Capitolul X
Siria şi ţara nabateilor
După ocuparea jumătăţii occidentale a ţărmurilor Mării Mediterane, romanii s-au decis foarte încet să dobîndească şi partea lor orientală. Nu rezistenţa, întîlnită aici relativ destul de rar, ci teama bine întemeiată de consecinţele deznaţionalizatoare ale acestor cuceriri i-a determinat pe romani să prelungească pe cît posibil doar influenţa politică decisivă în aceste ţinuturi, încorporarea propriu-zisă, a Siriei şi Egiptului cel puţin, realizîndu-se abia în perioada în care statul ajunsese aproape o monarhie. E adevărat, Imperiul Roman s-a desăvîrşit astfel din punct de vedere geografic – Marea Mediterană, veritabila bază a Romei de cînd devenise o mare putere, se transforma în toate direcţiile într-un lac intern roman, navigaţia şi comerţul de pe cuprinsul ei fiind unificate de stat spre binele tuturor locuitorilor ţărmurilor. Însă coeziunea geografică a fost însoţită de diviziunea naţională. Aşa cum oraşele greceşti Neapolis şi Massalia n-au elenizat Campania şi Provence, nici statul roman nu ar fi evoluat către binaţionalitate doar prin ocuparea Greciei şi Macedoniei. Dar dacă ţinutul grecesc din Europa şi Africa a dispărut în faţa masei compacte a celui latin, regiunile din continentul al treilea, împreună cu Valea Nilului, inclusă de drept în această arie culturală, aparţineau exclusiv grecilor; îndeosebi Antiohia şi Alexandria erau promotoarele veritabile ale dezvoltării elene culminînd cu Alexandru, focare ale vieţii şi civilizaţiei elene şi metropole asemenea Romei. Capitolul precedent s-a ocupat de pregătirea încleştării dintre Orient şi Occident în interiorul său din cauza Armeniei şi Mesopotamiei, perpetuată în tot cursul epocii imperiale; în cel de faţă vom descrie situaţia ţinuturilor siriene în aceeaşi epocă. Ne referim la ţinutul despărţit de Asia Mică prin masivul muntos al Pisidiei, Isauriei şi Ciliciei occidentale, de Armenia şi Mesopotamia prin pintenii aceluiaşi masiv şi prin Eufrat, de regatul part şi de Egipt prin deşertul Arabiei. Am considerat totuşi de cuviinţă să tratăm soarta particulară a Iudeii într-un capitol de sine stătător. Corespunzător dezvoltării politice diferite din timpul guvernării cezarilor, vom vorbi mai întîi despre Siria propriu-zisă, apoi despre partea nordică a acestui ţinut şi coasta feniciană care se întinde la poalele Munţilor Liban, după aceea despre meleagurile din estul Palestinei, ţara nabateilor. Datele referitoare la Palmyra au fost incluse deja în capitolul anterior.
Siria a trecut sub administraţia imperială din momentul împărţirii provinciilor între împărat şi senat şi, precum Galia în Occident, a servit drept centru al administraţiei imperiale civile şi militare din Orient. De la bun început, această guvernare era cea mai agreabilă şi în decursul timpului şi-a sporit continuu atracţia. Asemenea guvernatorilor celor două Germanii, conducătorul acestei provincii deţinea patru legiuni în subordinea sa; dar în timp ce comandanţii armatei renane erau privaţi de administraţia ţinuturilor galice, din interior, o anumită limitare fiind conţinută deja în coexistenţa lor, guvernatorul Siriei deţinea neîngrădit şi administraţia civilă a întregii mari provincii, fiind, vreme îndelungată, unicul comandant de prim rang din toată Asia. Ce-i drept, în timpul lui Vespasian puterea sa a fost concurată de guvernatorii Palestinei şi Cappadociei, colegi care erau şi ei comandanţi de legiuni, însă prin confiscarea regatului Commagene şi, curînd după aceea, a principatelor din Liban aceste ţinuturi au intrat sub administraţia sa. Prerogativele sale au fost limitate abia în decursul secolului al II-lea, cînd Hadrian i-a luat guvernatorului Siriei una dintre cele patru legiuni şi a atribuit-o celui al Palestinei. Severus l-a privat pe guvernatorul sirian de primul loc în ierarhia militară romană. După ce se lovise îndeosebi de rezistenţa Antiohiei în supunerea provinciei care, aşa cum îl înălţase odinioară pe guvernatorul ei Vespasian, dorea acum să-l vadă pe Niger împărat, el a dispus împărţirea ei într-una nordică şi una sudică, guvernatorul celei dintîi, Syria Koile, primind două legiuni, iar guvernatorul celei de-a doua, Syrophoenicia, una singură.
Siria poate fi comparată şi din alt punct de vedere cu Galia: mai pronunţat decît celelalte provincii, acest district administrativ imperial se separa în ţinuturi pacificate şi în zone de graniţă care trebuiau apărate. Pe cînd întinsele ţărmuri ale Siriei şi ale ţinuturilor occidentale nu erau expuse unor atacuri inamice, apărarea la graniţa deşertului împotriva beduinilor nomazi revenind principilor arabi şi evrei şi, ulterior, trupelor provinciei Arabia, uneori şi palmireenilor mai degrabă decît legiunilor siriene, graniţa Eufratului, îndeosebi înainte de includerea Mesopotamiei, reclama împotriva parţilor o pază asemănătoare celei de pe Rin împotriva germanilor. Dar chiar dacă legiunile siriene erau folosite la graniţă, ele trebuiau să fie prezente şi în Siria occidentală. E adevărat, trupele renane existau şi din cauza galilor; totuşi, romanii puteau afirma cu îndreptăţită mîndrie că o garnizoană nemijlocită de 1.200 de soldaţi ar fi suficientă pentru marea capitală şi cele trei provincii galice. Dar în cazul populaţiei siriene şi îndeosebi pentru capitala Asiei romane, legiunile staţionate pe Eufrat nu erau suficiente. Nu numai la marginea deşertului, dar şi în ascunzişurile din munţi, în apropierea cîmpiilor roditoare şi a bogatelor oraşe vieţuiau temerare bande de tîlhari – ce-i drept, mai puţine decît astăzi, dar pericolul era şi atunci permanent – care furau vite şi jefuiau satele, travestindu-se deseori în negustori sau soldaţi. Însă oraşele, în fruntea cărora se afla Antiohia, cereau, precum Alexandria, garnizoane proprii. Neîndoielnic că, din această cauză, în Siria nu s-a trecut niciodată la o împărţire în districte civile şi militare, statornicită în Galia încă de Augustus, şi lipsesc în orientul roman marile aşezări independente din vecinătatea castrelor, din care s-au dezvoltat, de exemplu, Mainz pe Rin, León din Hispania şi Chester din Anglia. Însă, neîndoielnic, această realitate explică inferioritatea categorică a armatei siriene faţă de cele ale provinciilor occidentale în privinţa disciplinei şi spiritului de luptă şi de ce disciplina severă încetăţenită în castrele permanente ale Occidentului nu s-a putut înrădăcina în cantonamentele urbane ale Orientului. Acolo unde, alături de obligaţiile ei imediate, armata permanentă trebuia să îndeplinească şi misiuni de poliţie, această sarcină o demoraliza prin însăşi natura ei, şi foarte des i-a fost subminată propria disciplină atunci cînd era nevoie să stăpînească masele urbane turbulente. Aceste afirmaţii sînt ilustrate în suficientă măsură de războaiele siriene descrise mai sus; nici unul n-a putut fi început cu o armată capabilă de luptă, iar războiul a putut fi decis întotdeauna abia după concentrarea unor trupe occidentale.
