Capitolul VI

Non-cetăţenii şi constituţia reformată

Istoria fiecărei naţiuni, a celei italice însă înainte de toate, este un vast sistem de încorporări. Roma celor mai străvechi timpuri despre care ni s-au păstrat mărturii este o unitate tripartită, iar încorporări asemănătoare nu încetează decît odată cu încremenirea romanităţii. În afara acestei prime contopiri a ramnilor, titiilor şi lucerilor, despre care nu cunoaştem decît că s-a petrecut, încorporarea cea mai veche de acest fel este aceea prin care romanii Colinei se integrează în Roma palatină. În momentul în care urmau să se contopească, organizarea celor două comunităţi trebuie să fi fost identică în esenţă, iar problema ivită din cauza unificării a fost pusă probabil în aşa fel, încît a trebuit să se aleagă între menţinerea instituţiei duble sau abolirea unuia dintre sisteme şi extinderea celuilalt asupra celor două comunităţi unite. În ceea ce priveşte sanctuarele şi instituţiile sacerdotale, s-a respectat prima soluţie. Comunitatea romană avea de acum înainte două corporaţii de salientes şi de luperci şi, cum avea un Marte dublu, avea doi preoţi ai lui Marte, dintre care unul, cel de pe Palatin, se va numi mai tîrziu „preot al lui Marte”, în timp ce acela de pe Colină se va numi „preot al lui Quirinus”. Deşi nu se poate dovedi, este probabil că colegiile sacerdotale vechi ale Romei, auguri, pontifi, vestale, feţiali s-au născut din combinarea colegiilor comunităţilor de pe Palatin şi Quirinal. În diviziunea teritorială, oraşul colinar de pe Quirinal a fost adăugat ca al patrulea cartier celorlalte trei ale oraşului palatin: Subura, Palatin şi suburbia Esquiliae. În timp ce în încorporarea originară comunităţile unite au fost recunoscute şi după fuziune, cel puţin ca o parte a noului corp de cetăţeni, şi şi-au păstrat astfel, într-un anumit sens, entitatea politică, acest fenomen nu s-a mai repetat nici în cazul romanilor Colinei, nici în cel al proceselor de anexiune de mai tîrziu. După unire, comunitatea romană a continuat să fie divizată, ca şi înainte, în trei triburi, fiecare cuprinzînd cîte zece curii, iar romanii de pe Colină, care erau sau nu împărţiţi în triburi, au fost încorporaţi în triburile şi curiile existente. Probabil că această fuziune s-a petrecut astfel încît fiecare trib şi fiecare curie să primească un anumit număr de cetăţeni noi, fără ca aceştia să se fi confundat în întregime cu cei vechi. Altfel spus, fiecare trib s-a dedublat, astfel încît titii, ramni şi luceri s-au împărţit încă o dată în „primii” şi „cei din urmă” (priores, posteriores). Tocmai de această realitate se leagă dispunerea în perechi în toate instituţiile organice ale comunităţii. Astfel, cele trei perechi ale fecioarelor sacre sînt desemnate în mod special ca reprezentante ale celor trei triburi, cu primul şi al doilea rang al acestora; şi este aproape sigur că cele şase capele argeene şi perechea de Lari adorată în fiecare stradă au o origine asemănătoare. Această organizare apare înainte de toate în armată; după unire, fiecare jumătate de trib al comunităţii tripartite furnizează o sută de cavaleri; astfel, cavaleria civilă a sporit la şase centurii, iar numărul centurionilor, de la trei la şase. Tradiţia nu ne-a păstrat nici o ştire referitoare la o înmulţire corespunzătoare a pedestrimii, dar aceasta este însă fără îndoială originea obiceiului de mai tîrziu de a recruta legiunile două cîte două; iar dublarea recrutării a condus, fără îndoială, la numărul de şase comandanţi ai detaşamentelor legiunii, dublîndu-se cei trei originari. Este sigur că nu a avut loc o înmulţire corespunzătoare a locurilor în senat; numărul de trei sute de senatori a rămas, pînă în secolul al VII-lea (I), cel consacrat, ceea ce nu exclude posibilitatea ca un anumit număr dintre bărbaţii cei mai de vază ai comunităţii anexate să fi intrat în senatul oraşului palatin. Aceleaşi reguli au fost respectate în cazul magistraturilor; comunitatea unită era comandată de un singur rege, iar despre reprezentantul său