Capitolul XI

Iudeea şi iudeii

Aşa cum istoria Statului Papal nu este cea a catolicilor, tot aşa istoria ţinutului iudaic nu coincide cu cea a poporului evreu; se impun cu aceeaşi necesitate separarea, precum şi analizarea comună a celor două componente.

Iudeii din ţinutul Iordanului care-i nelinişteau pe romani nu erau aceiaşi cu poporul care se războise sub regii şi judecătorii săi cu Moab şi Edom şi ascultase cuvintele lui Amos şi Osea. Modesta comunitate de exilaţi pioşi, alungată de stăpînirea străină şi reîntoarsă datorită schimbării ei, îşi începu noua instituire prin respingerea categorică a tovarăşilor de trib rămaşi în locurile de baştină, punînd bazele vrajbei ireconciliabile dintre evrei şi samariteni şi a idealului exclusivităţii naţionale şi încătuşării sacerdotale a spiritului; cu mult înainte de epoca romană, sub guvernarea Seleucizilor, ea dezvoltase aşa-numita teocraţie mozaică, un colegiu sacerdotal în fruntea căruia se găsea arhierarhul, care, renunţînd la structurarea statală, a păstrat particularitatea alor săi în ciuda stăpînirii străine şi i-a stăpînit sub egida puterii protectoare. Această conservare a specificului naţional în forme religioase prin ignorarea statului reprezintă caracteristica iudaismului de mai tîrziu. E drept, fiecare noţiune de zeitate este populară; dar nici un alt zeu n-a fost într-o măsură mai mare doar zeul alor săi precum Iahve şi nici unul nu şi-a păstrat acest atribut fără deosebire de timp şi de loc asemenea lui. Cei care au revenit în Ţara Sfîntă, crezînd că trăiesc potrivit regulilor lui Moise, dar trăind, în realitate, potrivit regulilor lui Ezra şi Neemia, au rămas faţă de Marii Regi ai Orientului şi, mai tîrziu, faţă de Seleucizi în vechea dependenţă statornicită la apele Babilonului. Elementul politic al acestei organizaţii nu este mai semnificativ decît cel al Bisericii Armene sau al celei greceşti conduse de patriarhii lor în timpul Imperiului Otoman; nici un suflu înviorător de evoluţie statală nu străbate această restauraţie clericală; nici una dintre grelele şi serioasele obligaţii ale comunităţii lăsate în voia ei nu-i împiedica pe preoţii templului de la Ierusalim să instaureze regatul lui Iahve pe pămînt.

Contralovitura nu a întîrziat. Acest ne-stat teocratic putea exista numai atît timp cît o mare putere lumească prelua rolul de protector şi de călău. Cînd regatul Seleucizilor decăzu, răzvrătirea împotriva stăpînirii străine, care-şi trăgea seva din entuziasta credinţă populară, formă o nouă comunitate evreiască. Marele preot de la Salem a fost chemat din templu pe cîmpul de bătălie. Ginta Hasmoneilor nu numai că a restaurat regatul lui Saul şi David aproximativ în vechile sale graniţe, dar aceşti pontifi au reînnoit întru cîtva şi fosta regalitate, într-adevăr statală şi supraordonată preoţilor. Însă acest lucru, în acelaşi timp produsul şi antiteza acelei dominaţii teocratice, nu era în spiritul celor pioşi. Fariseii şi saducheii se separară şi începură să se învrăjbească. În acest caz nu se opuneau atît dogmele şi diferenţele rituale, cît, pe de o parte, stăruirea într-o teocraţie care se crampona doar de principiile şi interesele religioase, indiferentă faţă de independenţa şi suveranitatea comunităţii, iar pe de alta, regalitatea care năzuia spre o evoluţie stabilă şi se străduia, prin războaie şi tratate, să asigure, din nou, poporului evreu un loc în lupta politică a cărei arenă era, pe atunci, regatul sirian. Prima tendinţă stăpînea mulţimea, cea de-a doua prevala în rîndul celor clarvăzători şi al claselor nobile; reprezentantul lor cel mai de seamă era regele Iannaeos Alexandros, care, pe întreaga durată a guvernării sale, a trebuit să-i înfrunte în egală măsură pe regii sirieni şi pe farisei (III, p. 93). Deşi această regalitate nu era de fapt altceva decît cealaltă, fiind cea mai firească şi mai puternică expresie a avîntului naţional, ea se apropia prin cuget şi acţiune de spiritualitatea elenă şi era considerată, îndeosebi de adversarii pioşi, străină şi eretică.

Locuitorii Palestinei erau însă doar o parte, şi nu cea mai importantă, a evreilor; chiar şi după regenerarea datorată Macabeilor, comunităţile evreieşti din Babilonia, Siria, Asia Mică, Egipt erau cu mult superioare celor din Palestina, în epoca imperială diaspora evreiască însemnînd mult mai mult decît cele din urmă; şi ea constituie un fenomen cu totul particular. Aşezările evreieşti din afara Palestinei îşi datorează existenţa doar parţial imboldului care a dus la fondarea celor ale fenicienilor şi elenilor. Fiind la origine un popor de agricultori, trăind la mare distanţă de coastă, aşezările lor din străinătate au luat naştere relativ tîrziu şi din voinţa altora, ca o creaţie a lui Alexandru sau a mareşalilor săi. Oricît de ciudat ar fi fost ca evreii să fie chemaţi în ajutor tocmai pentru elenizarea Orientului, ei au jucat un rol excepţional în imensele fondări urbane greceşti, neîntrecute, prin amploarea lor, nici în timpurile anterioare, nici în cele ulterioare. Această afirmaţie este valabilă mai ales pentru Egipt. Din timpul primului Ptolemeu, care a aşezat, după cucerirea Palestinei, un număr mare dintre locuitorii săi în cel mai important dintre toate oraşele create de Alexandru, Alexandria pe Nil, acesta a devenit un oraş al evreilor aproape în aceeaşi măsură ca şi al grecilor şi, prin număr, bogăţie, inteligenţă, organizare, corpul de evrei alexandrini a fost cel puţin egal celui din Ierusalim. La începutul epocii imperiale, existau un milion de evrei alături de opt milioane de egipteni şi influenţa lor trebuie să fi depăşit această proporţie numerică. Mai sus (p. 257) s-a remarcat deja că, din spirit de competiţie, evreii din capitala imperială a Siriei au fost organizaţi şi dezvoltaţi într-un mod asemănător. Numărul mare şi importanţa evreilor din Asia Mică sînt dovedite, printre altele, de tentativa oraşelor greceşti ioniene, întreprinsă în epoca lui Augustus – se pare, după o înţelegere comună –, de a-i sili pe concetăţenii lor evrei fie să renunţe la credinţa lor, fie să preia toate sarcinile cetăţeneşti. Cert este că în toate fondările elene şi în numeroase oraşe elene vechi, chiar şi în Elada propriu-zisă, de exemplu la Corint, existau corpuri de evrei organizate autonom. Organizarea se realiza întotdeauna conform principiului conservării naţionalităţii evreilor, cu toate consecinţele pe care trebuiau să le suporte ei înşişi, impunîndu-li-se doar folosirea limbii greceşti. Drept urmare, această grecizare impusă de sus Orientului, fie prin flatare, fie cu forţa, i-a transformat pe evreii oraşelor greceşti în orientali grecofoni.

Realităţile dovedesc că, în cazul comunităţilor evreieşti din oraşele macedonene, limba greacă nu şi-a cîştigat întîietatea doar pe căile naturale ale relaţiilor, ci printr-o măsură impusă cu forţa. Într-un mod asemănător, Traian a romanizat mai tîrziu Dacia cu colonişti veniţi din Asia Mică. Fără această constrîngere nu s-ar fi putut realiza uniformitatea exterioară a întemeierii de oraşe, iar acest material nici n-ar fi putut fi folosit pentru elenizare. Faptul că scrierile sacre ale evreilor au fost traduse în greacă încă din timpul primilor Ptolemei se datorează, poate, tot atît de puţin iniţiativei guvernului ca şi traducerea Bibliei lui Luther; însă elenizarea lingvistică a evreilor egipteni era într-adevăr în spiritul său, şi ea se împlini surprinzător de rapid. Cel puţin la începutul epocii imperiale, dar, probabil, şi cu mult înainte, cunoaşterea ebraicei în rîndul evreilor alexandrini era tot atît de rară pe cît e astăzi şi în lumea creştină cea a limbilor străvechi ale Sfintelor Evanghelii; greşelile de traducere ale celor 70 de alexandrini erau argumentate la fel cum pioşii noştri argumentează greşelile de traducere ale lui Luther. În această epocă, limba naţională a evreilor dispăruse pretutindeni din relaţiile cotidiene şi, asemenea limbii latine în sfera religiei catolice, se menţinea doar în uzul religios. În Iudeea însăşi ea fusese înlocuită de aramaică, limba populară a Siriei, fireşte înrudită cu ebraica; comunităţile evreieşti din afara Iudeii, care intră în atenţia noastră, renunţaseră în întregime la idiomul semitic şi abia la mult timp după această epocă a intervenit acea reacţie care a reinstituit în rîndul evreilor cunoaşterea şi folosirea ei pe o scară mai largă. În cursul epocii imperiale, operele lor literare, foarte numeroase, sînt, fără excepţie, greceşti. Dacă naţionalitatea ar fi determinată doar de limbă, istoria nu ar putea relata multe despre evreii acestor timpuri.

