Capitolul IX

Graniţa Eufratului şi parţii

Singurul mare stat vecin cu Imperiul Roman era regatul din Iran care, avînd la bază naţionalitatea cunoscută în Antichitate, ca şi astăzi, sub denumirea de perşi, era centralizat politic de străvechea dinastie persană a Ahemenizilor şi primul său Mare Rege, Cyrus, şi unit religios prin credinţa lui Ahura Mazda şi Mithras. Nici unul dintre popoarele civilizate n-a rezolvat problema unificării naţionale mai devreme şi mai complet. Triburile iraniene se întindeau spre sud pînă la Oceanul Indian, spre nord pînă la Marea Caspică; spre nord-est, stepa din Asia interioară era necontenit disputată între perşii sedentari şi triburile nomade din Turan. Munţii semeţi îi despărţeau, la est, de indieni. În Asia occidentală se înfruntară de timpuriu trei mari naţiuni venind din direcţii opuse: elenii, care au ocupat coasta Asiei Mici dinspre Europa; populaţiile aramaice, pătrunse din Arabia şi Siria în direcţia nordică şi nord-estică pînă la valea Eufratului; în sfîrşit, triburile iraniene, care nu numai că populau ţinuturile pînă la Tigru, ci ajunseseră pînă în Armenia şi Cappadocia. Populaţiile autohtone de altă origine din aceste vaste ţinuturi s-au supus nou-veniţilor mai puternici şi au dispărut. În epoca Ahemenizilor, apogeul măreţiei Iranului, stăpînirea persană depăşea acest imens teritoriu patrimonial în toate direcţiile, dar îndeosebi spre vest. Exceptînd perioadele în care Iranul a trebuit să accepte dominaţia Turanului şi în care perşii au fost comandaţi de selgiucizi şi de mongoli, nucleul triburilor iraniene s-a aflat numai de două ori sub stăpînire străină propriu-zisă: sub cea a marelui Alexandru şi a urmaşilor săi imediaţi şi sub cea a califilor, de fiecare dată doar pentru puţin timp. Ţinuturile orientale – în primul caz parţii, în cel de-al doilea locuitorii anticei Bactria – nu numai că au scuturat curînd jugul străin, ci l-au alungat pe invadator şi din regiunea occidentală înrudită.

În ultimele decenii ale republicii, cînd romanii intrară într-un contact nemijlocit cu Iranul prin ocuparea Siriei, ei întîlniră aici regatul persan regenerat de către perşi. În capitolele anterioare a trebuit să ne referim de mai multe ori la acest stat; însă în acest context trebuie totuşi să sintetizăm puţinele date referitoare la particularităţile acestui regat, deseori atît de hotărîtor pentru destinele statului vecin. Ce-i drept, pentru cele mai multe întrebări pe care şi le pune istoriograful lipsesc mărturiile. Realităţile interne din regatul parţilor sînt reţinute de occidentali doar în note răzleţe, care, prin caracterul lor sporadic, pot duce cu uşurinţă la concluzii greşite; iar dacă facultatea orientărilor în fixarea şi conservarea tradiţiei istorice a fost în general slab dezvoltată, această afirmaţie este cu atît mai adevărată pentru epoca Arsacizilor, întrucît iranienii de mai tîrziu au privit această perioadă, împreună cu dominaţia străină anterioară a Seleucizilor, ca o uzurpare situată între vechiul şi noul regat persan – altfel spus, între Ahemenizi şi Sasanizi. Într-un fel, această jumătate de mileniu este omisă din istoria Iranului, ca şi cum nici n-ar fi existat.

Punctul de vedere adoptat de istoriografii curţii sasanide este mai degrabă cel legitimist-dinastic al nobilimii persane decît cel al naţionalităţii iraniene. Bineînţeles, scriitorii de la începutul epocii imperiale opinează că limba parţilor, a căror patrie se identifică oarecum cu actualul Chorasan, se situează între idiomul medic şi cel scitic, considerînd-o aşadar un dialect iranian impur; drept urmare, erau consideraţi a fi imigranţi din ţara sciţilor, iar numele lor era interpretat ca desemnînd oameni pribegi, fondatorul dinastiei, Arsakes, fiind declarat de unii bactrian, iar de alţii scit venit din regiunea Maeotis. Se spune că principii lor au evitat să-şi stabilească reşedinţa la Seleucia şi că şi-au aşezat taberele de iarnă în imediata vecinătate, la Ctesiphon, pentru a nu încartirui trupele scitice în bogatul oraş comercial. Multe dintre obiceiurile şi rînduielile parţilor se îndepărtează de datinile iraniene şi amintesc de deprinderi caracteristice nomazilor; ei mănîncă şi negociază călare, iar omul liber nu merge niciodată pe jos. Nu se poate pune la îndoială faptul că parţii, singurul dintre toate triburile ţinutului al cărui nume nu figurează în cărţile sfinte ale perşilor, sînt străini de Iranul propriu-zis, patria Ahemenizilor şi magilor. Opoziţia acestui Iran faţă de o familie guvernantă, provenită dintr-un district necivilizat şi aproape necunoscut, şi de suita sa apropiată, opoziţie pe care scriitorii romani o preluară bucuros de la vecinii persani, a existat şi a răzvrătit spiritele pe întreaga durată a stăpînirii arsacide, ducînd pînă la urmă la prăbuşirea ei. Aceste considerente nu îndreptăţesc însă calificarea guvernării Arsacizilor ca stăpînire străină. Tribul şi ţinutul part nu s-au bucurat de privilegii. E adevărat, reşedinţa Arsacizilor era nominal oraşul part Hekatompylos; însă ei se aflau, vara îndeosebi, la Ecbatana (Hamadan) sau la Rhagae, asemenea Ahemenizilor, iar iarna, cum s-a menţionat, în oraşul militar Ctesiphon sau la Babilon, în extremitatea vestică a imperiului. Ei au păstrat necropola ereditară din oraşul part Nisaea, însă, mai tîrziu, funeraliile au fost celebrate mai frecvent la Arabela, în Asiria. Îndeosebi pentru Arsacizii de mai tîrziu, săraca şi îndepărtata patrie partică nu se preta niciodată fastului de la curte şi importantelor relaţii cu Occidentul. Ca şi sub Ahemenizi, ţinutul principal a rămas Media. Chiar dacă Arsacizii erau de origine scitică, nu era atît de important ceea ce erau, cît ceea ce doreau să fie. Ei înşişi s-au considerat şi au pretins să fie consideraţi urmaşi ai lui Cyrus şi Darius. Aşa cum cei şapte principi ai triburilor persane îl înlăturaseră pe falsul Ahemenid şi reinstauraseră guvernarea legitimă prin întronarea lui Darius, la fel dominaţia străină macedoneană trebuia răsturnată prin alţi şapte principi care-l întronară pe regele Arsakes. Această ficţiune trebuia să fie întărită prin suprimarea patriei scitice a primului Arsacid şi prin înlocuirea ei cu cea bactriană. Ţinuta şi ceremonialul de la curtea Arsacizilor erau cele ale dinastiei persane; după ce regele Mithridates îşi extinse stăpînirea pînă la Ind şi Tigru, dinastia schimbă titlul simplu de rege cu cel de „Rege al regilor”, purtat şi de Ahemenizi, şi căciula scitică ţuguiată cu tiara înaltă, împodobită cu perle; asemenea lui Darius, regele este reprezentat pe monede cu arcul. Aristocraţia pătrunsă în ţară împreună cu Arsacizii, neîndoielnic puternic amestecată cu cea veche persană, adoptă portul şi obiceiurile persane, de cele mai multe ori chiar şi numele persane. În armata partă care s-a confruntat cu Crassus, soldaţii mai erau descrişi ca avînd părul neîngrijit, conform obiceiului scitic, însă generalul apare înfăţişat potrivit obiceiului mezilor: pieptănat cu cărare la mijloc şi cu faţa fardată.

Drept urmare, structura politică stabilită de primul Mithridates este în principal cea din timpul Ahemenizilor. Familia fondatorului dinastiei este aureolată de întreaga splendoare şi sfinţenie ale unei stăpîniri ereditare şi poruncite de zei; numele său este moştenit, de drept, de fiecare dintre urmaşii săi şi i se aduc onoruri divine; astfel, urmaşii săi mai sînt numiţi şi fii ai zeului şi, de asemenea, „Fraţi ai zeului Soarelui şi ai zeiţei Lunii”: actualul şah al Persiei continuă să poarte numele Soarelui în titulatura sa; a vărsa sîngele unui membru al familiei regale este un sacrilegiu – reglementări care, uşor modificate, reapar la cezarii romani, aceştia împrumutîndu-le probabil parţial de la mai vechea mare putere.

Deşi demnitatea regală este strîns legată de familie, există totuşi o anumită alegere a regelui. Întrucît noul stăpîn trebuia să facă parte, pentru a putea urca pe tron, atît dintre rudele „casei regale”, cît şi din colegiul sacerdotal, trebuia să aibă loc un act prin care aceste colegii îl recunoşteau pe noul rege. Este de presupus că termenul rude nu-i includea doar pe Arsacizii înşişi, ci şi pe cele „şapte case” ale ierarhiei ahemenide – altfel spus, neamuri de principi care deţineau, conform acestei ordini, egalitatea de rang şi accesul liber la Marele Rege şi care trebuie să se fi bucurat şi sub Arsacizi de privilegii similare. Aceste „rude” deţineau în acelaşi timp prerogativele regale ereditare; de exemplu, Surênae, a doua gintă după familia regală, erau „maeştrii de încoronare”, aşezîndu-i fiecărui nou Arsakes tiara pe frunte. Dar, întrucît Arsacizii înşişi erau originari din provincia partică, patria Surênae-ilor era Sakastane (Sedjistan), fiind poate saci, aşadar sciţi; la fel, Carenae proveneau din Media occidentală, în timp ce înalta aristocraţie din rîndul Ahemenizilor era pur persană.

Administraţia le revenea viceregilor sau satrapilor; conform geografilor romani din timpul lui Vespasian, statul parţilor era alcătuit din 18 „regate”. Unele dintre aceste satrapii erau conduse prin dreptul de secundogenitură, îndeosebi cele două provincii nord-vestice. Media atropatenă (Azerbaidjan) şi, în perioadele de dominaţie partă, Armenia par să fi fost încredinţate administrării prinţilor mai apropiaţi de Marele Rege în viaţă. Printre ceilalţi satrapi se evidenţiază regele ţinutului Elymais sau de la Susa, înzestrat cu o putere şi o poziţie extraordinare, alături de cel al Persiei, ţara de baştină a Ahemenizilor. Altfel decît în statul Cezarilor, în regatul part forma administrativă preponderentă, deşi nu exclusivă, care condiţiona şi titlul era regalitatea vasală: satrapii îşi preluau funcţia prin dreptul de succesiune, dar trebuiau să obţină confirmarea din partea suzeranului. Se pare că această ierarhie s-a continuat în jos, astfel încît dinaştii mai mici şi căpeteniile de triburi se aflau faţă de vicerege în aceleaşi relaţii în care acesta din urmă se afla faţă de Marele Rege. Prin structurarea administraţiei teritoriale ereditare, marea regalitate a parţilor era aşadar extrem de limitată în favoarea înaltei aristocraţii. În concordanţă cu această realitate se află situaţia masei populaţiei, alcătuită fie din oameni semidependenţi, fie din sclavi, eliberarea nefiind permisă. Se spune că, din cei 50.000 de soldaţi care alcătuiau armata trimisă împotriva lui Antonius, doar 400 ar fi fost oameni liberi. Cel mai nobil dintre vasalii lui Orodes, generalul acestuia care-l înfrînse pe Crassus, a pornit în război cu un harem de 200 de femei şi bagaje transportate de 1.000 de cămile; din rîndul clienţilor şi sclavilor săi, el a trimis 10.000 de călăreţi în această luptă. Parţii nu au dispus niciodată de o armată permanentă, ci, în toate timpurile, războiul a fost purtat aici cu ajutorul contingentelor principilor clientelari şi cele ale vasalilor lor, ca şi cu cel al marii mase de oameni dependenţi aflaţi la dispoziţia acestora.

Însă elementul urban nu a lipsit cu totul din structura politică a regatului part. Ce-i drept, localităţile mai mari, rezultate din evoluţia proprie a Orientului, nu sînt comunităţi urbane – însăşi reşedinţa partică Ctesiphon poartă, spre deosebire de vecina colonie greacă Seleucia, denumirea de tîrg; ea nu avea un preşedinte propriu şi un consiliu al comunităţii şi, asemenea districtelor teritoriale, administraţia se găsea aici exclusiv în mîinile funcţionarului regal. Ctitoriile urbane ale regilor greci ajunseseră însă într-o proporţie relativ redusă sub stăpînirea partă. Pe vremea lui Alexandru şi a urmaşilor săi, sistemul urban grecesc se înrădăcinase în provinciile Mesopotamia şi Babilonia, prin naţionalitate aramaice. Mesopotamia era împînzită de comunităţi greceşti, iar Babilonia, succesoarea vechiului Babilon, precursoarea Bagdadului, a fost pentru o anumită perioadă reşedinţa regilor greci ai Asiei: Seleucia de pe Tigru avansase, datorită poziţiei comerciale favorabile şi atelierelor ei, în poziţia celui mai mare oraş comercial din afara graniţelor romane; se spune că ar fi numărat mai mult de o jumătate de milion de locuitori. În propriul interes, nici stăpînii parţi nu se atinseră de constituţia ei elenă liberă, căreia îi datora prosperitatea înainte de toate, iar în mijlocul Orientului negrecesc oraşul îşi păstra nu numai consiliul urban alcătuit din 300 de membri aleşi, ci şi limba, şi obiceiurile greceşti. Fireşte, în aceste oraşe elenii formau doar elementul dominant, împreună cu ei trăind numeroşi sirieni, iar evreii, tot atît de numeroşi, constituiau componenta a treia; asemenea celei din Alexandria, populaţia acestor oraşe greceşti din regatul part era alcătuită aşadar din trei naţionalităţi diferite care ocupau acelaşi teritoriu. Întocmai ca la Alexandria, aceste categorii intrau deseori în conflict; de exemplu, în timpul guvernării lui Gaius, cele trei naţionalităţi se încăierară sub ochii guvernării parte, evreii fiind alungaţi pînă la urmă din oraşele mai mari.

Din aceste considerente, imperiul part este replica celui roman. În mod excepţional, viceregalitatea orientală apare în cel din urmă la fel ca oraşul grecesc în cel dintîi, iar prejudiciile aduse caracterului oriental-aristocratic general al guvernării parţilor de către oraşele comerciale greceşti de la graniţa de vest sînt tot atît de nesemnificative ca şi cele aduse statului roman axat pe structura urbană de regalităţile clientelare din Cappadocia şi Armenia. În statul cezarilor, comunitatea urbană greco-romană îşi lărgeşte continuu sfera şi devine treptat forma administrativă generală; dimpotrivă, fondarea de oraşe, veritabilul simbol al civilizaţiei eleno-romane care stăpînea în egală măsură oraşele comerciale greceşti şi coloniile militare ale Romei, pe de o parte, şi măreţele aşezări ale lui Alexandru şi ale Alexandrizilor, pe de alta, se întrerupe brusc odată cu instaurarea guvernării parte în Orient, iar oraşele greceşti existente în regat decad în epocile ulterioare. În ambele imperii, regula determină suprimarea treptată a excepţiilor.

Religia Iranului, cu venerarea „Celui mai mare dintre zei, care a creat cerul şi pămîntul şi oamenii şi toate cele bune pentru aceştia din urmă”, care se apropie de monoteism, cu lipsa de imagini şi spiritualitatea ei, cu severa ei moralitate şi veracitate, cu propovăduirea activităţii practice şi a unei vieţi neobosite, a pătruns în sufletele adepţilor ei altfel şi mult mai profund decît au pătruns vreodată religiile Occidentului în spiritul credincioşilor lor; şi, dacă nici Zeus, nici Jupiter nu au rezistat în faţa civilizaţiei evoluate, credinţa parsilor a rămas mereu tînără pînă cînd a trebuit să capituleze în faţa unei noi evanghelii, cea a adepţilor lui Mahomed, sau a trebuit totuşi să se retragă în India. Nu intră în atribuţiile noastre să stabilim relaţia dintre vechea credinţă Mazda, îmbrăţişată de Ahemenizi şi apărută în epoci preistorice, şi cea vestită ca învăţătura înţeleptului Zarathustra de Avesta, cărţile sfinte ale perşilor, apărute probabil sub Ahemenizii mai tîrziu. În epoca întîlnirii dintre Occident şi Orient, poate fi vorba doar de forma religioasă mai tîrzie, poate născută în estul Iranului, în Bactria, pătrunzînd în Occident îndeosebi din vest, din Media. Religia naţională şi statul naţional se înlănţuie însă în Iran chiar mai strîns decît la celţi. Mai sus s-a remarcat deja că regalitarea legitimă din Iran a fost în acelaşi timp şi o instituţie religioasă; se considera că stăpînul suprem al ţării era chemat la guvernare de suprema divinitate naţională, acestuia atribuindu-i-se calităţi divine. Pe monedele cu tipar naţional apar întotdeauna marele altar de foc, deasupra lui plutind zeul înaripat Ahura Mazda, iar alături de el regele, mai mic şi cufundat în rugăciune, iar în faţa regelui apare înfăţişat stindardul regal. Ca urmare, supremaţia aristocraţiei în regatul part merge mînă în mînă cu poziţia privilegiată a clerului. Preoţii acestei religii, magii, sînt menţionaţi încă din documentele Ahemenizilor şi în Istoriile lui Herodot, fiind apreciaţi de occidentali – probabil pe bună dreptate – întotdeauna ca o instituţie persană naţională. Sacerdoţiul era ereditar şi, cel puţin în Media, poate şi în alte ţinuturi, totalitatea preoţilor, asemenea leviţilor din Israel mai tîrziu, era privită ca o categorie socială deosebită. Vechea religie a statului şi sacerdoţiul naţional s-au menţinut şi în timpul dominaţiei greceşti. Cînd Seleukos I dori să fondeze noua capitală a imperiului său, amintita Seleucia, el îi lăsă pe magi să stabilească ziua şi ora pentru acest act şi abia după ce preoţii, fără tragere de inimă, stabiliră horoscopul cerut, regele şi armata sa începură, conform indicaţiilor acestora, ceremonia punerii pietrei de temelie a noului oraş grecesc. Aşadar, şi el era sfătuit de preoţii lui Ahura Mazda şi, în măsura în care afacerile publice implicau lucruri divine, ei au fost cei consultaţi, şi nu preoţii zeilor Olimpului elen. În cazul Arsacizilor, aceste constatări au o valabilitate cu atît mai mare. S-a remarcat deja că alegerea regelui a fost înfăptuită de consiliul aristocraţilor împreună cu cel al preoţilor. În călătoria sa la Roma, regele Tiridates al Armeniei, din neamul Arsacizilor, a fost însoţit de o suită de magi; el se deplasa şi mînca după prescripţiile lor chiar şi în prezenţa lui Nero, care era dornic să audă învăţătura înţelepţilor străini şi să asiste la conjurarea spiritelor. De aici nu rezultă că starea preoţilor în sine a deţinut o influenţă hotărîtoare asupra conducerii statului; este însă sigur că religia lui Mazda n-a fost reinstituită decît în timpul Sasanizilor. În ciuda tuturor modificărilor dinastice şi a dezvoltării proprii, caracteristicile fundamentale ale religiei naţionale din Iran au rămas aceleaşi.

Limba naţională din regatul part este cea a Iranului. În timpul Arsacizilor, nici o mărturie nu atestă prezenţa unei limbi străine acceptate ca limbă oficială. Limba şi scrierea statului provenindu-se din dialectul naţional iranian din Babilonia, dezvoltîndu-se înainte şi după perioada arsacidă sub influenţa limbii şi scrierii vecinilor aramaici şi purtînd denumirea de pahlavî, respectiv parthava, astfel desemnate drept caracteristice pentru regatul parţilor. În acest regat nici greaca n-a devenit limbă oficială. Nici unul dintre regi nu poartă un nume grecesc, nici măcar al doilea, iar dacă Arsacizii şi-ar fi însuşit această limbă, inscripţiile greceşti n-ar lipsi din regatul lor. Ce-i drept, pînă în timpul lui Claudius fără excepţie, iar mai tîrziu preponderent, monedele lor poartă inscripţii greceşti, dar nici o urmă din religia naţională, adoptînd titlul emisiunilor locale din provinciile romane orientale; de asemenea, au păstrat calendarul şi cronologia statornicite în epoca Seleucizilor. Această realitate trebuie să fie înţeleasă însă în sensul că Marii Regi nu au emis niciodată monede proprii, cele amintite, destinate îndeosebi relaţiilor cu vecinii occidentali, fiind bătute de oraşele greceşti ale regatului în numele stăpînului ţării. Denumirea regelui pe aceste monede, „prieten al grecilor” (φιλέλλην), întîlnită deja înaintea acestei epoci, consacrată din timpul lui Mithridates I – altfel spus, din perioada întinderii statului pînă la Tigru –, îşi găseşte înţelesul doar dacă monedele poartă pecetea oraşului grec. Este probabil ca în regatul part limba greacă să fi deţinut, alături de cea persană, în circulaţia publică o poziţie secundară asemănătoare celei ocupate alături de latină în Imperiul Roman. Prin aceste monede se poate urmări dispariţia treptată a spiritualităţii elene sub stăpînirea partă, declin caracterizat atît prin apariţia limbii naţionale alături şi în locul celei greceşti, cît şi prin tot mai pronunţata deformare a limbii.

În privinţa întinderii, regatul Arsacizilor era mult inferior nu numai prin comparaţie cu statul universal al Ahemenizilor, ci şi cu precursorul imediat, statul Seleucizilor. Din teritoriul acestora din urmă ei stăpîneau doar partea orientală mai mare; după bătălia în care căzu regele Antiochos Sidetes, un contemporan al Gracchilor, în lupta împotriva parţilor, suveranii sirieni nu au mai manifestat tentative serioase de a-şi extinde stăpînirea dincolo de Eufrat; ţinutul de dincoace de Eufrat a rămas totuşi în mîinile occidentalilor. Ambele ţărmuri ale Golfului Persic, aşadar şi cel arab, erau sub stăpînirea parţilor, ei controlînd aici navigaţia în întregime; restul Peninsulei Arabe nu era supus nici parţilor, nici romanilor care stăpîneau asupra Egiptului.

În prezentarea noastră nu ne-am propus să descriem lupta naţiunilor pentru stăpînirea Văii Indului şi a ţinuturilor învecinate din vestul şi estul lui, atît cît ne-ar permite tradiţia fragmentară; dar trăsăturile principale ale acestei încleştări, care o însoţeşte necontenit pe cea din Valea Eufratului, nu pot lipsi nici în acest context, cu atît mai puţin cu cît mărturiile de care dispunem nu ne permit să desluşim detaliile influenţei exercitate asupra realităţilor Iranului din cele din Occident; de aceea, este necesar să conturăm cel puţin trăsăturile principale ale acestora. Curînd după moartea marelui Alexandru, mareşalul şi moştenitorul său parţial Seleukos încheie o înţelegere cu Ciandragupta, în greacă Sandrakottos, în privinţa graniţei dintre Iran şi India. Conform acesteia, regele indian stăpînea nu numai asupra întregii văi a Gangelui şi în toată partea nordică a Indiei Anterioare, ci şi, în ţinutul Indului, cel puţin asupra unei părţi a podişului din actualul Kabul, de asemenea, asupra Arachosiei sau Afghanistanului, probabil şi asupra Gedrosiei, actualul Belucistan, pustiu şi lipsit de apă, ca şi asupra deltei şi gurilor Indului. Documentele înscrise în piatră de nepotul lui Ciandragupta, Asoka, piosul adorator al lui Buddha, prin care le amintea supuşilor săi de codul moral general, au fost regăsite pe întregul cuprins al acestui vast teritoriu, chiar şi în regiunea de la Peşavar. Aşadar, Iranul era despărţit de India prin Hinducuş, denumit de antici Parapanisos, şi de prelungirile sale spre est şi vest, măreţul masiv muntos fiind străbătut de foarte puţine trecători. Însă acest tratat n-a fost de durată.

Traversînd masivul de graniţă în primele decenii ale epocii diadohilor, stăpînii greci ai regatului de la Bactria, care, odată desprins de statul seleucid, cunoscu o înflorire deosebită, cuceriră o mare parte din Valea Indului şi se stabiliră, poate, şi în interiorul Indiei Anterioare, astfel încît centrul de greutate al acestui imperiu se deplasă din Iranul vestic în India orientală, elenismul cedînd în faţa spiritualităţii indiene. Regii acestui stat sînt cunoscuţi ca indieni şi poartă mai tîrziu nume negreceşti; asemenea monedelor parte-persane, unde greaca este însoţită de pahlaví, cele bactriene poartă alături sau în locul limbii greceşti inscripţii în limba şi scrierea indiană autohtonă.