principal, administratorul oraşului, se poate afirma acelaşi lucru. Instituţiile sacre ale oraşului de pe Colină au fost, după cum s-a văzut, menţinute, iar numărul de cetăţeni astfel dublat trebuia să furnizeze un contingent dublu; din alte puncte de vedere însă, încorporarea oraşului quirinal în cel palatin a însemnat subordonarea primului faţă de al doilea. Există temeiuri care sprijină presupunerea că această distincţie între cetăţenii vechi de pe Palatin şi cei noi de pe Quirinal s-a confundat iniţial cu aceea existentă între primii şi secunzii dintre titii, ramni şi luceri, iniţial triburile din cetatea Quirinal fiind, în consecinţă, „secunzii”. Această deosebire a oferit desigur mai degrabă un avantaj onorific decît unul efectiv, asemănător celui consacrat mai tîrziu cu ocazia votărilor din senat, de a-i interoga mai întîi pe senatorii din ginţile mai vechi şi apoi pe cei din minores gentes. La fel, cartierul colinar a fost de un rang inferior chiar faţă de suburbia cartierului palatin, preotul de pe Quirinal al lui Marte, inferior celui de pe Palatin, salientes şi luperci de pe Quirinal, inferiori celor de pe Palatin. Încorporarea aceasta, prin care comunitatea palatină a asimilat-o pe cea quirinală, desemnează aşadar o etapă intermediară între contopirea cea mai veche a titiilor, ramnilor şi lucerilor şi toate încorporările de mai tîrziu. Comunitatea încorporată nu putea să formeze un trib separat în noul întreg, ci o parte distinctă în cadrul fiecărui trib. Instituţiile ei sacerdotale nu numai că au fost menţinute, ceea ce se va întîmpla şi mai tîrziu, cu ocazia cuceririi Albei de exemplu, ci au fost înălţate la rangul de instituţii ale comunităţii unite, ceea ce nu se va mai întîmpla în cazul anexiunilor ulterioare.

Această contopire a două comunităţi asemănătoare prin elementele lor esenţiale a produs mai degrabă o creştere cantitativă decît o transformare intrinsecă a comunităţii existente. De asemenea, din această epocă datează primele începuturi ale unui al doilea proces de încorporare, care s-a desfăşurat mult mai lent şi a avut urmări mult mai profunde; aceasta este contopirea dintre cetăţeni şi locuitori. În toate timpurile au existat, alături de cetăţeni, dependenţi, „supuşii” (clientes), cum au fost numiţi, fiind legaţi de diversele familii de cetăţeni, sau „mulţimea” (plebs, de la pleo, plenus), cum au fost numiţi, cu un sens peiorativ, din cauza lipsei drepturilor politice. Elemente ale acestei clase intermediare, situată între oamenii liberi şi sclavi, au existat, cum s-a arătat (p. 57), şi în interiorul casei romane; în cadrul comunităţii însă, această clasă trebuia să cucerească, de fapt şi de drept, o importanţă mai mare, şi aceasta din două cauze. În primul rînd, comunitatea însăşi putea să aibă clienţi pe jumătate liberi, ca şi sclavi; trebuie să se fi întîmplat deseori ca, după cucerirea unui oraş şi în urma dizolvării comunităţii, comunitatea victorioasă să fi crezut de cuviinţă să nu vîndă masa cetăţenilor ca sclavi, ci să le acorde în continuare o libertate de fapt, astfel încît aceştia să intre într-o relaţie clientelară faţă de ea – fiind în realitate liberţii ei – sau, mai bine spus, faţă de rege. De asemenea, comunitatea, în virtutea puterii ei asupra indivizilor, putea să protejeze clienţii de folosirea abuzivă a puterii pe care dreptul i-o conferea stăpînului familiei. Din timpuri imemoriale a fost introdus în dreptul roman principiul care a constituit punctul de plecare al situaţiei legale a locuitorilor: dacă un stăpîn, cu ocazia unui act legal public – testament, proces, cens –, renunţa deschis sau tacit la dreptul său de stăpîn, nici el, nici urmaşii lui nu aveau puterea de a retracta acest act şi de a reclama un drept asupra persoanei libertului sau asupra descendenţilor acestuia. Clienţii şi urmaşii lor nu aveau, este adevărat, nici dreptul de cetăţenie, nici pe cel de oaspeţi; căci pentru primul era necesară acordarea acestui privilegiu din partea comunităţii, iar celălalt presupunea deţinerea unui drept de cetăţenie