De această constrîngere lingvistică, probabil greu resimţită la început, se leagă însă recunoaşterea ciudatei naţionalităţi, cu toate consecinţele ei. În oraşele monarhiei alexandrine, populaţia urbană se alcătuia pretutindeni din macedoneni veritabili sau din eleni care se bucurau de aceeaşi consideraţie. Exceptînd străinii, lor li se asociau indigenii, la Alexandria egiptenii, la Cyrene libienii şi, în general, locuitorii din Orient, care, ce-i drept, nu aveau nici ei altă patrie decît noul oraş, dar care nu erau recunoscuţi ca eleni. Acestei a doua categorii îi aparţin evreii; însă lor, şi doar lor, li se permitea să întemeieze, într-un fel, o comunitate în comunitate şi să se autoguverneze pînă la o anumită limită, în timp ce ceilalţi necetăţeni sînt conduşi de autorităţi. „Evreii” – ne spune Strabon – „au la Alexandria un conducător propriu al poporului (ἐϑνάρϰης), care se află în fruntea acestuia (ἔϑνιος), decide procesele şi dispune de tratate şi dispoziţii ca şi cum ar guverna o comunitate autonomă”. Această situaţie se datorează pretenţiei evreilor asupra unei jurisdicţii specifice, reclamată de naţionalitatea sau, ceea ce este acelaşi lucru, de religia lor. De asemenea, reglementările generale de stat îi menajau pe evrei cît se poate de mult, din cauza scrupulelor lor naţional-religioase, şi interveneau pe cît posibil cu scutiri. Locuirea în comun se adăuga în cele mai multe cazuri; de exemplu, la Alexandria, două dintre cele cinci cartiere ale oraşului erau populate preponderent de evrei. Acesta nu pare să fi fost sistemul de ghetou, ci mai degrabă o tradiţie statornicită de la începutul aşezării şi respectată ulterior de ambele părţi, prevenindu-se astfel întru cîtva conflictele dintre vecini.

Ca urmare, evreilor le-a revenit un rol excepţional cu ocazia elenizării macedonene a Orientului; pe de o parte, docilitatea şi utilitatea, pe de alta, tenacitatea lor încăpăţînată trebuie să-i fi determinat pe oamenii de stat foarte realişti, care trasau aceste căi, să treacă la asemenea instituiri. Cu toate acestea, amploarea şi importanţa extraordinară a diasporei evreieşti faţă de îngusta şi umila lor patrie rămîn pe cît de reale, pe atît de problematice. Nu trebuie să fie trecut cu vederea faptul că evreii din Palestina nu au fost mai mult decît nucleul pentru cei din străinătate. Evreismul timpurilor mai vechi nu este în nici un caz exclusivist, ci, dimpotrivă, la fel cu creştinismul şi islamismul de mai tîrziu, este pătruns de prozelitism. Evanghelia relatează despre rabini care străbat mările şi ţările pentru a cîştiga adepţi; acceptarea semiprozeliţilor cărora nu li se impune circumcizia, dar li se acordă totuşi comunitatea religioasă, constituie în acelaşi timp mărturia şi mijlocul cel mai eficient ale acestui prozelitism. Această propagandă a fost susţinută de motive foarte diferite. Privilegiile civile pe care Lagizii şi Seleucizii le-au acordat evreilor au determinat probabil un mare număr de orientali neiudaici şi semieleni din noile oraşe să adere la categoria privilegiată a necetăţenilor. În epoci mai tîrzii, propaganda evreiască a fost favorizată şi de declinul credinţei naţionale tradiţionale. Numeroase persoane, aparţinînd îndeosebi claselor culte, ale căror sentimente religioase şi morale se îndepărtau îngrozite sau zeflemitoare de ceea ce grecii şi, mai mult încă, egiptenii numeau religie, căutau un refugiu în învăţătura iudaică mai simplă şi mai pură, care respingea politeismul şi iconolatria şi care venea necondiţionat în întîmpinarea concepţiilor religioase ale cercurilor docte sau semidocte apărute în urma evoluţiei filozofiei. Există un remarcabil poem moralizator grecesc, datînd probabil din epoca tîrzie a republicii romane, inspirat din cărţile mozaice, în care sînt incluse învăţătura monoteistă şi codul moral universal, evitîndu-se tot ceea ce îl respingea pe cel de altă naţionalitate şi opoziţia directă împotriva religiei dominante, fiind destinat evident pentru răspîndirea iudaismului în cercuri mai largi. Îndeosebi femeile se orientau spre credinţa mozaică. Cînd autorităţile din Damasc au hotărît în anul 66 uciderea evreilor luaţi prizonieri, au convenit să păstreze secretul asupra acestei decizii, pentru ca populaţia feminină devotată evreilor să nu împiedice execuţia. Chiar şi în Occident, unde cercurile culte erau în general potrivnice spiritualităţii iudaice, doamnele nobile trebuiau să fie excluse de timpuriu de la această regulă; exceptînd lucrurile mai puţin onorabile, soţia lui Nero, Poppaea Sabina, descendentă dintr-o familie nobilă, era cunoscută în Urbe pentru pioasa ei credinţă mozaică şi pentru protecţia acordată evreilor. Convertirile formale la iudaism nu erau o raritate; în timpul lui Tiberius şi Claudius, de exemplu, familia regală din Adiabene, regele Izates şi mama sa Helena, ca şi fratele şi urmaşul său se convertiră la iudaism din toate punctele de vedere. Remarca autentică referitoare la evreii din Antiohia este, cu siguranţă, valabilă pentru toate comunităţile de evrei: în majoritatea lor, ele erau formate din convertiţi.

Oricît de tenace a fost conservată individualitatea naţională, această transplantare a iudaismului pe teritoriul elen prin adoptarea unei limbi străine nu s-a putut desfăşura fără a genera în sînul iudaismului însuşi o tendinţă contrară spiritualităţii sale şi fără a duce, în anumite limite, la deznaţionalizarea lui. Profunzimea pătrunderii vieţii intelectuale greceşti în rîndul evreilor stabiliţi în mijlocul grecilor este dovedită de literatura ultimului secol dinaintea şi a primului ulterior naşterii lui Christos. Ea este saturată de elemente evreieşti, iar capacităţile cele mai pătrunzătoare şi gînditorii cei mai spirituali sînt cei care încearcă să pătrundă fie ca eleni în spiritualitatea iudaică, fie ca evrei în cea elenă. Ca literat şi diplomat al regelui Herodes, Nikolaos din Damasc, el însuşi păgîn şi reprezentant renumit al filozofiei aristotelice, nu numai că apăra în faţa lui Agrippa şi Augustus cauza patronului său evreu şi a evreilor în general, dar scrierile sale istorice stau mărturie pentru o serioasă şi, pentru această epocă, importantă tentativă de a include Orientul în sfera cercetării occidentale; iar descrierea anilor de tinereţe ai împăratului Augustus, de care se apropiase personal, constituie o memorabilă mărturie pentru dragostea şi adoraţia de care se bucura împăratul roman în lumea grecească. Tratatul Despre sublim, scris la începutul epocii imperiale de un autor necunoscut, una dintre operele estetice cele mai subtile păstrate din Antichitate, se datorează, dacă nu unui evreu, cel puţin unui bărbat care-i venera în egală măsură pe Homer şi pe Moise. O altă scriere, tot anonimă, Despre universal, o tentativă remarcabilă de contopire a învăţăturii lui Aristotel cu cea a Porticului, pe care o datorăm, poate, tot unui evreu, este dedicată cu siguranţă celui mai distins şi sus-pus evreu din timpul lui Nero, şefului de stat-major al lui Corbulo şi Titus, Tiberius Alexandros. Însoţirea celor două lumi spirituale ne apare cel mai pregnant în forma filozofiei iudeo-alexandrine, cea mai puternică şi mai palpabilă expresie a unei reacţii religioase care nu numai că înţelegea, dar şi critica iudaismul. Evoluţia spiritualităţii elene era angajată în luptă cu religiile naţionale de toate genurile, negînd sau conferind concepţiilor de pînă atunci un alt conţinut, alungînd zeii consacraţi din sufletul oamenilor, lăsînd libere locurile devenite vacante sau ocupîndu-le cu astre şi concepte abstracte. Aceste atacuri loviră şi religia evreilor. Se formă un nou iudaism de sorginte elenă care, deşi nu-l lovi pe Iehova cu atîta asprime, nu a diferit cu mult prin procedură de tratamentul aplicat lui Zeus şi Iupiter de grecii şi romanii culţi. Leacul universal al aşa-numitei interpretări alegorice, prin care religiile naţionale păgîne fuseseră expulzate în modul cel mai politicos, îndeosebi de filozofii Porticului, se potrivea tot atît de bine şi de rău pentru Geneză şi pentru zeii Iliadei; dacă, în realitate, Moise se referea prin Avraam la Raţiune, prin Sara la Virtute, prin Noah la Dreptate, dacă cele patru fluvii ale raiului erau cele patru virtuţi principale, atunci şi cel mai luminat elen putea crede în Tora. Dar acest pseudoiudaism era foarte energic, iar întîietatea spirituală a evreilor Egiptului se datora mai ales faptului că această direcţie şi-a găsit reprezentanţii cei mai zeloşi la Alexandria.