Mai apoi, interveni încă o naţiune în această încleştare: sciţii sau sacii, cum sînt numiţi în Iran şi India, părăsiră locurile lor de baştină de pe Iaxartes şi trecură munţii spre sud. Ei cuceriră o mare parte din ţinutul bactrian, stabilindu-se în ultimul secol al republicii romane în actualul Afghanistan şi Belucistan. Din această cauză, în epoca imperială timpurie coasta situată la gurile Indului, lîngă Minnagara, este numită „Scitia”, ţinutul continental la vest de Kandahar, locuit de drangieni, purtînd mai tîrziu numele „ţara sacilor”, Sakastane, actualul Sedjistan. E drept, această migrare a sciţilor în ţinuturile imperiului bactro-indian l-a prejudiciat teritorial şi material – la fel cum primele migraţii ale germanilor l-au prejudiciat pe cel roman –, dar nu l-a nimicit; chiar şi sub Vespasian exista un stat bactrian, probabil independent. În timpul Iuliilor şi Claudiilor, supremaţia la gurile Indului pare să fi fost deţinută de parţi. Un scriitor serios din epoca lui Augustus număra tocmai Sakastane printre provinciile parte şi-l încadra pe regele saci-sciţilor în rîndul regilor subordonaţi Arsacizilor; ca ultimă provincie partă în Orient, apare Arachosia, cu capitala la Alexandropolis, probabil Kandahar. Mai mult, curînd după aceea, în timpul lui Vespasian, principii parţi domnesc şi la Minnagara. Pentru regatul de pe Ind, aceasta era însă mai degrabă o schimbare de dinastie decît o anexare propriu-zisă la statul de la Ctesiphon. Ce-i drept, principele part Gondopharos, pe care legenda creştină îi leagă de Sfîntul Toma, apostolul parţilor şi indienilor, a domnit de la Minnagara pînă la Peşavar şi Kabul; însă aceşti stăpîni, ca şi antecesorii lor din regatul indian, foloseau alături de limba greacă şi pe cea indiană şi se numeau Mari Regi, precum cei de la Ctesiphon. Deşi aparţineau aceleiaşi familii dinastice, ei par să fi rivalizat totuşi cu Arsacizii. Conform tradiţiei indiene, dinastia partă din regatul indian este urmată, după un scurt interregn, de epoca sacilor sau a regelui Kanerku sau Kaniska; ea începe în anul 78 d.Cr. şi durează cel puţin pînă în secolul al III-lea. Sacii fac parte din ramura sciţilor, a căror imigrare a fost amintită mai sus, iar pe monedele lor, locul limbii indiene este luat de cea scitică. După indieni şi parţi, guvernarea în ţinutul Indului a fost deţinută aşadar în primele trei secole de după Cristos de către parţi şi sciţi. Dar nici dinastiile străine evoluţia politică naţional-indiană n-a putut fi oprită, ea opunînd creşterii puterii parto-persane în Orient o barieră la fel de solidă ca aceea ridicată de statul romanilor în Occident.

În nord şi nord-est, Iranul se învecina cu Turanul. Aşa cum ţărmurile vestic şi sudic ale Mării Caspice şi cursul superior al rîurilor Oxus şi Iaxartes oferă locuri favorabile pentru dezvoltarea civilizaţiei, stepa din jurul Lacului Aral şi întinsa cîmpie din nordul lui aparţine de drept populaţiilor nomade. În rîndul acestor nomazi s-au găsit într-adevăr şi cîteva triburi înrudite cu iranienii; dar nici ele nu au contribuit la făurirea civilizaţiei iraniene şi este determinant pentru poziţia istorică a Iranului faptul că el a constituit bastionul popoarelor civilizate împotriva hoardelor – cunoscute sub denumirea de sciţi, saci, huni, mongoli, turci – care nu par să aibă în istoria universală altă menire decît aceea de a nimici cultura. Sub stăpînii ei greci din epoca postalexandrină, Bactra, puternica fortăreaţă a Iranului împotriva Turanului, pare să fi împlinit această misiune pentru o perioadă mai îndelungată; mai sus s-a menţionat deja că, mai tîrziu, deşi continua să existe, ea nu a putut împiedica pătrunderea sciţilor spre sud. Odată cu decăderea puterii regilor bactrieni, aceeaşi sarcină a trebuit să fie preluată de Arsacizi. Este greu să apreciem în ce măsură s-au achitat de această obligaţie. Se pare că în epoca imperială timpurie Marii Regi de la Ctesiphon i-au respins sau i-au supus pe sciţi atît din regiunile din sudul Hinducuşului, cît şi din ţinuturile nordice; ei au recucerit o parte din teritoriul bactrian. Dar nimeni nu poate spune unde şi dacă s-au fixat graniţe stabile pe aceste meleaguri. Războaiele dintre parţi şi sciţi sînt frecvent menţionate. Cei din urmă, în aceste regiuni îndeosebi locuitorii din jurul Lacului Aral, strămoşii turcmenilor de astăzi, sînt întotdeauna atacatorii, fie că traversează Marea Caspică şi invadează văile rîurilor Kyros şi Araxes, fie că folosesc calea continentală şi jefuiesc mănoasele cîmpii din Hircania şi fertila oază din Margiana (Merw). Ţinuturile de graniţă se obişnuiseră să răscumpere năvălirile întîmplătoare cu tributuri, cerute întotdeauna la termene fixe, aşa cum beduinii de astăzi percep kubla de la ţăranii stabiliţi aici. Ca şi actuala guvernare turcă, cea partă nu reuşi, cel puţin în epoca imperială timpurie, să-i garanteze supusului paşnic de aici roadele muncii sale şi să instituie la graniţă o pace durabilă. Aceste tulburări de la graniţă au constituit chiar şi pentru puterea regatului o rană deschisă: deseori sciţii au intervenit în războaiele de succesiune ale Arsacizilor, ca şi în conflictele cu Roma.

Într-un alt context am descris relaţia dintre parţi şi romani, precum şi fixarea graniţelor între cele două mari puteri. Atît timp cît armenii rivalizaseră cu parţii şi regalitatea de pe Araxes avea pretenţii asupra hegemoniei în Asia Anterioară, parţii întreţinuseră, în general, relaţii de prietenie cu romanii, ca inamici ai inamicilor lor. Dar, după supunerea lui Mithridates şi Tigranes, romanii ocupaseră, mai ales prin organizarea lui Pompeius, o poziţie care nu era compatibilă cu o pace sinceră şi durabilă între cele două state. În sud, Siria se afla acum sub directa stăpînire romană, iar legiunile romane vegheau la marginea marelui deşert care separă ţinutul de coastă de Valea Eufratului. În nord, Cappadocia şi Armenia deveniseră principate clientelare Romei. Drept urmare, populaţiile de la graniţa de nord a Armeniei, colhidienii, iberii, albanii, ieşiseră de sub influenţa partă şi deveniseră, cel puţin conform concepţiei romane, state clientelare romane. Media Mică sau Atropatene (Azerbaidjan), vecina sud-estică a Armeniei, de care era separată prin rîul Araxes, îşi menţinuse naţionalitatea sub străvechea ei dinastie autohtonă încă din timpul Seleucizilor, devenind chiar independentă. În timpul Arsacizilor, regele acestor ţinuturi apare, după împrejurări, fie vasal al parţilor, fie independent, apropiindu-se în aceste cazuri de romani. Influenţa hotărîtoare a romanilor se întindea astfel pînă în Caucaz şi la ţărmul vestic al Mării Capsice. Romanii depăşeau aşadar graniţele consacrate prin realităţile naţionale. E drept, spiritualitatea elenă se răspîndise de-a lungul Mării Negre şi în interior, în Cappadocia şi Commagene, în suficientă măsură pentru a conferi supremaţiei romane o acoperire; dar, în ciuda îndelungatei stăpîniri romane, Armenia a rămas pentru totdeauna o ţară negrecească, ferecată de statul part prin comunitatea limbii şi credinţei, prin numeroasele căsătorii între nobilii celor două naţiuni, prin port şi armele identice. Recrutările şi impozitele romane n-au fost extinse niciodată asupra Armeniei; cel mult, regatul trebuia să-şi recruteze şi să-şi întreţină propria armată şi s-o aprovizioneze pe cea romană staţionată aici. Negustorii armeni mijloceau schimbul de mărfuri peste Caucaz cu sciţii, peste Marea Caspică cu Asia orientală şi China, pe Tigru, în aval, cu Babilonia şi India, spre vest cu Cappadocia. Se părea că totul pledează pentru includerea ţării dependente politic în teritoriul fiscal şi vamal roman; totuşi, romanii nu au întreprins niciodată o asemenea tentativă. Incongruenţa apartenenţei naţionale şi politice a Armeniei constituie un moment semnificativ în conflictul cu vecinul oriental, care se perpetuează pe durata întregii epoci imperiale. Romanii au sesizat probabil că anexiunile de dincolo de Eufrat erau o intervenţie abuzivă în ţinutul patrimonial al naţionalităţii orientale şi că nu constituiau o mărire propriu-zisă a puterii romane. Cauza sau, dacă doriţi, scuza pentru continuarea acestor încălcări o constituie altă împrejurare: coexistenţa a două mari state egal îndreptăţite nu era compatibilă cu structura politicii romane, s-ar putea spune cu politica Antichităţii în general. De fapt, Imperiul Roman recunoaşte drept graniţă doar marea sau ţinutul lipsit de apărare. Romanii pizmuiau puterea, ce-i drept, mai slabă, dar redutabilă, a statului parţilor şi-l prejudiciară acolo unde acesta nu putea da înapoi; de aceea, pe parcursul epocii imperiale, relaţia dintre Roma şi Iran a fost practic o vrajbă continuă pentru malul stîng al Eufratului, întreruptă numai de armistiţii.

Prin tratatele încheiate de Lucullus (III, p. 49) şi Pompeius (III, p. 83) cu parţii, se recunoscuse graniţa Eufratului – altfel spus, li se cedase Mesopotamia. Dar aceste tratate nu-i împiedicaseră pe romani să-i primească pe stăpînii de la Edessa în clientela lor şi să lărgească graniţele Armeniei spre sud, supunînd o mare parte din Mesopotamia nordică, cel puţin sub o dominaţie indirectă (III, p. 98). Din această cauză, după oarecare ezitări, guvernul part declanşase conflictul cu romanii, declarîndu-le război armenilor. Replica fusese campania lui Crassus, iar după înfrîngerea de la Carrhae (III, pp. 225 sqq.) reintrarea Armeniei sub dominaţia partică; s-ar putea adăuga reluarea pretenţiilor asupra regiunii vestice a statului seleucid, tentativă atunci, fireşte, eşuată (III, p. 228). Pe tot parcursul războiului civil de 20 de ani, care dusese la prăbuşirea republicii romane şi la instaurarea principatului, starea de război dintre romani şi parţi n-a încetat şi cele două înfruntări se întrepătrunseră deseori. Înaintea bătăliei decisive, Pompeius încercase să-l cîştige pe regele Orodes ca aliat, însă, cînd acesta ceru cedarea Siriei, el nu se putu decide să predea provincia intrată, datorită lui, între fruntariile Imperiului Roman. Decizia a fost totuşi luată după catastrofă; întîmplări neprevăzute îl abătură însă din drum şi el ajunse nu în Siria, ci în Egipt, unde îşi găsi sfîrşitul (III, p. 284). Se pare că parţii se pregăteau pentru o nouă invazie în Siria, iar conducătorii republicani de mai tîrziu nu dispreţuiră sprijinul inamicilor de stat. Încă din timpul vieţii lui Caesar, Caecilius Bassus, ridicînd stindardul răzvrătirii în Siria, îi chemase imediat şi pe parţi. Aceştia dădură curs chemării; Pakoros, fiul lui Orodes, îl învinsese pe guvernatorul lui Caesar şi eliberase trupa lui Bassus asediată de acesta din urmă la Apameia (709, 45). Din această cauză şi din dorinţa de a se revanşa pentru Carrhae, se decise ca în primăvara următoare să meargă el însuşi în Siria şi dincolo de Eufrat; însă moartea îi zădărnici planul. Apoi, cînd Cassius se înarmă în Siria, el negocie şi cu regele part, iar în bătălia decisivă de la Philippi (712, 42) arcaşii-călăreţi parţi au luptat şi ei pentru libertatea Romei. Întrucît republicanii au fost înfrînţi, Marele Rege nu a mai intervenit deocamdată; probabil că Antonius însuşi intenţiona să realizeze planurile dictatorului, dar, pentru început, era prea ocupat cu reglementarea afacerilor Orientului. Confruntarea nu putea fi evitată; de data aceasta, atacatorul a fost regele part. Cînd Caesar Fiul se război în Italia cu generalii şi soţia lui Antonius, acesta rămînînd inactiv în Egipt, în compania reginei Cleopatra, Orodes cedă insistenţelor unui roman care se afla la el în exil, Quintus Labienus, un fiu al lui Titus Labienus, adversar îndîrjit al dictatorului şi fost ofiţer în armata lui Brutus, şi-l trimise, ca şi pe fiul său Pakoros, în fruntea unei puternice armate dincolo de graniţă (713, 41). Guvernatorul Siriei, Decidius Saxa, a fost copleşit de neaşteptatul atac; garnizoanele romane, alcătuite în mare parte din bătrînii soldaţi ai armatei republicane, trecură sub ordinele fostului lor ofiţer; se supuseră Apameia şi Antiohia, în general toate oraşele Siriei, cu excepţia inexupgnabilului oraş insular Tyr; pentru a nu fi luat prizonier, Saxa se sinucise în timpul fugii spre Cilicia. După ocuparea Siriei, Pakoros se îndreptă spre Palestina, iar Labienus spre provincia Asia; şi aici oraşele s-au supus sau au fost ocupate cu forţa, cu excepţia cetăţii Stratoniceia din Caria. Antonius, antrenat în complicaţiile italice, nu-i sprijini pe guvernatorii săi; ca urmare, Siria şi o mare parte din Asia Mică au fost stăpînite timp de aproape doi ani (de la sfîrşitul anului 713 pînă în primăvara anului 715, 41-39) de generalii parţi şi de imperatorul republican Labienus Particul, cum se numea cu neruşinată ironie nu romanul care-i înfrînse pe parţi, ci acela care-i înfrînse pe ai săi în alianţă cu parţii. Abia după ce dispăru ameninţătoarea perspectivă a rupturii dintre cei doi potentaţi, Antonius trimise o nouă armată sub conducerea lui Publius Ventidius Bassus, căruia îi încredinţă comanda în provinciile Asia şi Siria. În Asia, destoinicul general îl întîlni doar pe Labienus cu trupele sale romane şi-l alungă imediat din provincie. O divizie de parţi încercă să-i primească pe aliaţii fugari în trecătorile din Tauros, la graniţa dintre Asia şi Cilicia; dar şi ei au fost înfrînţi înainte de a fi realizat joncţiunea cu Labienus; fugar, acesta a fost capturat şi ucis în Cilicia. Norocos, Ventidius cuceri şi trecătorile lui Amanos de la graniţa dintre Cilicia şi Siria; aici căzu Pharnapates, cel mai bun general part (715, 39). Cu aceasta, inamicul era alungat din Siria. Ce-i drept, în anul următor, Pakoros mai traversă încă o dată Eufratul, dar numai pentru a pieri împreună cu majoritatea soldaţilor săi în bătălia decisivă de la Gindaros, în nord-estul Antiohiei (9 iunie 716, 38). Aceasta era o victorie care compensa oarecum, cu urmări durabile, ziua de la Carrhae; pentru o vreme îndelungată parţii nu şi-au mai trimis trupele pe malul roman al Eufratului.

Dacă interesele Romei ar fi solicitat extinderea cuceririlor spre Orient şi preluarea deplină a moştenirii marelui Alexandru, situaţia nu a fost niciodată mai favorabilă ca în anul 716 (38). Relaţiile dintre duumviri se reconsolidaseră în momentul oportun, şi este probabil ca şi Caesar să fi dorit în mod sincer atunci pentru colegul de stăpînire şi noul său cumnat un război norocos şi purtat cu energie. În rîndul parţilor catastrofa de la Cindaros provocase o gravă criză dinastică. Regele Orodes, profund cutremurat de moartea fiului său mai vîrstnic şi mai destoinic, renunţă la guvernare în favoarea celui de-al doilea, Phraates. Pentru a-şi asigura tronul, acesta introduse un regim de teroare, căruia îi căzură victimă numeroşii săi fraţi şi însuşi bătrînul tată, ca şi cîţiva dintre membrii înaltei aristocraţii din regat; din rîndul acestora din urmă, unii se exilară şi căutară protecţie la romani, printre ei şi puternicul şi distinsul Monaeses. Roma n-a deţinut în Orient niciodată o armată mai numeroasă şi mai destoinică decît cea din aceste timpuri: Antonius putea traversa Eufratul cu 16 legiuni, aproximativ 70.000 de soldaţi pedeştri, în jur de 40.000 de soldaţi din trupele auxiliare, 10.000 de călăreţi hispanici şi gali şi 6.000 de călăreţi armeni. Cel puţin jumătate erau trupe de veterani, aduse din Occident, toate fiind gata să-l urmeze pe iubitul şi veneratul conducător, învingătorul de la Philippi, oriunde le-ar fi dus şi să încununeze strălucitele victorii asupra parţilor, care nu fuseseră repurtate de el, ci în numele lui, sub propria comandă cu succese şi mai mari.

Într-adevăr, Antonius preconiza fondarea unei mari regalităţi asiatice după modelul celei a lui Alexandru. Aşa cum Crassus anunţase, înainte de incursiunea sa, că va extinde stăpînirea romană pînă în Bactria şi India, la fel Antonius îi dădu primului fiu pe care i-l născu regina egipteană numele Alexandru. Excluzînd provinciile Bitinia şi Asia, complet elenizate, el pare să fi intenţionat subordonarea întregului ţinut din est unor principi clientelari, în afara regiunilor stăpînite deja sub această formă, pe de o parte, şi să-şi supună sub formă de satrapii toate teritoriile ocupate cîndva de occidentali, pe de alta. Cea mai mare parte din Asia Mică orientală şi primatul militar au fost atribuite galatului Amyntas, cel mai războinic dintre principii regiunii (p. 181). Alături de suveranul galat se găseau cei ai Paflagoniei, urmaşii lui Deiotarus, alungaţi din Galatia; Polemon, noul principe din Pont şi soţul nepoatei lui Antonius, Pythodoris; de asemenea, ca şi pînă acum, regii Cappadociei şi Commagenei. Antonius reunifică o mare parte din Cilicia şi Siria, ca şi Ciprul şi Cyrene, cu statul egiptean, retrocedîndu-i astfel aproape toate teritoriile pe care le deţinuse în timpul Ptolemeilor; şi, aşa cum regina Cleopatra devenise concubina sau, mai degrabă, soţia lui Caesar, la fel Caesarion, bastardul conceput cu Caesar – recunoscut încă înainte ca şi coregent în Egipt –, primise dreptul de succesiune asupra vechiului regat al Ptolemeilor, iar cel asupra Siriei i-a fost conferit bastardului ei conceput cu Antonius, Ptolemaios Philadelphos. Altui fiu, conceput tot cu Antonius, amintitul Alexandru, i-a fost rezervată de pe acum Armenia ca un acont al stăpînirii asupra Orientului ce urma să fie cucerit. Cu această mare regalitate, structurată în spirit oriental, urma să fie unit principatul asupra Occidentului. El însuşi nu a adoptat numele de rege, ci a purtat în faţa conaţionalilor şi soldaţilor doar acele titluri ce îi reveneau şi lui Caesar. Dar pe monedele imperiale cu inscripţie latină Cleopatra este numită „Regină a reginelor”, iar fiii ei concepuţi cu Antonius, cel puţin „regi”; efigia primului său fiu apare alături de cea a tatălui, ca şi cum ereditatea s-ar înţelege de la sine. Căsătoria şi succesiunea copiilor legitimi, ca şi a celor nelegitimi, erau abordate conform obiceiului consacrat la Marii Regi ai Orientului sau, după propria afirmaţie, cu divina libertate a strămoşului său Heracles; conform modelului acestor Mari Regi, el îl numi pe Alexandru „Helios”, iar pe sora lui geamănă, Cleopatra, „Selene” şi, aşa cum odinioară regele perşilor îi dăruise fugarului Temistocle un număr de oraşe asiatice, el îi donă partului Monaeses trei oraşe din Siria. E adevărat, şi în persoana lui Alexandru, regele macedonenilor, se alăturase oarecum Regelui regilor din Orient, iar pentru el patul nupţial de la Susa era răsplata pentru cortul de campanie de la Gaugamela, dar, prin meticulozitatea ei, copia sa romană aminteşte foarte mult de o caricatură.

Nu putem stabili dacă Antonius şi-a conceput poziţia în acest mod imediat după preluarea guvernării; este probabil ca făurirea noii mari regalităţi orientale, combinată cu principatul occidental, să se fi maturizat treptat, ideea fiind desăvîrşită cînd, după întoarcerea din Italia în Asia (717, 37), el reînnodă legătura cu ultima regină din dinastia Lagizilor, pentru a nu o mai rupe niciodată. Dar firea sa nu putea face faţă unor asemenea întreprinderi. Fiind una dintre acei militari înnăscuţi care nu-şi pierd cumpătul în bătălie, chiar ajunşi în situaţii dificile, îi lipsea totuşi energia omului de stat, înţelegerea fermă şi urmărirea hotărîtă a ţelului politic. Dacă dictatorul Caesar i-ar fi încredinţat supunerea Orientului, el ar fi dus această misiune la capăt; însă mareşalul nu era destinat să guverneze. După alungarea parţilor din Siria trecură aproape doi ani (între vara anului 716 şi vara lui 718, 38-36) fără să se fi apropiat cu un singur pas de ţelul propus. Antonius însuşi, făptură obişnuită şi prin faptul că-i invidia pe generalii săi pentru succesele lor importante, îl îndepărtase pe destoinicul Ventidius, învingătorul lui Labienus şi al lui Pakoros, imediat după ultima sa izbîndă, preluînd chiar el comanda supremă, pentru a urmări şi a rata cucerirea Samosatei, capitala micului stat sirian dependent Commagene. Supărat din această cauză, el părăsi Orientul pentru a negocia în Italia cu cumnatul său viitoarea ordine sau pentru a se bucura de viaţă împreună cu tînăra sa soţie Octavia. Guvernatorii săi din Orient nu erau inactivi. Dinspre Armenia, Publius Canidius Crassus înaintă spre Caucaz şi-i supuse pe Pharnabazos, regele iberilor, şi pe Zober, regele albanilor. În Siria, Gaius Sossius cuceri Arados, ultimul oraş aliat cu parţii; în Iudeea, el îl reinstaură în drepturi pe Herodes, dînd ordin să fie executat Hasmoneul Antigonos, pretendentul întronat de parţi. Aşadar, victoria a fost exploatată din plin pe teritoriul roman, stăpînirea Romei fiind recunoscută din nou pînă la Marea Caspică şi deşertul sirian. Războiul împotriva parţilor şi-l rezervase însă Antonius însuşi, dar acesta nu începu.