într-o comunitate legată de Roma printr-un tratat. Ceea ce obţineau era o libertate protejată de lege, cu toate că, de drept, erau în continuare dependenţi. În consecinţă, timp îndelungat relaţiile lor referitoare la proprietate au fost considerate, prin lege, ca şi acelea ale sclavilor, ca fiind dependente de patron, iar acesta i-a reprezentat fără îndoială în procesele civile; la fel, acesta avea privilegiul de a le impune contribuţii în caz de nevoie şi de a-i cita în procese. Cu timpul, locuitorii s-au debarasat însă de aceste îngrădiri; au început să achiziţioneze şi să înstrăineze în numele lor propriu, să reclame şi să obţină justiţia tribunalelor romane, fără medierea formală a patronului lor. Egalitatea în drepturi în ceea ce priveşte căsătoria şi moştenirea a fost acordată mai degrabă străinilor decît acestor oameni, care n-au fost liberi în realitate şi nu aparţineau nici unei comunităţi (p. 43); ei n-au putut fi totuşi împiedicaţi să încheie căsătorii în cercul propriu şi, în consecinţă, să acceadă la raporturile legale izvorîte din căsătorie – puterea maritală şi paternală, de agnaţiune şi de gintă, relaţiile de moştenire şi de tutelă –, care s-au modelat după cele ale cetăţenilor. Exercitarea dreptului de ospitalitate a produs consecinţe asemănătoare, în măsura în care străinii, în virtutea acestuia, s-au aşezat permanent la Roma, întemeind un cămin propriu sau chiar cumpărînd bunuri imobiliare. În această privinţă, trebuie să fi dominat la Roma, din timpuri imemoriale, principiile cele mai liberale. Dreptul roman nu cunoaşte nici calitatea masei succesorale, nici sechestrarea bunurilor imobiliare; pe de o parte, permite fiecărui bărbat care avea dreptul de a semna acte să dispună neîngrădit de averea sa, pe de alta, după cîte ştim, a oferit fiecărui individ, care a fost autorizat să aibă relaţii cu cetăţeni romani, chiar şi străinilor şi clienţilor, dreptul nelimitat de a deţine bunuri mobile şi, după ce imobilele au putut intra în proprietatea particulară, dreptul de a deţine şi bunuri imobiliare la Roma. Căci Roma era un oraş comercial, care datora începutul importanţei sale relaţiilor internaţionale şi care, cu un liberalism mărinimos, a acordat dreptul de şedere fiecărui copil născut dintr-o căsătorie neconsacrată, fiecărui sclav eliberat, fiecărui străin imigrat care renunţa la drepturile de cetăţean din patria sa şi chiar unui număr mare de străini care îşi păstrau drepturile de cetăţeni ai unei comunităţi străine.

Aşadar, la început, cetăţenii au fost într-adevăr protectorii, iar non-cetăţenii protejaţii; numai că, la fel ca în toate comunităţile care permit aşezarea, dar îşi rezervă dreptul de cetăţenie, menţinerea acestei relaţii de drept în armonie cu cea de fapt a devenit şi la Roma dificilă şi, mai tîrziu, tot mai problematică. Înflorirea comerţului, dreptul de a se aşeza în capitală, acordat tuturor latinilor datorită Ligii latine, frecvenţa eliberărilor din sclavie, în creştere datorită sporirii bunăstării, trebuie să fi produs, chiar şi în timp de pace, o afluenţă disproporţionată a imigranţilor. Numărul acestora sporea în cea mai mare parte prin populaţia oraşelor vecine, învinse cu forţa armelor şi încorporate Romei; această populaţie, fie că era mutată la Roma, fie că rămînea în cetatea de origine, redusă la rangul de sat, îşi schimba dreptul originar de cetăţean cu cel de „metec” roman. Pe de altă parte, războiul împovăra în exclusivitate pe cetăţenii vechi şi rărea mereu rîndurile urmaşilor patricienilor, în timp ce imigranţii profitau de succesele obţinute în războaie fără a plăti cu sîngele lor pentru aceasta. Este surprinzător că în astfel de condiţii patriciatul roman nu s-a împuţinat cu mult mai repede decît s-a întîmplat în realitate. Cauza conservării lui încă un timp foarte îndelungat, ca o comunitate numeroasă, este greu explicabilă prin acordarea dreptului de cetăţenie romană mai multor familii distinse din afară, în urma emigrării acestora din patria lor sau în urma cuceririi cetăţii lor, întrucît se pare că