În ciuda sciziunii interne care se manifestase în rîndul evreilor din Palestina, evoluînd deseori pînă la război civil, în ciuda risipirii unui mare număr de evrei în străinătate, în ciuda pătrunderii unor mase străine şi chiar a distructivului element elenistic pînă în profunzimile structurii lor spirituale, totalitatea evreilor a rămas unificată într-un mod pentru care găsim în prezent anumite analogii doar în Vatican şi Caaba. Sacrul Salem a rămas drapelul, iar templul lui Zion paladiul tuturor evreilor, indiferent dacă dădeau ascultare romanilor sau parţilor, dacă vorbeau greaca sau aramaica, mai mult, dacă credeau în vechiul Iahve sau în cel nou, care era cu totul altceva. Dacă stăpînul protector îi acordase conducătorului spiritual o anumită putere lumească, această realitate însemna pentru evrei tot atît de mult, iar în sfera redusă a acestei puteri tot atît de puţin ca, în alte timpuri, aşa-numitul Stat Papal pentru catolici. Fiecare membru al unei comunităţi evreieşti trebuia să plătească anual o drahmă dublă templului de la Ierusalim; această dare sosea cu mai mare regularitate decît impozitele de stat; cel puţin o dată în viaţă fiecare era obligat să-i aducă personal sacrificii lui Iahve în unicul loc din lume care-i era plăcut. Teologia a rămas comună; ea a fost elaborată atît de rabinii din Babilon şi Alexandria, cît şi de cei de la Ierusalim. În ciuda disperării şi sciziunii, sentimentul apartenenţei naţionale, incomparabil de puternic, statornicit deja în comunitatea exilată după reîntoarcerea ei şi contribuind ulterior la impunerea poziţiei de excepţie a evreilor în lumea grecească, nu a putut fi dezrădăcinat. În cel mai înalt grad remarcabilă este supravieţuirea spiritualităţii evreieşti chiar şi în acele medii care s-au îndepărtat cel mai mult de intimitatea ei religioasă. Unicul şi cel mai renumit reprezentant în literatură care ne este cunoscut prin întreaga sa personalitate, Philon, unul dintre cei mai distinşi şi mai bogaţi evrei din timpul lui Tiberius, ocupă faţă de religia naţională o poziţie foarte asemănătoare cu aceea a lui Cicero faţă de religia romană; însă el însuşi era convins că nu contribuie la dizolvarea, ci la împlinirea ei. Ca oricărui evreu, Moise îi apare şi lui ca izvor al tuturor adevărurilor, preceptele sale scrise ca lege obligatorie, sentimentele sale ca veneraţie şi credinţă. Totuşi, acest iudaism înnobilat nu este întru totul identic cu aşa-numita credinţă în zeitate a Porticului. Pentru Philon dispare corporalitatea, nu însă şi personalitatea zeului, iar spre deosebire de esenţa filozofiei elene, tentativa de a transpune divinitatea în sufletul uman este un eşec total; se păstrează concepţia conform căreia omul păcătos depinde de o fiinţă desăvîrşită, aflată în afara şi deasupra lui. De asemenea, noul iudaism se supune legii rituale naţionale mai necondiţionat decît noul păgînism. Întrucît miza era mai mare, lupta dintre vechea şi noua credinţă era în sfera evreiască de altă natură decît în cea păgînă; păgînismul reformat lupta numai împotriva vechii credinţe, în timp ce iudaismul reformat ar fi anulat, în ultimă instanţă, naţionalitatea care dispărea în urma revărsării elenismului odată cu credinţa naţională; din această cauză, el a evitat această consecinţă. De aceea, în regiunile civilizaţiei şi limbii greceşti au fost conservate şi apărate cu o dîrzenie nemaipomenită, dacă nu esenţa, cel puţin forma vechii credinţe, inclusiv de aceia care capitulaseră în realitate în faţa elenismului. Cum se va vedea în continuare, Philon însuşi a luptat şi a suferit pentru cauza evreilor. Dar tocmai de aceea orientarea elenă din cadrul iudaismului nu a exercitat niciodată o influenţă copleşitoare asupra acesteia din urmă, nu a reuşit niciodată să înfrunte iudaismul naţional, ci doar să micşoreze fanatismul său şi să stăvilească absurdităţile şi nelegiuirile sale. În toate problemele esenţiale, îndeosebi în cazul presiunilor şi persecuţiilor, dispar diferenţele din sînul iudaismului şi, oricît de neînsemnat ar fi fost statul rabinilor, comunitatea religioasă pe care o prezida era o putere însemnată, în anumite condiţii chiar teribilă.

Aceste realităţi le întîlniră romanii cînd preluară stăpînirea Orientului. Cucerirea îi obligă în egală măsură pe cuceritor şi pe cucerit. Opera secolelor, instituirile urbane macedonene nu au putut fi anulate nici de Arsacizi, nici de cezari; nici Seleucia de pe Eufrat, nici Antiohia şi Alexandria n-au putut fi preluate de guvernările ulterioare prin simpla inventariere. Este probabil ca întemeietorul guvernării imperiale să fi urmat, ca în multe alte probleme, politica primilor Lagizi faţă de diaspora locului şi mai degrabă să fi încurajat decît să fi frînat poziţia particulară a iudaismului din Orient, iar această atitudine a rămas întru totul hotărîtoare pentru urmaşii săi. Mai sus am relatat deja că, în timpul lui Augustus, aşezările Asiei Anterioare au încercat să impună concetăţenilor lor evrei aceleaşi obligaţii cu ocazia recrutărilor şi să le interzică respectarea sabatului; însă Agrippa a respins tentativa şi a menţinut statu-quoul în favoarea evreilor sau, mai degrabă, a statornicit poate abia acum prin lege scutirea evreilor de serviciul militar şi privilegiul sabatului, pînă atunci acordate, probabil, după caz, doar de unii guvernatori sau de unele comunităţi ale provinciilor greceşti. Mai mult, Augustus i-a îndemnat pe guvernatorii Asiei să nu aplice în cazul evreilor severele legi imperiale cu privire la asociaţii şi întruniri. Însă guvernul roman era conştient de faptul că poziţia de excepţie asigurată evreilor în Orient nu putea fi împăcată cu obligaţia necondiţionată a locuitorilor imperiului de a da curs pretenţiilor impuse de stat, că poziţia particulară garantată a evreilor încuibărea în diferitele oraşe ura de rasă şi, după împrejurări, războiul civil, că guvernarea spirituală a autorităţilor de la Ierusalim asupra tuturor evreilor din imperiu putea să aibă consecinţe imprevizibile şi că în toate acestea sălăşluiau pentru stat o păgubire reală şi o primejdie care nu putea fi ignorată. Prin nimic dualismul intern al imperiului nu s-a manifestat mai izbitor decît prin tratarea diferită a evreilor în sfera limbii latine şi în cea a limbii greceşti. În Occident, comunităţile autonome de evrei nu au fost acceptate niciodată. Ce-i drept, obiceiurile religioase evreieşti erau tolerate asemenea celor siriene sau egiptene sau, mai degrabă, ceva mai puţin decît acestea; Augustus a adoptat o atitudine binevoitoare faţă de colonia evreiască din suburbia Romei de dincolo de Tibru şi, cu ocazia donaţiilor sale, îl primea şi pe cel întîrziat din cauza sabatului. Însă a evitat orice contact atît cu cultul egiptean, cît şi cu cel evreiesc şi, aşa cum a evitat taurul sacru în Egipt, nu s-a împotrivit cînd fiul său Gaius, plecînd în Orient, a vizitat şi Ierusalimul. În timpul lui Tiberius, cultul iudaic a fost interzis odată cu cel egiptean, iar cei care nu au consimţit să abjure în public şi să arunce obiectele sacre în foc au fost alungaţi din Italia, cu excepţia celor apţi pentru serviciul militar încorporaţi în companii disciplinare, unde mulţi dintre ei ajunseră în faţa curţii marţiale din cauza scrupulelor lor religioase. Dacă, aşa cum vom constata mai departe, tocmai acest suveran evita aproape temător orice conflict cu rabinul, se dovedeşte aici limpede că el, cel mai destoinic împărat al imperiului, a recunoscut atît pericolele imigrării iudaice, cît şi injusteţea şi imposibilitatea de a-i înlătura pe evrei din locurile unde prinseseră rădăcini. Cum vom vedea în continuare, în principiu, regenţii de mai tîrziu nu-şi vor schimba atitudinea rezervată faţă de evreii Occidentului, deşi au urmat în general exemplul lui Augustus, şi nu pe cel al lui Tiberius. Evreii nu au fost împiedicaţi să perceapă impozitul templului sub forma unor contribuţii voluntare şi să le trimită la Ierusalim. Statul nu intervenea dacă ei aduceau un litigiu mai degrabă în faţa unui judecător evreu decît în faţa unui tribunal roman. După Tiberius, în Occident nu se mai vorbeşte despre recrutări forţate. Însă în Roma păgînă şi, în general, în Occidentul păgîn evreii nu au obţinut niciodată o poziţie particulară şi tribunale separate recunoscute în mod oficial. Înainte de toate, exceptînd capitala care reprezenta şi Orientul prin natura lucrurilor şi includea, încă în timpul lui Cicero, o însemnată comunitate evreiască, comunităţile de evrei din epoca imperială timpurie nu au avut nicăieri în Occident o amploare sau o însemnătate deosebită. Doar în Orient guvernul a cedat din capul locului sau, mai degrabă, nu a încercat să schimbe situaţia existentă şi să prevină pericolele ce rezultau de aici. Ca urmare, aşa cum cărţile sacre ale evreilor au devenit cunoscute lumii latine abia în limba latină datorită creştinilor la fel marile mişcări evreieşti din timpul împăraţilor s-au limitat exclusiv la Orientul grecesc. Aici nu s-a întreprins tentativa de a înfunda treptat izvorul urii antisemite cu ajutorul poziţiei privilegiate legale a evreilor, dar în aceeaşi măsură, exceptînd toanele şi absurdităţile unor regenţi, guvernul nu încuraja ura şi agitaţia antisemită. Într-adevăr, catastrofa iudaismului nu a rezultat din tratarea diasporei iudaice din Orient. Doar relaţiile guvernării imperiale cu statul rabin iudaic, evoluînd într-o direcţie fatală, nu numai că au dus la distrugerea comunităţii de la Ierusalim, dar au determinat în general dezechilibrarea şi deplasarea poziţiei evreilor în imperiu. Ne vom dedica acum descrierii evenimentelor din Palestina din timpul stăpînirii romane.