Cînd, în sfîrşit, în anul 718 (36), se smulse nu din braţele Octaviei, ci din cele ale Cleopatrei şi puse coloanele armate în marş, se scursese deja o bună parte din anotimpul favorabil. Mai surprinzătoare decît această întîrziere este direcţia aleasă de Antonius. Înainte şi după acest eveniment, toate războaiele de cucerire ale romanilor împotriva parţilor au ales calea Ctesiphonului, capitala imperiului situată în acelaşi timp la graniţa lui occidentală, fiind, în consecinţă, cel mai firesc şi mai apropiat obiectiv pentru operaţiunile unei armate care cobora de-a lungul Eufratului sau Tigrului. După ce Antonius pătrunsese în Mesopotamia septentrională, aproape pe acelaşi pe drumul parcurs de Alexandru, şi ajunsese pe Tigru, el ar fi putut să înainteze de-a lungul fluviului în aval şi să ajungă la Ctesiphon şi Seleucia. Însă el se îndreptă înspre nord, mai întîi spre Armenia şi, de aici, unde-şi unifică toate forţele armate, întărindu-le prin cavaleria armeană, spre podişul din Media Atropatene (Azerbaidjan). Se prea poate ca acest plan de campanie să fi fost recomandat de regele aliat al Armeniei, întrucît stăpînii armeni rîvniseră întotdeauna la dominaţia ţării vecine, regele Artavazdes al Armeniei putînd spera că-l va înfrînge acum pe satrapul omonim din Atropatene şi că va anexa teritoriul acestuia. Asemenea considerente însă nu l-au putut convinge pe Antonius însuşi. Mai degrabă şi-a imaginat că dinspre Atropatene va putea să pătrundă în inima ţării inamice, ţelul final fiind vechile reşedinţe persane Ecbatana şi Rhagae. Însă, dacă acesta i-a fost planul, el acţiona fără cunoaşterea terenului dificil şi subestima puterea de rezistenţă a inamicului, realităţi la care se adăugau perioada scurtă pentru operaţiunile militare în acest ţinut muntos şi declanşarea întîrziată a campaniei. Deoarece Antonius, un ofiţer abil şi experimentat, trebuie să fi întrevăzut aceste pericole, decizia a fost condiţionată probabil de raţionamente politice deosebite. Aşa cum s-a spus, tronul lui Phraates era şubred; la dorinţa regelui part, Monaeses se întorsese în patrie; Antonius se încrezu pe deplin în fidelitatea lui şi dorea, probabil, să-l încoroneze în locul lui Phraates. Se pare că Antonius prevăzuse răzvrătirea lui Monaeses şi-şi condusese armata în provinciile parte interioare, aşteptînd izbucnirea acestui război civil. Nimic nu-l oprea să aştepte succesul acestui complot în Armenia prietenă, iar dacă erau necesare operaţiuni suplimentare, să dispună în anul următor cel puţin de întreaga perioadă a verii; dar această amînare nu-i convenea generalului grăbit. În Atropatene nu numai că întîlni opoziţia dîrză a puternicului vicerege, aproape independent, care rezistă cu hotărîre asedierii capitalei sale Praaspa sau Phraarta (la sud de Lacul Urmia, probabil pe cursul superior al rîului Djaghatu), ci se pare că atacul inamic le aduse parţilor pacea internă. Phraates apăru cu o armată impunătoare pentru despresurarea oraşului atacat. Antonius avea un însemnat număr de maşini de asediu, dar, înaintînd impetuos, le lăsase în grija a două legiuni comandate de legatul Oppius Statianus. Astfel, asediul nu progresa; însă regele Phraates îşi trimise trupele de călăreţi tocmai sub conducerea acelui Monaeses, în spatele inamicilor, împotriva corpului lui Statianus, care înainta anevoios. Parţii măcelăriră contingentele de acoperire, generalul numărîndu-se şi el printre morţi, îi luară prizonieri pe cei scăpaţi cu viaţă şi distruseră toate maşinile de asediu încărcate pe 300 de căruţe. Cu aceasta, campania era pierdută. Armeanul, nemaiavînd nădejde în succesul expediţiei, îşi adună oamenii şi se întoarse în patrie. Antonius nu renunţă imediat la asediu şi chiar înfrînse armata regală într-o bătălie în cîmp deschis; dar călăreţii iuţi scăpară fără pierderi considerabile, iar victoria rămase fără urmări. Eşuă şi tentativa de a obţine din partea regelui cel puţin înapoierea vulturilor pierduţi în trecut şi de curînd, aşadar de a încheia o pace dacă nu avantajoasă, cel puţin onorabilă; partul nu renunţă cu atîta uşurinţă la succesul sigur. El îl asigură pe solul lui Antonius că nu-i va stînjeni pe romani la întoarcere, dacă vor ridica asediul. Plecarea lui Antonius nu poate să fi fost determinată de această declaraţie a inamicilor, pe cît de dezonorantă, pe atît de nesigură. Trebuia să fie luată în considerare ideea de a ierna în ţara inamică, întrucît trupele parte nu cunoşteau serviciul militar permanent şi cele mai multe contingente s-ar fi îndreptat spre casă odată cu venirea iernii. Lipsea însă un punct de sprijin şi nici aprovizionarea nu putea fi asigurată în acest ţinut secătuit; dar, înainte de toate, Antonius nu era bărbatul capabil de o asemenea tactică dîrză. Aşadar, el abandonă maşinile incendiate de către asediaţi şi începu dificila retragere fie prea devreme, fie prea tîrziu. Armata mai avea de străbătut 15 zile de marş (300 de mile romane) prin ţara inamică pînă la Araxes, rîul de graniţă al Armeniei, unica direcţie în care se putea retrage, în ciuda atitudinii ambigue a regelui ei. Cu toate asigurările date, trupele aflate în retragere erau escortate de o armată inamică de 40.000 de călăreţi şi, odată cu plecarea armenilor, romanii pierduseră cea mai bună parte din cavaleria lor. Ei duceau lipsă de alimente şi de animale de povară, anotimpul era mult înaintat. În această situaţie, Antonius îşi regăsi forţa şi arta războinică, în oarecare măsură şi norocul armelor; el făcuse alegerea, iar generalul şi trupele rezolvară problema într-un mod lăudabil. Dacă romanii n-ar fi fost călăuziţi de un fost soldat al lui Crassus care, devenit part, cunoştea orice potecă şi, ocolind cîmpia traversată la venire, îi conduse pe cărări de munte – se pare, munţii din jurul localităţii Tabriz – mai puţin expuse atacurilor de cavalerie, probabil că armata nu şi-ar fi atins ţinta; şi, dacă Monaeses, plătindu-şi, în felul său, datoria de recunoştinţă faţă de Antonius, nu l-ar fi înştiinţat din timp despre asigurările false şi uneltirile perfide ale conaţionalilor săi, romanii ar fi intrat probabil într-una dintre multele ambuscade destinate pierzaniei lor. În aceste zile nefaste, firea de soldat a lui Antonius dădu mai multe exemple strălucite prin folosirea abilă a fiecărui moment prielnic, prin severitatea sa faţă de laşi, prin autoritatea sa asupra sufletelor soldaţilor, ca şi prin grija sa constantă pentru răniţi şi bolnavi. Salvarea semăna tot mai mult cu un miracol; Antonius îl însărcinase pe un slujitor fidel să-l ucidă în cazul iminenţei prizonieratului. După 27 de zile sub atacurile necontenite ale făţarnicilor inamici, suferind din cauza intemperiilor iernii, în curînd rămaşi fără alimente şi deseori lipsiţi de apă, romanii ajunseră la graniţa protectoare, unde duşmanul renunţă la urmărire. Pierderile erau imense; în cele 27 de zile avuseseră loc 18 ciocniri armate de anvergură, într-una singură romanii numărînd 3.000 de morţi şi 5.000 de răniţi. Tocmai cei mai buni soldaţi erau răpuşi de necurmatele încăierări din ariergardă şi de pe flancuri. În cursul acestei expediţii în Media se pierduseră toate bagajele, o treime din arsenal, o pătrime din armată, 20.000 de soldaţi pedeştri şi 4.000 de călăreţi murind nu atît de tăişul sabiei, cît de foame şi epidemii. Suferinţele nefericitelor trupe nu se sfîrşiră nici pe Araxes. Artavazdes le primi ca prieten, neavînd de ales; se putea ierna aici. Dar nerăbdarea lui Antonius nu mai putea fi ţinută în frîu; marşul a fost continuat şi, avînd în vedere vremea tot mai aspră şi starea sănătăţii soldaţilor, această ultimă etapă a expediţiei de pe Araxes pînă la Antiohia, deşi nestingherită de nici un inamic, mai răpuse 8.000 de vieţi. Expediţia poate fi privită ca o ultimă manifestare a caracterului curat şi destoinic al lui Antonius, dar şi ca ruina sa politică, cu atît mai mult cu cît, în acelaşi timp, Caesar îşi impuse stăpînirea în Occident şi încrederea Italiei, pentru moment, ca şi pentru viitor, prin încheierea fericită a războiului sicilian.

Responsabilitatea insuccesului, pe care Antonius îl tăgăduia în zadar, a fost pusă pe seama regilor dependenţi ai Cappadociei şi Armeniei, în cazul acestuia din urmă oarecum îndreptăţit, întrucît plecarea sa precipitată de la Praaspa mărise în mod substanţial pericolele şi pierderile din cursul retragerii. Însă răspunderea pentru planul de campanie nu-i revenea acestuia, ci lui Antonius, iar zădărnicirea speranţelor puse în Monaeses, catastrofa lui Statianus, eşuarea asediului de la Praaspa nu fuseseră provocate de armean. Antonius nu renunţă la supunerea Orientului, ci, în anul următor (719, 35), porni din nou dinspre Egipt. Situaţia era încă destul de favorabilă. El încheie o alianţă de prietenie cu Artavazdes, regele Mediei; acesta nu numai că intrase în conflict cu suveranul part, ci se mîniase îndeosebi pe vecinul armean şi, cunoscînd îndîrjirea lui Antonius provocată de nereuşita recentă, putea nădăjdui să găsească un sprijin la inamicul inamicului său. Totul depindea de buna înţelegere dintre cei doi potentaţi, victoriosul stăpîn al Occidentului şi suveranul înfrînt al Orientului; la vestea că Antonius intenţiona să continue războiul, soţia sa legitimă, sora lui Caesar, părăsi Italia şi veni în Orient pentru a-i aduce noi contingente şi a-şi reconsolida relaţiile personale, ca şi cele dintre fratele şi soţul ei. Dacă, în ciuda relaţiei lui cu regina egipteană, Octavia era destul de mărinimoasă pentru a-i întinde soţului mîna spre împăcare, şi Caesar trebuie să fi fost pe atunci încă de acord cu menţinerea înţelegerii, ceea ce, de altfel, este dovedit de declanşarea războiului de la graniţa nord-estică a Italiei, survenită tocmai acum. Măriminoşi, fratele şi sora îşi subordonau propriile interese celor ale comunităţii. Dar, oricît de mult interesul şi onoarea ar fi pledat pentru acceptarea mîinii întinse, Antonius nu se putu decide să rupă legătura cu epigteanca; el îşi respinse soţia, ceea ce echivala cu un afront adus fratelui ei şi, cum se poate adăuga, cu renunţarea la continuarea războiului împotriva parţilor. Înainte de a se dedica lui, trebuia să fie rezolvat conflictul dintre Antonius şi Caesar. Ca urmare, Antonius plecă imediat din Siria spre Egipt, iar în următorii ani nu mai întreprinse nimic pentru îndeplinirea planurilor sale de cucerire a Orientului; îi pedepsi doar pe cei vinovaţi, în opinia lui, de insucces. El dădu ordin să fie executat Ariarathes, regele Cappadociei, încredinţînd regatul unei rude nelegitime a acestuia, lui Archelaos. Armeanului îi era rezervată aceeaşi soartă. Dacă Antonius apăru în anul 720 (34) în Armenia sub pretextul continuării războiului, el nu urmărea nimic altceva decît să-l captureze pe regele ce refuzase să se prezinte în Egipt. Într-un mod mîrşav, acest act de răzbunare a fost îndeplinit pe calea înşelăciunii, fiind celebrat într-un mod la fel de infam prin caricaturizarea triumfului capitolin prezentat la Alexandria. Atunci, fiul lui Antonius, destinat stăpînirii Orientului, cum s-a menţionat deja, a fost instaurat ca rege al Armeniei şi căsătorit cu fiica noului aliat, regele Mediei, în timp ce Artaxes, fiul cel mai vîrstnic al regelui Armeniei – luat prizonier şi executat la cîtva timp după aceea la ordinul Cleopatrei –, pe care armenii îl proclamaseră rege în locul tatălui, se refugie la parţi. Astfel, Armenia şi Media Atropatene intraseră sub puterea sau în alianţa lui Antonius; e adevărat, a fost anunţată şi continuarea războiului partic, dar a fost amînată pînă la înfrîngerea rivalului din vest. La rîndul lui, Phraates atacă Media; la început lipsit de succes, întrucît trupele romane staţionate în Armenia îi sprijiniră pe mezi, el cîştigă superioritatea cînd Antonius îşi rechemă contingentele în cursul înarmărilor împotriva lui Caesar, îi înfrînse pe mezi şi-l întronă atît în Media, cît şi în Armenia pe regele Artaxes, care, pentru a răzbuna executarea tatălui său, dădu ordin să fie prinşi şi ucişi toţi romanii aflaţi în ţară. Phraates nu fructifică din plin perioada pregătirilor şi desfăşurării marii vrajbe dintre Antonius şi Caesar, cauza fiind, probabil, din nou, răzmeriţelor izbucnite în propria ţară. Ele se sfîrşiră cu alungarea lui, acesta refugiindu-se la sciţii din Orient; locul lui a fost luat de Marele Rege Tiradates. Cînd se dădu bătălia navală decisivă în faţa coastei Epirului, urmată de desăvîrşirea catastrofei lui Antonius în Egipt, acest nou Mare Rege se afla pe tronul nesigur de la Ctesiphon şi, de-a lungul graniţei opuse, cetele Turanului se pregăteau să-l reinstaureze pe fostul stăpîn; curînd după aceea, tentativa a fost încununată de succes.

Înţeleptul şi clarvăzătorul bărbat, care trebuia să pună capăt acţiunilor lui Antonius şi să stabilizeze relaţiile dintre cele două părţi ale imperiului, trebuia să dea dovadă atît de moderaţie, cît şi de energie. Cea mai gravă greşeală ar fi fost acceptarea ideilor lui Antonius de cucerire totală sau doar parţială a Orientului. Augustus recunoscu aceasta; reglementările dovedesc clar că el privea stăpînirea coastelor siriene şi egiptene, într-adevăr, ca pe un complement indispensabil pentru imperiul Mării Mediterane, dar că nu acorda nici o importanţă cuceririlor continentale din aceste regiuni. Însă, cu o generaţie în urmă, Armenia devenise romană şi, în situaţia dată, ea putea fi doar romană sau partă; prin poziţia sa, ţinutul era, din punct de vedere militar, pentru fiecare dintre cele două mari puteri poarta de acces spre teritoriul celeilalte. Augustus nici nu se gîndea să renunţe la Armenia în favoarea parţilor; şi nici nu putea fi altfel. Dar păstrarea Armeniei antrena alte cuceriri; condiţiile locale îi sileau pe romani să asigure de bazinul lui Kyros – ţinuturile iberilor pe cursul său superior, cele ale albanilor pe cursul inferior –, altfel spus, să-şi supună populaţiile din Georgia şi Şirvanul actual, destoinice atît în lupta pedestră, cît şi în cea de cavalerie, împiedicînd astfel extinderea zonei de influenţă a parţilor dincolo de Atropatene, la nord de Araxes. Chiar expediţia lui Pompeius demonstrase că stabilirea în Armenia îi obligă pe romani să ajungă pînă la Caucaz, pe de o parte, şi malul vestic al Mării Caspice, pe de alta. Începuturile nu lipseau nicăieri, legaţii lui Antonius se luptaseră cu iberii şi albanii. Polemon, confirmat de Augustus, domnea nu numai asupra coastei de la Pharnakeia pînă la Trapezunt, ci şi asupra ţinutului colhidienilor de la vărsarea lui Phasis. Acestei situaţii generale i se adăugau realităţile momentului, care-i impuneau noului autocrat al Romei nu numai să arate, ci să şi folosească sabia împotriva orientalilor. Uciderea tuturor romanilor de pe teritoriul Armeniei, ordonată de regele Artaxes, asemenea lui Mithridates în Asia Mică, nu putea rămîne nepedepsită. Şi regele fugar al Mediei ceru sprijinul lui Augustus, pe care l-ar fi solicitat în alte împrejurări din partea lui Antonius. Războiul civil şi al pretendenţilor din regatul part nu numai că înlesni atacul, ci regele alungat Tiridates căută protecţia lui Augustus şi consimţi să devină vasal roman şi să primească regatul ca feudă din partea lui Augustus. Stăpînului i se putea părea de prisos să poarte războiul doar pentru retrocedarea romanilor şi vulturilor capturaţi cu ocazia înfrîngerilor lui Crassus şi ale antonienilor; dar restauratorul statului roman nu putea abandona această problemă de onoare militară şi politică. Aceste considerente îl obligau pe omul de stat roman; avînd în vedere poziţia lui Augustus în Orient, politica acţiunii se impunea de la sine şi în special din cauza insucceselor anterioare. Neîndoielnic, era de dorit ca situaţia de la Roma să fie reglementată curînd; dar autocratul necontestat nu era constrîns să acţioneze imediat în această direcţie. După bătăliile decisive de la Actium şi Alexandria, el se afla în fruntea unei puternice şi victorioase armate; nu era bine să se amîne ceea ce oricum trebuia să se înfăptuiască. Un stăpîn de genul lui Caesar nu s-ar fi întors la Roma înainte de restaurarea protectoratului asupra Armeniei, impunerea supremaţiei romane pînă la Caucaz şi Marea Caspică şi încheierea socotelilor cu parţii. Un stăpîn înzestrat cu clarviziune şi energie ar fi reglementat imediat apărarea de la graniţa orientală, aşa cum reclamau împrejurările; de la bun început era evident că cele patru legiuni siriene de numai 40.000 de soldaţi nu erau suficiente pentru a apăra interesele Romei, concomitent, pe Eufrat, pe Araxes şi pe Kyros şi că miliţiile regatelor dependente nu acopereau, ci doar camuflau lipsa trupelor imperiale. Legată prin simpatii politice şi naţionale, Armenia se apropia mai mult de parţi decît de romani; ce-i drept, regii din Commagene, Cappadocia, Galatia, Pont înclinau mai mult de partea romanilor, dar nu prezentau încredere şi erau slabi. Chiar şi aplicarea unei politici moderate reclama o lovitură militară energică, iar menţinerea ei presupunea prezenţa în apropiere a unei forţe militare romane superioare.

Augustus n-a aplicat lovitura şi nici n-a asigurat apărarea; el trebuie să fi fost conştient de situaţia reală, dar îi era caracteristic să aplice măsurile recunoscute ca necesare cu şovăială şi slăbiciune şi să acorde considerentelor politicii interne o importanţă prea mare faţă de relaţiile externe. Era conştient probabil de carenţele apărării la graniţă asigurate de statele clientelare din Asia Mică; astfel, încă în anul 729 (25), după moartea regelui Amyntas, stăpînul întregului teritoriu interior al Asiei Mici, el nu a acceptat o succesiune a urmaşilor acestuia, ci a subordonat ţinutul unui legat imperial. Probabil că după moartea guvernanţilor celorlalte state clientelare mai însemnate, îndeosebi Cappadocia, acestea urmau să fie transformate în provincii imperiale. Acesta era un progres, întrucît, prin măsura amintită, miliţiile acestor ţinuturi erau încorporate în armata imperială şi subordonate unor ofiţeri romani; însă, chiar dacă deveniseră trupe imperiale, aceste contingente nu puteau exercita presiuni serioase asupra regiunilor nesigure de graniţă şi cu atît mai puţin asupra marelui stat vecin. Dar toate aceste judecăţi au fost întrecute de măsurile privind reducerea numărului de soldaţi din armata permanentă şi scăderea cheltuielilor pentru sistemul militar.

Faţă de realităţile de moment, măsurile luate de Augustus în timpul întoarcerii în patrie din Alexandria erau la fel de insuficiente. El acordă regelui alungat al mezilor stăpînirea asupra Armeniei Mici, iar pretendentului part Tiridates azil în Siria, pentru ca prin cel dintîi să-l domolească pe regele Artaxes, inamic declarat al Romei, iar prin cel de-al doilea să-l intimideze pe regele Phraates. Tratativele începute cu acesta din urmă pentru înapoierea trofeelor capturate de parţii victorioşi deveniră interminabile, deşi Phraates promisese, în anul 731 (23), retrocedarea lor, pentru a obţine eliberarea unui fiu căzut din întîmplare în mîinile romanilor. Orientalii se conformară abia după ce Augustus se deplasă personal în Siria (734, 20), dînd de înţeles că va trece la măsuri serioase. O puternică partidă se ridicase în Armenia împotriva regelui Artaxes; insurgenţii trecură de partea romanilor şi cerură învestitura imperială pentru fratele mai mic al lui Artaxes, Tigranes, care fusese educat la curtea imperială şi care locuia la Roma. Cînd Tiberius Claudius Nero, fiul vitreg al împăratului, pe atunci un tînăr de 22 de ani, a pătruns cu o armată în Armenia, regele Artaxes a fost asasinat de propriile rude, iar Tigranes a primit tiara regală din mîna reprezentantului imperial, aşa cum bunicul său cu acelaşi nume o obţinuse din partea lui Pompeius cu 50 de ani în urmă (III, p. 86). Atropatene a fost separată din nou de Armenia şi a ajuns sub stăpînirea unui rege educat tot la Roma: Ariobarzanes, fiul lui Artavazdes, menţionat mai sus. Se pare însă că acesta a primit ţinutul ca regat clientelar al parţilor, şi nu al romanilor. Tradiţia nu ne informează despre reglementarea principatelor de la poalele Caucazului; dar, întrucît, mai tîrziu, au fost trecute în rîndul statelor clientelare romane, influenţa romană trebuie să se fi impus şi aici. Însuşi regele Phraates, pus acum în faţa alternativei de a-şi respecta cuvîntul sau de a accepta războiul, se decise cu inima strînsă pentru predarea – jignitoare pentru sentimentele naţionale ale compatrioţilor săi – a puţinilor prizonieri romani încă în viaţă şi a stindardelor capturate.

Această victorie nesîngeroasă obţinută de „principele păcii” a fost salutată cu neţărmurită bucurie. Mai mult, ea a fost urmată pentru o perioadă mai îndelungată de relaţii de prietenie, interesele celor două mari state neintrînd, de altfel, în conflict. Dimpotrivă, dominaţia clientelară romană din Armenia, lăsată în voia sorţii, trebuia să înfrunte o opoziţie naţională deosebit de puternică. După moartea neaşteptată a regelui Tigranes, copiii săi sau regenţii care guvernau în locul lor trecură, de asemenea, de partea ei. Partizanii romanilor susţinură un alt rege, în persoana lui Artavazdes, dar acesta nu reuşi să se impună în faţa mai puternicei partide de opoziţie. Aceste tulburări din Armenia dezechilibrară şi relaţiile cu parţii; era în natura lucrurilor ca armenii cu vederi antiromane să-şi caute sprijinul aici şi nici Arsacizii nu puteau uita că Armenia fusese în trecut o secundogenitură partă. Victoriile obţinute fără vărsare de sînge sînt deseori neviabile şi periculoase. Conflictul luă o asemenea amploare, încît guvernul roman se văzu nevoit să-i încredinţeze în anul 748 (6) aceluiaşi Tiberius, care-l învestise pe Tigranes cu 14 ani în urmă, misiunea de a interveni din nou cu trupe armate şi de a reglementa situaţia, în caz de nevoie, cu forţa. Dar vrajba din sînul familiei imperiale, care întrerupsese supunerea germanilor (p. 29), se manifestă şi aici cu aceleaşi consecinţe nefaste. Tiberius refuză să primească misiunea din partea tatălui vitreg şi, în lipsa unui general princiar corespunzător, guvernul roman, de bine, de rău, asistă cîţiva ani la uneltirile partidei antiromane din Armenia, protejată de parţi. În sfîrşit, în anul 753 (1), fiul adoptiv mai mare al împăratului Gaius Caesar, în vîrstă de 20 de ani, primi aceeaşi misiune; cel puţin în imaginaţia tatălui, supunerea Armeniei trebuia să marcheze începutul unor operaţiuni mai vaste; s-ar putea spune că expediţia orientală a prinţului moştenitor de 20 de ani urma să continue campania lui Alexandru. Literaţii angajaţi de împărat sau simpatizanţi ai curţii – geograful Isidoros, născut la gurile Eufratului, şi regele Iuba al Mauritaniei, reprezentantul erudiţiei greceşti printre principii adunaţi în cercul lui Augustus – îi dedicară prinţului mărturiile, strînse de cel dintîi în Orient, şi notiţele literare despre Arabia, editate de cel de-al doilea. Tînărul prinţ ardea de nerăbdare ca prin cucerirea Arabiei, căreia Alexandru nu i s-a mai putut dedica, să compenseze strălucit un insucces suferit aici de guvernarea lui Augustus cu ceva timp în urmă. Ocupîndu-se mai întîi de Armenia, el se achită de sarcină cu acelaşi succes ca şi Tiberius. Prinţul moştenitor roman şi Marele Rege part Phraatakes se întîlniră personal pe o insulă de pe Eufrat; parţii mai renunţară o dată la Armenia şi se înlătură pericolul iminent al unui război partic, înţelegerea restabilindu-se cel puţin formal. Gaius l-a numit pe Ariobarzanes, un principe din familia princiară din Media, rege al armenilor şi suzeranitatea romană a fost astfel reconsolidată. Însă armenii cu vederi antiromane nu se supuseră fără rezistenţă; deveni necesară nu numai intervenţia legiunilor, ci şi angajarea luptei. Prin stratagema perfidă a unui ofiţer part, tînărul prinţ a fost în faţa zidurilor fortăreţei armene Artageira, ceea ce-i provoca moartea după o suferinţă de mai multe luni (2 d.Cr.). Combinarea politicii de stat cu cea dinastică se răzbună din nou. Moartea unui tînăr modifică mersul marii politici; expediţia arabă, anunţată public cu atîta încredere, a fost abandonată deoarece nu-i mai putea netezi fiului împăratului calea spre tron. Nici pe Eufrat n-au mai fost întreprinse alte acţiuni; se atinsese ţelul imediat – ocuparea Armeniei şi restabilirea relaţiilor cu parţii –, oricît de sumbre ar fi fost umbrele aruncate de moartea prinţului moştenitor asupra succesului. Lui i-a fost hărăzită aceeaşi durabilitate ca şi celui obţinut în urma mai strălucitei expediţii din anul 734 (20). Regii Armeniei instauraţi de Roma au fost asaltaţi sau înlăturaţi curînd de cei ai partidei de opoziţie, sprijiniţi în taină sau pe faţă de parţi. Cînd tronul part vacant a fost ocupat de prinţul Vonones, educat la Roma, romanii s-au încrezut în colaborarea lui; dar tocmai din această cauză el trebui să-l părăsească în curînd, locul său fiind luat de regele Artabanos al Mediei, un bărbat energic, crescut în spiritul obiceiurilor locului, un descendent, după mamă, al Arsacizilor, dar aparţinînd de fapt poporului scitic al dacilor (în jurul anului 10). Vonones fusese primit atunci de armeni ca rege, aceştia rămînînd aşadar sub influenţă romană. Dar cu atît mai puţin Artabanos îl putea tolera pe rivalul său alungat ca principe vecin; pentru a-l menţine pe tron pe acest bărbat, din toate punctele de vedere nepotrivit pentru poziţia sa, guvernul roman ar fi trebuit să utilizeze forţa armată atît împotriva parţilor, cît şi împotriva propriilor supuşi. Tiberius, ajuns între timp la putere, nu interveni imediat, iar în Armenia supremaţia a fost dobîndită pentru moment de partida antiromană; însă el nu intenţiona să renunţe la importanta ţară de graniţă. Dimpotrivă, în anul 17 se execută probabil de mult plănuita confiscare a regatului Cappadociei: bătrînul Archelaos, din anul 718 (36) deţinător al tronului, a fost chemat la Roma, unde a fost anunţat că domnia sa luase sfîrşit. În acelaşi timp, administraţia imperială directă se extinse şi asupra micului regat Commagene, important pentru vadurile sale de pe Eufrat. Prin aceste măsuri, graniţa directă a imperiului se extinse pînă pe cursul mijlociu al Eufratului. Prinţul moştenitor Germanicus, care comandase de curînd cu mare bravură pe Rin, a fost trimis în Orient cu puteri depline pentru a organiza noua provincie Cappadocia şi a restabili prestigiul scăzut al armelor romane. Şi această misiune a fost îndeplinită cu rapiditate şi uşurinţă. Deşi n-a fost sprijinit de guvernatorul Siriei, Gnaeus Piso, cu numărul de trupe pe care îl pretinsese, Germanicus pătrunse totuşi în Armenia şi readuse ţara sub ascultare prin simpla prestanţă a personalităţii şi a poziţiei lui. El îl abandonă pe incapabilul Vonones şi, dînd curs dorinţelor nobililor filoromani, îl întronă pe fiul acelui Polemon pe care Antonius îl proclamase rege al Pontului, Zenon, acesta luîndu-şi, ca rege al Armeniei, numele Artaxias. Pe de o parte, acesta era legat de familia imperială prin mama sa, regina Pythodoris, o nepoată a triumvirului Antonius, pe de alta, era educat în spirit naţional, un vînător destoinic şi, la banchete, un băutor zdravăn. Marele Rege Artabanos păstră faţă de prinţul roman relaţii de prietenie şi ceru doar îndepărtarea predecesorului său, Vonones, din Siria, pentru a evita uneltirile urzite de acesta şi parţii nemulţumiţi de guvernarea sa. Întrucît Germanicus dădu curs acestei rugăminţi şi-l trimise pe fugarul incomod în Cilicia, unde a fost ucis curînd după aceea în cursul unei tentative de evadare, între cele două mari puteri se stabiliră cele mai bune relaţii. Artabanos dori chiar să-l întîlnească pe Germanicus personal pe Eufrat, cum făcuseră şi Phraatakes şi Gaius; însă Germanicus nu primi această propunere, gîndindu-se probabil la suspiciunile trezite în cugetul lui Tiberius. Fireşte că şi această expediţie orientală a fost umbrită de acelaşi eveniment ca şi cea precedentă; nici de data aceasta prinţul moştenitor al Imperiului Roman nu se întoarse viu în patrie.