atribuirea acestui drept a fost caracterizată de la început de zgîrcenie şi a devenit tot mai sporadică, de vreme ce acest privilegiu a fost tot mai preţuit. De o importanţă mai mare trebuie să fi fost introducerea căsătoriei civile, prin care un copil născut din părinţi patricieni, care trăiau împreună ca persoane căsătorite, fără confarreatio însă, primea dreptul de cetăţean cu drepturi depline, la fel ca şi copilul născut din căsătoria prin confarreatio. Căsătoria civilă, existentă la Roma înaintea Legii Celor Douăsprezece Table, cu certitudine o instituţie neoriginară însă, a fost introdusă tocmai pentru a frîna împuţinarea patriciatului, fapt care poate fi acceptat cel puţin ca probabil. La aceasta se adaugă măsurile care au fost adoptate încă din cele mai vechi timpuri pentru a asigura numeroşi descendenţi în cadrul fiecărei familii (p. 54); şi nu este imposibil ca, într-un scop asemănător, toţi copiii născuţi de mame patriciene într-o căsătorie neconsacrată sau în afara căsătoriei să fi fost admişi, mai tîrziu, în rîndul cetăţenilor. Totuşi, nefiind supus nici unei îngrădiri, numărul imigranţilor creştea continuu, în timp ce acela al cetăţenilor putea numai, în cazul cel mai fericit, să nu scadă; în consecinţă, locuitorii au dobîndit cu necesitate, pe nesimţite, o situaţie diferită şi mai liberă. Non-cetăţenii nu mai erau în exclusivitate sclavi eliberaţi şi străini care aveau nevoie de protecţie; în rîndurile lor erau şi foşti cetăţeni ai oraşelor latine învinse în război şi mai ales colonişti latini, care trăiau la Roma nu prin favoarea regelui sau vreunui alt cetăţean, ci în virtutea dreptului confederaţiei. Ei dobîndeau în patria nouă bunuri mobile şi imobile, nefiind stingheriţi de dreptul patrimonial, şi îşi lăsau proprietatea ca moştenire copiilor şi nepoţilor lor, la fel ca şi cetăţenii. Dependenţa umilitoare care îi lega de casele particulare slăbea din ce în ce mai mult. Sclavul eliberat şi străinul imigrat rămîneau totuşi complet izolaţi în stat; acest fapt nu mai era însă valabil pentru copiii lor, cu atît mai puţin pentru nepoţii lor, iar relaţiile cu patronul pierdeau astfel tot mai mult din importanţa lor originară. În timpurile vechi, clientul era obligat să recurgă la medierea patronului pentru apărarea drepturilor sale; în urma consolidării statului şi a diminuării importanţei clanurilor şi familiilor, clientul putea din ce în ce mai des să obţină sentinţa într-un proces din partea regelui însuşi, fără medierea patronului. Un număr mare al non-cetăţenilor, în principal membrii comunităţii latine dizolvate, s-au găsit, aşa cum am amintit mai sus, de la început nu în relaţie clientelară faţă de un particular, ci faţă de rege şi suveran, servind aşadar unui singur stăpîn căruia, deşi într-un fel diferit, îi datorau supunere şi cetăţenii. Regelui, a cărui putere depindea la urma urmei de bunăvoinţa supuşilor săi, trebuie să-i fi convenit să aibă prin clienţii săi o asociaţie de obligaţi: cadourile şi succesiunile fără moştenitor îi umpleau tezaurul – chiar şi impozitul pentru protecţie, pe care locuitorii îl plăteau regelui, trebuie să fi fost o sursă de venituri pentru el; corvezile le putea reclama în nume propriu şi îi găsea întotdeauna gata să se înroleze în suita protectorului lor. Astfel, alături de cetăţeni, a prosperat a doua comunitate a Romei; din clienţi au rezultat plebeii. Această schimbare de nume este semnificativă; de drept, nu există nici o deosebire între client şi plebeu, între supus şi bărbatul din popor; de fapt însă, deosebirea este una foarte însemnată, întrucît prima denumire defineşte relaţia de dependenţă faţă de un membru al comunităţii cu drepturi depline, în timp ce a doua desemnează numai lipsa drepturilor politice. După ce a dispărut sentimentul unei dependenţe speciale, locuitorul liber l-a resimţit pe acela al inferiorităţii politice şi numai autoritatea regelui, care-i guverna în mod egal pe toţi, a putut împiedica izbucnirea unei lupte politice între comunitatea privilegiată şi cea neprivilegiată.