Generalii republicii, Pompeius şi succesorii săi imediaţi, reglementaseră situaţia din Siria meridională astfel ca puterile mai mari aflate în formare să fie readuse în starea lor anterioară, întregul ţinut fiind dizolvat în teritorii urbane şi mici principate. Lovitura cea mai grea se îndreptase împotriva evreilor; aceştia nu numai că trebuiseră să renunţe la toate posesiunile cucerite, îndeosebi la întreaga coastă (III, pp. 96-97), dar Gabinius împărţise vechiul teritoriu al regatului în cinci districte autonome administrativ şi anulase prerogativele lumeşti ale marelui preot Hyrkanos (III, p. 106). Cu aceasta se restauraseră, pe de o parte, puterea protectoare, de pe alta, veritabila teocraţie. Această situaţie s-a schimbat însă în curînd. Hyrkanos sau mai degrabă idumeul Antipatros, ministrul care deţinea guvernarea, a fost reinstituit în poziţia conducătoare în Siria meridională probabil de către Gabinius, căruia îi devenise indispensabil datorită acţiunilor sale împotriva parţilor şi egiptenilor (III, pp. 221-222). După jefuirea templului din Ierusalim ordonată de Crassus, răscoala evreilor provocată de acest eveniment a fost potolită mai ales datorită lui (III, pp. 227-228). Destinul i-a fost favorabil cîtă vreme guvernul iudeu nu a fost silit să intervină activ în criza declanşată între Caesar şi Pompeius, de partea căruia se declarase, urmînd exemplul întregului Orient. Totuşi, după ce Aristobulos, fratele şi rivalul lui Hyrkanos, ca şi fiul său Alexandru au fost ucişi de partizanii lui Pompeius, întrucît trecuseră de partea lui Caesar, acesta din urmă l-ar fi instituit după victorie pe cel de-al doilea fiu, Antigonos, ca stăpîn al Iudeii. Dar cînd Caesar, venit după victoria decisivă din Egipt, s-a aflat în situaţia periculoasă de la Alexandria, el a fost eliberat mulţumită îndeosebi lui Antipatros (III, p. 289), şi acest lucru s-a dovedit decisiv; Antigonos nu putea face faţă acestei fidelităţi mai noi, dar mai eficiente. Recunoştinţa personală a lui Caesar n-a deţinut un rol minor în restaurarea formală a statului iudaic. Regatul iudaic a obţinut poziţia cea mai favorabilă care putea fi acordată unui stat clientelar: deplina scutire de impozite faţă de romani şi de încartiruiri şi recrutări militare, guvernul autohton trebuind să preia în schimb obligaţiile şi cheltuielile cerute de apărarea graniţei. S-a retrocedat oraşul Ioppe şi, cu aceasta, legătura cu marea; s-au garantat independenţa administraţiei interne, ca şi exercitarea liberă a religiei, s-a permis reconstruirea, pînă atunci refuzată, a fortificaţiilor Ierusalimului dărîmate de Pompeius (707, 47). Astfel, statul iudaic era guvernat sub numele principelui din dinastia Hasmoneilor de un semistrăin – căci faţă de evreii veritabili, reveniţi de la Babilon, idumeii ocupau o poziţie similară cu cea a samaritenilor – aflat sub protecţia şi supus voinţei Romei. Sentimentele evreilor naţionalişti nu erau deloc favorabile noii guvernări. Vechile ginţi care prevalau în sfatul de la Ierusalim erau sufleteşte de partea lui Aristobulos, iar după moartea lui de partea fiului său, Antigonos. În munţii Galileii, fanaticii luptau în egală măsură împotriva romanilor şi a propriului guvern; cînd fiul lui Antipatros, Herodes, îl capturase pe Ezekias, conducătorul acestei cete sălbatice, şi ordonase executarea lui, sfatul sacerdotal de la Ierusalim, invocînd pretextul încălcării unor prescripţii religioase, îl silise pe Hyrkanos, slab de înger, să-l exileze pe Herodes. Drept urmare, acesta se înrolă în armata romană şi-i aduse servicii preţioase guvernatorului lui Caesar din Siria în lupta împotriva ultimilor partizani ai lui Pompeius. Iar cînd republicanii cîştigară din nou supremaţia după asasinarea lui Caesar, Antipatros nu numai că fu pentru a doua oară cel dintîi care se supuse celui mai puternic, ci îi obligă pe noii potentaţi prin strîngerea grabnică a contribuţiilor pe care le impuseseră. Astfel, cînd conducătorul republicanilor părăsi Siria, îl lăsă pe Antipatros în funcţie şi îi încredinţă fiului său Herodes chiar o comandă în Siria. După ce Antipatros muri, otrăvit, se spune, de unul dintre ofiţerii săi, Antigonos, refugiat la cumnatul său, principele Ptolemaios din Chalcis, consideră că sosise momentul oportun pentru a-l înlătura pe slabul unchi. Însă fiii lui Antipatros, Phasael şi Herodes, îi nimiciră ceata, iar Hyrkanos consimţi să le acorde poziţia tatălui lor, ba chiar să-l primească pe Herodes în familia guvernantă, logodindu-l cu nepoata sa Mariamne. Conducătorii partidei republicane sucombară între timp la Philippi. Opoziţia din Ierusalim spera că va putea obţine acum din partea învingătorilor răsturnarea detestaţilor Antipatrizi; însă Antonius, căruia îi reveni arbitrajul, respinse deputăţiile lor cu toată hotărîrea, mai întîi la Efes, apoi la Antiohia, în sfîrşit la Tyr, ordonînd chiar executarea ultimilor trimişi, şi îi confirmă formal pe Phasael şi Herodes ca „tetrarhi” ai evreilor (713, 41).

Curînd, întorsăturile marii politici atraseră statul iudaic încă o dată în vîltorile lor. Pentru început, stăpînirea Antipatrizilor luă sfîrşit în anul următor (714, 40), ca urmare a invaziei parţilor. Pretendentul Antigonos trecu de partea lor şi ocupă Ierusalimul şi aproape întregul teritoriu statal. Hyrkanos a fost dus de parţi în captivitate; Phasael, fiul cel mai vîrstnic al lui Antipatros, prizonier şi el, se sinucise în temniţă. Cu greu Herodes îi adăposti pe ai săi într-o fortăreaţă din ţinutul stîncos de la marginea Iudeii şi se duse ca fugar şi rugător mai întîi în Egipt şi, întrucît Antonius nu mai era aici, la Roma, unde cei doi potentaţi guvernau într-o nouă concordie (714, 40). Cererea sa de a-şi recuceri regatul iudaic, întru totul legată de interesele romane, a fost primită cu generozitate; el se întoarse în Siria, în ceea ce-i priveşte pe romani, ca stăpîn recunoscut şi avînd chiar titlul de rege. Dar, asemenea unui pretendent, el trebuia să-şi impună autoritatea atît în faţa parţilor, cît mai ales în faţa patrioţilor. El îşi susţinu bătăliile cu o armată alcătuită în majoritatea ei din samariteni, idumei şi mercenari, ajungînd în final, cu sprijinul legiunilor romane, şi în posesia capitalei îndelung apărate. Călăii romani îl eliberară şi de vechiul său rival Antigonos, adepţii acestuia rărind rîndurile nobilelor ginţi din sfatul de la Ierusalim. Dar zilele nefaste nu se sfîrşiseră odată cu instalarea sa. Expediţia nefericită a lui Antonius împotriva parţilor rămase fără urmări pentru Herodes, fiindcă învingătorii nu îndrăzniră să pătrundă în Siria; însă el suferea foarte mult din cauza pretenţiilor mereu sporite ale reginei egiptene, care era atunci adevărata stăpînă a Orientului. Cu politica ei feminină, îndreptată mai întîi asupra lărgirii patrimoniului şi îndeosebi a veniturilor sale, nu-i putea impune lui Antonius toate pretenţiile ei, dar pe coasta siriană şi din ţinutul intermediar egipteano-sirian ea îi smulse totuşi regelui evreilor o parte dintre posesiunile cele mai preţioase, chiar şi bogatele plantaţii de balsam şi dumbrăvile de palmieri de la Ieriho, şi îl împovără din punct de vedere fiscal peste măsură. Pentru menţinerea restului de stăpînire, el trebuia fie să devină arendaşul noilor posesiuni siriene ale reginei, fie să garanteze pentru alţi arendaşi, mai puţin solvabili. În urma tuturor acestor strîmtorări şi în aşteptarea unor pretenţii mult mai grave şi la fel de irecuzabile, izbucnirea războiului dintre Antonius şi Caesar constituia speranţa lui, iar scutirea de la participarea activă la luptă, pe motiv că ar avea nevoie de trupele sale pentru perceperea veniturilor siriene, un alt moment norocos datorat absurdităţii egoiste a Cleopatrei, întrucît îi uşura supunerea faţă de învingător. Norocul îi surîse şi în continuare la schimbarea partidelor; el reuşi să captureze un grup de gladiatori fideli lui Antonius care plecaseră din Asia Mică şi traversau Siria pentru a-l sprijini pe stăpînul lor în Egipt. Înainte de a se deplasa la Rhodos pentru a obţine graţierea din partea lui Caesar, el ordonă, pentru orice eventualitate, executarea ultimului descendent masculin din familia Macabeilor, Hyrkanos, în vîrstă de 80 de ani, căruia familia lui Antipatros îi datora poziţia prezentă; e adevărat, cu acest gest a depăşit precauţia necesară. Caesar acţiona în numele politicii, îndeosebi pentru că sprijinul lui Herodes era important pentru apropiata expediţie egipteană; el îl confirmă pe cel învins fără regrete în stăpînirea sa şi o lărgi în parte cu posesiunile smulse de Cleopatra, în parte cu noi donaţii: de atunci, întreaga coastă de la Gaza pînă la Turnul lui Straton, Caesarea de mai tîrziu, ţinutul samaritean care se intercalează între Iudeea şi Galileea, ca şi un număr de oraşe din estul Iordanului îi dădură ascultare lui Herodes. Odată cu consolidarea monarhiei romane, şi principatul iudaic a fost scutit de alte crize externe.

Din punctul de vedere al romanilor, conduita noii dinastii pare de o aşa de mare corectitudine, încît pe observator ar trebui să-l podidească lacrimile. Ea a intervenit la început pentru Pompeius, apoi pentru Caesar Tatăl, pe urmă pentru Cassius şi Brutus, apoi pentru triumviri, pe urmă pentru Antonius, în sfîrşit pentru Caesar Fiul; fidelitatea se schimba odată cu parola. Acestei conduite nu i se pot nega totuşi consecvenţa şi statornicia. Facţiunile care sfîşiau corpul cetăţenilor guvernanţi – fie republică sau monarhie, fie Caesar sau Antonius – nu intrau de fapt în sfera intereselor ţinuturilor dependente, îndeosebi ale Orientului grecesc. În acest caz ies pregnant în evidenţă demoralizarea, inerentă oricărei schimbări guvernamentale datorate revoluţiei, amestecul degradant al fidelităţii interne şi al obedienţei externe; dar cît priveşte îndeplinirea datoriei cerută de comunitatea romană din partea supuşilor ei, regele Herodes a corespuns într-o măsură de care naturi mai notabile şi măreţe n-ar fi fost capabile. Chiar în situaţii dificile, el nu i-a trădat niciodată pe protectorii aleşi în favoarea parţilor.

Din punctul de vedere al politicii iudaice interne, guvernarea lui Herodes însemna înlăturarea teocraţiei şi continuarea, ba chiar potenţarea guvernării Macabeilor, în măsura în care separarea conducerii statale şi ecleziastice era realizată cu maximă severitate prin opoziţia dintre regele atotputernic, dar de origine străină, şi marele preot neputincios, schimbat frecvent şi arbitrar. Bineînţeles, poziţia regală a marelui preot evreu era mai scuzabilă decît cea a bărbatului străin, incapabil de hirotonisire; şi dacă Hasmoneii reprezentau independenţa evreimii spre exterior, idumeul îşi primise puterea regală asupra evreilor ca vasal al stăpînului protector. Repercusiunea acestui conflict insolvabil asupra unei naturi pasionale se relevă pe întreaga durată a vieţii omului care provoacă, dar şi resimte, poate, la fel de multe suferinţe. Energia, consecvenţa, supunerea faţă de inevitabil, abilitatea militară şi politică, acolo unde a putut s-o dovedească, i-au asigurat regelui evreilor un anumit loc în imaginea generală a unei epoci remarcabile.