Sub împăraţii romani, Siria propriu-zisă şi ţinuturile sale vecine, Cilicia de cîmpie şi Fenicia, nu au avut o istorie în adevăratul înţeles al cuvîntului. Locuitorii acestor regiuni aparţin aceloraşi ramuri ca şi cei ai Iudeii şi Arabiei, strămoşii sirienilor şi fenicienilor locuind împreună şi vorbind aceeaşi limbă cu cei ai evreilor şi arabilor. Dar în timp ce aceştia din urmă şi-au păstrat limba şi obiceiurile, sirienii şi fenicienii se elenizaseră încă înainte de a ajunge sub stăpînire romană. Această elenizare s-a concretizat întotdeauna prin formarea unor politii greceşti. Bineînţeles, temeliile au fost puse de evoluţia autohtonă, pe coasta feniciană mai ales de vechile şi marile oraşe comerciale. Dar, ca şi republica romană, structura statului lui Alexandru şi al Alexandrizilor nu are drept temelie tribul, ci comunitatea urbană. Alexandru n-a purtat în Orient străvechiul principat ereditar macedonean, ci politia greacă; ca şi romanii, el nu intenţiona să-şi alcătuiască imperiile din triburi, ci din oraşe. Termenul corpului autohton de cetăţeni este foarte elastic, iar autonomia Atenei şi Tebei este alta decît cea a oraşului macedonean sau sirian, aşa cum autonomia cetăţii Capua, din sfera romană, avea un alt conţinut decît cea a coloniilor latine din timpul republicii sau chiar a comunităţilor urbane din epoca imperiului; însă întotdeauna ideea fundamentală era cea a corpului de cetăţeni, care se autoadministra şi era suveran în interiorul zidurilor de incintă. După prăbuşirea imperiului persan, Siria şi Mesopotamia învecinată, puntea de legătură militară între Occident şi Orient, au fost împînzite cu colonii macedonene ca nici un alt ţinut. Toponimele macedonene, încetăţenite aici la scară foarte largă, situaţie nemaiîntîlnită în întregul imperiu al lui Alexandru, dovedesc că aici a fost colonizat nucleul cuceritorilor eleni ai Orientului şi că Siria urma să devină Noua Macedonie a acestui stat; de altfel, atît timp cît imperiul lui Alexandru a dispus de un guvern central, el şi-a avut reşedinţa aici. Ca urmare a tulburărilor din ultima perioadă a Seleucizilor, oraşele imperiale siriene cîştigaseră o mai mare autonomie. Acestea au fost instituţiile întîlnite de romani. Încă organizarea Siriei, datorată lui Pompeius, probabil că nu prevedea districte neurbane, administrate direct de imperiu, iar dacă în prima perioadă a stăpînirii romane principatele dependente includeau o mare parte din ţinutul continental sudic al provinciei, acestea erau în cele mai multe cazuri regiuni muntoase şi, în orice caz, de importanţă secundară. În general, romanii nu trebuiau să recurgă la măsuri serioase pentru urbanizarea Siriei şi, oricum, la mai puţine decît în Asia Mică. Ca urmare, Siria aproape că n-a cunoscut fondări de oraşe în epoca imperială. Puţinele colonii întemeiate aici, ca, de exemplu, sub Augustus, Berytus şi, poate, şi Heliopolis, nu au îndeplinit alt rol decît cel al coloniilor ctitorite în Macedonia: aşezări ale veteranilor. Relaţiile dintre greci şi populaţia mai veche din Siria pot fi deduse din denumirile locale. În majoritatea lor, ţinuturile şi oraşele purtau aici nume greceşti, împrumutate, cum s-a menţionat, în mare parte din patria macedoneană, ca, de exemplu, Pieria, Anthemus, Arethusa, Beroea, Chalkis, Edessa, Europos, Kyrrhos, Larisa, Pella; altele sînt denumite după Alexandru sau membrii familiei seleucide, ca Alexandria, Antiocheia, Seleukis şi Seleukeia, Apameia, Laodikeia, Epiphaneia. Ce-i drept, coexistă şi vechile denumiri autohtone, aşa cum Beroea, mai întîi Chaleb, este numită şi Chalybon; Edessa sau Hierapolis, mai înainte Mabog şi Bambyke; Epiphaneia, mai înainte Hamat, şi Amathe. Dar în cele mai multe cazuri vechile denumiri sînt înlăturate de cele străine, iar nou-createle nume greceşti lipsesc doar în cîteva ţinuturi şi localităţi mai mari, ca, de exemplu, Commagene, Samosata, Hemesa şi Damasc. În Cilicia orientală găsim puţine ctitorii macedonene; însă capitala Tarsos a devenit de timpuriu un oraş complet elenizat, ajungînd cu mult înaintea stăpînirii romane un centru al civilizaţiei elene. Situaţia din Fenicia se prezenta întru cîtva schimbată; străvechile şi renumitele oraşe comerciale Arados, Byblos, Berytos, Sidon, Tyros nu şi-au abandonat de fapt vechile nume autohtone, însă şi aici greaca a avut cîştig de cauză, fapt dovedit tocmai de transformarea elenizată a acestor nume şi, mai pertinent, de realitatea că Noul Arados ne era cunoscut doar cu numele grecesc Antarados, ca şi noul oraş fondat de tirieni, sidonieni şi aradieni împreună pe această coastă, cunoscut doar ca Tripolis; ambele şi-au derivat denumirile lor actuale, Tartus şi Tarabulus, din cele vechi greceşti. Încă din epoca Seleuzicilor, monedele din Siria propriu-zisă poartă aproape în exclusivitate inscripţii greceşti, iar cele din oraşele feniciene în majoritatea lor; la începutul epocii imperiale, supremaţia limbii greceşti nu mai poate fi contestată în respectivele regiuni. De la această regulă trebuie să fie exceptată, cum am văzut (p. 241), doar oaza Palmyra, separată nu numai de întinsele regiuni de deşert, dar păstrînd şi o anumită autonomie politică. Însă idiomurile autohtone nu au putut fi înlocuite în relaţiile cotidiene. Este probabil ca în epoca imperială limba autohtonă să fi circulat neîngrădit în Munţii Liban şi Antiliban, unde stăpîneau, chiar şi la sfîrşitul secolului I d.Cr., micile dinastii princiare de la Hemesa (Homs), Chalkis şi Abila (ambele între Berytus şi Damasc); în munţii greu accesibili ai druzilor limba lui Aram a trebuit să se închine în faţa arabei abia în epoci recente. Însă acum două milenii ea a fost într-adevăr limba poporului din întreaga Sirie. Faptul că în cazul oraşelor cu nume dublu denumirea siriană prevala în viaţa de toate zilele tot atît cît cea grecească în literatură este dovedit de actualele toponime: Beroea-Chalybon se numea Haleb (Aleppo), Epiphaneia-Amathe, Hama, Hierapolis-Bambyke, Mabog-Membidj, iar Tyros poartă numele său fenician Sur. Oraşul sirian cunoscut din documente şi de la scriitori doar ca Heliopolis poartă şi astăzi străvechiul său nume autohton Baalbek; în general, numele actuale de localităţi nu s-au dezvoltat din cele greceşti, ci din cele aramaice.
Continuitatea spiritualităţii autohtone siriene este dovedită şi de cult. Sirienii din Beroea îşi aduc ofrandele cu inscripţii greceşti lui Zeus Malbachos, cei din Apameia, lui Zeus Belos, cei din Berytos, în calitate de cetăţeni romani, lui Iupiter Balmarcodes, toate acestea fiind zeităţi care nu aveau de fapt nimic comun nici cu Zeus, nici cu Iupiter. Zeus Belos nu este altul decît Malach Belos venerat la Palmyra în limba siriană. Cît de vie a fost şi a rămas adorarea zeilor autohtoni în Siria este un fapt dovedit foarte limpede de exemplul „Doamnei” de la Hemesa, care, datorită înrudirii ei cu dinastia Severilor, a obţinut la începutul secolului al III-lea demnitatea imperială pentru nepotul ei de soră; însă nu s-a mulţumit cu titlul de pontifex maximus al poporului roman, ci l-a îndemnat pe tînăr să se intituleze în faţa tuturor romanilor şi ca mare preot al zeului solar indigen Elagabalus. Romanii îi puteau înfrînge pe sirieni, dar în Siria zeii romani trebuiau să se retragă în faţa celor autohtoni.
În aceeaşi măsură, numeroasele nume proprii transmise sînt preponderent negreceşti; iar numele duble, destul de frecvente: Messias este numit şi Christos, apostolul Thomas şi Didymos, femeia reînviată de Petrus la Joppe, „Căprioara”, Tabitha sau Dorkas. Aşa cum în Occident nu se folosea idiomul celtic, nici literatura şi, negreşit, nici relaţiile comerciale şi cele dintre oamenii culţi nu recurgeau aici la idiomul sirian; în aceste cercuri domnea doar limba greacă, exceptînd armata, unde se pretindea cunoaşterea latinei şi în Orient. Un literat din a doua jumătate a secolului al II-lea, pe care Sohaemos, regele Armeniei amintit mai sus (p. 233), îl chemase la curtea sa, a comentat aceste realităţi, incluzînd într-un roman, a cărui acţiune se petrece la Babilon, unele date autobiografice. Ne informează că ar fi sirian, dar nu descendent al unor greci imigraţi, ci de origine autohtonă din partea ambilor părinţi, sirian prin limbă şi obiceiuri, cunoscînd şi limba babiloniană, şi magia persană. Dar tocmai acest bărbat, care respinge spiritualitatea elenă într-un anumit sens, adaugă faptul că şi-ar fi însuşit educaţia elenă şi a devenit în Siria un cunoscut magistru şi un însemnat romancier al literaturii greceşti tîrzii1. Dacă idiomul sirian a fost înălţat mai tîrziu din nou la rangul unei limbi literare, dezvoltînd o literatură proprie, schimbarea nu se datorează unei renaşteri a spiritului naţional, ci necesităţii imediate a propagandei creştine. Această literatură, născută din traducerile profesiunilor de credinţă creştine în limba siriană, a fost limitată la cercul educaţiei specifice a clerului creştin, preluînd ca urmare din cultura elenă generală doar acea infimă parte pe care teologii timpului o acceptau ca fiind avantajoasă sau, cel puţin, nu potrivnică scopurilor lor. Această scriitură nu a atins şi, probabil, nici n-a tins spre un ţel mai înalt decît traducerea bibliotecii monahale greceşti pentru mănăstirile maroniţilor. Mai mult, ea nu poate fi considerată anterioară secolului al II-lea d.Cr. şi nu şi-a avut centrul în Siria, ci în Mesopotamia, mai ales la Edessa; aici, spre deosebire de celălalt ţinut aflat mai de mult sub stăpînire romană, trebuie să se fi născut o literatură precreştină incipientă în limba naţională2.
Din multitudinea formelor hibride pe care elenismul le-a adoptat prin propaganda sa pe cît de civilizatoare, pe atît de decăzută, cea siro-elenă este forma în care cele două elemente s-au echilibrat cel mai bine, dar în acelaşi timp şi cea care a exercitat o influenţă decisivă asupra evoluţiei generale a imperiului. E drept, sirienii au primit constituţia urbană grecească şi şi-au însuşit limba şi obiceiurile elene; totuşi, ei nu au încetat niciodată să se simtă orientali sau, mai degrabă, purtătorii unei duble civilizaţii. Poate că nicăieri acest sentiment nu a fost exprimat cu mai multă sagacitate ca în colosalul mausoleu pe care regele Antiochos al Commagenei şi l-a ridicat la începutul epocii imperiale pe un vîrf de munte izolat din apropierea Eufratului. În detaliata inscripţie funerară, el se numeşte persan; preotul sanctuarului să-i aducă sacrificiile comemorative în veşmîntul persan, aşa cum prescrie datina neamului său; dar, asemenea perşilor, el îi numeşte şi pe eleni temelie sacră a neamului său şi imploră pentru urmaşii săi binecuvîntarea tuturor zeilor, atît ai Persidei, cît şi ai Maketidei, altfel spus ai ţinutului persan, ca şi ai celui macedonean. Căci el este fiul unui rege autohton din neamul Ahemenizilor şi al unei prinţese elene din familia lui Seleukos; drept urmare, mormîntul era împodobit cu un lung şir de imagini, pe de o parte cele ale strămoşilor săi paterni pînă la primul Darius, pe de alta cele ale celor materni, pînă la generalul lui Alexandru. Însă zeii pe care-i adoră sînt, concomitent, persani şi eleni: Zeus Oromasdes, Apollon Mithras Helios Hermes, Artagnes Herakles Ares, această ultimă imagine purtînd, de exemplu, atît măciuca eroului elen, cît şi tiara persană. Acest principe persan, care se numeşte fără ezitare un prieten al elenilor şi al romanilor ca supus loial al împăratului, ca şi Ahemenidul Sohaemos, înălţat de Marcus şi Lucius pe tronul Armeniei, sînt veritabilii reprezentanţi ai aristocraţiei Siriei imperiale, pătrunsă în egală măsură de amintirile persane şi de prezentul romano-elen. Cultul persan al lui Mithras a ajuns din astfel de cercuri în Occident. Însă populaţia, supusă atît acestei înalte aristocraţii persane sau dorit persane, cît şi guvernării stăpînilor macedoneni şi, mai tîrziu, a celor italici, era aramaică în Siria, ca şi în Mesopotamia şi Babilonia; din multe puncte de vedere, ea aminteşte de situaţia românilor de astăzi faţă de saşii sau maghiarii nobili. Ea constituie, incontestabil, cel mai decăzut şi mai distructiv element din conglomeratul romano-elen de populaţii. Despre aşa-numitul Caracalla, născut la Lyon din tată african şi mamă siriană, se spune că în persoana sa s-ar fi întrunit viciile a trei neamuri: superficialitatea galică, sălbăticia africană şi ticăloşia siriană.