Primul pas spre contopirea celor două părţi ale poporului nu s-a realizat însă pe calea revoluţiei pe care părea s-o prevestească această opoziţie. Reforma constituţională, care a împrumutat numele regelui Servius Tullius, este învăluită de obscuritatea caracteristică tuturor evenimentelor unei epoci care ne este cunoscută nu prin tradiţia istorică, ci numai datorită deducţiilor bazate pe instituţiile posterioare. Caracterul ei dovedeşte însă că nu a putut fi cerută de către plebei, întrucît noua constituţie le impunea numai îndatoriri, fără a le acorda şi drepturi. Ea îşi datorează originea fie iscusinţei unuia dintre regii Romei, fie dorinţei presante a cetăţenilor de a fi parţial eliberaţi de serviciul militar prin impunerea acestei obligaţii non-cetăţenilor. Prin constituţia serviană, obligaţia serviciului militar şi, legată de aceasta, aceea de a-i furniza statului bani în caz de nevoie (tributum) au fost impuse nu numai cetăţenilor propriu-zişi, ci şi proprietarilor de pămînturi, „domiciliaţi” (adsidui) sau „bogaţi” (locupletes), fie ei cetăţeni sau numai locuitori. Serviciul militar s-a transformat dintr-o sarcină impusă persoanei într-una impusă proprietăţii. Într-o prezentare detaliată, această organizare s-a desfăşurat după cum urmează. Fiecare bărbat domiciliat avea obligaţia de a se afla sub arme de la vîrsta de şaptesprezece pînă la cea de şaizeci de ani; în această categorie au intrat şi băieţii născuţi în casa unui părinte imigrat, fără deosebire de origine, astfel încît şi libertul trebuia să se înroleze dacă, în mod excepţional, dobîndise o proprietate. Nu ştim cum au fost trataţi străinii care au devenit proprietari la Roma; probabil că a existat o prevedere conform căreia nici un străin nu putea achiziţiona proprietate romană fără a se muta cu totul la Roma, intrînd astfel în rîndul locuitorilor şi, implicit, al celor obligaţi la serviciul militar. După mărimea proprietăţii lor, bărbaţii obligaţi la serviciul militar au fost împărţiţi în cinci „chemări” (classes, de la calare), numai cei din prima „chemare”, compusă din aceia care deţineau un lot întreg de pămînt, trebuind să apară în armură completă; astfel, ei au fost consideraţi prin excelenţă drept cei chemaţi la serviciul militar (classici). Următoarele patru categorii, ale proprietarilor mai mici – posesorii a trei sferturi, ai jumătăţilor, sferturilor şi optimilor de lot –, au fost obligate la serviciul militar, dar nu cu armură completă. Conform împărţirii pămîntului din această epocă, mai mult de jumătate din totalul ţăranilor cultivau loturi întregi, în timp ce fiecare dintre categoriile care deţineau trei sferturi, jumătate sau un sfert de lot formau abia a opta parte din numărul total. Din această cauză, s-a stabilit regula ca, pentru pedestrime să fie recrutaţi, alături de optzeci de proprietari ai unui lot întreg, cîte douăzeci din fiecare categorie următoare şi douăzeci şi opt din ultima categorie. În cazul cavaleriei s-a procedat în mod similar; numărul detaşamentelor a fost triplat şi s-a deviat de la regulă atît de puţin, încît au rămas numele vechi (Tities, Ramnes, Luceres, primi şi secundi) ale celor şase detaşamente existente, fără ca non-cetăţenii să fie excluşi de la serviciul militar în cadrul acestora sau să li se interzică cetăţenilor să servească în cele douăsprezece detaşamente noi. Cauza acestei deviaţii trebuie căutată fără îndoială în faptul că detaşamentele pedestrimii erau formate pentru fiecare campanie în parte şi lăsate la vatră după întoarcerea din război, în timp ce în cavalerie bărbaţii şi caii rămîneau mobilizaţi, din considerente militare, şi pe timp de pace, organizînd periodic exerciţii care s-au perpetuat ca serbări ale cavalerilor romani pînă în epocile tîrzii. Astfel, şi cu ocazia acestei reforme escadroanele existente şi-au păstrat denumirile lor consacrate. Pentru cavalerie au fost recrutaţi proprietarii cei mai avuţi şi respectabili dintre cetăţeni şi non-cetăţeni şi, din epoci timpurii, poate chiar de la început, se pare că o anumită suprafaţă de pămînt a impus posesorului ei obligaţia de a servi în cavalerie. Alături de aceştia, exista un număr de locuri vacante, întrucît femeile nemăritate, tinerii minori şi bătrînii fără copii, care deţineau pămînt, au fost îndemnaţi să furnizeze cai unor militari – fiecare cavaler avea doi cai – şi să-i hrănească, în schimbul serviciului propriu. În general, unui cavaler îi reveneau nouă pedestraşi; însă în cadrul serviciului efectiv, cavalerii au fost menajaţi într-o mai mare măsură. Clasa celor care nu erau proprietari („procreatorii de copii”, proletarii) trebuia să furnizeze geniştii şi muzicanţii, ca şi un număr de supleanţi (adcensi, „daţi peste număr”), care însoţeau neînarmaţi trupele (velati) şi care, în cazul în care se formau breşe în linia de luptă, intrau în front cu armele celor răniţi sau căzuţi.

