupra finanţelor oraşelor din Asia Mică. În cursul epocii imperiale, numărul şi consideraţia acestor sofişti se afla într-o continuă creştere şi ei încep să cîştige teren şi în Occident. Cauza acestei pătrunderi rezidă, parţial, în atitudinea schimbată a guvernului care, din secolul al II-lea, îndeosebi din epoca lui Hadrian, nu mai păstra faţa de spiritualitatea greacă şi orientală rezervele din secolul I, însă în principal în generalizarea crescîndă a educaţiei superioare şi în creşterea rapidă a instituţiilor pentru răspîndirea ei în rîndul tineretului. Aşadar, sofistica trebuie să fie localizată în Asia Mică îndeosebi în secolele al II-lea şi al III-lea; însă acest primat literar nu trebuie văzut ca o particularitate a acestor greci şi a acestei epoci sau chiar ca o însuşire naţională. Sofistica este pretutindeni aceeaşi: la Smyrna şi Atena, ca şi la Roma şi Cartagina; maeştrii elocinţei au fost exportaţi ca tiparele pentru lămpi, fiind produşi în serie, conform dorinţei, în greceşte sau latineşte, şi doar producţia era mărită după necesităţi. Dar ţinuturile greceşti mai prospere şi mai culte livrau acest articol de export, bineînţeles, la o calitate optimă şi într-o cantitate maximă; pentru Asia Mică, această constatare este valabilă atît pentru timpurile lui Sulla şi Cicero, cît şi pentru epoca lui Hadrian şi a Antoninilor.

Dar nici aici nu este totul cufundat în umbră. Ce-i drept, nu în rîndul sofiştilor de profesie, ci printre literaţii altor orientări, încă destul de numeroşi aici, se găsesc tocmai în aceste ţinuturi cei mai buni reprezentanţi ai elenismului pe care i-a produs această epocă: magistrul filozofiei, Dion din Prusa, în Bitinia, din timpul lui Vespasian şi Traian, şi Galenos din Pergam, medicul personal la curtea împăraţilor Marcus şi Severus. Persoana lui Galenos atrage mai ales prin caracterul subtil al bărbatului de lume şi al curteanului împletit cu o educaţie literară şi filozofică generală, frecvent întîlnită la medicii acestei perioade1. Prin puritatea ţinutei morale şi clarviziunea în analiza situaţiei, bitinianul Dion nu este cu nimic inferior eruditului de la Chaeroneia, dar îl întrece prin capacitatea de creaţie, prin fineţea şi spiritualitatea frazei, prin cugetarea gravă turnată într-o formă accesibilă şi prin energie practică. Scrierile sale cele mai bune, fanteziile despre elenul ideal înainte de descoperirea oraşului şi banului, alocuţiunea către rodieni, ultimii reprezentanţi ai venerabilului elenism, descrierea elenilor contemporani lui, atît în izolarea de la Olbia, cît şi în opulenţa de la Nikomedia şi Tarsos, avertismentele adresate individului, pentru o conduită demnă, şi colectivităţii, pentru o convieţuire armonioasă, constituie mărturia cea mai elocventă pentru a caracteriza elenismul din Asia Mică în epoca imperială cu maxima poetului: chiar apunînd, soarele este întotdeauna acelaşi.

 

1. Un medic din Symrna, Hermogenes, fiul lui Charidemos, a scris nu numai 77 de volume de specialitate, ci şi, cum ne informează monumentul său funerar, opere istorice: despre Smyrna, despre patria lui Homer, despre înţelepciunea lui Homer, despre întemeierea unor oraşe în Asia, Europa sau pe insule, despre itinerariile din Asia şi Europa, despre stratageme, tabele cronologice, despre istoria Romei şi Smyrnei. În scrierile sale însumînd 156 de volume, Menekrates, un medic personal imperial a cărui origine n-o cunoaştem, a instituit noua medicină logică şi, concomitent, empirică, realizare certificată de partizanii săi romani.