Istoriografului Romei nu-i revine sarcina să descrie guvernarea de aproape 40 de ani a lui Herodes – el a murit în anul 750 (4) – în toate amănuntele, ceea ce ar fi posibil datorită relatărilor cuprinzătoare păstrate. Poate că în nici o epocă n-au existat o asemenea familie regală în care vrajba sîngeroasă între părinţi şi copii, soţi şi fraţi să fi bîntuit într-un mod asemănător; împăratul Augustus şi guvernatorul său din Siria se retraseră îngroziţi din faţa părţii de vină care le-ar fi revenit lor. În această imagine de groază, trăsătura nici pe departe cea mai înspăimîntătoare este constituită de totala inutilitate a majorităţii acestor execuţii, ordonate, de regulă, numai pe baza simplei suspiciuni, şi de necontenitele remuşcări ale autorului, intervenite după faptul împlinit. Oricît de energic şi înţelept ar fi respectat interesele ţării sale, în măsura posibilităţilor, oricît de mult ar fi intervenit, nu numai în Palestina, dar chiar în întregul imperiu, cu tezaurele şi influenţa sa pentru evrei – decizia lui Agrippa în marele litigiu din Asia Mică (p. 280), favorabilă evreilor, era, în esenţă, meritul său –, regele găsi dragoste şi fidelitate în Idumeea şi Samaria, dar nu la poporul israelit. În ochii acestuia el rămase nu atît bărbatul învinuit de multiple omucideri, cît îndeosebi un străin. Considerarea soţiei sale, frumoasa Mariamne din dinastia hasmoneană, şi a copiilor săi mai degrabă ca evrei decît ca ai săi, el temîndu-se în consecinţă, constituie una dintre cauzele principale ale războiului familial; el însuşi afirmase că, pe cît se simţea îndrăgit de greci, pe atît se simţea respins de evrei. Este semnificativ faptul că fiii destinaţi mai întîi pentru succesiune au fost educaţi la Roma. În timp ce copleşi oraşele greceşti din străinătate cu daruri din imensele sale bogăţii şi le împodobi cu temple, el construi şi pentru evrei, dar nu în acord cu spiritualitatea lor. Edificiile destinate circului şi teatrului din Ierusalim şi templele pentru cultul imperial din oraşele evreieşti însemnau pentru israelitul pios un îndemn la blasfemie. Transformarea templului din Ierusalim într-o clădire somptuoasă s-a făcut parţial împotriva voinţei celor evlavioşi; oricît de mult ar fi admirat edificiul, fixarea unui vultur de aur de pereţii lui i s-a reproşat mai mult decît toate condamnările la moarte şi a dus la o răzmeriţă populară căreia îi căzură victimă vulturul, dar şi, apoi, chiar credincioşii care-l smulseseră. Herodes era un prea bun cunoscător al ţării pentru a nu împinge lucrurile pînă la limita posibilului; dacă elenizarea ei ar fi fost realizabilă, ea n-ar fi eşuat din cauza voinţei sale. Prin energie, idumeul nu era cu nimic inferior celor mai buni dintre Hasmonei. Impunătoarele construcţii de la Turnul lui Straton sau Caesarea, cum este numit oraşul complet reclădit de Herodes, au conferit coastei sărace în porturi pentru prima dată un element absolut necesar, oraşul devenind, pentru întreaga perioadă imperială, unul dintre emporiile principale din Siria meridională. Herodes a îndeplinit şi toate celelalte obligaţii ce revin unui guvern: dezvoltarea exploatării resurselor naturale, intervenţii în perioadele de foamete şi în caz de calamităţi, îndeosebi siguranţa ţării înăuntru şi în afară. Năpasta tîlhăriei dispăru, iar apărarea graniţelor împotriva triburilor nomade ale deşertului, atît de dificilă în aceste ţinuturi, a fost realizată cu severitate şi consecvenţă. Datorită acestui succes, guvernul roman se simţi obligat să-i subordoneze şi alte ţinuturi: Ituraea, Trachonitis, Auranitis şi Batanaea. Aşa cum s-a menţionat deja (p. 267), stăpînirea sa se întindea de atunci unitar asupra Transiordaniei, pînă în apropiere de Damasc şi Munţii Hermon; conform cunoştinţelor noastre, pe întregul cuprins al regiunii delimitate mai sus nu au existat, după aceste concesionări teritoriale, nici un oraş liber şi nici o stăpînire aflată în afara controlului lui Herodes. Apărarea de graniţă în sine reveni mai mult regelui arab decît celui al evreilor; dar, în măsura în care intra în obligaţiile sale, şirul de fortăreţe de graniţă determină şi aici o pace internă necunoscută pînă atunci în aceste ţinuturi. Se înţelege că, după ce Agrippa vizită construcţiile portuare şi militare ale lui Herodes, el recunoscu în persoana lui un ajutor pentru marea operă organizatorică a imperiului şi-l trată ca atare.

Regatul său nu a fost de durată. Prin testament, Herodes îl împărţi între cei trei fii, iar Augustus confirmă dispoziţiile în general, subordonînd direct guvernatorului sirian doar importantul port Gaza şi oraşele greceşti din Transiordania. Regiunile septentrionale ale regatului au fost separate de ţinutul principal; ultimul ţinut achiziţionat de Herodes, Batanaea şi districtele aferente, din sudul Damascului, a fost acordat lui Philippos, Galileea şi Peraea, altfel spus ţinutul transiordanian negrecesc, lui Herodes Antipas, amîndoi ca tetrarhi; cu scurte întreruperi, aceste două mici principate au existat pînă în timpul lui Traian, la început separate, apoi unificate sub strănepotul lui Herodes „cel Mare”, Agrippa al II-lea. Despre guvernarea lor s-a vorbit cu ocazia descrierii Siriei orientale şi a Arabiei (p. 267). Aici putem adăuga că aceşti Herodieni l-au continuat pe ctitorul dinastiei, dacă nu cu aceeaşi energie, cel puţin cu rostul şi în spiritul său. Oraşele pe care le-au instituit, Caesarea, vechea Paneas, în ţinutul nordic şi Tiberias în Galileea, au avut o organizare elenă, întru totul corespunzătoare politicii lui Herodes; caracteristică este osîndirea oraşului impur de către rabinii evrei, din cauza unui mormînt descoperit cu ocazia întemeierii localităţii Tiberias.

Ţinutul principal, Iudeea, împreună cu Samaria în nord şi Idumeea în sud, a fost încredinţat, conform voinţei tatălui, lui Archelaos. Însă această succesiune nu corespundea dorinţelor naţiunii. Ortodocşii, mai exact fariseii, erau de fapt stăpînii exclusivi ai maselor şi dacă teama de Dumnezeu a fost pînă atunci întru cîtva înăbuşită de teama de regele înzestrat cu o energie lipsită de scrupule, ţelul majorităţii evreilor îl constituia totuşi reinstaurarea, sub protecţia Romei, a guvernării teocratice, unica plăcută lui Dumnezeu, aşa cum fusese instituită cîndva de funcţionarii perşi. Imediat după moartea bătrînului rege, masele se strînseră la Ierusalim pentru a reclama înlăturarea marelui preot desemnat de Herodes şi expulzarea necredincioşilor din oraşul sacru, unde urma să fie sărbătorit tocmai atunci Paştele. Archelaos a fost silit să-şi înceapă guvernarea cu înăbuşirea acestei răzmeriţe; se numărară o mulţime de morţi şi festivitatea nu mai avu loc. Guvernatorul roman al Siriei – acelaşi Varus a cărui neghiobie a dus, curînd după aceea, la pierderea Germaniei de către romani –, însărcinat cel dintîi cu menţinerea ordinii în ţară pe perioada interregnului, permise acestor cete răzvrătite din Ierusalim să trimită o deputăţie de 50 de persoane la Roma, unde tocmai se trata despre ocuparea tronului iudaic. Ea urma să pretindă suprimarea regalităţii, iar cînd Augustus o primi, a fost însoţită la templul lui Apollo de 8.000 de evrei din capitală. Între timp, evreii fanatici din patrie continuară să-şi facă singuri dreptate: garnizoana romană cantonată în templu a fost atacată, iar ţara a fost împînzită de cete de tîlhari bigoţi; Varus a trebuit să intervină cu legiunile şi să restabilească ordinea cu ajutorul sabiei. Acesta era un avertisment pentru suzeran, o justificare tardivă pentru guvernarea regelui Herodes, brutală, dar eficientă. Dar cu toată slăbiciunea dovedită atît de frecvent, mai ales în ultimii săi ani, Augustus a respins, ce-i drept, pretenţia reprezentanţilor acelor mase fanatice, însă, respectînd în esenţă testamentul lui Herodes, a predat stăpînirea din Ierusalim lui Archelaos, lipsit de titlul de rege pe care împăratul nu dorea, deocamdată, să-l acorde tînărului bărbat neexperimentat; de asemenea, îl priva de ţinuturile nordice şi i-a diminuat şi poziţia militară scutindu-l de apărarea graniţelor. Faptul că impozitele, mărite de Herodes peste măsură, au fost micşorate din ordinul lui Augustus nu putea să contribuie la o ameliorare simţitoare a poziţiei tetrarhului. Incapacitatea şi nevrednicia lui Archelaos erau aproape inutile pentru demonstrarea nulităţii sale; chiar Augustus se văzu nevoit să-l destituie cîţiva ani mai tîrziu (6 d.Cr.). Acum, el se conformă într-adevăr voinţei acelor rebeli: regalitatea a fost desfiinţată, iar ţinutul a trecut în parte sub administraţia romană directă, în parte, atît cît permitea o guvernare internă, sub cea a senatului de la Ierusalim. E drept, această procedură pare determinată, pe de o parte, de asigurările date anterior de Augustus lui Herodes în legătură cu succesiunea, iar pe de alta, de repulsia tot mai pronunţată şi, în anumite cazuri, justificată a guvernării imperiale faţă de state clientelare mai mari, dotate cu o anumită autonomie. Măsurile luate în Galatia, Cappadocia, Mauritania cu puţin timp înainte sau după această perioadă explică de ce şi în Palestina regatul lui Herodes se destrămă imediat după moartea acestuia. Dar prin modul de organizare, guvernarea indirectă din Palestina reprezenta, şi din punct de vedere administrativ, un grav regres faţă de cea a lui Herodes; însă, înainte de toate, realităţile erau atît de ciudate şi atît de dificile, încît contactul nemijlocit dintre romanii guvernanţi şi evreii guvernaţi, rîvnit cu atîta ardoare şi obţinut pînă la urmă chiar de partida ecleziastică, nu era o binecuvîntare nici pentru unii, nici pentru ceilalţi.