Aceste instituiri se dovediră viabile pentru o anumită perioadă. Atît timp cît Tiberius guverna cu braţ ferm şi atît timp cît a trăit Artaxias al Armeniei, Orientul s-a bucurat de pace; dar, în ultimii ani ai bătrînului împărat, cînd el, aflat pe insula sa pustie, nu s-a mai sinchisit de afaceri şi a respins ideea oricărei intervenţii, şi îndeosebi după moartea lui Artaxias (în jurul anului 34), vechiul joc a reînceput. Regele Artabanos, a cărui autoritate sporise prin guvernarea sa îndelungată şi fericită şi prin numeroasele succese dobîndite împotriva populaţiilor de la graniţa Iranului, convins că bătrînul împărat nu va înclina spre începerea unui război dificil în Orient, îi convinse pe armeni să-l proclame ca rege pe Arsakes, fiul său cel mai mare – altfel spus, să schimbe suzeranitatea romană cu cea partică. Mai mult, se părea că doreşte chiar războiul cu Roma; el pretindea din partea guvernului roman moştenirea rivalului său Vonones, decedat în Cilicia, iar scrisorile sale trimise în capitala imperiului exprimau deschis atît ideea că Orientul le-ar aparţine orientalilor, cît şi grozăviile de la curtea imperială povestite la Roma, chiar şi în cercurile intime, doar în şoaptă. Se spune că ar fi încercat chiar să cucerească Cappadocia. Dar el îşi făcuse socoteala fără leul bătrîn. Chiar la Capreae fiind, Tiberius îi înspăimînta nu numai pe curteni, şi nu era el bărbatul care să nu fi ripostat la batjocorirea sa şi a Romei. Înzestrîndu-l cu puteri asemănătoare celor pe care le deţinuseră anterior Gaius Caesar şi Germanicus, el îl trimise în Orient pe Lucius Vitellius, tatăl viitorului împărat, ofiţer hotărît şi abil diplomat, cu misiunea de a conduce legiunile siriene, în caz de nevoie, dincolo de Eufrat. În acelaşi timp, recurse la des încercata metodă de a le crea stăpînilor Orientului dificultăţi în propria ţară, provocînd insurecţii şi instigîndu-i pe pretendenţii la tron. Pentru a-l combate pe prinţul part, proclamat rege de către partida naţională armeană, el alese un principe din familia dinastică a iberilor, Mithridates, fratele regelui iberilor Pharasmanes, şi-l îndemnă, ca şi pe principele albanilor, să-l sprijine cu armata pe pretendentul roman la tronul Armeniei. Cu ajutorul aurului roman, el angajă pentru invadarea Armeniei numeroase cete din rîndul sarmaţilor transcaucazieni, uşor accesibili oricărui recrutor. Într-adevăr, pretendentul roman reuşi să-l otrăvească pe rivalul său cu ajutorul unor curteni mituiţi şi să devină stăpînul ţării şi al capitalei Artaxata. În locul celui asasinat, Artabanos îşi trimise în Armenia un alt fiu, acesta încercînd, la rîndul său, să-şi procure trupe auxiliare transcaucaziene; dar numărul celor ajunse în Armenia nu era semnificativ şi cetele de călăreţ parţi nu puteau face faţă destoinicei infanterii a populaţiilor caucaziene şi temuţilor arcaşi-călăreţi sarmaţi. Orodes a fost înfrînt într-o bătălie crîncenă şi grav rănit în duelul cu rivalul său. Atunci, Artabanos porni el însuşi spre Armenia. Însă şi Vitellius puse acum legiunile în mişcare pentru a traversa Eufratul şi a invada Mesopotamia; acest fapt a dus la izbucnirea insurecţiei de mult pregătite în taină. Comportarea regelui scitic, energică şi tot mai nestăpînită odată cu succesele obţinute, lezase multe persoane şi interese. El a îndepărtat mai ales pe grecii mesopontamieni şi orgolioasa comunitate urbană Seleucia, căreia îi anulase constituţia democratică de tip grecesc. Aurul roman a susţinut răzvrătirea iminentă. Nobili nemulţumiţi intraseră mai demult în legătură cu guvernul roman şi-i ceruseră un Arsacid veritabil. Tiberius îl trimisese pe fiul cu acelaşi nume al lui Phraates, unicul care-i supravieţuise tatălui, şi, după ce bătrînul, educat în tradiţia romană, murise în Siria, în locul lui plecă Tiridates, un nepot al lui Phraates, stabilit, de asemenea, la Roma. Principele part Sinnakes, căpetenia acestor uneltiri, refuză acum să se subordoneze scitului şi înălţă stindardul Arsacizilor. Vitellius traversă Eufratul împreună cu legiunile, avîndu-l în suita sa pe noul Mare Rege din mila romanilor. Guvernatorul part al Mesopotamiei, Ornospades, care, aflat în exil, participase la războiul panonian sub comanda lui Tiberius, trecu împreună cu trupele sale imediat de partea noului stăpîn; Abdagaeses, tatăl lui Sinnakes, a predat tezaurul regal; după foarte scurt timp, Artabanos a fost părăsit de întreaga ţară, fiind silit să se refugieze în patria sa scitică. Aici rătăci ca fugar prin păduri şi-şi asigură hrana vînînd cu arcul, în timp ce la Ctesiphon avea loc ceremonia instaurării lui Tiridates, care, conform constituţiei parte, primi tiara din partea principilor convocaţi cu ocazia încoronării. Dar domnia noului Mare Rege trimis de inamicul statului n-a fost de durată. Fiind un bărbat tînăr, neexperimentat şi slab de înger, guvernarea, care, de fapt, nu se afla în mîinile sale, ci în cele ale bărbaţilor care-l aduseseră la putere, îndeosebi în mîinile lui Abdagaeses, stîrni în curînd opoziţia. Unii dintre satrapii cei mai distinşi nu se prezentaseră nici măcar la ceremonia încoronării şi-l rechemau acum din exil pe regele alungat; Artabanos se întoarse cu ajutorul lor şi al contingentelor primite din partea conaţionalilor săi scitici şi, în anul următor (36), stăpînea deja din nou asupra întregului regat, cu excepţia Seleuciei. La rîndul lui, Tiridates ajunse fugar şi ceru din partea protectorilor săi romani azilul care nu-i putea fi refuzat. Vitellius conduse legiunile din nou la Eufrat; dar, întrucît Marele Rege apăru în persoană şi era gata să accepte orice condiţii în cazul în care guvernul roman va renunţa la întronarea lui Tiridates, pacea a fost încheiată destul de repede. Artabanos nu numai că l-a recunoscut pe Mithridates ca rege al Armeniei, ci a adus şi în faţa imaginii împăratului omagiile ce obişnuiau să fie cerute din partea unui vasal şi l-a predat romanilor pe fiul său Darius ca ostatic. Între timp, bătrînul împărat murise; dar el mai gustase această victorie a politicii sale – pe cît de nesîngeroasă, pe atît de desăvîrşită – în timpul insurecţiei din Orient.

Succesul obţinut de înţelepciunea bătrînului a fost năruit imediat de neghiobia succesorului. Exceptînd anularea unor chibzuite instituiri ale lui Tiberius, cum era, de exemplu, restaurarea regatului confiscat Commagene, firea sa stupidă îl pizmuia pe împăratul mort pentru succesul dobîndit. El îi chemă la Roma, pentru a da socoteală, pe destoinicul guvernator al Siriei şi pe noul rege al Armeniei, îl destitui pe cel din urmă şi, după ce-l întemniţă pentru un timp, îl trimise în exil. Guvernul part profită, bineînţeles, de ocazie şi ocupă Armenia, rămasă din nou fără stăpîn. După ce a ajuns la putere, în anul 41, Claudius a trebuit să o ia de la capăt. El urmă exemplul lui Tiberius. Mithridates, rechemat din exil, a fost reabilitat şi îndemnat să recucerească Armenia cu sprijinul fratelui său. Intenţiile romanilor au fost înlesnite de războiul fratricid dintre cei trei fii ai regelui Artabanos al III-lea, care tocmai devasta regatul parţilor. După asasinarea fratelui mai vîrstnic, Gotarzes şi Vardanes se luptară ani de-a rîndul pentru tron; Seleucia, care se răzvrătise şi împotriva tatălui, rezistă timp de şapte ani împotriva lui şi, după aceea, împotriva fiilor săi; ca întotdeauna, populaţiile Turanului interveniră şi în această vrajbă dintre principii Iranului. Cu ajutorul trupelor fratelui său şi al celor din provinciile romane învecinate, Mithridates reuşi să-i învingă pe armenii filoparţi şi să redevină regele ţinutului; Armenia primi o garnizoană romană. După ce Vardanes se înţelese cu fratele său şi recuceri, în sfîrşit, Seleucia, îşi manifestă intenţia de a invada Armenia; însă, observînd atitudinea ameninţătoare a legatului roman din Siria, renunţă la plan; curînd după aceea, fratele rupse înţelegerea şi războiul civil îşi reluă cursul. El nu se sfîrşi nici cu uciderea viteazului Vardanes, încercat în luptele cu popoarele Turanului; partida adversă apelă acum la Roma şi ceru guvernului pe fiul lui Vonones, prinţul Meherdates, stabilit aici. În faţa senatului, împăratul Claudius l-a predat alor săi pentru a pleca spre Siria, sfătuindu-l să-şi administreze noul regat cu bunătate şi dreptate şi să nu uite de prietenia protectoare a Romei (49). El nu a putut traduce aceste precepte în practică. Legiunile romane care-l însoţiseră pînă la Eufrat l-au predat aici celor care-l chemaseră: căpeteniei puternicei ginţi princiare a Carenae-ilor şi regilor Abgaros din Edessa şi Izates din Adiabene. Ca toţi ceilalţi regi parţi proclamaţi de romani, neexperimentatul şi deloc războinicul tînăr nu putea face faţă misiunii încredinţate; odată ce-l cunoscură mai bine, mulţi dintre susţinătorii săi cei mai distinşi îl părăsiră şi trecură de partea lui Gotarzes; în bătălia decisivă soarta i-a fost pecetluită prin uciderea viteazului conducător al Carenae-ilor. Meherdates a fost luat prizonier; duşmanii săi, considerînd că execuţia este inutilă, îi tăiară doar urechile, după cutuma orientală acesta devenind astfel inapt pentru guvernare.

În ciuda acestei înfrîngeri a politicii romane în regatul part, Armenia le-a revenit totuşi romanilor atît timp cît parţii au fost conduşi de incapabilul Gotarzes. Dar lupta pentru stăpînirea acestei ţări a reînceput imediat după ce frîiele guvernării au fost preluate de o mînă mai viguroasă şi luptele interne se încheiară. Regele Vologasos, care urmă în anul 51, după moartea lui Gotarzes şi scurta guvernare a tatălui său, Vonones al II-lea, a fost întronat – rară excepţie – cu asentimentul deplin al fraţilor săi, Pakoros şi Tiridates. El s-a dovedit un regent capabil – este cunoscut şi ca întemeietor de oraşe, şi pentru strădaniile sale, încununate de succes, de a orienta comerţul Palmyrei către oraşul său, Vologasias, de pe cursul inferior al Eufratului –, un duşman al hotărîrilor pripite şi extreme şi, în limita posibilităţilor, un suveran dornic să menţină pacea în relaţiile cu puternicul său vecin. Redobîndirea Armeniei era însă scopul politic călăuzitor al dinastiei, el însuşi fiind pregătit să folosească orice ocazie pentru realizarea lui. Se părea că ocazia se ivise. Curtea armeană devenise scena uneia dintre cele mai groaznice tragedii familiale din cîte cunoaşte istoria. Bătrînul rege al iberilor, Pharasmanes, intenţiona să-l detroneze pe fratele său Mithridates, regele Armeniei, şi să-l înlocuiască cu propriul fiu, Rhadamistos. Pretextînd o neînţelegere avută cu tatăl său, Rhadamistos se înfăţişă în faţa unchiului şi socrului său şi complotă cu armeni distinşi conform planului urzit. După ce îşi cîştigă un număr de simpatizanţi, Pharasmanes, invocînd motive fictive, porni războiul împotriva fratelui în anul 52 şi instaură puterea lui sau, mai degrabă, cea a fiului său asupra Armeniei. Mithridates se refugie sub protecţia garnizoanei romane din fortăreaţa Gorneae. Rhadamistos nu îndrăzni s-o atace, însă comandantul Caelius Pollio era cunoscut pentru ticăloşia şi venalitatea lui. Centurionul subordonat lui se duse la Pharasmanes pentru a solicita retragerea trupelor sale; acesta îşi dădu cuvîntul, dar nu-l respectă. În absenţa comandamentului secund, Pollio, ameninţîndu-l cu suspendarea protecţiei, îl sili pe rege, care-şi întrezărea soarta, să se predea lui Rhadamistos. Mithridates a fost ucis împreună cu soţia lui, sora lui Rhadamistos; copiii lor, întrucît începuseră să se vaiete disperaţi la vederea trupurilor neînsufleţite ale părinţilor lor, au fost şi ei ucişi. În acest fel, Rhadamistos îşi impuse stăpînirea asupra Armeniei. Guvernul roman nu putea rămîne nepăsător faţă de grozăviile în care fuseseră implicaţi şi ofiţerii romani şi nici nu putea permite ca unul dintre vasalii lui să pornească război împotriva altui vasal roman. Cu toate acestea, guvernatorul Cappadociei, Iulius Paelignus, îl recunoscu pe noul rege al Armeniei. Iar în sfatul guvernatorului Siriei, Ummidius Quadratus, prevala opinia că romanilor le era indiferent dacă Armenia era condusă de unchi sau de nepot; legatul trimis în fruntea unei legiuni spre Armenia avea numai misiunea de a menţine statu-quoul pînă la noi ordine. Atunci, regele parţilor, presupunînd că guvernul roman nu se va grăbi să intervină în favoarea regelui Rhadamistos, consideră că sosise momentul pentru a-şi reînnoi revendicările asupra Armeniei. El dărui Armenia fratelui său Tiridates, iar trupele parte invadatoare, aproape fără a angaja lupta, ocupară cele două capitale, Tigranocerta şi Artaxata, şi întreaga ţară. Cînd Rhadamistos încercă să păstreze preţul crimelor sale sîngeroase, înşişi armenii îl alungară din ţară. Se pare că, după predarea fortăreţei Gorneae, garnizoana romană a părăsit Armenia; pentru a nu intra în conflict cu parţii, guvernatorul a rechemat legiunea plecată din Siria.

Cînd vestea ajunse la Roma (sfîrşitul anului 54), împăratul Claudius tocmai murise, iar în locul tînărului urmaş de 17 ani guvernau de fapt miniştrii Burrus şi Seneca. Acţiunea lui Vologasos putea fi pedepsită doar cu o declaraţie de război. În mod extraordinar, guvernul roman îl trimise într-adevăr pe legatul consular Gnaeus Domitius Corbulo în Cappadocia, provincie de rang secundar, deci lipsită de legiuni. Fiind cumnatul împăratului Gaius, acesta avansase repede, devenise în timpul lui Claudius legat al Germaniei inferioare (anul 47; p. 72) şi de atunci trecuse în rîndul puţinilor comandanţi destoinici care încercau să reintroducă disciplina decăzută în multe privinţe; Corbulo era de statură herculeană, capabil să înfrunte orice greutăţi şi de un nestăvilit curaj nu numai înaintea inamicilor, ci şi faţă de propriii soldaţi. Părea a fi un semn de bun augur că guvernarea neroniană îi încredinţa tocmai lui primul comandament însemnat devenit vacant. Ce-i drept, incapabilul legat sirian Quadratus n-a fost rechemat, ci îndemnat să-i cedeze guvernatorului provinciei vecine două dintre cele patru legiuni. Toate legiunile au înaintat pînă la Eufrat şi începu imediat construirea podurilor. Cele două ţinuturi învecinate situate la graniţa vestică a Armeniei, Armenia Mică şi Sophene, au fost acordate unor principi sirieni de încredere: Aristobulos, o rudă a familiei herodiene, şi Sohaemos, din familia princiară de la Hemesa. Amîndoi îi erau subordonaţi lui Corbulo. Ordinul de marş le-a fost transmis şi regelui Agrippa, care guverna rămăşiţele statului iudaic, şi regelui Antiochos din Commagene. Însă lupta n-a fost angajată imediat. Cauza rezida parţial în starea legiunilor siriene: era o gravă dovadă a incapacităţii administraţiei de pînă atunci faptul că trupele încredinţate au fost considerate de Corbulo de-a dreptul inutilizabile. Legiunile recrutate şi staţionate în provinciile greceşti fuseseră întotdeauna mai slabe decît cele occidentale; acum, din cauza păcii îndelungate şi a disciplinei militare delăsătoare, puterea distructivă a Orientului le demobilizase cu totul. Soldaţii locuiau mai mult în oraşe decît în tabere; mulţi dintre ei se dezobişnuiseră să poarte armele şi nici nu auziseră de ridicarea unei tabere sau de serviciul de gardă; regimentele nu mai fuseseră completate de mult şi aveau în rîndurile lor mulţi soldaţi bătrîni, incapabili de luptă. Pentru început, Corbulo trebui să concedieze un mare număr de soldaţi, dar şi să încorporeze şi să instruiască un număr mult mai mare de recruţi. Schimbarea comodelor tabere de iarnă de pe Orontes cu cele din asprii munţi ai Armeniei, introducerea neaşteptată a unei discipline militare ferme provocară îmbolnăviri dese şi numeroase dezertări. Cînd situaţia deveni critică, generalul se văzu totuşi nevoit să ceară una dintre legiunile mai destoinice din Occident. În aceste împrejurări, el nu se grăbi să-şi trimită soldaţii împotriva inamicului; hotărîtoare au fost totuşi considerentele politice.

Dacă guvernul roman ar fi intenţionat să-l alunge imediat pe regele part din Armenia şi să-l înlocuiască – ce-i drept, nu cu Rhadamistos, neexistînd nici un temei ca romanii să se păteze cu crimele acestuia – cu un alt principe ales de ei, forţele armate de care dispunea deja Corbulo ar fi fost suficiente, întrucît regele Vologasos, antrenat din nou în vrajbe interne, îşi retrăsese trupele de pe teritoriul armean. Însă planul romanilor a fost de altă natură; ei nu intenţionau să-l înlăture pe Tiridates, ci doar să-i impună, în caz de nevoie şi cu forţa, recunoaşterea suzeranităţii romane. Numai în acest caz legiunile romane urmau să fie puse în mişcare. Această cerinţă se apropia de fapt foarte mult de cedarea Armeniei în favoarea parţilor. Factorii care susţineau, respectiv contraziceau această politică au fost prezentaţi mai sus (p. 212). Dacă Armenia era organizată acum ca o secundogenitură partă, recunoaşterea dreptului clientelar roman nu era altceva decît o formalitate – mai exact, doar o salvare a onoarei militare şi politice. Guvernarea din primii ani ai lui Nero, egalată rareori în privinţa clarviziunii şi energiei, intenţiona aşadar să se debaraseze de Armenia într-un mod cît mai decent; şi nici nu trebuie să ne surprindă. Într-adevăr, aici se căra apa cu ciurul. Ce-i drept, în repetate rînduri, stăpînirea Armeniei a trebuit să fie recunoscută în această ţară şi de către parţi: în anul 20 î.Cr. prin Tiberius, apoi, în anul 2 d.Cr. prin Gaius; în anul 18 prin Germanicus; în anul 36 prin Vitellius. Dar tocmai aceste expediţii extraordinare, reluate periodic şi, deşi încununate întotdeauna de succes, rămase totuşi fără efecte durabile, sprijiniră argumentul parţilor invocat cu prilejul tratativelor din timpul lui Nero, şi anume că suveranitatea romană asupra Armeniei ar fi o noţiune lipsită de conţinut, ţara fiind şi vrînd să rămînă partă. Recunoaşterea suzeranităţii romane era determinată, dacă nu de războiul efectiv, cel puţin de ameninţarea cu războiul, iar fricţiunile nesfîrşite iscate din această cauză duceau la imposibilitatea statornicirii unei păci durabile între cele două mari puteri vecine. Dacă romanii erau consecvenţi, trebuiau fie să-şi subordoneze efectiv Armenia şi malul stîng al Eufratului renunţînd la stăpînirea indirectă, fie să le cedeze parţilor din aceste ţinuturi atît cît era compatibil cu principiul suprem al guvernării romane: nerecunoaşterea nici unei puteri egale la fruntariile imperiului. Augustus şi regenţii de pînă atunci respinseseră prima alternativă cu toată hotărîrea şi ar fi trebuit să păşească pe cealaltă cale; însă ei încercaseră cel puţin s-o evite şi pe aceasta din urmă şi să excludă dinastia partă din competiţia pentru tronul Armeniei, tentativă lipsită de succes. Oamenii de stat guvernanţi din primii ani ai domniei lui Nero trebuie să fi întrevăzut în această politică o greşeală, întrucît ei le cedară Armenia Arsacizilor şi se mulţumiră cu recunoaşterea unor pretenţii minime. Dacă pericolele şi neajunsurile cauzate statului prin menţinerea acestui ţinut legat doar formal de imperiu erau puse în cumpănă împotriva celor pe care romanii le aveau de aşteptat din partea stăpînirii parte asupra Armeniei, decizia, avînd în vedere şi slaba putere ofensivă a regatului part, trebuie să fie luată în ultima accepţiune. În tot cazul, această politică era consecventă şi încerca să atingă într-un mod mai evident şi mai înţelept ţelul urmărit şi de Augustus.

Astfel se poate înţelege de ce Corbulo şi Quadratus, în loc să traverseze Eufratul, iniţiară tratative cu Vologasos şi de ce regele part, fără îndoială înştiinţat despre intenţiile reale ale romanilor, nu se împotrivi să se supună romanilor, asemenea predecesorului său, şi să le predea ca ostatici unii membri ai familiei regale drept garanţie a păcii. Contraserviciul stabilit în secret l-au constituit tolerarea stăpînirii lui Tiridates asupra Armeniei şi renunţarea la alegerea unui pretendent roman. Trecură cîţiva ani de pace efectivă. Dar, întrucît Vologasos şi Tiridates nu interveniră pe lîngă guvernul roman pentru învestitura celui din urmă, Corbulo trecu în anul 58 la ofensiva împotriva lui Tiridates. Dacă nu dorea să le ofere prietenilor, ca şi inamicilor, o dovadă de slăbiciune, tocmai politica retragerii şi renunţării avea nevoie de salvarea aparenţelor, aşadar fie de recunoaşterea formală şi solemnă a supremaţiei romane, fie, ceea ce era preferabil, de victoria dobîndită prin forţa armelor.

În vara anului 58, Corbulo conduse o armată destul de combativă, de 30.000 de soldaţi, dincolo de Eufrat. Reorganizarea şi călirea trupelor au fost desăvîrşite de campania însăşi, iar taberele de iarnă au fost ridicate pe teritoriul armean. În primăvara anului următor începu înaintarea către capitala Artaxata. În acelaşi timp, Armenia a fost atacată din nord de iberi, al căror rege, Pharasmanes, îşi executase fiul Rhadamistos pentru a-şi camufla propriile fărădelegi, străduindu-se acum, prin servicii oportune, să-şi acopere greşelile cu vălul uitării; dinspre nord-vest pătrunseră vitejii mosci, iar din sud regele Antiochos al Commagenei. Regele Vologasos era reţinut de răscoala hircanienilor de la graniţa opusă a imperiului şi nu putea sau nu dorea să intervină direct în luptă. Tiridates se opuse cu vitejie, dar era neputincios în faţa superiorităţii zdrobitoare. În zadar încercă să întrerupă liniile de legătură ale romanilor, care se aprovizionau folosind căile Mării Negre şi portul de la Trapezunt. Fortăreţele Armeniei nu au putut rezista asalturilor romane, iar garnizoanele au fost măcelărite pînă la ultimul om. Pierzînd bătălia sub zidurile Artaxatei, Tiridates renunţă la lupta inegală şi se refugie la parţi. Artaxata s-a predat şi armata romană a iernat aici, în inima Armeniei. După ce incendie oraşul în primăvara anului 60, Corbulo înaintă pe calea cea mai scurtă spre a doua capitală a ţării, Tigranocerta, la nord-vest de Nisibis, în regiunea Tigrului. Spaima stîrnită de distrugerea Artaxatei i-o luă înainte; nicăieri nu i se opuse o rezistenţă serioasă; Tigranocerta îşi deschise voluntar porţile în faţa învingătorului, care, în mod bine calculat, iertă oraşul. Tiridates mai întreprinse o tentativă de întoarcere şi de reluare a luptei, dar a fost respins fără dificultate. La sfîrşitul anului 60, întreaga Armenie era supusă şi se afla la dispoziţia guvernului roman.