Din această întrepătrundere a Orientului şi elenismului, în privinţa căreia Siria rămîne neîntrecută, a rezultat un amestec în care, de cele mai multe ori, binele şi frumosul nu au putut supravieţui. Situaţia nu se prezintă însă pretutindeni astfel; evoluţie ulterioară a religiei şi speculaţiei, creştinismul şi neoplatonicismul au rezultat din aceeaşi îngemănare; dacă Orientul pătrunde cu ajutorul celui dintîi în Occident, cel de-al doilea este transformarea filozofiei occidentale potrivit concepţiei şi spiritului Orientului, o creaţie mai întîi a egipteanului Plotin (204-270) şi a discipolului său celui mai însemnat, tirianul Malchos sau Porphyrios (233-după 300), fiind cultivată mai tîrziu îndeosebi în oraşele Siriei. Nu este locul aici pentru a analiza cele două creaţii de importanţă universală, dar nu au putut fi omise cu ocazia evaluării realităţilor siriene.
Natura siriană îşi găseşte expresia eminentă în capitala ţinutului şi, înainte de fondarea Constantinopolelui, a Orientului în general, Antiohia, prin numărul locuitorilor întrecută în această epocă doar de Roma şi Alexandria şi, poate, de Seleucia babiloniană; trebuie deci să fie prezentată succint. Oraşul, unul dintre cele mai tinere ale Siriei, astăzi de importanţă redusă, nu a devenit o metropolă în baza relaţiilor comerciale fireşti, ci a fost o realizare a politicii monarhice. El a fost creat de cuceritorii macedoneni înainte de toate din considerente militare, avînd o bună poziţie centrală pentru o dominaţie care cuprindea întreaga Asia Mică, ţinutul Eufratului şi Egiptul şi nu dorea să se îndepărteze nici de Marea Mediterană. Ţelul identic şi căile diferite ale Seleucizilor şi Lagizilor îşi găsesc expresia fidelă în corespondenţa şi opoziţia dintre Antiohia şi Alexandria; aşa cum cea din urmă este centrul puterii şi politicii maritime a stăpînilor egipteni, la fel Antiohia este centrul monarhiei orientale continentale a regilor Asiei. De mai multe ori, Seleucizii de mai tîrziu au întreprins aici noi mari fondări, astfel încît, în momentul ocupării de către romani, oraşul se compunea din patru cartiere de sine stătătoare înconjurate de incinte separate, toate la un loc fiind împrejmuite de un zid comun. Nu au lipsit nici imigranţii veniţi din depărtări. După ce Grecia propriu-zisă a ajuns sub dominaţia romanilor, Antiochos cel Mare încercînd zadarnic să-i alunge de aici, el a oferit cel puţin emigranţilor din Eubeea şi Etolia un loc de refugiu. Ca şi în capitala Egiptului, evreii s-au bucurat şi în cea a Siriei de o comunitate oarecum autonomă şi de o poziţie privilegiată, iar în evoluţia lor ambele oraşe au fost substanţial favorizate de calitatea de centre ale diasporei iudaice. Odată ridicată la rangul de reşedinţă şi de sediu al administraţiei unui mare regat, Antiohia a rămas şi în epoca romană capitala provinciilor asiatice ale Romei. Aici îşi aveau reşedinţa împăraţii, dacă se aflau în Orient, şi guvernatorii Siriei fără excepţie; aici au fost bătute monedele imperiale pentru Orient şi îndeosebi aici, ca şi la Damasc şi Edessa, se găseau arsenalele imperiale. Pentru Imperiul Roman, oraşul îşi pierduse, bineînţeles, importanţa militară, iar în condiţiile schimbate, legătura deficitară cu marea a fost resimţită ca un grav inconvenient, nu atît din cauza distanţei, cît a portului – oraşul Seleucia, fondat odată cu Antiohia – inadecvat pentru marele comerţ. Împăraţii romani din timpul Flaviilor pînă la Constantinus au cheltuit sume imense pentru a sfărîma stîncile dimprejur şi a construi astfel cheiurile necesare cu canalele de ancorare şi diguri suficiente; dar arta inginerilor, care realizase cele mai îndrăzneţe proiecte la gura Nilului, se luptă în van cu dificultăţile de nebiruit ale terenului de aici. Cel mai mare oraş al Siriei a participat intens la industria şi comerţul provinciei, asupra cărora vom reveni; el a fost totuşi mai degrabă un centru al consumatorilor decît al producătorilor. În întreaga Antichitate n-a existat nici un oraş în care savurarea vieţii să fi fost într-o asemenea ,măsură în centrul atenţiei şi ale cărui obligaţii să se fi aflat undeva la periferia existenţei, ca în „Antiohia de lîngă Daphne”, denumire semnificativă, ca şi cum am spune „Viena de lîngă Prater”. Căci Daphne3 este grădina plăcerilor, aflată la o distanţă de o milă de oraş, cu o circumferinţă de două mile, renumită datorită dafinilor ei, de unde şi numele, bătrînilor chiparoşi – chiar împăraţii creştini au dat ordin ca aceştia să fie ocrotiţi –, fîntînilor arteziene şi apelor curgătoare, strălucitului templu al lui Apollo şi fastuoasei şi mult celebratei sărbători din 10 august. În ciuda delăsării crunte, toate împrejurimile oraşului, situat între două culmi împădurite în valea lui Orontes, bogat în ape, la trei mile germane în amonte de gura lui, există şi astăzi o grădină înfloritoare, care e unul dintre colţurile cele mai fermecătoare de pe pămînt. Fastul şi splendoarea construcţiilor publice ale oraşului propriu-zis nu aveau egal în întregul imperiu. Strada principală, de 36 de stadii, aproape o milă germană, care străbătea oraşul în linie dreaptă de-a lungul rîului, fiind mărginită de ambele părţi de un portic şi avînd la mijloc un larg drum carosabil, a fost imitată de multe oraşe antice, dar n-a fost întrecută nici de Roma imperială. Aşa cum fiecare casă înstărită avea apă curentă, la fel cetăţenii se puteau plimba pe sub acele porticuri în orice anotimp, protejaţi de ploaie şi de arşiţa soarelui, iar seara pe străzi iluminate, ceea ce nu este atestat pentru nici un alt oraş al Anchitităţii4.
Însă Muzele nu s-au putut familiariza cu această viaţă opulentă; în Siria şi, îndeosebi, la Antiohia, seriozitatea ştiinţei şi arta tot atît de serioasă nu s-au încetăţenit niciodată cu adevărat. Pe cît de asemănătoare au fost evoluţiile Egiptului şi Siriei din alte punct de vedere, pe atît de izbitor a fost contrastul în domeniul literaturii: această parte a moştenirii marelui Alexandru a revenit doar Lagizilor. Ei cultivau literatura elenă şi a încurajat cercetarea ştiinţifică în spiritul şi concepţia lui Aristotel, în timp ce poziţia politică le-a permis Seleucizilor mai destoinici să deschidă grecilor Orientul – solia lui Megasthenes în India, trimis de Seleukos I la regele Ciandragupta, şi explorarea Mării Caspice de amiralul Patrokles, contemporanul său, au făcut senzaţie în această privinţă. Despre intervenţia nemijlocită a Seleucizilor în sfera intereselor literare însă istoria literaturii greceşti nu poate cita nimic altceva decît numirea poetului Euphorion ca bibliotecar al lui Antiochos, zis „cel Mare”. Doar istoria literaturii latine poate revendica seriozitatea activităţii ştiinţifice pentru Berytos, o insulă latină în marea elenismului oriental. Reacţia împotriva tendinţei literare modernizatoare a epocii iulio-claudiene şi reintroducerea în şcoli şi literatură a limbii şi scrierilor din epoca republicană nu au pornit accidental de la un locuitor din Berytos, Marcus Valerius Probus, născut într-o familie din clasa de mijloc a îndepărtatei sale patrii, ale cărei şcoli rămase în urmă îl educaseră prin vechii clasici, el punînd bazele pentru clasicismul epocii imperiale avansate mai degrabă prin scrierile sale critice decît prin activitatea didactică propriu-zisă. Mai tîrziu, tot Berytos a devenit şi a rămas în toată epoca imperială centrul din Orient pentru studierea jurisprudenţei, necesară pentru cariera publică. E adevărat, în literatura elenă Siria a fost patria poeziei, epigramei şi foiletonului; mulţi dintre cei mai renumiţi poeţi minori greci, ca Meleagros şi Philodemos din Gadara sau Antipatros din Sidon, sînt sirieni, fiind neîntrecuţi atît prin tematica erotică, cît şi prin arta versificaţiei rafinate; iar părintele literaturii de foileton este Menippos din Gadara. Însă aceste performanţe sînt databile în bună parte înainte şi, în parte, cu mult înainte de epoca imperială. Deşi patria diferiţilor scriitori nu poate să fi deţinut o pondere deosebită, din cauza poziţiei universale a elenismului în epoca imperială, nu putem atribui întîmplării faptul că în literatura greacă a timpului nici un ţinut nu era mai slab reprezentat decît Siria. În schimb, scriitura secundară care se răspîndeşte în această epocă – povestirile de dragoste, cele despre hoţi, piraţi, proxeneţi, prezicători, vise şi călătorii fantastice, lipsite de conţinut şi formă – trebuie să-şi fi avut centrul tocmai aici. Printre colegii sus-numitului Iamblichos, autorul unei istorii a Babilonului, compatrioţii săi trebuie să fi fost destul de numeroşi; contactul acestei literaturi greceşti cu genul similar din Orient a fost mediat neîndoielnic de către sirieni. Fireşte, grecii nu au trebuit să deprindă minciuna de la orientali; însă fabulaţia din perioada lor tîrzie, nemaifiind plastică, ci fantastică, nu s-a mai născut din spiritele Graţiilor, ci din cornul abundenţei al Şeherazadei. Poate că nu este întîmplător faptul că satira acestei epoci îl proclamă pe Homer drept părinte al călătoriilor imaginare, susţinînd că de fapt ar fi fost un babilonian cu numele de Tigranes. Exceptînd această lectură distractivă, de care oarecum se ruşinau şi cei care-şi pierdeau timpul cu scrierea sau citirea ei, nu întîlnim în aceste regiuni alt nume eminent decît cel al lui Lucian din Commagene, contemporanul lui Iamblichos citat mai sus. Nici el n-a scris altceva decît eseuri şi foiletoane în maniera lui Menippos, tipic siriene, spirituale şi vesele prin persiflarea personală, dar nimic mai mult; acolo unde ea se sfîrşeşte, este incapabil să păstreze umorul faţă de gravitatea adevărului sau chiar să mînuiască plastica situaţiei comice. Acest popor trăia doar de azi pe mîine. Nici un alt ţinut grecesc nu are mai puţine monumente epigrafice decît Siria; marea Antiohie, după mărime al treilea oraş al imperiului, ne-a lăsat mai puţine inscripţii decît unele mici sate africane sau arabe, pentru a nu vorbi de ţara hieroglifelor şi obeliscurilor. Cu excepţia retorului Libanios din timpul lui Iulian, mai degrabă cunoscut decît important, acest oraş nu a dăruit literaturii nici un alt nume de scriitor. Pe bună dreptate, Mîntuitorul tiannian al păgînismului sau apostolul, purtătorul său de cuvînt, i-a numit pe locuitorii Antiohiei un popor incult şi barbar, opinînd că Apollo n-ar greşi dacă i-ar transforma asemenea Daphneii lor; căci la Antiohia mai degrabă ar putea să şoptească chiparoşii, decît să vorbească oamenii. În sfera artistică, Antiohia a deţinut un loc de frunte doar în privinţa teatrului şi a jocurilor în general. Conform obiceiurilor timpului, publicul din Antiohia era captivat nu atît de reprezentările dramatice propriu-zise, cît de impunătoarele spectacole muzicale, balete, lupte între animale sălbatice şi de gladiatori. Aplauzele sau fluierăturile acestui public erau decisive pentru renumele unui balerin în întregul imperiu. Jocheii şi celelalte personalităţi ale circului şi teatrului se îndreptau înainte de toate spre Siria. În istoria teatrului italic vor rămîne de neuitat balerinii şi muzicanţii, ca şi jonglerii şi clovnii aduşi de Lucius Verus la Roma după campania orientală pe care, în ceea ce-l priveşte personal, a susţinut-o la Antiohia. Caracteristică pentru pasiunea cu care publicul se dedica acestor plăceri este mărturia conform căreia cea mai gravă catastrofă care s-a abătut în această perioadă asupra Antiohiei – cucerirea de către perşi în anul 260 (p. 244) – i-a surprins pe cetăţenii oraşului în teatru, săgeţile fiind trase în spectatori de pe înălţimea dealului de care se sprijinea construcţia. Cu ocazia întrecerilor hipice de la Gaza, oraşul cel mai sudic al Siriei, unde păgînismul îşi găsise un puternic centru în jurul renumitului templu al lui Marnas, la sfîrşitul secolului al IV-lea, se întreceau caii unui zelos păgîn şi cei ai unui zelos creştin; şi după ce „Christos îl înfrînse pe Marnas” – povesteşte Sfîntul Hieronymos – mulţi păgîni ar fi acceptat botezul.