În scopul recrutării pedestrimii, cetatea a fost împărţită în patru „părţi”, prin care a fost înlăturată vechea diviziune tripartită, cel puţin ca importanţă teritorială. Acestea erau Palatinul, care cuprindea înălţimea omonimă şi Velia; Subura, căreia îi aparţineau strada numită astfel, Carinele şi Caelius, Esquilinul şi regiunea colinară, formată din Quirinal şi Viminal, „colinele”, cum au fost denumite pentru a le distinge de „munţii” Capitoliului şi Palatinului. Despre formarea acestor districte s-a vorbit mai sus (pp. 50-51) şi s-a arătat cum ele s-au născut din vechiul oraş dublu, palatin şi quirinal. În afara zidurilor, fiecare district trebuie să fi cuprins teritoriul agrar care îi aparţinea, Ostia făcînd parte din cel palatin. Cele patru districte au avut aproximativ aceeaşi populaţie, după cum o dovedesc contingentele de recrutare egale. Această împărţire, care s-a aplicat iniţial asupra pămîntului şi, în consecinţă, asupra celui care îl deţinea, a avut întotdeauna numai un caracter administrativ; niciodată nu a implicat o semnificaţie religioasă. Cele şase capele ale misterioşilor argeeni existente în fiecare district al oraşului nu le conferea acestora un caracter sacral, aşa cum ridicarea unui altar consacrat Larilor în fiecare stradă nu „sacraliza” străzile. Fiecare dintre aceste districte militare trebuia să furnizeze nu numai a patra parte din forţa militară totală, ci şi a fiecărei subdiviziuni militare, astfel încît fiecare legiune şi fiecare centurie să numere la fel de mulţi înrolaţi din fiecare regiune. Fără îndoială, această măsură avea drept scop anularea tuturor contradicţiilor de natură gentilică sau teritorială înăuntrul singurului contingent al comunităţii şi, mai ales, contopirea locuitorilor şi cetăţenilor într-un singur popor, prin puterea uriaşă a spiritului militar nivelator.

Populaţia în stare să poarte armele a fost împărţită, din punct de vedere militar, în două contingente; primul, „tinerii”, cuprinzînd bărbaţii de la şaptesprezece pînă la patruzeci şi şase de ani, a fost folosit cu precădere în campanii, în timp ce „bătrînii” apărau zidurile în patrie. Unitatea militară a pedestrimii a rămas în continuare vechea legiune (p. 63), o falangă completă, înarmată şi organizată după vechea tradiţie dorică, cuprinzînd trei mii de militari pe şase rînduri în adîncime şi formînd un front de cinci sute de soldaţi dotaţi cu armament greu; la aceştia se adaugă 1.200 de soldaţi neînarmaţi (velites, p. 63). Primele patru rînduri ale fiecărei falange le formau hopliţii în armură completă, fiind cei care deţineau un lot întreg de pămînt; în rîndurile cinci şi şase au fost aşezaţi ţăranii, mai puţin înarmaţi, din categoriile a doua şi a treia; ultimele două categorii se adăugau falangei formînd ultimele rînduri sau luptînd alături de aceasta, ca trupe uşor înarmate. Au fost astfel luate măsuri pentru închiderea rapidă a unor breşe accidentale, atît de funeste pentru falangă. Aşadar, în fiecare legiune intrau 42 de centurii sau 4.200 de militari, dintre care 3.000 de hopliţi (2.000 din prima categorie şi cîte 500 din următoarele două categorii) şi 1.200 de soldaţi uşor înarmaţi (500 din categoria a patra, 700 din cea de-a cincea); fiecare district de recrutare furniza fiecărei legiuni 1.050 de militari, iar fiecărei centurii, 25. În mod normal, în campanie plecau două legiuni, iar celelalte două îndeplineau serviciul de garnizoană în patrie. Contingentul ordinar al pedestrimii se ridica astfel la patru legiuni, adică 16.800 de militari, 80 de centurii din prima categorie, cîte 20 din următoarele trei şi 28 din ultima categorie, fără a lua în calcul cele două centurii de rezervă, geniştii şi muzicanţii. La toţi aceştia se adaugă cavaleria, cu 1.800 de cai; în campanie se obişnuia însă să se alăture fiecărei legiuni numai trei centurii. Efectivul normal al armatei romane, compusă din primul şi al doilea contingent, se ridica astfel la aproape 20.000 de militari, număr care, atunci cînd a fost introdusă noua organizare, trebuie să fi corespuns, neîndoielnic, efectivului real al celor în stare să poarte armele. Creşterea populaţiei n-a determinat sporirea numărului centuriilor, ci întărirea diferitelor detaşamente, fără a abandona cu totul numărul consacrat. De fapt, corporaţiile romane, limitate foarte sever la un anumit număr de membri, au nesocotit adesea limitele care le-au fost impuse, admiţînd un surplus de membri.