Era firesc ca Roma să renunţe acum la Tiridates. Nero îi încredinţă regatul Armenia prinţului Tigranes, un strănepot, după tată, al lui Herodes cel Mare, iar după mamă, al regelui Archelaos al Cappadociei. Înrudit şi cu vechea familie regală armeană pe linie feminină şi nepotul unui rege efemer al Armeniei din ultimii ani ai lui Augustus, el fusese educat la Roma şi era o unealtă devotată guvernului roman. Din ordinul împăratului, Corbulo îl întronă în anul 60. În ţară rămase o garnizoană romană alcătuită din 1.000 de legionari şi între 3.000 şi 4.000 de călăreţi şi trupe pedestre auxiliare. O parte dintre provinciile de graniţă au fost separate de Armenia şi împărţite regilor vecini: Polemon din Pont şi Trapezunt, Aristobulos din Armenia Mică, Pharasmanes din Iberia şi Antiochos din Commagene. Noul stăpîn al Armeniei pătrunse în schimb, bineînţeles, cu acordul romanilor, în provincia partă învecinată Adiabene, îl înfrînse pe satrapul Monobazos şi se părea că statul part va pierde şi acest ţinut.

Această întorsătură a lucrurilor sili guvernul part să renunţe la pasivitatea de pînă atunci; nu mai era vorba de recîştigarea Armeniei, ci de integritatea regatului part. Coliziunea dintre cele două mari puteri, de mult aflată în suspensie, părea inevitabilă. În adunarea mai-marilor regatului, Vologasos îl confirmă pe Tiridates din nou ca rege al Armeniei şi-l trimise împreună cu generalul Monaeses împotriva uzurpatorului ţării instaurat de romani; parţii îl asediară la Tigranocerta, ocupată de trupe romane. Vologasos însuşi îşi concentră forţele principale în Mesopotamia şi ameninţă Siria (începutul anului 61). Corbulo, care comanda după moartea lui Quadratus atît în Cappadocia, cît şi în Siria, dar ceruse din partea guvernului numirea unui alt guvernator pentru Cappadocia şi Armenia, trimise deocamdată două legiuni în sprijinul lui Tigranes, în timp ce el însuşi se apropie de Eufrat pentru a-l primi pe regele parţilor. Însă din nou nu se ajunse la bătălie, ci la tratat. Vologasos, înţelegînd riscurile jocului ce urma să fie angajat, acceptă acum condiţiile propuse în zadar de romani înainte de izbucnirea războiului armean şi era chiar gata să permită învestirea fratelui său de către împăratul roman. Corbulo acceptă propunerea. El îl abandonă pe Tigranes, retrase trupele din Armenia şi, întrucît şi trupele parte de sprijin părăsiră ţara, permise ca Tiridates să recîştige poziţiile pierdute. Vologasos trimise în schimb o solie guvernului roman, care prezentă acceptul fratelui său de a guverna ţara în calitate de client roman.

Aceste măsuri ale lui Corbulo erau hazardate şi conduseră la grave complicaţii. Se poate ca generalul roman să fi fost convins mai mult decît oamenii de stat din Roma de inutilitatea păstrării Armeniei; dar, după ce guvernul roman îl instaurase pe Tigranes ca rege al Armeniei, Corbulo nu putea reveni cu de la sine putere asupra condiţiilor puse înainte, cu atît mai puţin să renunţe la propriile cuceriri şi să retragă trupele romane din Armenia. El îşi depăşise prerogativele cu atît mai mult cu cît administra Cappadocia şi Armenia doar interimar, chiar el declarînd guvernului că nu este capabil să deţină în acelaşi timp comanda şi aici, şi în Siria; drept urmare, consularul Lucius Caesennius Paetus, care fusese numit guvernator al Cappadociei, se afla deja în drum spre această provincie. Corbulo aproape nu poate fi disculpat de bănuiala că l-a invidiat pe succesorul său din cauza onoarei supunerii definitive a Armeniei şi că tratatul de pace, încheiat de facto cu parţii, urma să instituie o situaţie definitivă înainte de sosirea lui. Ca urmare, guvernul roman respinse propunerile lui Vologasos şi stărui asupra păstrării Armeniei, care, conform declaraţiei noului guvernator sosit în Cappadocia în vara anului 61, urma să treacă direct sub administraţie romană. Nu se poate stabili dacă guvernul roman se hotărîse într-adevăr pentru măsuri atît de radicale; ele ar fi fost însă o consecinţă a politicii sale. Instaurarea unui rege dependent de Roma era doar prelungirea situaţiei intolerabile de pînă atunci; cel care dorea să evite cedarea Armeniei în favoarea parţilor trebuia să reflecteze asupra transformării regatului într-o provincie romană. Războiul continuă aşadar; în acest scop, armata capadociană a fost întărită cu una dintre legiunile moesice. La sosirea lui Paetus, cele două legiuni cedate de Corbulo staţionau dincoace de Eufrat, în Cappadocia. Armenia fusese evacuată şi trebuia să fie recucerită. Paetus nu întîrzie, traversă Eufratul la Melitene (Malatia), pătrunse în Armenia şi cuceri primele fortăreţe aflate în apropierea graniţei. Însă anotimpul îl sili să renunţe destul de curînd la planul iniţial de a ocupa Tigranocerta chiar în acel an; dar, urmînd exemplul lui Corbulo, îşi stabili taberele de iarnă în ţara inamică, la Rhandeia, pe Arsanias, un afluent al Eufratului, în apropiere de actualul Charput, pentru a-şi putea relua marşul neîntîrziat în primăvara următoare; bagajele, femeile şi copiii au fost adăpostite în apropiere, în puternica fortăreaţă Arsamosata. Însă el subapreciase dificultăţile acestei acţiuni. Cea mai bună dintre legiunile sale, cea moesică, se afla încă în marş şi iernă dincoace de Eufrat, în ţinutul pontic; celelalte două nu erau cele pe care Corbulo le iniţiase în război şi le condusese la victorie, ci legiunile siriene păstrate de Quadratus, incomplete şi aproape inutilizabile fără o reorganizare radicală. În plus, spre deosebire de Corbulo, el nu se găsea doar în faţa armenilor, ci şi a forţelor principale ale parţilor. Cînd războiul deveni inevitabil, Vologasos îşi conduse nucleul trupelor sale din Mesopotamia în Armenia şi-şi fructificase din plin avantajul strategic al liniilor de legătură mai scurte. Printr-un atac oportun împotriva Mesopotamiei, Corbulo ar fi putut să întîrzie sau măcar să compenseze această invazie, cu atît mai mult cu cît aruncase poduri peste Eufrat şi ocupase şi capete de pod pe malul opus; dar el rămase nepăsător pe poziţie şi-l lăsă pe Paetus să înfrunte singur marea masă a trupelor inamice. Acesta nu era nici militar şi nici dispus să accepte şi să respecte un sfat autorizat, fiind un om nehotărît, semeţ şi lăudăros cînd ataca, dar descurajat şi tăcut în urma insuccesului. În consecinţă, inevitabilul se produse. În primăvara anului 62 nu Paetus atacă, ci Vologasos; trupele romane avansate care urmau să taie calea parţilor au fost copleşite de superioritatea zdrobitoare a acestora. Atacul se transformă în curînd într-un asediu al poziţiilor răsfirate în taberele de iarnă şi al fortăreţei. Legiunile nu puteau nici să înainteze, nici să se retragă; soldaţii dezertau în masă; unica speranţă se îndrepta spre legiunile inactive ale lui Corbulo, cantonate în îndepărtata Sirie septentrională, neîndoielnic la Zeugma. Catastrofa se petrecu din vina ambilor generali; vina îi revenea în egală măsură lui Corbulo, întrucît pornise prea tîrziu în ajutorul armatei împresurate – cu toate că iuţi cît putu marşul îndată ce-şi dădu seama de amploarea pericolului –, şi lui Paetus, care preferă capitularea în locul ideii temerare de a lupta pînă la ultimul om, irosind astfel şansa unei salvări iminente. Dacă ar mai fi rezistat încă trei zile, cei 5.000 de soldaţi ai lui Corbulo ar fi adus mult aşteptatul ajutor. Condiţiile capitulării stipulau pentru romani retragerea nestingherită şi cedarea Armeniei împreună cu toate fortăreţele ocupate şi toate proviziile existente, de care parţii duceau lipsă acut. În ciuda acestui succes militar, Vologasos se declară de acord să solicite Armenia sub formă de regat clientelar pentru fratele său şi să trimită în acest scop soli la împăratul Nero. Moderaţia învingătorului se poate datora informaţiilor despre apropierea lui Corbulo, pe care armata încercuită nu le deţinea; însă mult mai probabil prevăzătorul bărbat nu avea nici un interes să reediteze catastrofa lui Crassus şi să aducă vulturii romani din nou la Ctesiphon. El ştia că înfrîngerea unei armate romane nu putea fi echivalată cu supunerea Romei, iar concesia reală ce rezida în recunoaşterea lui Tiridates nu a fost plătită prea scump prin această renunţare formală.

Guvernul roman respinse din nou propunerile regelui part şi ordonă continuarea războiului. Nici nu se putea altfel; dacă înainte de începerea războiului recunoaşterea lui Tiridates trebuia să dea de gîndit, iar după declaraţia de război a parţilor era aproape inadmisibilă, ea trebuia să apară acum ca o consecinţă a capitulării de la Rhandeia, de-a dreptul ca o ratificare a acesteia. Roma întreprinse măsuri energice pentru reluarea luptei împotriva parţilor. Paetus a fost rechemat. Corbulo, privit datorită opiniei publice revoltate în urma ruşinoasei capitulări, ca învingătorul Armeniei şi calificat de cunoscătorii pătrunzători ai faptelor recente, vrînd-nevrînd, drept cel mai capabil şi unicul general care putea comanda în acest război, preluă încă o dată guvernarea Cappadociei, dar, în acelaşi timp, şi comanda asupra tuturor trupelor utilizabile în această campanie, întărite cu încă o legiune dislocată din Panonia. Ca urmare, toţi guvernatorii şi principii Orientului primiră poruncă să i se subordoneze în problemele de ordin militar, astfel încît puterea magistraturii sale se apropia foarte mult de cea deţinută în Orient de prinţii moştenitori Gaius şi Germanicus. Dacă aceste măsuri urmau să ducă la o reabilitare serioasă a onoarei militare romane, ele nu-şi atinseră scopul. Felul în care situaţia a fost judecată de Corbulo este oglindit de înţelegerea pe care o încheie cu regele parţilor, la scurt timp după catastrofa de la Rhandeia: regele îşi retrase garnizoanele partice din Armenia, iar romanii evacuară fortăreţele construite pe malul mesopotamian pentru apărarea podurilor ce traversau Eufratul. Pe cît de neînsemnate erau garnizoanele partice din Armenia pentru ofensiva romană, pe atît de importante erau podurile de pe Eufrat; dimpotrivă, dacă Tiridates urma să fie recunoscut ca rege clientelar roman în Armenia, podurile deveniseră într-adevăr inutile, iar garnizoanele partice din Armenia chiar o imposibilitate. E drept, în primăvara următoare (63), Corbulo trecu la ofensiva ce-i fusese ordonată şi conduse la Melitene cele mai bune patru legiuni, dincolo de Eufrat, înaintînd împotriva forţei armate principale a parţilor şi armenilor, care staţiona în regiunea de la Arsamosata. Dar nu se ajunse la o bătălie propriu-zisă; el distruse doar cîteva castele ale unor nobili cu vederi antiromane. În schimb, întîlnirea duse la o nouă împăciuire. Aşa cum o vor arăta evenimentele ulterioare, Corbulo acceptă propunerile partice, respinse înainte de guvernul său, în sensul că Armenia deveni o dată pentru totdeauna o secundogenitură partă şi că, prin această convenţie, guvernul roman se obliga să acorde coroana în viitor doar unui Arsacid. Tiridates trebuia numai să se angajeze că va depune diadema regală la picioarele imaginii împăratului, în faţa celor două armate, la Rhandeia, tocmai acolo unde se hotărîse capitularea, făgăduind că nu şi-o va mai aşeza pe frunte pînă nu o va primi chiar la Roma, din mîinile împăratului însuşi. Se întîmplă întocmai (63). Prin această umilire nu putea fi iertat generalul care, în loc să poarte războiul cu care fusese însărcinat, încheiase pace în condiţiile respinse de către guvernul său. Dar, între timp, muriseră oamenii de stat care hotărîseră destinele statului, locul lor fiind luat de guvernarea personală a împăratului. Actul ceremonios de la Rhandeia şi aşteptata înscenare fastuoasă a învestiturii principelui part cu coroana Armeniei în capitala imperiului suscită un puternic interes din partea publicului şi îndeosebi a împăratului însuşi. Pacea a fost ratificată şi condiţiile ei respectate; în anul 66, prinţul part îşi făcu intrarea la Roma însoţit de 3.000 de călăreţi parţi, aducîndu-i ca ostatici pe copiii celor trei fraţi, ca şi pe cei ai lui Monabazos al Adiabenei. El îl salută în genunchi pe suzeranul său aşezat pe tronul imperial instalat în forul capitalei şi, în faţa întregului popor, acesta îi legă panglica regală în jurul frunţii.

Felul prudent, s-ar putea spune chiar paşnic, în care a fost condus ultimul război, ce a durat, nominal, zece ani, şi încheierea lui corespunzătoare prin predarea reală a Armeniei în mîinile parţilor cu respectarea susceptibilităţii mai puternicului imperiu din Occident nu întîrziară să dea roade. Sub dinastia naţională, recunoscută de romani, Armenia deveni mai dependentă decît în timpul regilor impuşi cu forţa. Garnizoanele romane au rămas cel puţin în ţinutul Sophene, delimitat în vest de Eufrat. Armenii cerură permisiunea de a reconstrui Artaxata; ea a fost acordată, iar împăratul Nero încurajă reclădirea cu bani şi lucrători. Nici o epocă n-a putut egala buna vecinătate existentă între cele două puternice state despărţite de Eufrat instaurată după încheierea păcii de la Rhandeia din ultimii ani ai lui Nero şi, în continuare, din timpul celor trei împăraţi ai dinastiei Flaviilor. Populaţiile transcaucaziene, ademenite poate în urma participării lor la ultimele războaie, în timpul cărora pătrunseră în Armenia ca mercenari, fie ai iberilor, fie ai parţilor, începură să ameninţe îndeosebi provinciile parte occidentale, dar totodată şi cele orientale ale Imperiului Roman. Confiscarea aşa-numitului regat pontic – altfel spus, a regiunii sud-estice a ţărmului Mării Negre, cu oraşul Trapezunt şi ţinutul Phasis –, imediat după războiul armean din anul 63, se datorează probabil tocmai pregătirii de apărare împotriva acestor populaţii. Bineînţeles, marea expediţie orientală pe care împăratul Nero intenţiona s-o declanşeze în momentul în care soarta îl răpuse (68) şi în al cărei scop trimisese deja ordinele de marş către trupele de elită din Occident, dislocate în parte spre Egipt, în parte spre Dunăre, trebuia să contribuie la lărgirea graniţei în mai multe direcţii; dar ţelul propriu-zis îl constituiau trecătorile Caucazului de la nord de Tiflis şi triburile scitice stabilite pe versanţii de nord, pentru început alanii. Această expediţie neroniană are un caracter atît de puţin antipartic, încît mai degrabă poate fi concepută ca fiind întreprinsă în ajutorul lor; ambele state civilizate din Occident şi din Orient ar fi trebuit să întreprindă acţiuni concertate împotriva sălbaticelor hoarde ale nordului. Bineînţeles, Vologasos refuză cu amabilitate, ca şi fratele său, invitaţia amabilă venită din partea colegului său roman de a-l vizita la Roma, întrucît nu dorea, la rîndul lui, să apară în for ca vasal al stăpînului roman; dar el îşi dădu consimţămîntul de a se prezenta în faţa împăratului îndată ce acesta va sosi în Orient şi, spre deosebire de romani, compasiunea orientalilor la moartea lui Nero a fost sinceră. În mod oficial, regele Vologasos înaintă senatului cererea ca memoria lui Nero să fie păstrată cu cinste, iar Pseudo-Nero a fost simpatizat mai tîrziu îndeosebi în statul part.

Însă regele part urmărea să obţină mai degrabă prietenia statului roman decît cea a lui Nero. Nu numai că se abţinu în anul celor patru împăraţi de la orice abuz, ci, prevăzînd cu exactitate deznodămîntul încleştării, îi oferi lui Vespasian 40.000 de arcaşi-călăreţi încă din perioada în care acesta se afla la Alexandria, ofertă refuzată, bineînţeles, cu mulţumiri. Înainte de toate, el se supuse dispoziţiilor date de noua guvernare în legătură cu apărarea graniţei orientale. Ca guvernator al Iudeii, Vespasian recunoscuse neajunsurile forţelor militare staţionate aici; după ce schimbă această provincie cu puterea imperială, el nu se rezumă doar la reluarea iniţiativei lui Tiberius şi la retransformarea regatului Commagene într-o provincie, ci mări şi numărul legiunilor permanente din Asia romană de la patru la şapte, forţă concentrată temporar în perioada războaiului cu parţii şi a celui şi iudaic. De asemenea, dacă Asia deţinuse pînă atunci un singur comandament militar mai important, cel al guvernatorului Siriei, el institui acum trei comandamente de acest gen. Siria, căreia i se adăuga acum Commagene, păstră cele patru legiuni; în provinciile Palestina şi Cappadocia, dotate pînă atunci doar cu trupe auxiliare, au fost staţionate una, respectiv două legiuni. Armenia rămase principat clientelar roman sub dominaţia Arsacizilor; însă, întrucît o garnizoană romană era staţionată, în timpul lui Vespasian, dincolo de graniţa armeană, în fortăreaţa Harmozika, lîngă Tiflis, Armenia trebuie să fi fost, din punct de vedere militar, sub stăpînire romană. Toate aceste măsuri erau îndreptate împotriva vecinului oriental, chiar dacă nu implicau o ameninţare cu războiul. După cucerirea Ierusalimului, Vologasos a fost totuşi primul care l-a felicitat pe prinţul moştenitor roman pentru consolidarea stăpînirii romane în Siria, iar înfiinţarea taberelor de legiune din Commagene, Cappadocia şi Armenia Mică a fost acceptată fără crîcnire. Mai mult, el îi sugeră lui Vespasian să reia expediţia transcaucaziană şi solicită trimiterea unei armate romane, comandată de unul dintre prinţii imperiali, împotriva alanilor; cu toate că împăratul nu a acceptat acest plan amplu, trupa romană staţionată în ţinutul de la Tiflis a fost, probabil, trimisă doar pentru închiderea trecătorii Caucazului, reprezentînd astfel şi aici interesele parţilor. În ciuda întăririi poziţiei militare a Romei de pe Eufrat sau, poate, tocmai mulţumită ei – şi intimidarea vecinului este un mijloc de a menţine pacea –, starea de pace n-a fost simţitor tulburată pe parcursul întregii stăpîniri flaviene. E adevărat, permanenta schimbare a dinaştilor parţi a determinat ciocniri izolate şi uneori s-au arătat şi norii ameninţători ai războiului, dar, pe cît de neaşteptat apărură, pe atît de rapid dispărură. Apariţia, în ultimii ani ai lui Vespasian, a unui impostor care îşi luă numele lui Nero – este cel care a determinat revelaţia lui Ioan – aproape că ar fi dus la o asemenea coliziune. Pretendentul, în realitate un anume Terentius Maximus din Asia Mică, dar semănînd izbitor cu împăratul-cîntăreţ prin fizionomie, glas şi gestică, nu numai că strînse în jurul său partizani din tot ţinutul roman de pe Eufrat, ci obţinu şi sprijinul parţilor. Se pare că atunci, ca de atîtea ori, regalitatea partă era disputată de mai mulţi regi, unul dintre ei, Artabanos, apărînd cauza pretendentului roman, întrucît împăratul Titus se declarase împotriva lui. Acţiunea a rămas însă fără urmări; dimpotrivă, curînd după aceea, guvernul part i l-a predat pe falsul Nero împăratului Domiţian. În avantajul ambelor părţi, pacea trebuie să fi fost susţinută şi de relaţiile comerciale ale Siriei cu ţinuturile de pe Eufratul inferior, unde tocmai atunci regele Vologasos a ctitorit noul emporiu Vologasias sau Vologasocerta, în apropiere de Ctesiphon.

Conflictul izbucni în timpul lui Traian. În primii ani de domnie, el nu făcu modificări fundamentale în structura realităţilor orientale; excepţie fac cele două state clientelare de la graniţa deşertului sirian, cel nabateean de la Petra şi cel iudaic de la Caesarea Paneas, pe care le transformă în districte aflate sub directa administraţie romană. Relaţiile cu regele parţilor Pakoros nu erau dintre cele mai prietenoase, dar ruptura interveni abia în timpul domniei fratelui şi succesorului său Chosroes şi tot din cauza Armeniei. Vina le revenea parţilor. Traian nu-şi depăşi prerogativele atunci cînd îi oferi tronul armean vacant fiului lui Pakoros, Axidares; însă regele Chosroes îl consideră pe Axidares incapabil de guvernare şi-l înlocui din proprie iniţiativă cu un alt fiu al lui Pakoros, Parthomasiris. Răspunsul a fost declaraţia de război romană. Traian părăsi capitala spre sfîrşitul anului 114, pentru a se aşeza în fruntea trupelor romane din Orient. Ce-i drept, acestea se găseau din nou într-o decadenţă teribilă; împăratul trecu însă la reorganizarea lor rapidă şi le întări cu legiuni mai destoinice dislocate din Panonia. Solii regelui part îl întîlniră la Atena, dar nu obţinură nici un rezultat, întrucît nu puteau oferi nimic în afara acordului lui Parthomasiris de a accepta Armenia ca regat vasal romanilor. Războiul începu. Romanii au fost înfrînţi în primele încleştări de pe Eufrat, dar, cînd bătrînul împărat, cunoscut pentru abilitatea lui şi obişnuit cu victoria, preluă personal comanda, în primăvara anului 115, orientalii i se supuseră aproape fără a opune rezistenţă. A urmat apoi un nou război civil izbucnit între timp în regatul part, împotriva lui Chosroes ridicîndu-se un pretendent cu numele Manisaros. Împăratul se îndreptă din Antiohia spre Eufrat şi mai departe spre nord, pînă la Satala din Armenia Mică, cea mai nordică tabără legionară; de aici pătrunse în Armenia, mergînd apoi către Artaxata. Ajuns la Elegeia, i se înfăţişă Parthomasiris şi-şi luă diadema de pe frunte, sperînd că prin această umilire va obţine învestitura, asemenea lui Tiridates. Însă Traian era hotărît să transforme şi acest stat clientelar într-o provincie şi, în general, să mute graniţa orientală a imperiului. În faţa armatei, el îi expuse aceste intenţii principelui armean şi-l îndemnă ca împreună cu suita sa să părăsească imediat tabăra şi regatul: astfel, avu loc o încăierare în cursul căreia pretendentul îşi pierdu viaţa. Armenia se supuse inevitabilului şi deveni provincie romană. În relaţiile de clientelă au fost incluşi, unii pentru prima dată, şi principii populaţiilor din Caucaz, ai albanilor, ai iberilor, mai departe, către Marea Neagră, ai apsilienilor, colhidienilor, enochienilor, lazilor şi ai altora, chiar şi cei ai sarmaţilor transcaucazieni. După aceea, Traian pătrunse pe teritoriul parţilor şi ocupă Mesopotamia. Şi aici toate regiunile se supuseră fără luptă; Batnae, Nisibis, Singara ajunseră sub stăpînire romană; la Edessa, împăratul primi nu numai supunerea satrapului Abgaros, ci şi a celorlalţi dinaşti, iar Mesopotamia deveni, asemenea Armeniei, o provincie romană. Din ordinul lui Traian, taberele de iarnă au fost stabilite din nou la Antiohia, unde numărul victimelor provocate de un puternic cutremur a fost mai mare decît cel din campania de vară. În primăvara următoare (116), „Învingătorul parţilor”, cum îl desemna acum senatul, traversă Tigrul dinspre Nisibis şi, după ce înfrînse rezistenţa întîlnită pe aceste meleaguri, ocupă ţinutul Adiabene; aceasta deveni a treia provincie romană nouă, numită Asiria. Marşul continuă spre sud, de-a lungul Tigrului, înspre Babilonia; Seleucia şi Ctesiphon intrară sub stăpînirea romanilor şi, odată cu ele, tronul de aur şi fiica regelui. Traian ajunse pînă în satrapia persană Mesene şi în marele oraş comercial de la gura Tigrului, Charax Spasinu. Şi acest ţinut pare să fi fost înglobat imperiului, în sensul că noua provincie Mesopotamia includea întreaga regiune cuprinsă între cele două fluvii. Se spune că, ajuns aici, Traian şi-ar fi dorit cu ardoare tinereţea lui Alexandru, pentru a-şi purta armele de la ţărmul Golfului Persic pînă în miraculoasa ţară indiană. Curînd însă a fost informat că trebuie să le folosească împotriva unor adversari mai apropiaţi. Pînă atunci, marele regat part nici nu ripostase de fapt la această invazie şi întreprinsese mai multe tentative zadarnice de a încheia pacea. Dar acum, la întoarcerea spre Babilon, împăratul a fost înştiinţat despre defecţiunea Babiloniei şi Mesopotamiei. În timp ce el cantonase la vărsarea Tigrului, întreaga populaţie a acestor provincii se răzvrătise împotriva lui; cetăţenii din Seleucia de pe Tigru, din Nisibis, chiar din Edessa măcelăriră sau alungară garnizoanele din interiorul zidurilor lor şi închiseră porţile. Împăratul se văzu nevoit să-şi divizeze trupele şi să trimită corpuri de armată împotriva diferitelor focare ale răscoalei; în Mesopotamia, una dintre aceste legiuni, comandată de Maximus, a fost încercuită şi măcelărită împreună cu generalul ei. Împăratul însă rămase stăpîn pe situaţie, îndeosebi datorită generalului Lusius Quietus, la origine un şeic maur, care se evidenţiase încă din timpul războaielor dacice. Seleucia şi Edessa au fost asediate şi incendiate. Deşi soldaţii romani nu trecuseră dincolo de graniţa vestică a marelui regat, Traian merse pînă acolo încît declară Partia stat vasal roman şi-l acordă la Ctesiphon unui partizan al Romei, partul Parthamaspates. După aceea, alese pentru întoarcerea în Siria acelaşi drum pe care venise; pe parcurs a fost reţinut doar de un atac, lipsit de succes, împotriva arabilor de la Hatra, reşedinţa regelui curajoaselor triburi din deşertul mesopotamian, ale cărui puternice fortificaţii şi măreţe edificii impresionează şi astăzi, chiar şi prin ruinele lor. El intenţiona să reia războiul în anul următor, să transforme aşadar supunerea parţilor într-o realitate. Dar încăierarea din deşertul de la Hatra, în care împăratul sexagenar se luptase vitejeşte cu călăreţii arabi, urma să fie ultima lui bătălie. El se îmbolnăvi şi muri în timpul întoarcerii în patrie (8 august 117), fără să-şi fi desăvîrşit victoria şi fără să o fi celebrat la Roma; onorurile triumfului i-au fost acordate după moarte, el fiind astfel unicul împărat roman divinizat care poartă titlul onorific şi ca zeu.