E adevărat, toate metropolele Imperiului Roman se întreceau în decăderea obiceiurilor; însă aici coroana revine, probabil, Antiohiei. Asprul moralist din epoca lui Traian, descriind cum onorabilul roman îşi părăseşte patria, întrucît devenise un oraş grecesc, adaugă că aheii erau doar răul cel mai neînsemnat dintre lepădăturile adunate; de mult sirianul Orontes s-ar fi vărsat în Tibru şi ar fi inundat Roma cu limba şi obiceiurile, muzicanţii, harpistele, fetele de la trianglu şi cetele prostituatelor sale. Romanii lui Augustus vorbeau de flautista siriană Ambubaia5 aşa cum noi vorbim despre cocota pariziană.
Încă în ultima perioadă a republicii, Poseidonios, un scriitor important, născut şi el în Apameia siriană, ne spune că în oraşele siriene cetăţenii s-ar fi dezvăţat de munca grea; toată lumea se gîndea doar la mîncăruri şi banchete, reuniunile şi petrecerile periodice servind exclusiv acestui scop; fiecare oaspete de la masa regală primea o coroană, aceasta fiind stropită ulterior cu parfumuri babiloniene; pe străzi răsunau cîntecul flautelor şi sunetul harpelor; palestrele au fost transformate în băi calde – acestea din urmă se referă la aşa-numitele thermae, probabil apărute mai întîi în Siria şi răspîndite ulterior în întregul imperiu, de fapt o legătură între palestre şi băile calde. 400 de ani mai tîrziu, situaţia din Antiohia era aceeaşi. Vrajba dintre Iulian şi aceşti orăşeni nu s-a dezlănţuit atît din cauza bărbii împăratului, cît a reglementărilor preţurilor pentru cîrciumari în acest oraş al cîrciumilor, care, cum afirmă el însuşi, nu s-ar gîndi la nimic altceva decît la dans şi băutură. Această viaţă destrăbălată şi senzuală a pătruns, s-ar putea spune, îndeosebi în realitatea religioasă a ţinutului sirian. Cultul zeiţei siriene era deseori o anexă a bordelului sirian.
Ar fi nedrept dacă am învinui guvernul roman pentru aceste stări de fapt siriene; ele au fost aceleaşi în timpul guvernării diadohilor, romanii moştenindu-le doar. Însă elementul siro-elen este un factor însemnat în istoria acestor timpuri şi, chiar dacă influenţa sa indirectă a avut o pondere mult mai mare, el a intervenit totuşi de mai multe ori direct în politică. Ca şi în cazul tuturor celorlalte metropole ale imperiului, nu se poate vorbi, în cazul locuitorilor Antiohiei de acum şi dintotdeauna, despre veritabile partide politice; se pare însă că prin zeflemea şi scandaluri ei i-au întrecut pe toţi ceilalţi, chiar şi pe alexandrini, rivalii lor şi în această privinţă. Ei nu au trecut niciodată la revoluţie, dar au sprijinit imediat şi cu bunăvoinţă orice pretendent proclamat de armata siriană, pe Vespasian împotriva lui Vitellius, pe Cassius împotriva lui Marcus, pe Niger împotriva lui Severus, întotdeauna pregătiţi să se dezică de guvernul existent dacă întrevedeau posibilitatea victoriei protagonistului lor. Unicul talent incontestabil, măiestria batjocurii, se îndrepta nu numai împotriva actorilor scenei lor, dar şi împotriva împăraţilor aflaţi în reşedinţa Orientului, între persiflarea actorului şi a împăratului neexistînd nici o diferenţă. Între publicul din Antiohia şi împăraţi, mai ales aceia care au rămas aici mai multă vreme, Hadrian, Verus, Marcus, Severus, Iulian, exista, într-un anumit sens, un permanent „război al batjocurii”, din care se păstrează pînă astăzi un document, replica celui din urmă împotriva „zeflemiştilor bărbii” din Antiohia. Dacă literatul imperial a răspuns la cuvintele batjocoritoare cu scrieri batjocoritoare, în alte timpuri locuitorii Antiohiei au plătit scump pentru vorbele lor usturătoare şi tot restul păcatelor. Astfel, Hadrian le anulă dreptul de a bate monedă de argint, Marcus, dreptul de adunare, închizînd şi teatrul pentru o anumită perioadă. Severus confiscă oraşului chiar întîietatea în Siria şi o acordă cetăţii Laodiceia, veşnica rivală a capitalei; şi chiar dacă aceste două ordonanţe au fost retractate curînd, Severus trecu la împărţirea provinciei, cu care o ameninţase deja Hadrian (p. 252), şi aceasta în bună parte din dorinţa guvernului de a umili metropola nesupusă. Oraşul îşi datorează batjocurii chiar şi prăbuşirea definitivă. Cînd regele persan Chosroes Nuşirvan apăru în anul 540 în faţa zidurilor Antiohiei, soldaţii de pe creneluri nu-l primiră doar cu săgeţi, ci şi cu obişnuitele cuvinte zeflemitoare obscene; îndîrjit, regele nu numai că asaltă şi puse stăpînire pe oraş, ci îi duse şi pe locuitorii săi în Noua Antiohie, ridicată în apropiere de Ctesiphon.
Realităţile siriene impresionează însă prin aspectele economice; prin producţie şi comerţ, Siria nu numai că ocupă, alături de Egipt, primul loc printre provinciile Imperiului Roman, dar în anumite privinţe a păstrat întîietatea chiar şi faţă de Ţara Nilului. Sub pacea durabilă şi administraţia prevăzătoare orientată îndeosebi spre dezvoltarea irigaţiilor, agricultura a cunoscut o dezvoltare în faţa căreia civilizaţia actuală trebuie să se ruşineze. E adevărat, unele regiuni ale Siriei sînt şi astăzi îmbelşugate, nici beduinii şi nici parşii nu au reuşit să pustiască pînă acum valea de pe cursul inferior al lui Orontes, roditoarea grădină din jurul Tripolisului, cu aranjamentele de palmieri, dumbrăvile de portocali şi tufişurile de rodie şi de iasomie şi fertila cîmpie de coastă din nordul şi sudul Gazei. Dar opera lor nu trebuie subestimată. Apameia de pe cursul mijlociu al lui Orontes, acum o pustietate stîncoasă lipsită de cîmpii şi de copaci, unde sărăcăcioasele turme de pe slabele păşuni sînt decimate de tîlharii coborîţi din munţi, este acoperită cu ruine în lung şi-n lat şi este atestat documentar faptul că, sub guvernatorul Siriei Quirinus, identic cu cel din evanghelii, oraşul număra, împreună cu teritoriul său, 117.000 de locuitori liberi. Fără îndoială, întreaga vale a lui Orontes bogat în apă – deja la Hemesa el atinge o lăţime cuprinsă între 30 şi 40 m şi o adîncime între 1,5 şi 3 m – a fost un important centru al civilizaţiei. Însă şi unele ţinuturi, astăzi complet aride, călătorul modern fiind convins că viaţa şi prosperitatea umană ar fi aici imposibile, au oferit odinioară cîmp de lucru pentru braţele neobosite. La est de Hemesa, acolo unde astăzi nu se mai găseşte nici o frunză, nici un strop de apă, s-au găsit nenumărate plăci de bazalt, rămăşiţe ale fostelor teascuri de ulei. În timp ce măslinii cresc astăzi sporadic doar în văile Munţilor Liban, pădurile de măslini trebuie să se fi întins cîndva mult dincolo de valea lui Orontes. Cel ce călătoreşte astăzi de la Hemesa la Palmyra trebuie să-şi care apa pe spinarea cămilelor, iar întregul parcurs este acoperit de ruinele unor foste vile şi sate. Nici o armată n-ar mai putea repeta marşul lui Aurelian de-a lungul acestui drum (p. 248). O bună parte dintre regiunile numite astăzi pustietate sînt mai degrabă rezultatul pustiirilor muncii binecuvîntate a unor timpuri mai fericite. „Întreaga Sirie” – se spune într-o Geografie de la mijlocul secolului al IV-lea – „abundă în grîu, vin şi ulei”. Spre deosebire de Egipt şi Africa, Siria n-a devenit nici în Antichitate o ţară exportatoare a roadelor pămîntului, chiar dacă vinurile nobile au fost exportate: de exemplu, cel din Damasc în Persia, cele de la Laodikeia, Askalon şi Gaza în Egipt şi de aici pînă în Etiopia şi India; şi romanii ştiau să preţuiască vinul de la Byblos, Tyr şi Gaza.