Astfel, Iudeea deveni în anul 6 d.Cr. o provincie romană de rang secundar şi, exceptînd efemera restauraţie a regatului de la Ierusalim (41-44) din timpul lui Claudius, nu şi-a mai schimbat statutul. Locul principelui autohton ereditar numit pe viaţă, cu rezerva confirmării de către guvernul roman, a fost luat de un magistrat din ordinul ecvestru, numit de către împărat, acesta putînd fi destituit oricînd. Reşedinţa administraţiei romane deveni, probabil de la început, oraşul portuar Caesarea, reclădit de Herodes conform modelului elen. Bineînţeles, se renunţă la scutirea ţinutului de garnizoane romane, dar, ca în toate provinciile de rang secundar, forţele armate se alcătuiau numai dintr-un număr redus de detaşamente de călăreţi şi pedestraşi din trupele inferioare; mai tîrziu, aici au staţionat o ală şi cinci cohorte, aproximativ 3.000 de soldaţi. Probabil că aceste trupe au existat şi sub guvernarea mai veche; cert este că au fost alcătuite, cel puţin în majoritatea lor, chiar în provincie, dar aproape exclusiv din samariteni şi greci sirieni. Provincia nu a primit garnizoane de legiune, iar în ţinuturile învecinate cu Iudeea staţiona cel mult una dintre cele patru legiuni siriene. Pentru Ierusalim a fost numit un comandant roman permanent, cu reşedinţa în palatul regal, care dispunea de o slabă garnizoană permanentă; doar în perioada Paştelui, cînd întreaga ţară şi nenumăraţi străini veneau la templu, un detaşament mai puternic de soldaţi romani era instalat într-o hală din perimetrul templului. Odată cu instituirea provinciei trebuie să se fi instituit şi obligaţia fiscală faţă de Roma, ceea ce rezultă deja din trecerea cheltuielilor pentru apărarea ţinutului asupra guvernării imperiale. Deoarece aceasta din urmă a ordonat o reducere a impozitelor cu ocazia învestirii lui Archelaos, este puţin probabil ca la încorporarea ţinutului să se fi trecut la o mărire imediată a acestora; dar, ca în orice teritoriu nou achiziţionat, se trecu la o revizuire a vechiului cadastru.

Ca pretutindeni, comunităţile urbane deveniră, pe cît posibil şi în Iudeea, baza activităţilor autohtone. Aflate sub controlul autorităţilor romane, Samaria sau Sebaste, cum este numit oraşul în această perioadă, nou fondata Caesarea şi celelalte comunităţi urbane din fostul regat al lui Archelaos se administrau autonom. Într-un mod similar a fost reglementată şi guvernarea capitalei cu întinsul teritoriu aferent. La Ierusalim se formase, cum am văzut (p. 274), încă în epoca preromană, sub Seleucizi, un sfat al bătrînilor, sinedriul (σμνέδριον) sau, iudaizat, sanhedrinul. În cadrul lui, prezidiul era condus de marele preot, desemnat pe o anumită durată de stăpînul numit al ţării, dacă nu era el însuşi mare preot. Din colegiu făceau parte foştii mari preoţi şi renumiţii cunoscători ai legilor. Această adunare, în care prevala elementul aristocratic, servea ca reprezentanţă religioasă supremă a întregii comunităţi evreieşti şi, în măsura în care nu putea fi despărţită de aceasta, şi ca reprezentanţă lumească, îndeosebi a comunităţii de la Ierusalim. Abia ficţiunea pioasă a rabinismului de mai tîrziu a transformat sanhedrinul de la Ierusalim într-o instituţie religioasă cu statute mozaice. În principiu, el corespundea consiliului din constituţia urbană grecească, însă avea, atît prin componenţă, cît şi prin sfera de activitate, un caracter religios mai pronunţat decît reprezentanţele comunale greceşti. Guvernul roman lăsă sau încredinţă acestui sanhedrin şi marelui preot, numit acum de către procurator, ca reprezentant al suveranului imperial, competenţa care revenea, în comunităţile greceşti supuse, autorităţilor urbane şi consiliilor comunale. Cu o miopie indiferentă, el nu a pus nici o stavilă mesianismului transcendental al fariseilor, iar în probleme de religie, datini şi drept, atunci cînd interesele romane nu erau lezate, a acordat o relativă libertate de acţiune consistoriului naţional, nicidecum transcendental, care a funcţionat pînă la sosirea lui Mesia; afirmaţia se referă îndeosebi la jurisdicţie. Ce-i drept, atunci cînd era vorba de cetăţeni romani, justiţia în cauze civile şi penale trebuie să fi fost rezervată tribunalelor romane încă înainte de încorporarea ţării. Dar în cazul evreilor, justiţia civilă trebuie să fi rămas în seama autorităţilor locale chiar şi după ocupare. Este probabil ca, în general, justiţia penală să fi fost exercitată în concurenţă cu procuratorul roman; doar condamnările la moarte nu puteau fi executate decît după confirmarea magistratului imperial.

Aceste dispoziţii constituiau în esenţă consecinţele inevitabile ale abolirii principatului şi, odată cu reclamarea acesteia din urmă, evreii le provocaseră practic şi pe cele dintîi. Era necondiţionat şi în atenţia guvernului necesitatea de a evita pe cît posibil duritatea şi severitatea cu ocazia transpunerii lor în practică. Instituirea noii provincii a fost încredinţată guvernatorului Siriei, Publius Sulpicius Quirinus, un magistrat acceptat de toţi şi un bun cunoscător al realităţilor din Orient; toate monografiile atestă explicit sau implicit că romanii cunoşteau dificultatea situaţiei şi că au luat-o în considerare. Baterea monedei divizionare locale, efectuată anterior de regii iudaici, trecu acum în seama stăpînului roman; dar, din cauza aversiunii evreilor faţă de imagini, monedele nu purtau efigia împăratului. Sub ameninţarea pedepsei cu moartea, intrarea în spaţiul interior al templului era interzisă pentru oricine nu era evreu. Oricît de rezervată ar fi fost atitudinea personală a lui Augustus faţă de cultele orientale (pp. 280-281), aici, la fel ca în Egipt, el nu se simţi înjosit să le îmbine în patria lor cu guvernarea imperială: sanctuarul evreilor era împodobit cu fastuoase cadouri venite din partea lui Augustus, a Liviei şi a altor membri ai familiei imperiale; zilnic, ofranda unui taur şi a doi miei din partea fundaţiei imperiale îşi înălţa aici fumul în onoarea „zeului suprem”. Soldaţii romani primiseră ordin ca, atunci cînd erau detaşaţi la Ierusalim, să lase însemnele de luptă cu imaginea împăratului la Caesarea, iar cînd, sub Tiberius, un guvernator nu a respectat regula, guvernul a dat în final curs rugăminţilor imploratoare ale celor pioşi, reconfirmîndu-l în funcţie pe guvernatorul anterior. Mai mult, cînd trupele romane urmau să mărşăluiască prin Ierusalim cu ocazia unei expediţii împotriva arabilor, li se schimbă ruta de marş ca urmare a repulsiei preoţilor faţă de imaginile de pe stindarde. Cînd acelaşi guvernator îi consacră împăratului scuturi fără imagini pe zidurile palatului regal din Ierusalim, cei pioşi scandalizîndu-se şi din această cauză, Tiberius ordonă să fie îndepărtate şi atîrnate pe pereţii templului lui Augustus din Caesarea. În urma unei cereri a credincioşilor, le-a fost predat veşmîntul de ceremonii al marelui preot, păstrat în cetate sub pază romană, trebuind să fie purificat din cauza acestei profanări timp de şapte zile înainte de a putea fi îmbrăcat, iar comandantul cetăţii primi ordinul să nu se mai sinchisească de el. Ce-i drept, romanii nu puteau pretinde din partea mulţimii să nu resimtă consecinţele încorporării atît de apăsătoare, doar pentru că ea însăşi o provocase. De asemenea, nu vrem să afirmăm că ocuparea directă a ţinutului n-a însemnat oprimarea locuitorilor şi că aceştia nu aveau nici un motiv să se plîngă; aceste instituiri n-au fost impuse nicăieri fără dificultăţi şi tulburări ale liniştii. La fel, în Iudeea, numărul nedreptăţilor şi brutalităţilor diferiţilor guvernatori nu va fi fost mai mic decît în alte părţi. Încă de la începutul guvernării lui Tiberius, atît evreii, cît şi sirienii se plînseră de opresiunea fiscală; un observator judicios a imputat îndeosebi guvernării îndelungate a lui Pontius Pilatus toate fărădelegile obişnuite ale magistraţilor. Însă, cum afirmă acelaşi evreu, în cei 23 de ani ai guvernării sale, Tiberius a respectat străvechile obiceiuri sacre şi nu le-a suprimat sau prejudiciat în nici un fel. Acest fapt este cu atît mai remarcabil cu cît acelaşi împărat a intervenit în Occident, ca nimeni altul, împotriva evreilor (pp. 280-281); ca urmare, răbdarea şi reţinerea dovedite în cazul Iudeii nu pot fi deduse din favorizarea personală a evreilor.