Traian nu căutase războiul cu parţii, ci a fost silit să-l accepte; Chosroes a fost cel care a încălcat înţelegerea privitoare la Armenia, care fusese, timp de 40 de ani, temelia păcii din ţinutul Eufratului. Este de înţeles că parţii nu se mulţumiră cu această stare de fapt, întrucît continuarea dominaţiei clientelare romane asupra Armeniei era un permanent imbold pentru răzvrătire; totuşi, trebuie să se recunoască realitatea că pe calea urmată pînă atunci nu se putea merge mai departe decît mersese Corbulo; renunţarea necondiţionată la Armenia şi, ca o consecinţă inevitabilă, recunoaşterea deplinei egalităţi în drepturi a statului part depăşesc orizontul politicii romane, la fel ca abolirea sclaviei sau alte idei de neconceput pentru aceste timpuri. Însă, dacă această alternativă nu conducea la o pace durabilă, marea dilemă a politicii orientale romane putea fi rezolvată doar de cealaltă posibilitate – extinderea stăpînirii romane directe pe malul stîng al Eufratului. Din această cauză, atît Armenia, cît şi Mesopotamia deveniseră acum provincii romane. Nici nu putea fi altfel. Transformarea Armeniei dintr-un stat clientelar roman cu garnizoane romane într-o provincie romană nu produse modificări formale deosebite; parţii puteau fi alungaţi din Armenia doar dacă pierdeau stăpînirea asupra ţinuturilor vecine; şi, înainte de toate, în Mesopotamia pe jumătate grecească atît stăpînirea, cît şi constituţia provincială romană găseau un teren mult mai propice decît în Armenia întru totul orientală. Se adăugară şi alte aprecieri. Graniţa vamală romană din Siria era nesatisfăcătoare, iar preluarea integrală a circulaţiei internaţionale din marile antrepozite ale Siriei spre Eufrat şi Tigru prezenta un cîştig substanţial pentru statul roman; de altfel, Traian trecu imediat la instituirea noilor taxe vamale de pe Eufrat şi Tigru. Şi din punct de vedere militar, graniţa Tigrului putea fi apărată mai uşor decît cea stabilită cîndva la marginea deşertului sirian şi de-a lungul Eufratului. Corolare ale aceleiaşi idei sînt şi transformarea ţinutului Adiabene de dincolo de Tigru în provincie romană, Armenia devenind astfel o provincie îndepărtată de graniţa propriu-zisă a imperiului, şi transformarea regatului part însuşi într-un stat clientelar roman. Prin acestea nu putem nega că, în cazul politicii de cucerire, consecinţa este o justificare de valoare îndoielnică şi că, în felul său, Traian a cedat în această expediţie prea mult dorinţei succesului van, depăşind limita rezonabilă; însă l-am nedreptăţi dacă acţiunile sale din Orient ar fi atribuite poftei oarbe de cuceriri. El făcu ceea ce ar fi făcut şi Caesar dacă ar fi trăit. Politica sa nu este altceva decît cealaltă faţetă a politicii oamenilor de stat ai lui Nero, ele fiind pe cît de opuse, pe atît de consecvente şi justificate. Epocile ulterioare au îndreptăţit nu atît politica renunţării, cît mai ales pe cea a cuceririi.

Bineînţeles, pentru moment situaţia era cu totul alta. Cuceririle orientale ale lui Traian străbat amurgul Imperiului Roman ca nişte fulgere, însă, asemenea acestora, nu aduc o nouă dimineaţă. Urmaşul său a trebuit să aleagă între desăvîrşirea şi abandonarea supunerii parţilor. Lărgirea graniţelor în toate direcţiile nu putea fi realizată fără o creştere însemnată a armatei şi a bugetului, iar întărirea imperiului prin mutarea centrului de greutate spre Orient, devenită astfel inevitabilă, trebuia să dea de gîndit. Ca urmare, Hadrian şi Pius reveniră întru totul pe făgaşul epocii imperiale timpurii. Hadrian renunţă la Pharthamaspates, regele clientelar roman al Patriei, şi-l despăgubi într-un fel. El evacuă provinciile Asiria şi Mesopotamia şi le retrocedă fostului lor stăpîn. De asemenea, i-o trimise înapoi pe fiica prizonieră; însă chiar şi paşnicul Pius refuză să le înapoieze parţilor tronul de aur de la Ctesiphon, semnul durabil al victoriei cîştigate. Atît Hadrian, cît şi Pius se străduiră să întreţină relaţii de pace şi de prietenie cu vecinul şi în nici o altă perioadă relaţiile dintre antrepozitele romane de la graniţa de est a Siriei şi oraşele comerciale de pe Eufrat nu par să fi fost mai intense decît în această epocă. Armenia îşi încetă de asemenea existenţa ca provincie romană şi reveni la vechea ei poziţie de stat clientelar roman şi secundogenitură partică. În relaţii de dependenţă rămaseră de asemenea principii albanilor şi iberilor de la poalele Caucazului şi numeroşii dinaşti mici din colţul sud-estic al Mării Negre. Garnizoanele romane staţionau nu numai pe coastă, la Apsaros şi pe Phasis, ci, în timpul lui Commodus, sînt atestate chiar şi în Armenia, în apropiere de Artaxata; din punct de vedere militar, toate aceste state aparţineau districtului comandantului din Cappadocia. Însă această suzeranitate, în general imprecis conturată, pare să fi fost exercitată, îndeosebi de către Hadrian, într-o manieră care se apropia mai mult de un drept de protecţie decît de o supunere reală şi cel puţin principii mai puternici acţionau de fapt după bunul lor plac. Interesul comun al respingerii atacurilor sălbaticelor triburi caucaziene, menţionat mai sus, s-a manifestat în această epocă şi mai pregnant şi a servit evident ca element de legătură între romani şi parţi. Se pare că, în acord cu Pharasmanes al II-lea, regele iberilor, căruia i-ar fi revenit obligaţia închiderii trecătorii Caucazului, alanii au invadat ţinuturile sudice, spre sfîrşitul domniei lui Hadrian, jefuind nu numai teritoriul albanilor şi al armenilor, ci şi provincia partică Media şi cea romană Cappadocia. Chiar dacă atunci nu s-a ajuns la o campanie conjugată, barbarii întorcîndu-se în parte datorită aurului regelui part Vologasos al III-lea, în parte datorită mobilizării armatei capadociene ordonate de romani, interesele erau totuşi identice şi acuzaţia lui Pharasmanes al Iberiei trimisă de parţi la Roma dovedeşte consensul dintre cele două mari puteri.

Tulburările statu-quoului au fost provocate iarăşi de parţi. Suzeranitatea romanilor asupra Armeniei a jucat în istorie un rol similar cu cea a imperiului german asupra Italiei; oricît de lipsită de conţinut ar fi fost, ea era resimţită veşnic ca un abuz şi implica pericolul de război in nuce. Conflictul ameninţă să izbucnească încă din timpul lui Hadrian; însă împăratul reuşi să salveze pacea printr-o întrevedere personală cu principele part. Sub Pius, invazia parţilor în Armenia păru din nou iminentă; la început, deconsilierea sa serioasă a fost încununată de succes. Dar în ultima perioadă a guvernării sale chiar şi cel mai paşnic dintre împăraţi, care prefera să cruţe viaţa unui cetăţean decît să ucidă 1.000 de inamici, trebuia să se aştepte la un atac şi să întărească armatele Orientului. Abia murise împăratul (161), cînd furtuna de mult prevestită se dezlănţui. La porunca regelui Vologasos al IV-lea, generalul persan Chosroes pătrunse în Armenia şi-l întronă aici pe prinţul arsacid Pakoros. Guvernatorul Cappadociei, Severianus, se achită de obligaţiile ce-i reveneau şi, la rîndul său, conduse trupele romane dincolo de Eufrat. Armatele se întîlniră la Elegeia, tocmai acolo unde, cu o generaţie în urmă, regele Parthomasiris, aşezat tot de parţi pe tronul armean, se umilise în zadar înaintea lui Traian; armata romană a fost nu numai înfrîntă, ci nimicită după o luptă ce durase trei zile. Precum Varus odinioară, nefericitul general se sinucise. Orientalii victorioşi nu se mulţumiră cu ocuparea Armeniei, ci traversară Eufratul şi pătrunseră în Siria; armata staţionată aici a fost învinsă, romanii îndoindu-se de fidelitatea sirienilor. Guvernul roman nu avu de ales. Întrucît trupele romane din Orient dădură dovadă, şi de data aceasta, de combativitate redusă, fiind, în plus, slăbite şi demoralizate în urma înfrîngerii, împăratul trimise aici noi legiuni din Occident, pînă şi de pe Rin, şi ordonă recrutări chiar şi Italia. Lucius Verus, unul dintre împăraţii ajunşi cu puţin timp în urmă la guvernare, se deplasă personal în Orient pentru a prelua comanda supremă. Nefiind războinic şi nici măcar leal, el nu făcu faţă sarcinii încredinţate, iar faptele sale din Orient nu se evidenţiază decît prin căsătoria încheiată aici cu nepoata sa şi prin entuziasmul său pentru teatru, luat în derîdere chiar şi de antiohieni; dar cauza Romei a fost apărată cu cea mai multă conştiinciozitate de guvernatorii Cappadociei şi Siriei, în primul caz, la început Statius Priscus, mai tîrziu Martius Verus, în cel de-al doilea Avidius Cassius, cei mai buni generali din această epocă. Înainte de încleştarea armatelor, romanii au oferit încă o dată pacea; Marcus ar fi evitat cu dragă inimă dificilul război. Vologasos a respins categoric propunerile moderate, dar de această dată vecinul doritor de pace se dovedi mai puternic. Armenia a fost recîştigată imediat; Priscus cuceri şi distruse capitala Artaxata în anul 163. În apropierea ei, romanii construiră noua capitală a ţării, Kainepolis, în armeană Nor-Khalakh sau Valarşapat (Eemiadzin), primind o puternică garnizoană. În anul următor, locul lui Pakoros a fost luat de Sohaemos, prin naştere Arsacid, dar supus şi senator roman, numit rege al Armeniei Mari. De drept, situaţia din Armenia nu s-a schimbat, iar legăturile cu Roma au fost strînse şi mai mult.

Luptele din Siria şi Mesopotamia au fost mai serioase. Parţii apărară cu dîrzenie linia Eufratului; după o bătălie viu disputată de pe malul drept, la Sura, romanii cuceriră fortăreaţa Nikephorion (Rakka) de pe malul stîng. Lupte şi mai violente s-au dat la vadul Eufratului de la Zeugma; dar, după bătălia decisivă de la Europos (Djerabis, la sud de Biredjik), romanii învinseră şi în această regiune. La rîndul lor, pătrunseră acum în Mesopotamia. A fost asediată Edessa, în apropierea ei fiind cucerită Dausara; romanii apărură sub zidurile oraşului Nisibis, iar generalul part se salvă ajungînd înot pe malul celălalt al Tigrului. Dinspre Mesopotamia, romanii ar fi putut să înceapă marşul împotriva Babiloniei. Unii dintre satrapi părăsiră stindardele Marelui Rege înfrînt; Seleucia, marea capitală a elenilor de pe Eufrat, le deschise romanilor porţile de bunăvoie, însă mai tîrziu aceştia o incendiară, întrucît cetăţenii au fost acuzaţi, pe drept sau pe nedrept, de a se fi înţeles cu inamicul. Ei cuceriră şi distruseră şi oraşul Ctesiphon, capitala parţilor; pe bună dreptate, senatul i-a putut saluta pe cei doi împăraţi la începutul anului 165 ca marii învingători ai parţilor. În cursul campaniei din acest an, Cassius pătrunse chiar pînă în Media, însă ciuma izbucnită în aceste ţinuturi decimă trupele şi le sili să se replieze, grăbind probabil şi încheierea păcii. Rezultatul războiului a fost cedarea regiunilor vestice din Mesopotamia: principii de la Edessa şi Osrhoene intrară în clientela romană, iar oraşul Carrhae, de mult tributar spiritualităţii elene, deveni un oraş liber sub protecţie romană. Luîndu-se în considerare mai ales succesul deplin al războiului, creşterea teritorială era neînsemnată, dar importantă, deoarece romanii se stabiliră pe malul stîng al Eufratului. Celelalte ţinuturi ocupate le-au fost retrocedate parţilor, restabilindu-se starea de lucruri. Se renunţă aşadar, în general, la politica prevăzătoare a lui Hadrian şi se reluă calea lui Traian. Această realitate este cu atît mai semnificativă cu cît guvernarea lui Marcus nu poate fi acuzată de ambiţie şi dorinţă de mărire; acţiunile întreprinse în timpul ei erau dictate de împrejurări şi nu depăşeau măsura.

Mai hotărît, dar pe aceeaşi cale păşi şi împăratul Severus. Anul celor trei împăraţi din această perioadă duse la războiul dintre legiunile Occidentului şi cele ale Orientului, acestea din urmă fiind înfrînte, împreună cu Pescennius Niger. Fireşte, principii clientelari romani ai Orientului, ca şi regele parţilor, Vologasos al V-lea, fiul lui Sanatrukios, îl recunoscuseră pe Niger, oferindu-i chiar trupele lor; la început acesta le refuză politicos, dar, cînd cauza sa luă o întorsătură nefavorabilă, apelă la ajutorul lor. Precauţi, aproape nici unul dintre vasalii romani, îndeosebi cel al Armeniei, nu dădură curs cererii; doar Abgaros, principele de la Edessa, trimise contingentul cerut. Parţii promiseră ajutor, care sosi cel puţin din districtele învecinate: din partea principelui Barsemias al Hatrei, din deşertul mesopotamian, şi, de dincolo de Tigru, din partea satrapului din Adiabene. Aceşti străini nu numai că au rămas în Mesopotamia şi după moartea lui Niger (194), ci chiar au cerut retragerea garnizoanelor romane staţionate aici şi retrocedarea acestui ţinut. Drept urmare, Severus pătrunse în Mesopotamia şi ocupă întregul ţinut, întins şi important. Dinspre Nisibis a fost organizată o expediţie împotriva principelui arab de la Hatra, care nu se termină însă cu ocuparea puternicului oraş; generalii lui Severus nu reuşiră să se impună nici dincolo de Tigru, în faţa satrapului de la Adiabene. Mesopotamia – cu alte cuvinte, întregul ţinut dintre Eufrat şi Tigru, pînă la rîul Chaboras – deveni însă provincie romană şi primi două legiuni nou-create cu ocazia acestei lărgiri teritoriale. Principatul Edessa rămase un ţinut supus clientelei romane, nemaifiind însă acum regiune de graniţă, ci înconjurat de teritorii ale imperiului. Impunătorul oraş fortificat Nisibis deveni capitala noii provincii şi sediul guvernatorului; de atunci purtă numele împăratului, fiind organizat ca o colonie romană. După ce regatul part pierduse aşadar un ţinut important şi se folosise forţa armată împotriva a doi satrapi dependenţi de acest stat, Marele Rege îşi puse trupele în mişcare pentru a-i înfrunta pe romani. Severus oferi pacea şi cedă o parte a Armeniei în schimbul Mesopotamiei. Însă prin aceasta confruntarea armată a fost doar amînată. Îndată ce Severus plecă spre Occident, unde prezenţa lui devenise necesară din cauza complicaţiilor cu coregentul său, parţii încălcară înţelegerea şi pătrunseră în Mesopotamia; îl alungară pe principele de la Osrhoene, ocupară ţinutul, asediindu-l la Nisibis pe guvernatorul Laetus, unul dintre cei mai talentaţi militari ai vremii sale. El se găsea în mare pericol cînd Severus, înfrîngîndu-l pe Albinus în anul 198, reveni în Orient. Cu aceasta norocul armelor se schimbă. Parţii se retraseră şi Severus trecu, la rîndul lui, la ofensivă. El pătrunse în Babilonia şi cuceri Seleucia şi Ctesiphon; însoţit de cîţiva călăreţi, regele part reuşi să fugă; tezaurul regal a căzut în mîinile învingătorilor, capitala partă a fost abandonată jafului soldaţilor romani, peste 100.000 de prizonieri ajungînd în tîrgurile romane de sclavi. Bineînţeles, arabii din Hatra se apărară mai bine decît statul part; pe durata unui dublu asediu, Severus încercă în zadar să cucerească cetatea deşertului. Dar succesul celor două expediţii din anii 198 şi 199 era aproape deplin. Armenia pierdu poziţia intermediară, deţinută pînă atunci, prin instituirea provinciei Mesopotamia şi a marelui comandament plasat în această regiune; situaţia ei nu trebuia să fie modificată, iar înglobarea formală putea fi abandonată. Ţinutul îşi păstră aşadar propriile trupe, iar mai tîrziu guvernul imperial a plătit pentru acestea chiar o contribuţie din tezaurul de stat.

Evoluţia ulterioară a relaţiilor de la graniţă a fost condiţionată de ordinea internă din cele două imperii. Dacă dinastia lui Nerva şi cea a lui Severus au reprezentat superioritatea monarhiei romane relativ stabile faţă de statul part, deseori dezbinat de războiul civil şi de luptele pentru tron, situaţia s-a schimbat odată cu moartea lui Severus şi, timp de aproape un secol, imperiul occidental a fost guvernat în general de regenţi mizerabili şi efemeri, care oscilau întotdeauna, faţă de străini, între semeţie şi slăbiciune. Aşadar, în timp ce talerul Occidentului coborî, se înălţă cel al Orientului. La cîţiva ani după moartea lui Severus (211), în Iran se iscă o revoluţie care, spre deosebire de crizele anterioare, nu numai că-l răsturnă pe regentul guvernant şi-i înlocui pe degeneraţii Arsacizi cu o altă dinastie, ci dădu avînt elementelor naţionale şi religioase. Locul civilizaţiei hibride a statului part, pătrunsă de elenism, a fost luat de sistemul politic, de credinţa, obiceiurile şi principii acelui ţinut, care făuriseră vechiul regat persan; aici se păstraseră nu numai mormintele lui Darius şi Xerxes după apariţia dinastiei parte, ci şi germenii renaşterii poporului. Prin afirmarea dinastiei Sasanizilor se înfăptui restaurarea marii regalităţi persane anihilate de către Alexandru. Înainte de a continua cu evoluţia relaţiilor romano-parte din Orient, să aruncăm o privire asupra acestei noi structuri.

Mai sus am afirmat deja că, deşi meritul de a fi sustras Iranul influenţei elenismului îi revine practic dinastiei parte, naţiunea o considera totuşi, într-un fel, ilegitimă. Istoriografia oficială a Sasanizilor relatează că Artahşatr, sau Ardaşir în persana nouă, ar fi apărut pentru a răzbuna sîngele lui Dara, ucis de Alexandru, şi pentru a reinstaura stăpînirea familiei legitime, pe care dorea s-o organizeze conform exemplului strămoşilor săi, aşadar înainte de viceregi. Această legendă conţine mult adevăr. Dinastia care-şi luă numele de la Sasan, bunicul lui Ardaşir, nu este alta decît cea regală a ţinutului persan; tatăl lui Ardaşir, Papak sau Pabek, şi un lung şir de strămoşi ai săi purtaseră sceptrul sub suzeranitatea Arsacizilor în această regiune de baştină a naţiunii iraniene, avuseseră reşedinţa la Istachr, în apropiere de vechiul Persepolis, şi bătuseră monedele în limba şi scrierea iraniană şi cu însemnele sacre ale religiei naţionale persane. Dimpotrivă, Marii Regi îşi aveau reşedinţa în ţinutul de graniţă pe jumătate grecesc şi emiteau monedele în limba şi scrierea greacă. Structura fundamentală a sistemului politic iranian, cea a marii regalităţi supraordonate viceregilor, nu era diferită sub cele două dinastii, aşa cum nici Imperiul Roman de Naţiune Germanică n-a fost guvernat altfel sub împăraţii suabi decît sub cei saxoni. Versiunea oficială desemnează epoca Arsacizilor ca una a viceregilor şi-l numeşte pe Ardaşir primul conducător unic al întregului Iran după ultimul Darius, întrucît în vechiul regat persan ţinutul Persiei se raporta la celelalte regiuni, deci şi la parţi, precum Italia la provincii în statul roman, persanul contestîndu-i partului legitimitatea marii regalităţi, legată de drept de ţinutul său. Tradiţia este lacunară în privinţa proporţiilor regatului Sasanizilor în comparaţie cu cel al Arsacizilor. Din perioada în care noua dinastie se consolidase, provinciile din Occident au rămas necondiţionat supuse şi, după cum vom vedea, revendicările ei faţă de romani depăşeau cu mult pretenţiile Arsacizilor. Însă nu putem determina orizontul oriental al stăpînirii sasanide şi nici perioada în care s-a extins pînă pe Oxus, considerat mai tîrziu drept graniţă legitimă între Iran şi Turan.

Instaurarea noii dinastii nu a provocat schimbări de principiu în sistemul de stat al Iranului. Titulatura primului rege sasanid, aceeaşi în toate cele trei limbi în care este înscrisă în relieful de pe stînca de la Nakşi-Rustam, „Slujitorul lui Mazda zeul Artaxares, Rege al regilor arienilor, de natură divină” (Μάσγασνος Θϵὸς Ἀρταξάρης βασιλϵὺς βασιλέων Ἀριανῶν ἐϰ γένους Θϵῶν), este de fapt cea a Arsacizilor, cu deosebirea că aici, precum în străvechea titulatură regală, se evidenţiază naţiunea iraniană şi zeul autohton. Era o operă şi o victorie ale reacţiei naţionale faptul că locul unei dinastii practic străine, doar naţionalizate, a fost luat de una stabilită în Persia; însă forţa împrejurărilor impuse consecinţelor acestei modificări bariere insurmontabile. Nominal, Persepolis sau, cu noul nume, Istachr devine iarăşi capitala regatului şi remarcabilele imagini gravate pe acelaşi perete stîncos alături de cele similare ale lui Darius, ca şi inscripţiile, şi mai remarcabile, tocmai amintite, vestesc faima lui Ardaşir şi a lui Şapur; dar regatul n-a putut fi administrat din această localitate îndepărtată, iar centrul administrativ rămase în continuare Ctesiphon. Noua guvernare persană nu preluă prerogativele juridice ale perşilor, din epoca Ahemenizilor; dacă Darius se numise „persan, fiul unui persan, arian dintr-un trib arian”, Ardaşir se denumi, cum am văzut, doar rege al arienilor. Nu ştim dacă marile ginţi au primit noi elemente persane, în afara celei regale; cert este că au fost păstrate mai multe dintre ele – de exemplu, Carenae şi Surênae. Ele au fost exclusiv persane doar în timpul Ahemenizilor, nu şi în vremea Sasanizilor. Nici sub raport religios nu interveni vreo modificare propriu-zisă; însă sub Marii Regi persani credinţa şi preoţii dobîndiră o putere neîntîlnită sub cei parţi. Se prea poate ca religia Mazda să fi fost regenerată prin vrajba creată de dubla propagandă a unor culte împotriva Iranului: budismul dinspre Orient şi credinţa iudeo-creştină dinspre vest. Tradiţia afirmă că fondatorul noii dinastii, Ardaşir, era un zelos adorator al focului, fiind el însuşi consacrat ca preot; de aceea, se spune în continuare, starea magilor deveni de atunci influentă şi cu autoritate, în timp ce înainte ea nu se bucurase nicidecum de asemenea onoare şi libertate, fiind mai degrabă discreditată de către potentaţi. „De atunci perşii îi cinstesc şi îi venerează pe toţi preoţii; treburile publice sînt reglementate conform sfaturilor şi oracolelor lor; ei supraveghează şi judecă orice contract şi orice litigiu, iar perşii acordă valabilitate şi legalitate doar deciziilor confirmate de un preot.” Drept urmare, întîlnim o structurare a administraţiei religioase care aminteşte de poziţia papei şi a episcopilor alături de împărat şi de principi. Fiecare district este subordonat unui mag superior (Magupat, „Stăpîn al magilor”, în persana nouă Mobedh) şi, la rîndul lor, toţi aceştia „Celui mai mare dintre magii superiori” (Mobedhan – Mobedh), replica „Regelui regilor”; el este acela care-l încoronează pe rege. Efectele acestei teocraţii nu întîrziară să apară; e adevărat, spiritualitatea persană a excelat întotdeauna prin ritualul rigid, normele înguste despre vină şi ispăşire, ştiinţa care a degenerat într-un confuz cod de oracole şi în scamatorie, dar ele au ajuns probabil numai în această epocă la deplina lor dezvoltare.