Pentru situaţia generală a provinciei, atelierele de producţie erau mult mai importante. Un număr de industrii, semnificative tocmai pentru export, sînt caracteristice locului, îndeosebi cea de pînzeturi, purpură, mătase sau sticlă. Din Babilonia, veritabila ei patrie, ţesătoria de in a fost adusă de timpuriu în Siria; aceeaşi Geografie spune că „Skytopolis (în Palestina), Laodikeia, Byblos, Tyr, Berytos îşi trimit pînza în lumea întreagă”; în spiritul acestei afirmaţii, legea lui Diocleţian referitoare la tarife stabileşte ca pînzeturi fine cele produse în primele trei oraşe sus-numite alături de cele din învecinatul Tarsos şi Egipt, dar cele siriene le întrec pe toate. Este cunoscut faptul că, oricît de mult ar fi fost concurată, purpura din Tyr şi-a păstrat întotdeauna întîietatea; în Siria existau însă, alături de boiangeriile de purpură tiriene, multe altele renumite: de-a lungul coastei, în nordul şi sudul Tyrului, la Sarepta, Dora, Caesarea şi chiar în ţinutul continental, la Neapolis din Palestina şi la Lydda. În această epocă, mătasea brută venea din China, îndeosebi pe calea Mării Caspice aşadar, în Siria; ea era prelucrată mai ales în fabricile de la Berytos şi Tyr, în această din urmă localitate fiind produsă şi mătasea de purpură mult cerută şi foarte scumpă. În epoca imperială, fabricile de sticlă de la Sidon şi-au păstrat străvechea lor faimă şi numeroase vase de sticlă din muzeele noastre poartă marca unor fabricanţi sidonieni. Desfacerii acestor mărfuri, destinate prin natură pieţei universale, i se adăuga întreaga avalanşă de mărfuri care se revărsa pe drumurile Eufratului din Orient spre Occident. Bineînţeles, importul arab şi indian al acestei epoci nu a folosit această cale şi a luat, înainte de toate, calea Egiptului, dar nu numai că relaţiile cu Mesopotamia se aflau necondiţionat în mîinile sirienilor, ci emporiile de la gura Eufratului stabiliseră un transport caravanier regulat cu Palmyra (p. 243), folosindu-se în consecinţă de porturile siriene. Importanţa acestor relaţii cu vecinii din est este ilustrată cel mai bine de similitudinea existentă între monedele de argint din Orientul roman şi cele din Babilonia partică; abătîndu-se de la etalonul din imperiu, guvernul roman bătea în provinciile Siria şi Cappadocia monede de argint care corespundeau numelui şi titlului celor din regatul vecin. Însăşi producţia siriană, de exemplu cea de pînzeturi şi de mătase, a fost stimulată de importul acestor mărfuri din Babilonia şi, asemenea lor, în epoca imperială, Italia, ca şi Occidentul în general au beneficiat de articolele de piele şi blănărie, unguentele, mirodeniile şi sclavii Orientului, îndeosebi prin intermediul Siriei. Spre deosebire de egipteni, bărbaţii sidonieni din aceste străvechi sedii ale relaţiilor comerciale nu numai că-şi vindeau mărfurile, dar, ca şi înainte, le aduceau chiar ei străinilor; şi aşa cum căpitanii de corăbii formau în Siria o clasă remarcabilă şi onorată, la fel negustorii sirieni şi factoriile siriene puteau fi întîlniţi în epoca imperială tot atît de frecvent ca în îndepărtatele timpuri despre care relatează Homer. În această perioadă, tirienii deţineau factorii în cele două mari porturi de import ale Italiei, Ostia şi Puteoli, şi pretenţia exprimată în documentele lor, de a deţine cele mai mari şi mai impunătoare instituţii de acest gen, este susţinută de Geografia citată deja de cîteva ori, care rezervă Tyrului primul loc în rîndul oraşelor comerciale ale Orientului; cu ocazia descrierii oraşelor Tyr şi Sidon, Strabon evidenţiază şi casele neobişnuit de înalte, alcătuite din mai multe etaje. De factorii în porturile italice au dispus şi Berytos, Damasc şi, cu siguranţă, multe alte oraşe comerciale siriene şi feniciene. În concordanţă cu această situaţie, în epoca imperială tîrzie, negustorii sirieni, îndeosebi cei din Apameia, erau stabiliţi nu numai în întreaga Italie, dar şi în toate emporiile mai mari ale Occidentului – la Salonae, în Dalmaţia, Apulum, în Dacia, Malaca, în Hispania, însă mai ales în Galia şi Germania, ca, de exemplu, la Bordeaux, Lyon, Paris, Orleans, Trier –, aşa încît, asemenea evreilor, aceşti creştini sirieni trăiau după obiceiurile proprii şi vorbeau greaca în adunările lor. Doar dacă ţinem seama de aceste realităţi putem înţelege situaţia din Antiohia şi din oraşele siriene în general, descrisă mai sus. Lumea nobilă de aici se alcătuia din bogaţii fabricanţi şi comercianţi, masa locuitorilor din lucrători şi corăbieri; aşa cum bogăţiile cîştigate mai tîrziu în Orient luau calea Genovei şi Veneţiei, la fel cîştigul obţinut atunci din comerţ se revărsa din nou spre Tyr şi Apameia. Avînd în vedere intensa sferă comercială deschisă acestor mari comercianţi şi taxele vamale de graniţă şi interne în general scăzute, numai exportul sirian, cuprinzînd majoritatea articolelor profitabile şi uşor de transportat, le aducea acestora venituri imense; iar afacerile lor nu se limitau la mărfurile autohtone. Bunăstarea ce trebuie să fi dominat aici cîndva nu se poate desprinde din sărăcăcioasele rămăşiţe ale marilor oraşe apuse, ci din ţinutul de pe malul drept al lui Orontes, de la Apameia pînă la cotul rîului spre mare, mai degrabă părăsit decît pustiit. Pe această fîşie de pămînt, cu o lungime aproximativă de 20-25 mile germane, se ridică şi astăzi ruinele a cel puţin 100 de localităţi: străzi întregi clar delimitate; clădiri, cu excepţia acoperişurilor, construite din blocuri de piatră, locuinţe înconjurate de porticuri, înzestrate cu galerii şi balcoane, cu ferestrele decorate cu bogate arabescuri de piatră, deseori şi estetice, la care se adaugă parcuri şi piscine, încăperile administrative de la parter, grajduri, teascuri de vin şi de ulei tăiate în stîncă; de asemenea, mari camere mortuare, de asemenea tăiate în stîncă, în care se înşiră sarcofagele, ale căror intrări sînt flancate de coloane. Nicăieri nu se întîlnesc urme ale vieţii publice; acestea sînt vilele suburbane ale comercianţilor şi industriaşilor din Apameia şi Antiohia, ale căror ruine ne vorbesc de bunăstarea şi tihnitele plăceri ale vieţii de care s-au bucurat. Aceste aşezări întru totul asemănătoare datează toate din ultima perioadă a cezarilor, cea mai veche de la începutul secolului al IV-lea, cele mai tîrzii de la mijlocul celui de-al VI-lea, cu puţin timp înainte de iureşul islamismului, căruia i-a căzut victimă şi această viaţă înfloritoare consacrată păcii. Pretutindeni întîlnim simboluri creştine şi versete biblice, ca şi biserici impunătoare cu anexele lor. Însă această efervescenţă culturală nu a debutat în timpul lui Constantin, ci, în aceste secole, ea a devenit doar mai cuprinzătoare şi a fost clădită pe baze mai solide. Este cert că aceste edificii de piatră au fost precedate de vile şi parcuri asemănătoare, din materiale mai perisabile. Regenerarea guvernării imperiale, care a urmat tulburărilor funeste din secolul al III-lea, se exprimă în avîntul pe care-l înregistrează viaţa comercială siriană din această epocă; însă, cel puţin în anumite privinţe, sîntem îndreptăţiţi să raportăm imaginea ei transmisă zilelor noastre şi epocii imperiale timpurii.
În epoca imperială, situaţia evreilor este atît de deosebită şi, s-ar putea spune, atît de puţin dependentă de provincia căreia i-au conferit numele în prima parte a acestei epoci, înlocuit în cea de-a doua cu numele renăscut al filistinilor sau al palestinienilor, încît am considerat de cuviinţă – cum s-a subliniat mai sus – să fie tratată într-un capitol de sine stătător. Puţinele referiri necesare la relaţia cu Palestina, îndeosebi participarea destul de importantă a oraşelor de coastă şi, în parte, chiar a celor continentale la industria şi comerţul siriene, au fost făcute în contextul potrivit. Încă înainte de distrugerea templului, diaspora iudaică se lărgise în asemenea măsură încît Ierusalimul, chiar în timpul existenţei sale, deţinea mai degrabă rolul de simbol decît de patrie – aşa cum l-a îndeplinit oraşul Roma pentru aşa-numiţii cetăţeni romani ai epocii tîrzii. Evreii din Antiohia şi Alexandria şi numeroasele comunităţi similare de drept inferior şi, oarecum, desconsiderate au participat, bineînţeles, la comerţul şi la relaţiile acestor localităţi. Evreismului lor îi revine aici o oarecare importanţă doar în măsura în care ura şi desconsiderarea reciprocă, dezvoltată sau, mai degrabă, mărită după distrugerea templului şi repetatele războaie naţional-religioase între evrei şi cei de altă naţionalitate, trebuie să-şi fi exercitat influenţa şi în aceste cercuri. Întrucît negustorii sirieni stabiliţi în ţinuturi străine se întruneau înainte de toate pentru celebrarea cultului divinităţilor lor din patrie, evreul sirian din Puteoli nu poate să fi aparţinut asociaţiilor comerciale siriene din localitate ; dacă cultul zeilor sirieni devenea în străinătate tot mai popular, credincioşii sirieni mozaici nu beneficiau de această situaţie; dimpotrivă, faptul era încă o barieră între aceştia şi italici. Dacă evreii care-şi găsiseră o patrie în afara Siriei nu se asociau compatrioţilor prin locul de baştină, ci prin religie – şi nu putea fi altfel –, ei renunţau odată cu aceasta la consideraţia şi toleranţa de care se bucurau alexandrinii, antiohienii şi alţii în străinătate, fiind primiţi, aşa cum se recomandau, ca evrei. Însă majoritatea evreilor palestinieni din Occident nu rezultaseră din emigraţia comercială, ci erau prizonierii de război sau descendenţii acestora, drept urmare lipsiţi de patrie din toate punctele de vedere; poziţia de paria pe care copiii lui Avraam o ocupau îndeosebi în capitala romană, evreul cerşetor, al cărui calabalîc se compunea din legătura de fîn şi coşul său pentru speculă şi pentru care nici un cîştig nu era prea mic sau prea umilitor, se leagă de tîrgul de sclavi. În asemenea împrejurări, se înţelege de ce în epoca imperială evreii din Occident au jucat un rol subordonat faţă de sirieni. Pe lîngă desconsideraţia generală legată de poziţia lor, totalitatea evreilor mai era prejudiciată şi de comunitatea religioasă a emigraţiei comerciale şi proletare. Dar şi una, şi alta dintre diaspore trebuie să fie privite separat de Palestina.