În ciuda acestora, încă din perioada de pace s-au dezvoltat atît opoziţia principială faţă de guvernul roman, cît şi recurgerea la forţa deschisă a celor credincioşi. Plătirea de impozite nu era atacată doar din cauza opresiunii, ci şi din cauza nelegiuirii ei. „Este permis” – întreabă rabinul în evanghelie – „să se plătească cezarului censul?” Răspunsul ironic la această întrebare nu-i edifică pe toţi; chiar dacă într-un număr mai redus, existau evrei care se considerau întinaţi dacă atingeau o monedă cu imaginea împăratului. Faptul era o noutate, un progres în teologia de opoziţie; nici regii Seleukos sau Antiochos nu fuseseră circumcişi, şi totuşi primiseră tributul în monede de argint cu efigia lor. Aceasta era teoria; e adevărat, ea n-a fost aplicată în practică de înaltul sfat din Ierusalim, în care, sub influenţa guvernării imperiale, votul decisiv aparţinea nobililor mai docili ai ţării, ci de Iudas Galileul din Gamala de lîngă Lacul de la Genezareth, care – aşa cum Gamaliel i-a amintit mai tîrziu acestui înalt sfat – „s-a răsculat în zilele censului, şi el a fost urmat în răzvrătire de popor”. El a rostit ceea ce gîndeau toţi, anume că aşa-numitul cens ar constitui de fapt servitutea şi că era o ruşine pentru evrei faptul de a recunoaşte un alt stăpîn decît Dumnezeu; însă el îi ajută numai pe cei care-şi fac singuri dreptate. Dacă chemarea sa la arme n-a fost urmată de mulţi şi dacă el a sfîrşit pe eşafod cîteva luni mai tîrziu, atunci sfîntul mort era pentru învingătorii profani mai periculos decît cel viu. Alături de saduchei, farisei şi esenieni, evreii de mai tîrziu l-au încadrat împreună cu adepţii săi în cea de-a patra „şcoală”; atunci ei se numiră „zeloţi”, ulterior „sicari”, „bărbaţii cuţitelor”. Doctrina s-a păstrat, iar copiii şi nepoţii lui Iudas au devenit conducătorii insurecţiilor de mai tîrziu.

Dacă în timpul primilor doi regenţi guvernul roman s-a achitat, în general cu abilitate şi răbdare, de sarcina de a reprima pe cît posibil aceste elemente explozive, a doua schimbare de tron a condus aproape la o catastrofă. Ca în întregul imperiu, ea a fost primită cu entuziasm şi de evreii din Ierusalim şi Alexandria, după mizantropul şi nepopularul bătrîn, noul şi tînărul împărat Gaius fiind celebrat cu frenezie. Dar, în curînd, motive meschine au generat o învrăjbire teribilă. Un nepot al primului Herodes şi al frumoasei Mariamne, numit Herodes Agrippa, după protectorul şi prietenul bunicului său, cam cel mai insignifiant şi decăzut dintre numeroşii fii princiari orientali stabiliţi la Roma, era totuşi, poate tocmai de aceea, favoritul şi prietenul noului împărat; cunoscut pînă atunci doar pentru desfrînarea şi datoriile sale, el primise din partea protectorului său, căruia îi adusese cel dintîi vestea despre moartea lui Tiberius, drept cadou, unul dintre micile principate evreieşti vacante împreună cu titlul regal. În anul 38, în cursul călătoriei în noul său regat, el ajunse în oraşul Alexandria, unde, cu cîteva luni înainte, ca debitor cambial fugar, încercase să se împrumute de la bancherii evrei. Nu este de mirare că, atunci cînd el se arătă în public în veşmîntul regal şi cu acoliţii săi împopoţonaţi, populaţia neevreiască a marelui oraş, oricînd gata de batjocură şi scandal, întru totul potrivnică evreilor, răspunse cu o parodie corespunzătoare; şi nu se mulţumi cu atît. Se ajunse la o îndîrjită agitaţie antisemită. Casele izolate ale evreilor au fost jefuite şi incendiate, corăbiile evreieşti ancorate în port au fost prădate, evreii întîlniţi în afara cartierelor evreieşti au fost maltrataţi şi ucişi. Însă în faţa veritabilelor cartiere evreieşti forţa era neputincioasă. Atunci, conducătorilor le veni ideea de a consacra ca temple ale noului împărat sinagogile, pe care le vizau înainte de toate, în măsura în care nu fuseseră dărîmate, şi să ridice în interiorul tuturor statui ale noului suveran, în cea principală chiar una înfăţişîndu-l pe împărat aşezat în cvadrigă. Toată lumea ştia, iar evreii şi guvernatorul nu făceau excepţie, că, atît cît îi permitea mintea sa tulburată, împăratul se considera cu adevărat un zeu întruchipat. Guvernatorul, Avillius Flaccus, un bărbat destoinic şi, în timpul lui Tiberius, un excelent administrator, însă neputincios acum din cauza dizgraţiei în care căzuse odată cu venirea noului împărat, aşteptîndu-se din clipă în clipă să fie rechemat şi acuzat, nu se simţi înjosit să folosească ocazia pentru a se reabilita1. Nu numai că ordonă prin edict să nu se opună nici o stavilă aşezării statuilor în sinagogi, ci se angajă el însuşi în agitaţia antisemită. Porunci suprimarea sabatului. În decretele sale, explică în continuare că aceşti străini toleraţi ar fi ocupat neautorizaţi cea mai bună parte a oraşului; evreii au fost limitaţi la unul singur dintre cele cinci cartiere, toate celelalte case evreieşti fiind lăsate pradă plebei, în timp ce locuitorii alungaţi se strîngeau în masă fără adăpost, de-a lungul ţărmului. Protestele nici nu au fost ascultate; în circ, în faţa întregului popor au fost biciuiţi 38 de membri ai sfatului bătrînilor care prezida pe atunci comunitatea evreilor în locul etnarhului. 400 de case au fost dărîmate; comerţul şi circulaţia stagnau, atelierele nu lucrau. Nu exista alt ajutor decît împăratul. Lui i se înfăţişară cele două deputăţii alexandrine: cea a evreilor, condusă de mai sus amintitul Philon (p. 279), un învăţat al noii orientări iudaice, mai degrabă blînd decît viteaz, dar care, hotărît, nu se sfii să intervină pentru ai săi în această strîmtorare; cea a duşmanilor evreilor, condusă de Apion2, şi acesta un învăţat şi scriitor alexandrin, „Clopoţelul lumii”, cum l-a numit împăratul Tiberius, doldora de cuvinte mari şi de minciuni şi mai mari, de o omniscienţă cît se poate de impertinentă şi o credinţă oarbă în sine, cunoscător, dacă nu al oamenilor, cel puţin al nevredniciei lor, un meşter celebrat atît al cuvîntului, cît şi al demagogiei, înzestrat cu prezenţă de spirit, spiritual, obraznic şi necondiţionat loial. Rezultatul dezbaterii era stabilit dinainte: împăratul primi părţile în timp ce-şi vizita grădinile, dar, în loc să-i asculte pe solicitanţi, el le adresă întrebări batjocoritoare însoţite, în ciuda etichetei, de rîsetele răsunătoare ale potrivnicilor evreilor şi, întrucît era bine-dispus, se mulţumi cu exprimarea părerii de rău că aceşti oameni, în fond nevinovaţi, au o organizare atît de nefericită încît nu sînt capabili să înţeleagă natura sa divină înnăscută, afirmaţie exprimată neîndoielnic cu toată seriozitatea. Aşadar, i se dădu dreptate lui Apion: oriunde au dorit, duşmanii evreilor au transformat sinagogile în temple ale lui Gaius.

Însă lucrurile nu se opriră la aceste dedicaţii ale tineretului de pe străzile Alexandriei. În anul 39, împăratul îi ordonă guvernatorului Siriei, Publius Petronius, să pătrundă cu legiunile sale în Ierusalim şi să ridice statuia împăratului în templu. Guvernatorul, un magistrat onest din şcoala lui Tiberius, se sperie; evreii din toată ţara, bărbaţi şi femei, bătrîni şi copii, dădură năvală, mai întîi la Ptolemais în Siria, apoi la Tiberias în Galileea, pentru a-l implora să devină mijlocitorul lor şi să împiedice grozăvia; în întreaga ţară ogoarele n-au mai fost cultivate, iar masele disperate declarară că mai degrabă vor muri de sabie sau de foame decît să vadă această oroare cu propriii ochi; într-adevăr, guvernatorul îndrăzni să tergiverseze executarea ordinului, cu toate că îşi risca viaţa. În acelaşi timp, amintitul rege Agrippa se duse personal la Roma pentru a-l determina pe amicul său să anuleze ordinul. Şi, într-adevăr, împăratul renunţă la dorinţă – se spune, în timpul unei beţii, fructificată cu dibăcie de prietenul său. Dar, concomitent, el limită concesia la unicul templu de la Ierusalim şi îi trimise totuşi guvernatorului condamnarea la moarte pentru nesupunere; ce-i drept, întîrziată întîmplător, această condamnare n-a mai fost pusă în practică. Gaius era hotărît să frîngă încăpăţînarea evreilor; ordinul privind pătrunderea legiunilor arată că, de data aceasta, cumpănise dinainte consecinţele. În timpul acestor evenimente, pe cît egiptenii, încrezători în natura sa divină, se bucurau de dragostea sa deplină, pe atît îndărătnicii şi nerozii evrei aveau de suportat ura sa corespunzătoare; perfid cum era şi obişnuit să graţieze pentru a revoca ordinul mai tîrziu, faptele cele mai teribile trebuiau să apară doar amînate. Era gata să se îmbarce cu destinaţia Alexandria pentru a inspira personal tămîia arsă pe altarele sale; în secret – cum se spune –, statuia pe care intenţiona să şi-o ridice la Ierusalim era dată în lucru, dar, printre altele, pumnalul lui Chaerea eliberă, în ianuarie 41, şi templul lui Iehova de acest monstru.