Elemente ale reacţiei naţionale se regăsesc şi în folosirea limbii şi a obiceiurilor naţionale. Vechea Seleucia, cel mai mare oraş grecesc al regatului part, îşi continuă existenţa, dar nu mai poartă numele mareşalului grec, ci pe cel al noului ei stăpîn, Beh – altfel spus, Ardaşir. Deşi deformată şi împinsă pe un loc secundar, limba greacă fusese totuşi folosită pînă atunci; odată cu naşterea noii dinastii, ea dispare brusc de pe monede şi doar în inscripţiile primilor Sasanizi mai apare sub textul în limba ţării. Se impune „scrierea partă”, pahlavî, dar ei i se alătură o a doua, puţin diferită şi, cum dovedesc monedele, cea veritabil oficială, probabil folosită pînă atunci în provincia persană. Ca urmare, asemenea Ahemenizilor, cele mai vechi documente ale Sasanizilor sînt trilingve, situaţie care corespunde întru cîtva cu cea din Evul Mediu german, cînd latina, saxona şi francona au fost folosite în paralel. După moartea regelui Sapor I (272), bilingvismul dispare şi se impune doar a doua scriere, moştenind termenul pahlavî. Cronologia Seleucizilor cu denumirile lunilor dispare odată cu schimbarea dinastiei; conform vechii datini persane, locul lor este luat de anii de domnie a regilor şi de numele autohton-persane ale lunilor. Însăşi vechea legendă persană este adaptată Persiei noi. „Istoria despre Ardaşir, fiul lui Papak”, păstrată pînă astăzi, care-l aduce pe acest fiu al unui păstor persan la curtea medică, unde trebuia să îndeplinească muncile de jos, devenind ulterior eliberatorul poporului său, nu este nimic altceva decît vechea poveste despre Kyros, transcrisă doar cu numele noi. O altă carte de poveşti a parsilor indieni relatează că regele Iskander Rumi – altfel spus, „Alexandru Romanul” – ar fi dat ordin să fie arse cărţile sfinte ale lui Zarathustra, ele fiind însă rescrise de piosul Ardaviraf la întronarea regelui Ardaşir. Aici romano-elenul se opune persanului; cum era şi firesc, legenda l-a uitat pe bastardul arsacid.

În rest, situaţia nu poate să se fi schimbat fundamental. Este cert că, îndeosebi din punct de vedere militar, nici armatele Sasanizilor nu au fost trupe permanente şi exersate, ci se constituiau din contingente formate din bărbaţi în stare să poarte armele, datorită renaşterii naţionale pătrunse, ce-i drept, de un nou spirit, dar bazată în continuare pe serviciul de cavalerie al aristocraţilor. Nici administraţia n-a fost înlocuită: regele destoinic acţiona cu inexorabilă severitate împotriva tîlharilor, şi a funcţionarilor vinovaţi de extorcări şi, cel puţin în comparaţie cu stăpînirea arabă şi turcă de mai tîrziu, supuşii regatului sasanid se bucurau de bunăstare, iar vistieria statului era întotdeauna plină.

Importantă este însă schimbarea poziţiei noului imperiu faţă de cel roman. Arsacizii nu s-au simţit niciodată egali cezarilor. Ori de cîte ori cele două state au intrat în contact, pe timp de pace sau de război, ca puteri egale, oricît de mult ar fi fost pătruns Orientul roman de concepţia dublei mari puteri (p. 197), statul roman a avut o preeminenţă comparabilă cu cea a Imperiului Roman de Naţiune Germană, deţinută de acesta din urmă multe secole în dezavantajul său. Acte de supunere de felul celor ale Marilor Regi parţi faţă de Tiberius (p. 218) şi Nero (p. 163), fără a fi siliţi de împrejurări, nici nu pot fi concepute în sensul opus. Un argument şi mai hotărîtor este omiterea baterii monedelor de aur. Nu poate fi atribuit hazardului faptul că sub guvernarea Arsacizilor n-a fost bătută nici o singură monedă de aur, în timp ce chiar primul rege sasanid a recurs la emiterea lor; acesta este semnul cel mai palpabil al suveranităţii neîngrădite de nici un fel de vasalitate. Fără excepţie, Arsacizii respectaseră pretenţia imperiului cezarilor de a fi unicul stat care bătea moneda universală, ei înşişi renunţînd cu totul la monetarii proprii, lăsînd baterea monedelor de argint şi de cupru în seama oraşelor sau satrapiilor. Asemenea regelui Darius, Sasanizii băteau din nou monedă de aur. Marea regalitate a Orientului îşi ceru în sfîrşit drepturile depline; de acum încolo, lumea nu le mai aparţinea doar romanilor. Se terminase cu smerenia orientalilor şi cu suzeranitatea occidentalilor. Drept urmare, locul relaţiilor dintre parţi şi romani, întotdeauna revenite în matca păcii, este luat, pentru multe generaţii, de ostilitatea îndîrjită.

După ce am prezentat noul sistem statal care se va înfrunta în curînd cu Roma aflată în declin, să reluăm firul întrerupt al relatării noastre. Fiul şi succesorul lui Severus, Antoninus, nefiind, spre deosebire de tatăl său, războinic şi om de stat, ci o caricatură confuză a amîndurora, trebuie să fi nutrit intenţia, în măsura în care se poate vorbi de intenţie la asemenea personalităţi, de a aduce întregul Orient sub stăpînire romană. Nu avu nici o dificultate în a-i aresta pe principii de la Osrhoene şi din Armenia convocaţi la curtea imperială şi a declara confiscate teritoriile lor. Însă numai vestea a fost suficientă pentru a provoca răscularea Armeniei. Prinţul arsacid Tiridates a fost proclamat rege, el apelînd la protecţia parţilor. Ca urmare, Antoninus se aşeză în fruntea unei însemnate armate şi veni în Orient (216) pentru a-i supune pe armeni şi, în caz de nevoie, şi pe parţi. De la bun început, Tiridates consideră cauza sa pierdută, deşi divizia trimisă în Armenia se lovi ulterior de o rezistenţă foarte dîrză şi se refugie în regatul vecin. Romanii cerură extrădarea. Parţii nu erau dispuşi să declanşeze războiul din cauza lui, cu atît mai puţin cu cît cei doi fii ai regelui Vologasos al V-lea, Vologasos al VI-lea şi Artabanos, purtau o luptă crîncenă pentru tron. La repetarea categorică a pretenţiei romanilor, cel dintîi se supuse şi-l extrădă pe Tiridates. Dar, după aceea, împăratul îi ceru lui Artabanos, recunoscut între timp, mîna fiicei sale cu scopul declarat de a obţine regatul prin căsătorie şi de a deveni stăpînul Orientului şi Occidentului. Respingerea acestei propuneri insolente a fost semnalul care a declanşat războiul; romanii îl declarară şi trecură Tigrul. Parţii nu erau pregătiţi; fără să li se opună vreo rezistenţă, romanii incendiară oraşele şi satele din Adiabene şi, cu mînă nelegiuită, distruseră chiar mormintele regale de la Arbela. Însă, prin eforturi susţinute, Artabanos reuşi să strîngă o uriaşă forţă armată, pe care o opuse romanilor în campania următoare (primăvara anului 217). Antoninus iernase la Edessa; însă, tocmai cînd se pregătea să pornească în această a doua campanie, a fost ucis de ofiţerii săi. Urmaşul său, Macrinus, desconsiderat şi a cărui guvernare nu era consolidată, pe deasupra în fruntea unei armate lipsite de disciplină şi onoare, zdruncinată de asasinarea împăratului, s-ar fi spălat pe mîini cu dragă inimă de războiul provocat din neastîmpăr şi care lua proporţii îngrijorătoare. El îi trimise regelui part prizonierii şi aruncă vina pentru crimele săvîrşite asupra predecesorului său. Artabanos nu se mulţumi însă doar cu atît; el ceru despăgubiri pentru toate pustiirile şi cedarea Mesopotamiei. Astfel, se ajunse la lupta de la Nisibis, în care romanii a fost înfrînţi. Parţii au oferit totuşi pacea în condiţii relativ favorabile (218), deoarece contingentele lor începuseră să se destrame, pe de o parte, şi poate sub influenţa aurului roman, pe de alta; Roma plăti o apreciabilă despăgubire de război (50.000.000 de denari), dar păstră Mesopotamia; Armenia rămase sub stăpînirea lui Tiridates, dar acesta deveni clientul romanilor. Vechea familie princiară a fost reinstaurată şi la Osrhoene.

Acesta a fost ultimul tratat de pace încheiat de dinastia arsacidă cu Roma. Aproape imediat după încheierea lui şi, poate, tocmai din cauza acestui pact, care, în situaţia dată, putea fi privit de orientali ca o renunţare la victoriile dobîndite, acceptată de propriul guvern, se declanşă insurecţia care transformă statul parţilor într-unul al perşilor. Pînă la dobîndirea succesului deplin, conducătorul ei, regele Ardaşir sau Artaxares (224-241), se luptă mai mulţi ani cu partizanii vechii dinastii; după trei mari bătălii, în ultima căzînd regele Artabanos, Ardaşir deveni stăpîn în regatul propriu-zis al parţilor şi putu să înainteze în deşertul mesopotamian pentru a-i supune pe arabii de la Hatra şi pentru a acţiona de aici împotriva Mesopotamiei romane. Dar, aşa cum rezistaseră anterior în faţa invaziei romane, curajoşii arabi liberi se apărau acum împotriva perşilor de pe puternicele ziduri de apărare, iar Artaxares se văzu nevoit să acţioneze mai întîi împotriva Mediei şi Armeniei, unde Arsacizii îşi păstraseră guvernarea şi unde se refugiaseră şi fiii lui Artabanos. Abia în jurul anului 230 se îndreptă împotriva romanilor şi nu numai că le declară război, ci le ceru retrocedarea tuturor provinciilor care făcuseră parte din imperiul predecesorilor săi Darius şi Xerxes – altfel spus, cedarea întregii Asii. Pentru a-şi sublinia cuvintele ameninţătoare, el traversă Eufratul cu o armată imensă, ocupă Mesopotamia, începu asedierea oraşului Nisibis; călăreţii inamici apărură în Cappadocia şi Siria. În aceşti ani, tronul roman era ocupat de Severus Alexander, războinic doar cu numele, guvernarea fiind deţinută de fapt de mama sa, Mamaea. Insistentele propuneri de pace, aproape umilitoare, ale guvernului roman, rămaseră lipsite de efect; singura cale era recurgerea la forţa armelor. Trupele armatei romane, concentrate din întregul imperiu, au fost divizate; sperînd, probabil, să vină în sprijinul partizanilor Arsacizilor, aripa stîngă se îndreptă spre Armenia şi Media, cea dreaptă spre Mesene de la gurile Eufratului şi Tigrului; armata principală înaintă împotriva Mesopotamiei. Trupele erau destul de numeroase, dar indisciplinate şi lipsite de curaj; chiar un ofiţer superior din vremea aceasta afirmă că erau răsfăţate şi nu se subordonau, că refuzau să accepte bătălia, îşi ucideau ofiţerii şi dezertau în masă. Forţa principală nici nu ajunse dincolo de Eufrat, întrucît mama îl convinsese pe împărat că n-ar fi de datoria lui să se războiască pentru supuşii săi, ci că, dimpotrivă, ei ar trebui să-i aducă lui acest serviciu. Abandonat de împărat şi atacat de forţa armată persană principală în cîmp deschis, flancul drept a fost nimicit. Ca urmare, împăratul ordonă flancului ajuns în Media să se retragă; în cursul retragerii hibernale, prin Armenia, acesta suferi pierderi însemnate. Retragerea deplorabilă a marii armate orientale spre Antiohia nu se termină cu o catastrofă deplină, însăşi Mesopotamia rămînînd sub stăpînirea romană, ceea ce nu a fost meritul trupelor romane sau al comandanţilor ei, ci s-a datorat contingentului persan obosit de luptă care s-a retras în patrie. Ei se întoarseră însă curînd, cu atît mai mult cu cît generalii romani şi guvernul de la Roma începură să se lupte pentru tronul roman la scurt timp după uciderea ultimului descendent al dinastiei severiene, lăsînd aşadar afacerile externe în seama inamicilor. În timpul lui Maximinus (235-238), Mesopotamia romană ajunse sub stăpînirea lui Ardaşir, iar perşii se pregătiră pentru o nouă traversare a Eufratului. După ce tulburările interne se liniştiră întru cîtva, stăpînul de netăgăduit al imperiului deveni Gordian al III-lea, un copil încă, sub protecţia comandamentului Romei şi, curînd după aceea, a socrului său, Furius Timesitheus. Perşilor li se adresă declaraţia de război în mod solemn; în anul 242, în Mesopotamia pătrunse o mare armată romană comandată personal de împărat sau, mai degrabă, de socrul său. Expediţia debută cu un succes deplin; Carrhae a fost recucerită, armata regelui persan Sapur sau Sapor (anii de domnie 241-272), care-i succedase de curînd tatălui său, Ardaşir, a fost înfrîntă la Resaina, între Carrhae şi Nisibis, în urma victoriei fiind ocupată şi aceasta din urmă. Întreaga Mesopotamie fusese recucerită; se luă hotărîrea de a mărşălui spre Eufrat, pentru a continua expediţia de-a lungul acestuia, împotriva capitalei inamice Ctesiphon. Din nefericire, Timesitheus a murit, iar urmaşul său, Marcus Iulius Philippus, un arab din Trahonitida, profită de ocazie pentru a-l înlătura pe tînărul împărat. Se spune că, din cauza dispoziţiilor date de Philippus, soldaţii, după ce încheiaseră dificilul marş prin valea rîului Chaboras pînă pe Eufrat, nu găsiră proviziile şi rezervele la Kirkesion, la confluenţa dintre Chaboras şi Eufrat, şi-l acuzară pe împărat. Totuşi, s-a ordonat marşul în direcţia Ctesiphon; dar deja în cursul primei opriri de la Zaitha (puţin în aval de Mejadîn) un număr de soldaţi din gardă răzvrătiţi îl uciseră pe împărat (primăvara sau vara anului 244) şi-l proclamară în locul lui pe Philippus ca Augustus. Noul împărat cedă dorinţelor soldaţilor sau, cel puţin, ale celor din gardă şi nu numai că abandonă proiectata expediţie împotriva Ctesiphonului, ci conduse îndată trupele spre Italia. Învoirea o obţinu din partea inamicului înfrînt prin cedarea Mesopotamiei şi Armeniei, aşadar a graniţei Eufratului. Această pace stîrni însă o asemenea îndîrjire, încît împăratul nu îndrăzni să-i dea curs şi nu retrase garnizoanele din provinciile cedate. Faptul că perşii nu ripostară oglindeşte puterea de care dispuneau în acel moment. Ultimele energii ale imperiului nu se consumaseră în luptele cu orientalii, ci din cauza goţilor, a ciumei care a bîntuit timp de 15 ani şi a vrajbei dintre generalii care-şi disputau coroana.

În aceste împrejurări în care Orientul roman trebuia să recurgă la propriile forţe în încleştarea cu cel persan, este indicat să ne referim la un stat remarcabil, creat prin şi pentru comerţul prin deşert, care, pentru scurt timp, a preluat în istoria politică un rol de prim rang. Oaza Palmyra, în limba autohtonă Thadmor, se găseşte la jumătatea distanţei dintre Damasc şi Eufrat. Ea este importantă doar ca staţie intermediară între ţinutul Eufratului şi Marea Mediterană, cîştigînd această importanţă doar tîrziu şi pierzînd-o de timpuriu, aşa încît epoca de înflorire a Palmyrei coincide aproximativ cu perioada pe care o descriem acum. Tradiţia nu ne informează despre evoluţia oraşului. Prima menţiune datează din timpul şederii lui Antonius în Siria din anul 713 (41), el încercînd zadarnic să cucerească bogăţiile lui; nici chiar monumentele descoperite în acest loc – cea dintîi inscripţie palmireană databilă este din anul 745 (9) – probabil că nu aparţin unor epoci cu mult anterioare. Foarte posibil, înflorirea lui coincide cu stabilirea romanilor în regiunea de coastă a Siriei. Atît timp cît nabateii şi oraşele din ţinutul Osrhoene nu se aflau sub directa stăpînire romană, occidentalii aveau tot interesul să stabilească o altă legătură directă cu Eufratul, iar aceasta trecea necondiţionat prin Palmyra. Ea nu este o colonie romană; Antonius se servi de neutralitatea comercianţilor, mijlocitori ai comerţului dintre cele două mari state, ca pretext pentru expediţia amintită, iar călăreţii se întoarseră cu mîinile goale, lovindu-se de linia de arcaşi pe care palmireenii o opuseră atacatorilor. Oraşul trebuie să fi fost inclus în imperiu încă din epoca imperiului timpuriu, întrucît reglementările fiscale stabilite de Germanicus şi Corbulo au fost aplicate şi Palmyrei; într-o inscripţie din anul 80 întîlnim aici o gintă claudiană; din vremea lui Hadrian, oraşul se intitulează Hadriana Palmyra, iar în secolul al III-lea se numeşte chiar colonie.

Însă supunerea palmireenilor faţă de imperiu era de altă natură decît cea obişnuită şi se apropia întru cîtva de relaţia clientelară a regatelor dependente Încă din timpul lui Vespasian, Palmyra este calificată ca un ţinut intermediar dintre cele două mari puteri, iar cu ocazia fiecărei confruntări dintre romani şi parţi se punea întrebarea ce politică vor adopta palmireenii. Secretul acestei poziţii privilegiate trebuie căutat în relaţiile de graniţă şi în măsurile luate pentru apărarea ei. În măsura în care erau staţionate pe Eufrat, trupele siriene au avut poziţia-cheie la Zeugma, în faţa localităţii Biredjik, la marele vad al Eufratului. Între ţinutul aflat sub directa stăpînire romană şi cel partic, mai în aval, se intercalează teritoriul Palmyrei, care se întinde pînă la Eufrat, incluzînd următorul loc important de trecere de la Sura, în faţa oraşului mesopotamian Nikephorion (mai tîrziu Kallinikon, astăzi er-Rakka). Este aproape sigur că apărarea acestei importante fortăreţe de graniţă, ca şi asigurarea drumului prin deşert dintre Eufrat şi Palmyra, probabil şi o parte a celui dintre Palmyra şi Damasc, să fi fost încredinţată comunităţii Palmyra, ca urmare ea fiind îndreptăţită şi obligată să ia măsurile militare cerute de această misiune destul de însemnată. Ce-i drept, mai tîrziu, trupele imperiale au fost cantonate mai aproape de Palmyra, una dintre legiunile siriene fiind dislocată la Danava, între Palmyra şi Damasc, iar cea arabă la Bostra. Mai mult, după unificarea Mesopotamiei cu imperiul, înfăptuită de Severus, aici ambele maluri ale Eufratului intrară sub stăpînirea romană, teritoriul roman de pe Eufrat nemaisfîrşindu-se la Sura, ci la Kirkesion, la vărsarea lui Chaboras în Eufrat, în amonte de Mejâdîn. Tot atunci, Mesopotamia a fost înzestrată cu numeroase trupe imperiale. Legiunile mesopotamiene staţionau însă de-a lungul marelui drum septentrional, la Resaina şi Nisibis, şi, în ciuda trupelor siriene şi arabe, colaborarea celor palmireene nu deveni dispensabilă. Se prea poate ca protecţia Kirkesionului şi a acestei porţiuni a malului Eufratului să fi fost încredinţată tocmai palmireenilor. Abia după prăbuşirea Palmyrei şi, probabil, în locul ei, Diocleţian transformă localitatea Kirkesion în puternica fortăreaţă care de atunci servi drept punct de sprijin al apărării de graniţă.

Mărturii despre această poziţie privilegiată a Palmyrei pot fi găsite şi în cadrul instituţiilor. Absenţa numelui împăratului de pe monedele palmireene nu i se datorează, ce-i drept, întrucît comunitatea a emis aproape numai monede divizionare de mică valoare. Mai evidentă este însă tratarea limbii. Palmyra este exceptată de la regula respectată de romani, aproape întotdeauna cu stricteţe, de a permite pe teritoriul roman propriu-zis doar folosirea celor două limbi oficiale. Atît timp cît a existat oraşul, limba folosită în restul Siriei şi, de asemenea, în Iudeea după perioada exilului, în relaţiile particulare, însă numai în acestea, s-a menţinut şi în relaţiile publice. Nu pot fi atestate deosebiri fundamentale între siriana palmireană şi cea din ţinuturile amintite; numele proprii, cu forme frecvent arabe sau iudaice, chiar persane, dovedesc puternicul amestec de populaţii şi numeroasele cuvinte împrumutate din greacă şi latină, influenţa occidentalilor. Abia mai tîrziu s-a statornicit regula de a adăuga textului sirian şi unul grecesc care, conform hotărîrii sfatului comunităţii palmireene din anul 137, îl urma pe cel palmirean, iar mai apoi îl preceda; însă inscripţiile unor palmireeni înnăscuţi redactate doar în greacă sînt o excepţie rară. Chiar în inscripţiile votive pe care palmireenii le-au dedicat divinităţilor lor indigene la Roma şi în inscripţiile funerare ale soldaţilor palmireeni decedaţi în Africa sau Britania se adaugă formularea palmireeană. Şi la Palmyra, ca în întregul imperiu, datarea se făcea în funcţie de anul roman, dar denumirile lunilor nu erau cele macedonene, receptate oficial în Siria romană, ci cele utilizate aici cel puţin de evrei în relaţiile publice şi de triburile aramaice aflate sub stăpînire asiriană şi, mai tîrziu, persană1.

Sistemul municipal a fost structurat în principal conform modelului grecesc din Imperiul Roman; de cele mai multe ori, textele palmireene împrumută denumirile pentru magistraţi şi consilii, chiar şi pe cele din colonii, din limbile oficiale ale imperiului. Însă districtul păstră şi în administraţie o libertate mai mare decît cea acordată de obicei comunităţilor urbane. Alături de magistraţii urbani, oraşul Palmyra era condus, cel puţin începînd cu secolul al III-lea, de un „căpitan” special de rang senatorial, desemnat de romani, dar din rîndul celei mai nobile familii a locului. În realitate, Septimios Hairanes, fiul lui Odaenathos, era un principe al palmireenilor, aflat faţă de legatul Siriei în aceleaşi relaţii de dependenţă ca principii clientelari faţă de guvernatorii imperiali vecini. Cîţiva ani mai tîrziu, îl găsim pe fiul său Septimios Odaenathos în aceeaşi poziţie de principe ereditar, chiar mai mare în rang decît tatăl său. În acelaşi sens, Palmyra forma un district vamal separat, în care vămile nu erau arendate de către stat, ci de către comunitate.

Importanţa Palmyrei se baza pe circulaţia caravanelor. În inscripţii conducătorii caravanelor (συνοδίαρχαι) care plecau din Palmyra spre marile antrepozite de pe Eufrat – Vologasias, amintita aşezare fondată de parţi în apropierea vechiului Babilon, şi Forath sau Charax Spasinu, oraşe gemene în apropierea vărsării fluviului în Golful Persic – apar drept cei mai distinşi cetăţeni ai oraşului, deţinînd nu doar magistraturi în patria lor, ci, în parte, şi magistraturi imperiale. Marii comercianţi (ἀρχέμποροι) şi breasla aurarilor şi argintarilor vorbesc despre importanţa oraşului pentru comerţ şi fabricaţie, bunăstarea lui fiind atestată de temple şi lungile portice ale halelor urbane păstrate pînă astăzi, ca şi de nenumăratele monumente funerare bogat ornamentate. Clima nu era favorabilă cultivării pămîntului – localitatea se găsea în apropierea graniţei de nord a curmalului, numele ei grecesc fiind derivat de la alt cuvînt; însă în împrejurimi se găseau resturile unor imense apeducte subterane şi ale unor imense bazine de apă, construite din blocuri fasonate de piatră, cu ajutorul cărora pămîntul, astăzi lipsit de vegetaţie, trebuie să fi dat cîndva roade bogate. Această bogăţie şi această particularitate naţională alături de autonomia administrativă, în multe privinţe prezente şi în perioada stăpînirii romane, explică întru cîtva rolul Palmyrei la mijlocul secolului al III-lea, în timpul marii crize a cărei prezentare va fi reluată în continuare.