Este necesar să ne mai referim la un ţinut de graniţă, deseori trecut sub tăcere, dar care merită să fie luat în consideraţie: provincia romană Arabia. Ea îşi poartă numele pe nedrept; împăratul care a instituit-o, Traian, a fost un bărbat de fapte mari, dar de vorbe şi mai mari. Peninsula Arabia, care separă ţinutul Eufratului de valea Nilului, săracă în ploaie, lipsită de rîuri, înconjurată de o coastă stîncoasă, fără porturi, nu este propice agriculturii şi comerţului, rămînînd în Antichitate exclusiv sub stăpînirea necontestată a locuitorilor nomazi ai deşertului. Îndeosebi romanii, care, mai mult decît toate celelalte puteri schimbătoare, au ştiut să-şi limiteze posesiunile atît în Asia, cît şi în Egipt, nu au încercat nici măcar o dată să supună Peninsula Arabia. Puţinele acţiuni îndreptate împotriva regiunii situate la extremitatea ei sud-estică, economic cea mai dezvoltată şi mai importantă datorită legăturilor ei cu India, vor fi prezentate în contextul descrierii relaţiilor comerciale egiptene. Încă din timpul clientelatului şi îndeosebi ca provincie, Arabia romană cuprindea doar o mică parte din nordul peninsulei; în schimb, includea regiunile din sudul şi estul Palestinei, situate între aceasta din urmă şi marele deşert pînă dincolo de Bostra. În analizarea acestora va fi inclusă şi regiunea dintre Bostra şi Damasc, de fapt o parte a Siriei, care poartă în aceste timpuri vechea denumire a Munţilor Haurân, Trachonitis şi Batanaea.
Aceste ţinuturi întinse pot fi civilizate doar în condiţii deosebite. Suprafeţele de stepă propriu-zisă (hamâd) din estul ţinutului aflat în atenţia noastră, pînă la Eufrat, nu au intrat niciodată sub stăpînire romană şi nici nu puteau fi civilizate; ele erau străbătute doar de triburile nomade ale deşertului – astăzi, de exemplu, de aneţi –, pentru a-şi duce caii şi cămilele la Eufrat iarna, iar vara în munţii din sudul Bostrei, schimbînd păşunea de mai multe ori pe an. Pe o treaptă superioară de civilizaţie se găseau triburile de păstori din vest, care practicau mai ales creşterea oilor în număr însemnat. Aceste regiuni însă oferă loc şi agriculturii. Pămîntul roşu din Haurân, de fapt lavă descompusă, produce, chiar necultivat, în abundenţă secara şi ovăzul sălbatic, iar cultivat, grîul cel mai frumos. În mijlocul deşerturilor stîncoase, unele dintre văile adînci, ca de exemplu „Cîmpia semănăturii”, Ruhbe din Trachonitis, sînt cele mai fertile meleaguri din Siria; fără arat, de îngrăşat nici nu poate fi vorba, bobul de grîu dă în medie roade de 80, iar orzul de 100 de ori mai bogate, dintr-un singur bob răsărind deseori 26 de spice. Totuşi, aici nu s-a ajuns la viaţă sedentară, întrucît canicula şi lipsa de apă şi păşuni îi silesc pe locuitori să migreze în lunile de vară spre pantele Munţilor Haurân. Există însă meleaguri favorabile aşezărilor permanente. Terenurile de grădină din jurul oraşului Damasc, străbătute de numeroasele braţe ale rîului Baradâ şi fertilele districte, şi astăzi dens populate, pe care le includ în direcţiile estică, nordică şi sudică, au fost şi au rămas perla Siriei. Astăzi, cîmpia din jurul Bostrei, îndeosebi aşa-numita Nukra din vestul ei, este grînarul Siriei, deşi lipsa de ploaie duce, în medie, la pierderea fiecărei a patra recolte, iar invaziile de lăcuste pornite din apropiatul deşert constituie un inextirpabil flagel public. Viaţa prosperă înfloreşte oriunde cursurile de apă ale munţilor ajung în cîmpie. „Fertilitatea acestor ţinuturi” – spune un cunoscător autorizat – „este inepuizabilă; chiar şi astăzi, după ce nomazii au distrus copacii şi tufişurile, ţara se aseamănă unei grădini, cît cuprinzi cu ochii”. Şi pe platourile formate din lavă ale zonelor muntoase, curenţii incandescenţi au lăsat multe locuri libere (numite Kâ’ în Aurân) prielnice agriculturii.
Această situaţie geografică a predat ţinutul dintotdeauna păstorilor şi hoţilor. Nestatornicia, impusă de împrejurări, a unei însemnate părţi din populaţie a dus la neîncetate vrajbe, înainte de toate pentru locurile de păşunat, şi la necontenite atacuri împotriva ţinuturilor favorabile aşezării stabile; mai mult decît în alte regiuni se impunea aici formarea unor puteri statale capabile să asigure liniştea şi pacea pe mari întinderi, şi tocmai elementele necesare formării ei lipseau în rîndul acestor populaţii. E posibil ca în toată lumea să nu mai existe altă regiune asemenea acesteia, în care civilizaţia nu poate germina de la sine, ci poate fi zămislită numai din afară printr-o cucerire covîrşitoare. Doar în condiţiile în care posturi militare îngrădesc cîmpul de activitate al triburilor migratoare din deşert şi le silesc pe cele din interiorul cercului cultural la o viaţă de păstori paşnică, doar dacă sînt aşezaţi colonişti în regiunile cultivabile şi omul conduce apele din munte la vale, atunci, dar numai atunci se poate ajunge aici la o viaţă fericită şi bogată.
Epoca preromană nu a adus acestor ţinuturi o asemenea binefacere. Pînă la Damasc, locuitorii întregului ţinut aparţin ramurii arabe a marii tulpini semitice; cel puţin numele de persoane sînt în general arabe. Ca şi în Siria septentrională, aici s-au întîlnit civilizaţia orientală şi cea occidentală; însă pînă în epoca imperială ambele au înregistrat doar progrese timide. Limba şi scrierea de care se foloseau nabateii erau cele ale Siriei şi ţinuturilor Eufratului şi trebuie să fi fost preluate de autohtoni de aici. Pe de altă parte, colonizarea grecească din Siria s-a extins, cel puţin parţial, şi asupra acestor teritorii. Marele oraş comercial Damasc a devenit grecesc odată cu restul Siriei. Seleucizii purtaseră aşezarea urbană grecească şi în ţinutul transiordanian, îndeosebi în Dekapolisul nordic; mai la sud, Lagizii transformaseră cel puţin vechiul Rabbath Ammon în oraşul Philadelpheia. Însă în sud şi în zonele orientale, vecine cu deşertul, regii nabateilor se aflaseră doar nominal sub suzeranitatea Alexandrinilor sirieni sau egipteni şi nicăieri nu au apărut monedele sau inscripţiile şi edificiile care pot fi atribuite elenismului preroman.
Cînd Siria a devenit romană, Pompeius s-a străduit să consolideze sistemul urban grecesc existent; de altfel, mai tîrziu, oraşele din Dekapolis îşi vor stabili cronologia începînd cu anul includerii Palestinei în imperiu (690/91; 64/63). Însă în acest ţinut atît guvernarea, cît şi civilizarea au rămas în seama celor două state vasale: cel iudaic şi cel arab.
Despre regele evreilor Herodes şi dinastia sa vom vorbi într-un alt context; aici trebuie doar să amintim activitatea sa în vederea extinderii civilizaţiei sale spre Orient. Sfera sa de stăpînire cuprindea ambele maluri ale Iordanului pe toată lungimea sa, către nord, cel puţin pînă la Chelbon, la nord-vest de Damasc, către sud, pînă la Marea Moartă, în timp ce meleagurile orientale, între regatul său şi deşert, erau încredinţate regelui arabilor. El şi urmaşii săi, care continuau să guverneze aici şi după suprimarea stăpînirii de la Ierusalim pînă în vremea lui Traian şi care, mai tîrziu, îşi aveau reşedinţa la Caesarea Paneas în Libanul de sud, au trecut energic la civilizarea autohtonilor. Cele mai vechi mărturii ale unei anumite culturi în aceste regiuni sînt oraşele de grotă – probabil cele amintite în Cartea Judecătorilor –, mari ascunzişuri subterane colective cu străduţe şi fîntîni, locuibile datorită gurilor de aerisire practicate din loc în loc, potrivite pentru adăpostirea oamenilor şi turmelor, fiind greu de găsit şi, chiar descoperite, greu de cucerit. Simpla lor existenţă demonstrează la ce violenţe erau expuşi locuitorii paşnici către fiii rătăcitori ai stepei. „Aceste meleaguri” – spune Iosephus, care descrie situaţia din Haurân în timpul lui Augustus – „au fost locuite de triburi sălbatice fără oraşe şi ogoare stabile, care sălăşluiau cu turmele lor în peşteri cu intrări înguste şi străduţe labirintice, dar, fiind aprovizionate din belşug cu apă şi alimente, erau greu de înfrînt”. Unele dintre aceste oraşe de grotă puteau adăposti pînă la 400 de oameni. Un ciudat edict din timpul celui dintîi şi al celui de-al doilea Agrippa – fragmente din el s-au găsit la Kanatha (Kanawît) – îi îndemna pe autohtoni să renunţe la „starea animală” şi să schimbe viaţa de peşteră cu o existenţă civilizată. Arabii nomazi trăiau în principal din jefuirea fie a ţăranilor învecinaţi, fie a caravanelor aflate în trecere; nesiguranţa era sporită din cauză că unicul principe, Zenodoros din Abila, la nord de Damasc, în Antiliban, căruia Augustus îi încredinţase supravegherea peste Trachon, preferase să treacă de partea tîlharilor şi să participe în taină la cîştigul lor. Tocmai de aceea, împăratul îi atribui acest ţinut lui Herodes, iar prin energia sa necruţătoare el duse întru cîtva la limitarea acestor tîlhării. După toate aparenţele, regele a instituit la graniţa de est o linie de posturi militare fortificate şi subordonate unor comandanţi regali (ϵπαρχοι). Rezultatele ar fi fost de-a dreptul mulţumitoare dacă ţinutul nabateean n-ar fi servit hoţilor drept loc de refugiu; această realitate a dus la învrăjbirea lui cu colegul său arab. În acest ţinut, tendinţele sale de elenizare apar la fel de puternice, dar mai salutare decît în guvernarea patriei sale. Deşi toate monedele lui Herodes şi ale Herodienilor erau greceşti, cel mai vechi monument cunoscut nouă, din Transiordania, templul lui Baalsamin din Kanatha, poartă totuşi o dedicaţie în aramaică; însă cele două coloane onorifice înălţate aici, una dintre ele pentru Herodes cel Mare, sînt bilingve sau doar greceşti; sub urmaşii săi greaca domneşte necontestată.