Concomitent cu această nouă organizare a armatei, s-a impus statului revizuirea mai atentă a situaţiei proprietăţii funciare. Fie alcătuită pentru prima dată, fie organizată acum cu mai multă rigoare, cert este că din această perioadă datează introducerea unei cărţi funciare, în care orice proprietar de pămînt trebuia să-şi înscrie terenurile, anexele, servitorimea, sclavii, animalele de tracţiune şi de povară. Orice înstrăinare care nu avusese loc în public şi în prezenţa martorilor era declarată nulă, iar din patru în patru ani trebuia să aibă loc o revizuire a registrului funciar, care constituia şi documentul de referinţă pentru recrutare.

După toate aparenţele, această constituţie a avut la origine un caracter exclusiv militar. În nici un detaliu al structurii ei nu întîlnim vreo trăsătură care să indice altă destinaţie a centuriilor decît cea militară; celui obişnuit să reflecteze asupra acestor lucruri, observaţia ar trebui să-i fie suficientă pentru a lămuri că aplicarea acestei constituţii în scopuri politice a fost o inovaţie ulterioară. De asemenea, regula prin care toţi cei trecuţi de şaizeci de ani erau excluşi din centurii devine absurdă, dacă acestea ar fi fost destinate iniţial să reprezinte, precum centuriile şi alături de ele, comunitatea cetăţenilor. Chiar dacă organizarea pe centurii a fost introdusă numai pentru mărirea capacităţii militare prin includerea locuitorilor – nimic nefiind mai eronat, în consecinţă, decît prezentarea constituţiei serviene ca moment al introducerii timocraţiei la Roma –, noua obligaţie impusă locuitorilor, aceea de a purta arme, a exercitat o puternică influenţă asupra poziţiei lor politice. Cine trebuie să devină soldat poate deveni şi ofiţer, cel puţin atît timp cît statul nu este corupt; neîndoielnic, la Roma şi plebeii puteau acum să fie numiţi centurioni şi tribuni militari. Chiar dacă instituţia centuriilor n-a fost destinată să micşoreze privilegiile deţinute exclusiv de cetăţeni, anterior reprezentaţi de curii, drepturile exercitate pînă atunci de ei, nu în virtutea adunării curiilor, ci în virtutea contingentului cetăţenilor, trebuiau să treacă inevitabil asupra noilor centurii ale cetăţenilor şi imigranţilor. În consecinţă, centuriile sînt cele care sancţionează testamentele soldaţilor înainte de bătălie (p. 64) şi pe care regele trebuia să le consulte înainte de a începe un nou război de cucerire. Luînd în considerare evoluţia ulterioară, este important să remarcăm aceste prime indicii ale unei participări a centuriilor la viaţa publică; centuriile au dobîndit însă aceste drepturi mai mult pe calea consecinţelor naturale decît printr-o acţiune premeditată; acum, ca şi înaintea reformei serviene, adunarea cetăţenilor a fost considerată o veritabilă comunitate a cetăţenilor, al cărei omagiu obliga întregul popor faţă de rege. Alături de aceşti cetăţeni autentici se aflau clienţii, domiciliaţii sau, cum au fost numiţi mai tîrziu, „cetăţenii fără drept de sufragiu” (cives sine suffragio). Aceştia luau parte la lucrările publice, la serviciul militar, la corvezi (de aici municipes) şi plăteau impozit; dar ei nu mai plăteau taxa de protecţie, obligatorie în continuare numai străinilor, aflaţi în afara tribus-urilor, altfel spus, „metecilor” fără domiciliu (aerarii). Dacă în rîndurile comunităţii n-au existat iniţial decît două clase, cetăţenii şi clienţii, acum au fost stabilite trei clase politice: cetăţenii activi, cei pasivi şi cei protejaţi. Aceste categorii vor exercita, timp de mai multe secole, o influenţă determinantă asupra dreptului constituţional al Romei.