După ce împăratul Decius căzuse, în Europa, în războiul împotriva goţilor (251), guvernul imperial, dacă acceptăm în această perioadă existenţa unui imperiu şi a unui guvern, lăsă Orientul cu desăvîrşire în voia lui. În timp ce piraţii de pe malul Mării Negre pustiau coastele şi chiar interiorul ţinuturilor în lung şi în lat, atacul a fost reluat şi de către regele persan Sapor. Dacă tatăl său se mulţumise cu titlul de stăpîn al Iranului, el şi regii care i-au succedat s-au desemnat ca Marii Regi ai Iranului şi ai Ne-Iranului, stabilind astfel, concomitent, şi programul lor. În anul 252 sau 253 a ocupat sau i s-a supus Armenia, neîndoielnic cuprinsă şi ea de acea renaştere a vechii credinţe şi spiritualităţi persane; regele legitim Tiridates se refugie la romani, iar ceilalţi membri ai familiei regale se aşezară sub stindardele persanului. După ce Armenia deveni persană, cetele orientalilor invadară Mesopotamia, Siria şi Cappadocia; cîmpia a fost pustiită pe suprafeţe întinse, dar locuitorii oraşelor mai mari au respins atacul inamicilor nepregătiţi pentru asediu, în fruntea tuturor aflîndu-se curajoşii edesieni. În Occident se stabilise între timp o guvernare cel puţin recunoscută. Împăratul Publius Licinius Valerianus, un om onest şi bine intenţionat, dar cu o fire şovăielnică şi depăşit de situaţie, ajunse în sfîrşit în Orient şi se deplasă la Antiohia. De aici merse în Cappadocia, evacuată de cetele persane plecate după pradă. Însă armata sa a fost decimată de ciumă şi împăratul oscilă prea mult pînă reluă lupta decisivă în Mesopotamia. Pînă la urmă, se decise să vină în ajutorul mult încercatei Edessa şi traversă Eufratul cu trupele sale. Aici, aproape de Edessa, a survenit catastrofa care a avut pentru Orientul roman aproximativ aceeaşi semnificaţie ca victoria goţilor de la gurile Dunării şi moartea lui Decius pentru Occident: luarea în captivitate a împăratului Valerianus de către perşi (sfîrşitul anului 259 sau începutul anului 260). Mărturiile se contrazic în privinţa împrejurărilor capturării lui. Conform unei versiuni, el a fost încercuit şi luat prizonier de perşii mult superiori ca număr în timp ce încerca să ajungă la Edessa cu o trupă puţin numeroasă. Conform unei a doua variante, deşi învins, a reuşit să ajungă în oraşul asediat, dar, întrucît ajutorul adus era nesemnificativ şi rezervele de hrană se epuizau cu atît mai repede, el s-ar fi temut că va izbucni o răzmeriţă militară, ca urmare împăratul predîndu-se de bunăvoie în mîinile inamicilor. O a treia versiune afirmă că, ajuns la capătul puterilor, ar fi intrat în tratative cu Sapor privind capitularea Edessei; întrucît regele persan a refuzat să negocieze cu solii, el ar fi mers personal în tabăra acestuia, devenind prizonierul unui sperjur.

Nu contează care dintre aceste relatări se apropie cel mai mult de adevăr; cert este că împăratul a murit în prizonieratul inamic, consecinţa acestei catastrofe fiind pierderea Orientului în favoarea perşilor. Îndeosebi Antiohia, cel mai mare şi mai bogat oraş al Orientului, ajunse sub stăpînirea inamicului, pentru prima dată de cînd era sub dominaţia romană, şi aceasta în bună parte din vina propriilor cetăţeni. Mareades, un antiohian nobil, exclus din consiliu din cauza delapidării banilor publici, conduse armata persană spre oraşul său natal; chiar dacă afirmaţia că inamicul i-ar fi surprins pe cetăţeni care asistau la un spectacol de teatru ţine de domeniul legendei, putem fi siguri nu numai că nu au opus rezistenţă, ci şi că o bună parte din păturile de jos ale populaţiei s-au bucurat de pătrunderea perşilor, în parte simpatizînd cu Mareades, în parte în speranţa anarhiei şi jafului. Astfel, oraşul împreună cu toate tezaurele căzu pradă inamicului, care aduse toate grozăviile asupra lui; e adevărat, din motive necunoscute, regele îl condamnă pe Mareades la moarte prin ardere pe rug. Aceeaşi soartă au avut, alături de un mare număr de oraşe mai mici, şi capitalele Ciliciei şi Cappadociei, Tarsos şi Caesarea, ultima avînd, se spune, 400.000 de locuitori. Drumurile de deşert ale Orientului au fost acoperite de nesfîrşitele şiruri de prizonieri, duşi ca vitele o dată pe zi la adăpat. Tradiţia afirmă că, la întoarcere, perşii ar fi umplut o prăpastie, pe care doreau s-o traverseze mai repede, cu trupurile prizonierilor capturaţi. Este mai probabil ca Marele „Canal imperial” (Bend-i-Kaiser) de lîngă Sostra (Şuşter) din Susiana, prin care apa rîului Pasitigris ajunge şi astăzi în regiunile mai înalte, să fi fost construit de aceşti prizonieri; arhitecţii lui Nero contribuiseră doar la edificarea capitalei Armeniei, occidentalii dovedindu-şi întotdeauna superioritatea în acest domeniu. Perşii nu întîmpinară nicăieri vreo rezistenţă din partea imperiului; dar Edessa continuă să reziste, iar Caesarea se apărase vitejeşte, fiind cucerită doar prin trădare. Rezistenţa locală depăşi însă treptat apărarea din spatele zidurilor, iar dispersarea cetelor persane, determinată de imensa întindere a teritoriului cucerit, venea în întîmpinarea partizanului temerar. Kallistos, un conducător roman, reuşi să pună în aplicare o lovitură îndrăzneaţă; cu ajutorul corăbiilor strînse în porturile ciliciene, el navigă la Pompeiopolis, asediat de perşi, care jefuiau în acelaşi timp şi Lycaonia, unde ucise mai multe mii de soldaţi şi captură haremul regal. Acest eveniment îl determină pe rege să invoce o ceremonie imposibil de amînat şi să se întoarcă imediat în patrie, aşa o grabă, încît, pentru a nu pierde nici o clipă, răscumpără de la locuitorii Edessei, în schimbul tuturor monedelor de aur romane prădate, trecerea liberă pe teritoriul lor. Principele Palmyrei, Odaenathos, le-a provocat cetelor care se întorceau de la Antiohia pierderi însemnate la trecerea Eufratului. Dar, abia înlăturat iminentul pericolul persan, doi dintre cei mai distinşi conducători militari din Orient, lăsaţi în voia sorţii, ofiţerul Fulvius Macrianus, administratorul tezaurului şi depozitului armatei de la Samosata, şi acest Kallistos, amintit mai sus, se deziseră de fiul, coregentul şi acum unicul împărat Gallienus, care, fireşte, nu se sinchisi de perşi şi de Orient, şi, refuzînd să accepte purpura pentru ei, îi proclamase împăraţi pe cei doi fii ai celui dintîi: Fulvius Macrianus şi Fulvius Quietus (261). Această intervenţie a celor doi cunoscuţi generali determină recunoaşterea celor doi tineri împăraţi de către întregul Orient, cu excepţia Palmyrei, al cărei principe susţinea cauza lui Gallienus. Pentru a impune noua guvernare şi în Occident, unul dintre împăraţi, Macrianus, plecă împreună cu tatăl său în această direcţie. În curînd însă, norocul nu le mai surîse: înfruntîndu-l pe un alt pretendent, nu pe Gallienus, Macrianus pierdu în Illyricum bătălia, dar şi viaţa. Odaenathos se întoarse împotriva fratelui rămas în Siria; la Hemesa, unde se întîlniră armatele, soldaţii lui Quietus, îndemnaţi să depună armele, răspunseră că vor accepta orice soartă, dar nu i se vor preda unui barbar. În ciuda acestei atitudini, Kallistos, generalul lui Quietus, îl trădă pe stăpînul său, astfel încheindu-se şi scurta guvernare a acestuia.

Cu aceasta Palmyra cîştiga întîietatea în Orient. Gallienus, preocupat peste măsură de barbarii Occidentului şi de numeroasele insurecţii militare de aici, îi acordă principelui Palmyrei – unicul care-i rămăsese fidel în timpul crizei tocmai prezentate – o poziţie privilegiată fără precedent, dar explicabilă prin forţa împrejurărilor: ca principe ereditar sau, cum va fi numit de acum înainte, ca rege al Palmyrei, el deveni, dacă nu coregent, cel puţin guvernator independent al împăratului pentru Orient. Administraţia locală a Palmyrei a fost deţinută în subordinea lui de un alt palmirean, fiind, concomitent, procurator imperial şi locţiitor al acestuia. Astfel, întreaga putere imperială, în măsura în care mai exista în Orient, se afla în mîinile „barbarului” şi, pe cît de rapid, pe atît de strălucit, acesta restaură dominaţia Romei cu ajutorul palmireenilor săi susţinuţi întărită de rămăşiţele corpurilor armate romane şi de contingentele ţinuturilor. Inamicul evacuase deja Asia şi Siria. Odaenathos traversă Eufratul, îi despresură în sfîrşit pe curajoşii locuitori din Edessa şi-i alungă pe perşi din oraşele cucerite Nisibis şi Carrhae (264). Este probabil ca şi Armenia să fi fost readusă atunci în subordinea romană. Apoi, primul după Gordianus, reluă ofensiva împotriva perşilor şi se îndreptă spre Ctesiphon. În două campanii diferite el înconjură capitala regatului persan şi pustii regiunile învecinate, încheind victorios bătăliile angajate cu perşii sub zidurile oraşului. Cînd porni spre Cappadocia, se retraseră chiar şi goţii, ale căror incursiuni de jaf ajungeau pînă în interiorul ţării. Pentru imperiu, această dezvoltare a noii puteri era pe cît de salutară, pe atît de periculoasă. Bineînţeles, Odaenathos îşi respectă toate obligaţiile faţă de suzeranul roman şi trimise ofiţerii inamici capturaţi şi prada împăratului de la Roma, care nu se simţi înjosit să îşi atribuie triumful. Însă, de fapt, Orientul condus de Odaenathos era tot atît de independent ca şi Occidentul condus de Postumus şi se înţelege de ce ofiţerii devotaţi Romei se opuneau viceîmpăratului palmirean şi de ce, pe de o parte, se vorbea despre tentativele lui Odaenathos de a se ralia perşilor, care ar fi eşuat doar din cauza trufiei lui Sapor, iar pe de alta, era învinovăţit guvernul roman că ar fi provocat asasinarea lui Odaenathos la Hemesa (266/267). Însă adevăratul ucigaş a fost un nepot al lui Odaenathos, neexistînd dovezi privind implicarea guvernului. Oricum, crima nu a schimbat nimic. În virtutea dreptului principatului ereditar, soţia celui decedat, regina Bat Zabbai sau, pe greceşte, Zenobia, o femeie frumoasă, inteligentă şi curajoasă, de o energie clocotitoare, îi atribui poziţia celui decedat fiului ei Vaballathos sau Athenodoros, aflat încă la vîrsta copilăriei – cel mai în vîrstă, Herodes, murise odată cu tatăl său –, şi reuşi să-şi impună pretenţia atît la Roma, cît şi în Orient; anii de domnie ai fiului se numără de la moartea tatălui. Prin sfat şi faptă, mama interveni pentru fiul încă inapt pentru guvernare; nemulţumindu-se cu păstrarea regatului moştenit, curajul sau semeţia ei o îmboldea să năzuie la stăpînirea asupra tuturor ţinuturilor grecofone ale imperiului. Comanda asupra Orientului cu care fusese însărcinat Odaenathos şi pe care o moştenise fiul său poate să fi cuprins de drept şi suzeranitatea asupra Asiei Mici şi Egiptului; însă, de fapt, Odaenathos stăpînise doar Siria şi Arabia, la care se mai adăugau probabil Armenia, Cilicia şi Cappadocia. Acum, Timagenes, un egiptean influent, o îndemnă pe regină să ocupe Egiptul; consimţind, îl trimise pe generalul ei suprem, Zabdas, cu o armată, se spune, de 70.000 de soldaţi, pe Nil. Ţara se opuse cu energie; însă palmireenii înfrînseră contingentul egiptean şi cuceriră Egiptul. Probus, un amiral roman, încercă să-i alunge; într-adevăr, îi înfrînse, iar palmireenii luară calea Siriei. În apropiere de Memphis, lîngă Babilonul egiptean, încercă să le taie calea; dar, întrucît generalul palmirean Timagenes dovedi o mai bună cunoaştere a locurilor, Probus a fost înfrînt şi s-a sinucis. Cînd locul împăratului Claudius, decedat, a fost ocupat de Aurelian (mijlocul anului 270), palmireenii erau stăpînii Alexandriei. Ei întreprinseră tentative de a se stabili şi în Asia Mică; garnizoanele lor avansaseră pînă în Galatia, la Ankyra, şi ei încercaseră să impună recunoaşterea stăpînirii reginei lor chiar şi la Calchedon, în faţa Bizanţului. Toate aceste evenimente se petrecură fără ca palmireenii să se fi dezis de guvernul roman, ba probabil în aşa fel încît guvernul roman recunoscu politica aceasta ca o realizare a guvernării Orientului încredinţată principelui de la Palmyra, ofiţerii romani care se opuseră extinderii stăpînirii palmireene fiind acuzaţi de răzvrătire împotriva dispoziţiilor imperiale. Monedele bătute la Alexandria îi numesc pe Aurelianus şi Vaballathos împreună şi îi conferă doar celui dintîi titlul de Augustus. În realitate însă, Orientul se desprinsese de imperiu şi acesta a fost împărţit în două prin executarea unei dispoziţii date de incapabilul Gallienus în timpul crizei.

Energicul şi prevăzătorul împărat aflat acum la cîrma statului întrerupse imediat relaţiile cu guvernul secundar palmirean, măsură care îi determină pe palmireni să-l proclame pe Vaballathos însuşi împărat. După lupte crîncene, Egiptul a fost reîncorporat imperiului încă la sfîrşitul anului 270 de către viteazul general Probus, urmaşul de mai tîrziu al lui Aurelian. Cum se va vedea într-un alt capitol, această victorie era cît pe-aici să fie plătită cu distrugerea Alexandriei, al doilea oraş al imperiului. Mai dificilă se dovedi înfrîngerea îndepărtatei oaze siriene. Aproape toate celelalte războaie orientale din epoca imperială au fost susţinute în principal de trupe imperiale originare din aceste regiuni; acum, cînd Occidentul trebuia să treacă la o nouă supunere a Orientului, se războiră iarăşi, ca în timpul republicii libere, occidentalii cu orientalii, soldaţii de pe Rin şi Dunăre cu cei din deşertul sirian. Se pare că grandioasa expediţie a fost declanşată spre sfîrşitul anului 271. Fără a întîlni vreo rezistenţă, armata romană ajunse pînă la graniţa cu Cappadocia; aici se izbi de rezistenţa dîrză a oraşului Tyana, care bloca trecătorile ciliciene. După cucerirea lui, Aurelian, asigurîndu-şi calea spre noi victorii prin clemenţa dovedită faţă de locuitori, traversă Munţii Taurus şi ajunse prin Cilicia în Siria. Speranţele Zenobiei privind sprijinul energic al regelui persan se dovediră deşarte. Regele Sapor, foarte înaintat în vîrstă, nu interveni în acest război şi stăpîna Orientului roman trebui să se limiteze la propriile forţe armate, o parte a acestora trecînd, poate, în tabăra legitimului Augustus. Împăratul întîlni armata principală palmireană, sub comanda generalului Zabdas, în faţa Antiohiei; şi Zenobia era prezentă. După o norocoasă bătălie, pe Orontes, împotriva cavaleriei palmireene superioare angajată oraşul a căzut în mîinile lui Aurelian; asemenea Tyanei, acesta a fost graţiat necondiţionat; foarte just, intuise că supuşii imperiului nu puteau fi învinuiţi dacă se subordonaseră principelui palmirean, numit chiar de guvernul roman comandant suprem. După ce mai angajară o bătălie de retragere la Daphne, o suburbie a Antiohiei, palmireenii se repliară şi aleseră marele drum care duce de la capitala Siriei la Hemesa şi, de aici, prin deşert, la Palmyra. Amintindu-i pierderile însemnate suferite pe Orontes, Aurelian o îndemnă pe regină să se predea. Ar fi fost doar romani, răspunse regina; orientalii încă nu acceptau înfrîngerea. Pentru bătălia decisivă ea îşi rîndui trupele lîngă Hemesa. Lupta a fost îndelungată şi sîngeroasă; cavaleria romană a fost înfrîntă şi pusă pe fugă, însă intervenţia legiunilor se dovedi decisivă şi romanii ieşiră învingători. Marşul a fost însă mai dificil decît lupta. În linie dreaptă, distanţa de la Hemesa la Palmyra măsoară 18 mile germane şi, chiar dacă în această epocă a civilizaţiei siriene rafinate ţinutul nu era atît de pustiu ca în zilele noastre, expediţia lui Aurelian rămîne totuşi o performanţă deosebită, mai ales dacă se ia în considerare cavaleria uşoară a inamicului, care nu s-a dezlipit de armata inamică. Dar Aurelian îşi atinse ţinta şi începu asediul puternicului oraş bine aprovizionat; asediul propriu-zis era mai uşor decît aprovizionarea cu alimente a armatei asediatoare. În sfîrşit, principesa îşi pierdu curajul şi fugi din oraş, căutîndu-şi salvarea la perşi. Însă Fortuna continuă să-i surîdă împăratului. Călăreţii romani urmăritori o capturară împreună cu fiul ei tocmai cînd ajunseseră la Eufrat şi erau gata de îmbarcare; demoralizat după fuga ei, oraşul capitulă (272). Ca pe parcursul întregii expediţii, Aurelian îi iertă şi pe cetăţenii Palmyrei. Însă regina, magistraţii şi ofiţerii ei au fost supuşi unei judecăţi severe. După ce stăpînise timp de mai mulţi ani cu energie bărbătească, Zenobia nu se simţi ruşinată să apeleze la privilegiile sexului ei şi îi făcu răspunzători pe consilierii ei, mulţi dintre aceştia, printre care şi celebrul erudit Cassius Longinus, murind sub securea călăului. Ea însăşi nu putea lipsi din cortegiul triumfal al împăratului; nu merse pe calea Cleopatrei, ci pe Capitoliul roman, în lanţuri de aur şi în faţa carului învingătorului, fapt ce încîntă nespus masele. Dar înaintea celebrării triumfului Aurelian trebui să-şi reînnoiască victoria. Palmireenii se răsculară la cîteva luni după capitulare, măcelăriră slaba garnizoană romană staţionată în oraşul lor şi-l proclamară principe pe un oarecare Antiochos. În acelaşi timp, încercau să-l împingă la răzvrătire şi pe guvernatorul Mesopotamiei, Marcellinus. Împăratul primi vestea imediat după traversarea Hellespontului: întorcîndu-se grabnic, devansînd speranţele prietenilor şi inamicilor, ajunse din nou în faţa zidurilor oraşului răzvrătit. Rebelii nu se aşteptaseră la aşa ceva; de această dată nu putea fi vorba de rezistenţă, dar nici de graţiere. Palmyra a fost distrusă, comunitatea dizolvată, zidurile au fost dărîmate, măreţele opere din strălucitul sanctuar al Soarelui transportate în templul pe care împăratul îl ridică la Roma în onoarea Zeului solar al Orientului şi în amintirea acestei victorii. Au rămas, în parte pînă azi, doar halele şi zidurile părăsite. Aceste evenimente s-au petrecut în anul 273. Înflorirea Palmyrei fusese artificială, generată de drumurile deschise comerţului şi de marile edificii publice legate de acesta. Acum guvernul îi retrase nefericitului oraş favorurile sale. Comerţul căută şi găsi alte căi; întrucît Mesopotamia era considerată atunci o provincie romană, fiind reintegrată curînd în imperiu, iar romanii dispuneau şi de ţara nabateilor pînă la portul de la Aelana, ei se puteau dispensa de această staţie intermediară, circulaţia comercială îndreptîndu-se în schimb spre Bostra sau Beroca (Aleppo). Strălucirii meteorice a Palmyrei şi principilor ei i-au urmat pustietatea şi liniştea care au cuprins de atunci pînă astăzi sărăcăciosul cătun din deşert şi ruinele colonadelor sale.

Atît prin apariţia, cît şi prin prăbuşirea sa, efemerul regat de la Palmyra este strîns legat de relaţiile romanilor cu Orientul neroman, dar reprezintă totodată şi un fragment al istoriei imperiului în ansamblu. Căci, asemenea imperiului occidental al lui Postumus, imperiul oriental al Zenobiei este una dintre acele mase în care se părea atunci că se va dizolva măreţul întreg. Dacă în cursul existenţei sale stăpînii lui încercară să opună atacului persan stavile serioase, mai mult, dacă sporirea puterii lor se baza tocmai pe această tentativă, în momentul prăbuşirii sale el nu numai că apelă tocmai la ajutorul perşilor, ci romanii au pierdut Armenia şi Mesopotamia chiar din cauza defectării Zenobiei, iar după supunerea Palmyrei Eufratul a redevenit pentru un timp graniţa Imperiului Roman. Ajunsă pe malul Eufratului, regina spera că va fi primită de perşi; iar Aurelian nu-şi conduse legiunile dincolo de fluviu, întrucît nici Galia, nici Hispania şi Britania încă nu-l recunoscuseră ca împărat. Nici lui şi nici urmaşului său Probus nu le-a fost dat să reia această luptă. Dar, după moartea prematură a acestuia din urmă (282), cînd trupele îl proclamară împărat pe Marcus Aurelius Carus, ofiţerul cel mai înalt în grad, noul stăpîn jurase că perşii îşi vor aminti această alegere şi îşi ţinu cuvîntul. Pătrunse imediat cu armata în Armenia şi restabili situaţia de odinioară. La graniţa ţării a fost întîmpinat de soli persani care merseră pînă la limita concesiilor; însă, abia plecaţi solii, marşul a continuat fără întîrziere. Mesopotamia deveni iarăşi provincie romană şi oraşele parte de reşedinţă, Seleucia şi Ctesiphon, au fost ocupate încă o dată de romani, fără ca aceştia să fi întîlnit o rezistenţă serioasă; la aceasta trebuie să fi contribuit şi războiul fratricid care devasta atunci regatul persan. Împăratul tocmai traversase Tigrul şi se pregătea să pătrundă în inima ţării inamice cînd îşi găsi sfîrşitul în mod violent, răpus probabil de o mînă asasină; odată cu el se încheie şi această campanie. Însă, printr-un tratat de pace, urmaşul său dobîndi cedarea Armeniei şi Mesopotamiei; deşi Carus purtase purpura doar ceva mai mult de un an, el restabili graniţa imperiului din timpul lui Severus.

Cîţiva ani mai tîrziu (293), tronul de la Ctesiphon a fost ocupat de un nou rege, Narseh, fiul regelui Sapur, care declară romanilor război din cauza stăpînirii Mesopotamiei şi Armeniei. Diocleţian, conducătorul suprem al întregului imperiu, dar îndeosebi al Orientului, îi încredinţă conducerea acestui război ajutorului său întru guvernare, Galerius Maximianus, un general grosolan, dar viteaz. Începutul nu a fost favorabil. Perşii invadară Mesopotamia şi ajunseră pînă la Carrhae; pentru a le ieşi în întîmpinare, cezarul conduse legiunile siriene la Nikephorion, dincolo de Eufrat. Cele două armate se întîlniră la mijloc, iar trupele romane, mult mai slabe, au fost înfrînte. Era o lovitură grea şi tînărul general trebui să îndure reproşuri amare; dar nu se dădu bătut. Pentru campania următoare au fost concentrate trupe din întregul imperiu şi ambii regenţi se aşezară personal în fruntea armatei; cu forţa principală, Diocleţian ocupă poziţii în Mesopotamia, în timp ce Galerius, întărit cu trupele ilirice de elită sosite între timp, îl înfruntă pe inamic în Armenia cu o armată de 25.000 de soldaţi, provocîndu-i o înfrîngere decisivă. Romanii capturară tabăra şi tezaurul, ba chiar şi haremul Marelui Rege, Narseh însuşi reuşind cu greu să nu fie luat prizonier. Pentru a-şi redobîndi femeile şi copiii, regele se declară de acord să încheie pacea în orice condiţii. Ambasadorul său Apharban îi imploră pe romani să-l cruţe pe persan: cele două imperii, cel roman şi cel persan, ar fi, într-un fel, cei doi ochi ai lumii şi nici unul nu se poate dispensa de celălalt. Romanii dispuneau de libertatea de a adăuga imperiului încă o provincie orientală; împăratul, precaut, se mulţumi cu reglementarea graniţei de nord-est. Mesopotamia rămase, bineînţeles, sub stăpînire romană; importantele relaţii comerciale cu ţara vecină au fost subordonate unui sever control de stat şi îndreptate îndeosebi spre puternicul oraş Nisibis, centrul apărării romane de graniţă din Mesopotamia orientală. Tigrul a fost recunoscut drept graniţă a stăpînirii romane directe, cu rezerva includerii în Imperiul Roman a întregii Armenii meridionale pînă la Lacul Thospitis (Lacul Van) şi pînă la Eufrat, aşadar întreaga vale superioară a Tigrului. Acest ţinut avansat al Mesopotamiei nu deveni o provincie propriu-zisă, ci a fost administrat ca şi pînă atunci, ca satrapia romană Sophene. Cîteva decenii mai tîrziu, romanii construiră aici puternica fortăreaţă Amida (Diarbekr), de atunci bastionul lor principal în ţinutul Tigrului superior. În acelaşi timp, s-a trecut la o nouă reglementare a graniţei dintre Armenia şi Media, suzeranitatea romană fiind reconfirmată atît în cazul acestui din urmă ţinut, cît şi în cazul Iberiei. Pacea nu le impuse învinşilor cedări teritoriale însemnate, dar statornici pentru romani o graniţă favorabilă în aceste ţinuturi mult disputate, care a separat cele două imperii pentru mai multă vreme. Politica lui Traian fusese astfel desăvîrşită; ce-i drept, aceasta a fost perioada în care centrul de greutate al stăpînirii romane s-a deplasat din Occident în Orient.

 

1. Originea acestor denumiri ale lunilor nu este clară; ele apar pentru prima dată în scrierile cuneiforme asiriene, dar nu sînt de origine asiriană. Ca o consecinţă a stăpînirii asiriene, ele au continuat să fie folosite în sfera limbii asiriene.