Alături de regele iudaic se afla sus-numitul (III, p. 81) „rege de la Nabat”, cum se intitula chiar el. Reşedinţa acestor principi arabi era „Oraşul de piatră”, în aramaică Sela, în greacă Petra, o cetate de stîncă situată la jumătatea drumului între Marea Moartă şi Golful Arabiei, din toate timpurile un antrepozit pentru comerţul Indiei şi Arabiei cu Marea Mediterană. Aceşti principi stăpîneau jumătatea de nord a Peninsulei Arabiei; de-a lungul Golfului Arabiei puterea lor se întindea pînă la Leuke Kome, în faţa oraşului egiptean Berenike, în ţinutul continental, cel puţin pînă în regiunea vechii Thaema (Teimâ). În nordul peninsulei, teritoriul lor ajungea pînă la Damasc, intrat sub protecţia lor6, şi chiar dincolo de acesta, înlănţuind asemenea unei centuri întreaga Sirie palestiniană. După ocuparea Iudeii, romanii au intrat în conflict armat cu nabateii, Marcus Scaurus întreprinzînd o expediţie împotriva Petrei. Atunci nu s-a ajuns la supunerea lor, dar ea trebuie să fi avut loc curînd după aceea. Sub Augustus, regele lor Obodas era supus al imperiului, ca şi regele evreilor Herodes, şi, asemenea lui, a sprijinit expediţia romană împotriva Arabiei meridionale. Din acest moment, regele arabilor trebuie să fi fost învestit cu protecţia graniţei imperiului atît la sud, cît şi la est de Siria, pînă la Damasc. Vrajba cu vecinul iudaic era permanentă. Revoltat că arabul îl înfruntase cu armele pe Herodes în loc să-şi reclame drepturile în faţa suveranului şi că Harethath, în greacă Aretas, fiul lui Obodas, nu aşteptase învestirea după moartea tatălui, ci îşi însuşise stăpînirea fără alte formalităţi, Augustus era hotărît să-l destituie şi să unifice teritoriul său cu cel iudaic; însă proasta guvernare din ultimii ani ai lui Herodes i-a impus o altă conduită; drept urmare, Aretas a fost confirmat (în jurul anului 747, 7). Cîteva decenii mai tîrziu, acesta a declanşat, iarăşi din proprie iniţiativă, războiul împotriva ginerelui său, Herodes Antipas, principele Galileii, din cauza repudierii fiicei sale în favoarea frumoasei Herodias. El a cîştigat supremaţia, însă mîniatul suveran Tiberius i-a ordonat guvernatorului Siriei să-l readucă la ascultare. Trupele porniseră deja, cînd Tiberius muri (37); urmaşul său Gaius, potrivnic lui Antipas, îl iertă pe arab. Urmaşul lui Aretas, regele Maliku sau Malchos, luptă în războiul iudaic ca vasal roman şi-i transmise stăpînirea fiului său Rabel, contemporanul lui Traian, ultimul reprezentant din rîndul acestor regenţi. Îndeosebi după confiscarea statului de la Ierusalim şi reducerea însemnatei stăpîniri a lui Herodes la regatul neputincios de la Caesarea Paneas, statul arab a fost cel mai important dintre cele clientelare siriene, dintre contingentele regale angajate alături de armata romană la asediul Ierusalimului al său fiind, de altfel, cel mai puternic. Nici sub suzeranitatea romană acest stat nu s-a servit de limba greacă; exceptînd Damascul, monedele bătute în timpul regilor săi poartă numai inscripţii aramaice. Însă nu lipsesc începuturile unei vieţi organizate şi ale unei guvernări civilizate. Probabil că baterea monedelor în sine a început abia după ce statul a ajuns sub clientelă romană. Comerţul arabo-indian cu Mediterana se desfăşura în bună parte pe drumul de caravane care începe la Leuke Kome şi ajunge la Gaza prin Petra, fiind supravegheat de către romani. Asemenea comunităţii Palmyra, principii regatului nabateean folosesc pentru magistraţii lor termeni greceşti, ca, de exemplu, titlurile de eparh şi strateg. Dacă buna organizare a Siriei, datorată romanilor, şi siguranţa recoltelor, datorată ocupaţiei militare, sînt mereu lăudate, meritul revine înainte de toate măsurilor luate în statele clientelare de la Ierusalim sau, după aceea, de la Caesarea Paneas şi de la Petra.
În timpul lui Traian, locul acestor două state clientelare a fost luat de stăpînirea romană nemijlocită. La începutul guvernării acestuia a murit regele Agrippa al II-lea, teritoriul său fiind alipit provinciei Siria. Nu mult după aceea, în anul 106, guvernatorul Aulus Cornelius Palma a dizolvat regatul de pînă atunci al regilor de la Nabat şi a transformat cea mai mare parte în provincia Arabia, în timp ce Damascul a fost încorporat Siriei, romanii renunţînd la posesiunile regilor nabateeni din ţinutul continental al Arabiei. Instituirea Arabiei este desemnată ca supunere, iar monedele care celebrează ocuparea Arabiei pledează pentru o ripostă armată a nabateilor, aşa cum, de altfel, putem presupune o anumită autonomie a acestor principi dacă luăm în calcul particularităţile geografice ale ţinutului şi comportamentul lor de pînă atunci. Însă importanţa istorică a acestor evenimente nu trebuie căutată în succesul armelor; cele două confiscări, evident reciproc condiţionate, nu erau altceva decît acţiuni administrative sprijinite, probabil, de forţa militară, iar tendinţa de a deschide aceste ţinuturi civilizaţiei şi în special elenismului este doar amplificată prin faptul că guvernul roman a preluat această misiune. Elenismul Orientului, cum l-a sintetizat Alexandru, a fost o biserică militantă, o putere angajată politic, religios, economic, literar, întru totul cuceritoare. Aici, la marginea deşertului aflat sub presiunea iudaismului antielenic şi manipulat de guvernarea seleucidă searbădă şi nestatornică, rezultatele sale nu erau impresionante. Dar acum, odată cu pătrunderea romanităţii, el a dezvoltat o forţă nestăvilită care se raportează la cea din trecut, ca puterea principilor clientelari evrei şi arabi faţă de cea a Imperiului Roman. În această ţară, unde graniţa păcii depindea şi depinde de statornicirea unei forţe militare superioare şi permanente, stabilirea unui castru de legiune la Bostra, subordonat unui comandant de rang senatorial, era un eveniment senzaţional. Din acest centru au fost instituite posturile necesare în locurile adecvate, înzestrate cu garnizoane. Merită să fie amintite fortăreaţa de la Namara (Nemâra), la o distanţă de o zi bună de marş dincolo de graniţele ţinutului muntos locuibil, în mijlocul deşertului stîncos, dar stăpînind unica fîntînă din aceste meleaguri, şi celelalte din zonă, una la amintita oază de la Ruhbe şi, mai departe, cea de la Djebel Sês; aceste garnizoane stăpîneau întregul ţinut de la poalele lui Haurân. Un alt lanţ de fortăreţe, subordonate comandamentului sirian, mai întîi comandamentului legiunii cantonate la Danava (p. 210), şi aşezate la distanţe egale de trei ore de marş, asigura drumul de la Damasc la Palmyra; foarte bine cunoscută este a doua din acest lanţ, fortăreaţa de la Dmeer, un dreptunghi cu laturile de 300, respectiv 350 de paşi, înzestrat pe fiecare latură cu şase turnuri şi un portal lat de 15 paşi şi înconjurat de un zid de incintă de 16 picioare grosime, cîndva placat în exterior cu frumoase blocuri de piatră.
Această ţară nu se aflase niciodată sub o asemenea egidă. De fapt, n-a fost deznaţionalizată. Numele arabe se păstrează pînă în epoci tîrzii, deşi uneori celui indigen i se asociază, tocmai ca în Siria (p. 255), unul romano-elen; de exemplu, un şeic se numeşte „Adrianos sau Soaidos, fiul lui Malechos”. Nici cultul indigen nu se modifică; ce-i drept, zeitatea principală a nabateilor, Dusaris, este comparată cu Dionysos, dar venerată întotdeauna sub numele lui local şi pînă tîrziu locuitorii Bostrei au sărbătorit Dusariile în onoarea sa. În provincia Arabia au fost construite temple şi au fost aduse sacrificii în acelaşi mod lui Aumu sau Helios, lui Vasaeathu, Theandritos, Ethaos. La fel se păstrează triburile şi organizarea de trib; inscripţiile numesc şirurile de φυλαί cu nume indigen şi deseori filarci sau etnarci. Însă civilizarea şi elenizarea nu puteau fi oprite de cutumele locale. Dacă pe teritoriul statului nabateilor nu s-a găsit nici un monument grecesc din epoca anterioară lui Traian, din epoca ulterioară acestuia nu datează în schimb nici unul în limba naţională; după toate aparenţele, guvernul imperial a suprimat folosirea scrierii aramaice imediat după încorporare, deşi limba autohtonă trebuie să se fi menţinut, ceea ce, în afara numelor proprii, este dovedit şi de „tălmaciul perceptorilor”.