Asupra modului şi momentului apariţiei acestei noi organizări militare în viaţa comunităţii romane nu putem face decît supoziţii. Ea presupune existenţa celor patru cartiere; altfel spus, zidul servian trebuie să fi fost ridicat înaintea implementării reformei. Totuşi, teritoriul oraşului trebuie să fi depăşit cu mult graniţele sale originare, de vreme ce putea să furnizeze 8.000 de proprietari (sau fii ai acestora) ai unui lot întreg de pămînt şi tot atîţia proprietari (sau fii ai acestora) ai unei părţi de lot şi, pe lîngă aceştia, un număr de proprietari mai mari sau pe fiii lor. Ce-i drept, nu cunoaştem suprafaţa unui lot roman, însă el nu poate fi estimat la o suprafaţă mai mică de 20 de iugera. Dacă acceptăm ca limită inferioară 10.000 de proprietari ai unui lot întreg, obţinem o suprafaţă de nouă mile pătrate germane; adăugînd calculului şi păşunile, locul ocupat de clădiri şi dune, acest teritoriu trebuie să fi ocupat, în perioada în care a fost realizată această reformă, cel puţin o suprafaţă de 20 de mile pătrate, dacă nu chiar una şi mai întinsă. Dacă respectăm tradiţia, trebuie să presupunem un număr de 84.000 de cetăţeni proprietari şi în stare să poarte armele; atîţia, se spune, ar fi numărat Servius cu ocazia primului census. O privire pe hartă ne învaţă însă că acest număr este eronat; probabil că nu se bazează pe tradiţia originară, ci a fost calculat pornindu-se de la cei 16.800 de bărbaţi în stare să poarte armele, care constituiau forţa ordinară a pedestrimii; adoptînd drept medie un număr de cinci persoane pentru o familie, au rezultat 84.000 de cetăţeni liberi, activi şi pasivi. Acest număr a fost confundat cu numărul celor în stare să poarte armele. Chiar admiţînd numai aceste estimaţii moderate, cu un teritoriu de aproximativ 16.000 de loturi, respectiv cu o populaţie de aproape 20.000 de bărbaţi în stare să poarte armele şi cel puţin încă de trei ori atîtea femei, atîţia copii şi bătrîni, persoane fără proprietate şi sclavi, nu se poate respinge ipoteza că, înainte de implementarea constituţiei serviene, era ocupat nu numai teritoriul dintre Tibru şi Anio, ci a fost cucerit şi ţinutul alban. Aceste supoziţii concordă cu tradiţia. Proporţia numerică originară a patricienilor şi plebeilor în armată nu poate fi stabilită. În general, este evident, pe de o parte, că această instituţie serviană nu s-a născut dintr-un conflict între categoriile de cetăţeni, ci poartă amprenta unui legiuitor reformator, asemenea constituţiei lui Licurg, a lui Solon, a lui Zaleucos; pe de alta, că s-a dezvoltat sub influenţă greacă. Analogii singulare ne-ar putea înşela: de exemplu, coincidenţa, remarcată şi de către antici, că atît la Corint, cît şi la Roma văduvele şi orfanii trebuiau să furnizeze cai cavalerilor; însă armura şi formaţiunea de luptă specifice sistemului grecesc al hopliţilor nu sînt, desigur, o simplă coincidenţă. Dacă luăm în considerare faptul că tocmai în secolul al II-lea al Romei (VII), statele greceşti din Italia sudică trec de la o constituţie autentic gentilică la una mai avansată, care aşază puterea în mîinile proprietarilor, recunoaştem aici imboldul care a dat naştere reformei serviene – o modificare de constituţie, care se întemeiază în esenţă pe aceeaşi idee fundamentală, cursul ei nefiind deviat decît de severa formă monarhică a statului roman.