Ameliorarea agriculturii nu este atestată de autori demni de încredere; dar dacă pe toate pantele orientale şi meridionale ale lui Haurân, din vîrful munţilor pînă în deşert, pietrele presărate pe întinderea acestei regiuni vulcanice erau adunate în grămezi sau stivuite în şiruri lungi, cîştigîndu-se astfel cele mai bune ogoare, putem recunoaşte aici spiritul unicei autorităţi care a guvernat acest ţinut aşa cum putea şi trebuia să fie guvernat. În regiunea Ledjâ, un platou de lavă lung de 13 ore de mers şi lat de cca 9 ore, astăzi aproape nelocuit, între torenţii de lavă creşteau odinioară viţă-de-vie şi smochini; regiunea era străbătută de drumul roman care lega Bostra de Damasc. În Ledjâ şi în jurul ei se pot număra ruinele a 12 localităţi mai mari şi a 39 mai mici. Este dovedit că acelaşi guvernator care a instituit provincia Arabia a ordonat şi construirea grandiosului apeduct care ducea apa din munţii Haurân în cîmpie, la Kanatha (Kerak); în apropiere, la Arrha (Rahâ), se găseşte unul asemănător, ambele fiind construcţii ale lui Traian care pot fi alăturate portului de la Ostia şi forului din Roma. Însăşi alegerea capitalei noii provincii vorbeşte despre înflorirea relaţiilor comerciale. Bostra a existat încă sub guvernarea nabateeană şi aici s-a găsit o inscripţie a regelui Malichu; dar importanţa sa militară şi comercială debutează cu începerea guvernării romane directe. „Dintre toate oraşele Siriei orientale” – ne spune Wetzstein – „Bostra se bucură de poziţia cea mai avantajată; chiar Damascul, care îşi datorează măreţia abundenţei în apă şi poziţiei sale protejate de Trachonul oriental, va eclipsa Bostra doar sub o guvernare slabă, în timp ce cea din urmă trebuie să ajungă, în cîteva decenii, sub o guvernare puternică şi înţeleaptă, la o înflorire fabuloasă. Este marea piaţă pentru deşertul sirian; munţii înalţi ai Arabiei şi Peraea, dar şi lungile rînduri ale dughenelor sale de piatră atestă, chiar şi în pustietatea actuală, realitatea unei grandori trecute şi posibilitatea înălţării viitoare”. Urmele drumului roman care ducea de aici, prin Salchat şi Ezrak, la Golful Persic arată că Bostra mijlocea alături de Petra şi Palmyra comerţul între Orient şi Marea Mediterană. Constituţia elenă a acestui oraş datează probabil încă din timpul domniei lui Traian; de atunci, cel puţin, el se numeşte „Noua Bostră Traiană”; monedele greceşti apar în vremea lui Pius, iar mai tîrziu, în urma acordării dreptului de colonie din partea lui Alexander, inscripţionarea acestora s-a făcut în latină. Petra a primit, de asemenea, încă sub Hadrian, constituţia urbană greacă, dreptul urban fiind acordat ulterior şi altor localităţi; însă în această ţară a arabilor au prevalat pînă tîrziu tribul şi aşezarea tribală.
În jumătatea de mileniu scursă între Traian şi Mahomed, amestecul elementelor naţionale şi greceşti a generat în acest ţinut o civilizaţie particulară. În acest caz, avem o imagine mai completă decît cu privire la alte forme ale lumii antice, întrucît aşezarea de la Petra, dăltuită în mare parte în stîncă, şi edificiile din Haurân, construite în întregime din piatră din cauza lipsei lemnului – relativ puţin deteriorate de către stăpînirea beduinilor reinstalaţi odată cu islamul în vechile lor „ne-drepturi” – s-au păstrat în bună parte pînă astăzi, elucidînd măiestria artistică şi felul de viaţă din aceste timpuri. În componentele sale originare, templul lui Baalsamin de la Kanatha, amintit mai sus, construit, cu siguranţă, în timpul lui Herodes, vădeşte o deosebire netă faţă de arhitectura greacă, iar prin concepţia arhitectonică, analogii remarcabile cu planul templului construit de acelaşi rege al Ierusalimului: bineînţeles, imaginile suprimate la acesta din urmă nu lipsesc la cel dintîi. Structuri similare au fost sesizate şi la monumentele descoperite la Petra. Lucrurile au evoluat însă. Dacă sub stăpînii evrei şi nabatei cultura s-a desprins încet de influenţele Orientului, cantonarea legiunii la Bostra pare să marcheze începutul unei noi ere pentru aceste ţinuturi. „Prin aceasta” – ne spune un excelent observator francez, Melchior de Vogué – „activitatea edilitară a primit un imbold care nu a mai contenit. Pretutindeni se ridicară case, palate, terme, temple, teatre, apeducte, arcuri de triumf; în cîţiva ani răsăriră ca din nimic oraşe, cu planul ordonat, cu colonade simetrice, caracteristice pentru urbiile fără trecut, în epoca imperială, o constantă inevitabilă pentru această parte a Siriei”. Pantele estice şi sudice din Haurân adăpostesc cam 300 de asemenea sate şi oraşe pustii, în timp ce astăzi există acolo doar cinci localităţi noi; unele din prima categorie, de exemplu Bûsân, numără pînă la 800 de case cu unu sau două etaje, construite, fără excepţie, din bazalt, cu ziduri bine amplasate, din blocuri fasonate nelegate cu ciment, uşi în general ornamentate, deseori cu inscripţii, tavanul plan format din grinzi de piatră, susţinute de arcade de piatră şi acoperite cu un strat de ciment impermeabil. Zidul de incintă al oraşului este format, de obicei, doar din dosurile compacte ale caselor, fiind fortificat cu numeroase turnuri. Timidele tentative de recolonizare din zilele noastre găsesc aici casele gata pregătite; lipseşte numai mîna neobosită sau, mai degrabă, puternicul braţ care s-o apere. În faţa porţilor se găsesc cisternele, deseori subterane sau protejate de un acoperiş artificial de piatră, dintre care unele sînt întreţinute de beduini – astăzi, cînd această „pustietate urbană” a devenit o păşune – pentru adăpatul turmelor în timpul verii. E adevărat, arhitectura şi arta au păstrat unele elemente definitorii pentru modalitatea orientală mai veche – de exemplu, des întîlnitul mormînt în formă de cub deasupra căruia se plasează o piramidă, poate şi firidele frecvent adăugate mormintelor din Siria, chiar şi astăzi –, dar, în general, sînt cele greceşti obişnuite ale epocii imperiale. Numai că lipsa lemnului a generat aici o dezvoltare a arcadei de piatră şi a cupolei care conferă acestor construcţii un caracter original, atît din punct de vedere tehnic, cît şi artistic. În opoziţie cu repetarea obişnuită a formelor tradiţionale, consacrată în alte locuri, aici s-a impus o arhitectură suficientă necesităţilor şi condiţiilor date, echilibrată în ornamentare, întru totul validă şi raţională, care nu duce lipsă nici de eleganţă. Mormintele, dăltuite în pereţii de stîncă care se înalţă la est şi vest de Petra şi în văile laterale ale acestora, cu faţadele lor de coloane dorice sau corintice, suprapuse deseori în mai multe rînduri, şi piramidele şi propileele lor, amintind de Teba egipteană, nu bucură ochiul artistului, dar impun prin masivitate şi bogăţie. Doar o viaţă intensă şi o bunăstare însemnată au putut asigura o asemenea grijă pentru morţi. Existînd astfel de monumente arhitectonice, nu surprinde dacă inscripţiile menţionează un teatru în „satul” (ϰώμη) Sakkaea, un „odeon în formă de teatru” în Kanatha şi dacă un poet local din Namara, în Batanaea, se autoglorifică drept „maestru al măreţei arte a mîndrului cîntec ausonian”. La graniţa orientală a imperiului se cîştigase aşadar pentru civilizaţia elenă un teritoriu de graniţă care poate fi alăturat ţinutului renan romanizat; edificiile înzestrate cu arcade şi cupole din Siria orientală pot fi comparate cu castelele şi monumentele funerare ale nobililor şi comercianţilor din Belgica.
Însă sfîrşitul nu a întîrziat. Tradiţia istorică a romanilor păstrează tăcerea asupra imigrării triburilor arabe meridionale în aceste ţinuturi, iar însemnările ulterioare ale arabilor cu privire la istoria ghasanizilor şi la predecesorii lor nu pot fi fixate cronologic. Însă sabeii, localitatea Borechtah (Brêka, la nord de Kanawat) păstrînd numele lor, par a fi într-adevăr emigranţi veniţi din Arabia meridională; ei au ocupat aceste locuri încă din secolul al III-lea. Se prea poate ca ei şi compatrioţii lor să fi venit în pace şi să se fi sedentarizat sub egidă romană; mai mult, poate că au adus în Siria înalt dezvoltata şi opulenta cultură a Arabiei sud-vestice. Atît timp cît imperiul era bine închegat şi fiecare dintre aceste triburi era condus de un şeic, toţi se supuneau suzeranului roman. Dar în anul 513, în cursul războiului persan, Iustinian i-a supus pe toţi filarcii sarazinilor, vasali romani, lui Arethas, fiul lui Gabala, pentru a se opune mai bine arabilor unificaţi sub un rege sau, cum sînt numiţi acum, sarazinilor regatului persan, şi i-a acordat acestuia titlul regal, ceea ce – se adaugă – nu se întîmplase niciodată pînă atunci. Acest rege al tuturor triburilor arabe aşezate în Siria era încă vasalul imperiului, însă alungîndu-i pe compatrioţii săi el le pregătea în acelaşi timp terenul. Un secol mai tîrziu, în anul 637, Arabia şi Siria s-au închinat Islamului.
1. Extrasul lui Photios din romanul lui Iamblichos, care afirmă eronat că autorul ar fi babilonian, este corectat şi întregit substanţial prin scolia adăugată. Caracteristici pentru această epocă sînt literatul de curte şi însuşi educatorul prinţilor (Sohaemos trebuie să-l fi chemat la Valarşapat ca „retor bun”), care în virtutea artei sale magice nu se pricepe doar la „vrăjirea muştelor” şi necromanţie, ci îi şi prezice lui Verus victoria asupra lui Vologasos, în acelaşi timp relatînd grecilor poveşti care ar putea fi incluse în ciclul „1001 de nopţi”.
2. Literatura siriană se alcătuieşte aproape exclusiv din traducerile unor opere greceşti. Din rîndul scrierilor profane, primul loc este ocupat de tratatele lui Aristotel şi Plutarh; urmează scrieri practice cu conţinut juridic sau agronomic şi cărţi distractive populare, ca Romanul lui Alexandru, Fabulele lui Esop, Sentenţele lui Menandru.
3. Spaţiul dintre Antiohia şi Daphne era ocupat de vile şi vii, aici existînd şi o suburbie, Herakleia sau, de asemenea, Daphne; însă Tacitus greşeşte surprinzător dacă o numeşte Epidaphne; Plinius spune corect: Antiochia Epidaphnes cognominata.
4. „Lumina soarelui” – spune Libanios din Antiohia în panegiricul patriei sale scris în timpul lui Constantius – „este înlocuită de alte lumini, atît de strălucitoare încît întrec sărbătoarea lampioanelor din Egipt; la noi, noaptea se deosebeşte de zi doar prin diferenţa iluminaţiei; braţele neobosite nu găsesc nici o diferenţă şi făuresc în continuare, iar cei dornici cîntă şi dansează, Hephaistos şi Aphrodita împărţindu-şi orele nopţii”. Ammianus ne informează că, în „sportul de stradă” pe care-l practica, prinţul Gallus era foarte stînjenit de felinarele din Antiohia.
5. De la cuvîntul sirian abbuba, „fluier”.
6. În timpul ultimilor Seleucizi, în perioada dictaturii lui Sulla, oraşul Damasc s-a supus de bunăvoie regelui nabateilor, probabil Aretos, cu care se războise Scaurus.