Din scurta perioadă de suferinţă nu rămaseră multe urme; altarele dispărură odată cu zeul lor. Însă urmele ei s-au conservat totuşi în ambele tabere. Istoria pe care o relatăm aici este cea a urii din ce în ce mai mari dintre evrei şi neevrei; în acest context, pogromul antisemit de trei ani din timpul lui Gaius reprezintă un episod şi un pas înainte. Ura şi agitaţiile antisemite debutează odată cu diaspora însăşi; ele au trebuit să fie provocate de aceste comunităţi orientale privilegiate şi autonome, aşezate în mijlocul celor elene, cu necesitatea cu care mlaştina îşi emană miasmele. Dar în istoria mai veche, şi greacă, şi romană, nu există o agitaţie antisemită similară celei din Alexandria anului 38, motivată de lipsa elenismului şi dirijată simultan de autoritatea supremă şi plebea umilă. Cu aceasta se parcursese îndelungatul drum de la reaua-voinţă a individului la fapta rea a comunităţii şi se demonstrase ce doreau şi, după împrejurări, ce trebuiau să facă cei cu astfel de convingeri. Că această revelaţie a fost resimţită şi de partea evreiască nu se poate pune la îndoială, deşi nu avem posibilitatea să argumentăm cu documente în acest sens. Dar în sufletul evreilor statuia zeului Gaius din sfînta sfintelor a fost resimţită mult mai dureros decît agitaţia antisemită din Alexandria. Fapta fusese săvîrşită deja o dată; aceeaşi atitudine a regelui Siriei, Antiochos Epiphanes, provocase mişcarea Macabeilor şi restaurarea victorioasă a statului naţional independent (II, p. 36). Acest Epiphanes, un Antimesia, care l-a acuzat pe Mesia, aşa cum, ce-i drept ulterior, l-a schiţat profetul Daniil, devenise de atunci modelul grozăviilor; nu era lipsit de importanţă faptul că această concepţie a fost asociată cu aceeaşi îndreptăţire cu un împărat roman sau, mai degrabă, cu imaginea suveranului roman în general. De la decretul funest persista îngrijorarea că un alt împărat ar putea da acelaşi ordin, ea fiind întru cîtva îndreptăţită, deoarece, conform structurii sistemului statal roman, această dispoziţie depindea doar de aprecierea stăpînului de moment. Ura evreiască îndreptată împotriva cultului imperial şi a împărăţiei în general se relevă în culorile cele mai arzătoare în Apocalipsa lui Ioan, în principal datorită ei Roma devenind tîrfa de la Babilon şi inamicul comun al umanităţii3. Cu atît mai puţin indiferentă era analogia consecinţelor, care se impunea de la sine. Mattathias de la Modein nu fusese mai mult decît Iudas Galileul, iar rebeliunea patrioţilor împotriva regelui sirian era cam la fel de lipsită de speranţă ca şi insurecţia împotriva monstrului de dincolo de mare. Aplicate în practică, paralelele istorice sînt elemente periculoase ale opoziţiei; neaşteptat de rapid, edificiul îndelungatei înţelepciuni guvernamentale începu să se clatine.

Guvernarea lui Claudius a păşit în ambele direcţii pe făgaşul lui Tiberius. E adevărat, nu s-a reluat expulzarea evreilor, întrucît se dovedise imposibilitatea realizării acestei măsuri, iar interdicţia exercitării în comun a cultului lor, ceea ce, bineînţeles, avea aproximativ aceleaşi rezultate ca şi cea dintîi, probabil nu a fost tradusă în faptă. Alături de acest edict de intoleranţă, dar în sens contrar, a fost decretată o dispoziţie valabilă pentru întregul imperiu, prin care evreii au fost eliberaţi de acele obligaţii publice care contraveneau convingerilor lor religioase; este probabil ca, îndeosebi în privinţa serviciului militar, să fi fost acordat numai ceea ce nu putuse fi impus nici pînă atunci cu forţa. Avertismentul către evrei, exprimat la sfîrşitul acestui edict, de a da, la rîndul lor, dovadă de mai multă moderaţie şi de a se abţine de la ocărîrea celor de altă credinţă arată că excesele n-au lipsit nici de partea evreiască. Atît în Egipt, cît şi în Palestina, ordinea religioasă a fost restaurată în general ca în timpurile de dinaintea lui Gaius, cu toate că este puţin probabil ca evreilor din Alexandria să li se fi restituit tot ceea ce deţinuseră anterior; cu aceasta dispăruseră în ambele provincii răzvrătirile care izbucniseră sau erau gata să izbucnească. În cazul Palestinei, Claudius făcu chiar mai mult decît Tiberius şi încredinţă din nou întregul fost teritoriu al lui Herodes unui principe autohton, tocmai acelui Agrippa care, din întîmplare, era prieten şi cu Claudius şi-i fusese util în perioada crizelor de la începutul guvernării sale. Intenţia lui Claudius de a relua sistemul aplicat în timpul lui Herodes şi de a înlătura pericolele unui contact nemijlocit între romani şi evrei era evidentă. Însă Agrippa, uşuratic, confruntîndu-se şi ca principe cu necontenite greutăţi financiare, pe deasupra blînd şi ostenindu-se să fie mai degrabă pe placul alor săi decît al îndepărtatului stăpîn protector, stîrni de mai multe ori nemulţumirea guvernului – de exemplu, cu ocazia întăririi zidurilor Ierusalimului, a cărei continuare i-a fost interzisă. Oraşele Caesarea şi Sebaste, aflate de partea romanilor, ca şi trupele organizate conform modelului roman îi erau potrivnice. Cînd acesta muri prematur şi pe neaşteptate (44), părea imprudent să se încredinţeze importanta poziţie politică şi militară unicului său fiu de 17 ani, cei puternici din cabinet nedorind să renunţe la profitabilele procuraturi. Ca şi în alte cazuri, guvernarea lui Claudius intuise calea corectă, dar nu avea suficientă energie pentru a merge pînă la capăt, ignorînd considerentele secundare. Un principe evreu cu soldaţi evrei putea conduce guvernarea în Iudeea în interesul Romei; magistratul şi soldaţii romani comiteau greşeli, probabil mai mult din cauza necunoaşterii concepţiilor iudaice decît a contramăsurilor nepotrivite, şi orice ar fi întreprins era o jignire pentru evreul credincios, aşa încît evenimentul cel mai insignifiant părea un sacrilegiu. În sine, cerinţa de a se înţelege reciproc şi de a convieţui era de ambele părţi cît se poate de îndreptăţită, dar împlinirea ei era imposibilă. Înainte de toate, un conflict între stăpînul evreu şi supuşii săi era pentru imperiu un fapt indiferent; orice conflict între romani şi evreii din Ierusalim lărgea prăpastia care se deschisese între popoarele occidentale şi evreii cu care convieţuiau; pericolul nu rezida în vrajbele din Palestina, ci în incompatibilitatea locuitorilor de diferite naţionalităţi din imperiu, aduşi în soartă în aceleaşi locuri.

Astfel, corabia se îndrepta necontenit spre vîrtej. Această călătorie funestă a fost sprijinită de toţi participanţii, atît de guvernul roman şi administratorii săi, cît şi de autorităţile iudaice şi poporul evreu. Ce-i drept, cel dintîi se strădui în permanenţă să răspundă, pe cît posibil, tuturor pretenţiilor îndreptăţite şi neîndreptăţite ale evreilor. În anul 44, cînd procuratorul sosi din nou la Ierusalim, el a fost scutit de numirea marelui preot şi de administrarea tezaurului templului, legate de regalitate şi, ca urmare, de procuratură, acestea fiind încredinţate regelui Herodes din Chalcis, un frate al regelui decedat Agrippa, iar după moartea sa, survenită în anul 48, urmaşului său, Agrippa cel Tînăr, numit mai sus. În urma plîngerii evreilor, magistratul suprem roman ordonă executarea unui soldat roman care rupsese un sul din Tora cu ocazia jefuirii ordonate a unui sat iudaic. Întreaga severitate a justiţiei imperiale romane îi lovea chiar şi pe magistraţii superiori; cînd doi procuratori învestiţi cu aceeaşi putere se angajaseră în vrajba dintre samariteni şi galileeni, soldaţii lor luptînd unii împotriva celorlalţi, împăratul îl trimise în Palestina pe guvernatorul imperial al Siriei, Ummidius Quadratus, înzestrat cu puteri plenipotenţiare extraordinare, pentru a judeca şi pedepsi; într-adevăr, unul dintre cei vinovaţi a fost trimis în exil, iar un tribun militar roman, Celer, a fost decapitat în public chiar la Ierusalim. Dar alături de aceste exemple de severitate se găsesc altele de o slăbiciune complice; tocmai în acest proces nu a fost pedepsit cel de-al doilea procurator, Antonius Felix, cel puţin la fel de vinovat, întrucît era fratele puternicului slujitor Pallas şi soţul surorii regelui Agrippa. Însă guvernul nu trebuie să fie acuzat numai din cauza abuzurilor de putere ale unor administratori, ci îndeosebi din cauza neglijării puterii administrative şi sporirii trupelor într-o provincie de genul acesteia şi a continuării recrutării garnizoanelor aproape exclusiv din rîndul acestor provinciali. Întrucît provincia nu era importantă, era o gravă nechibzuinţă şi o dovadă de zgîrcenie să fie tratată conform şablonului consacrat; o desfăşurare oportună a unei superiorităţi copleşitoare şi a unei severităţi inexorabile, un guvernator de rang superior şi un castru de legiune ar fi scutit provincia, ca şi imperiul de mari sacrificii în bani, sînge şi onoare.

Însă vina evreilor era cel puţin tot atît de mare. Chiar după mărturiile evreieşti, guvernarea teocratică, în perimetrul competenţelor sale – iar guvernarea era prea înclinată să-i dea mînă liberă în toate afacerile interne –, n-a fost exercitată în nici o epocă mai brutal şi mai nedemn ca în perioada cuprinsă între moartea lui Agrippa şi izbucnirea războiului. Cel mai cunoscut şi mai influent dintre aceşti teocraţi este Ananias, fiul lui Nebedaeus, „peretele spoit”, cum l-a numit Paulus atunci cînd acest judecător ecleziastic le-a ordonat călăilor săi să-l lovească peste gură fiindcă îndrăznise să se apere în faţa tribunalului. El a fost învinuit că l-ar fi mituit pe guvernator şi că ar fi sustras preoţimii minore darul celui de-al zecelea snop printr-o interpretare corespunzătoare a Bibliei. Ca unul dintre instigatorii principali ai războiului dintre samariteni şi galileeni, se aflase în faţa judecătorilor romani. Aceşti incitatori ai răzmeriţei de stradă şi orînduitori ai tribunalelor eretice nu puteau să medieze în sens paşnic între stăpînirea străină şi naţiune, nu atît din cauza preponderenţei fanaticilor lipsiţi de scrupule în cercurile guvernamentale, cît din cauza lipsei autorităţii morale şi religioase prin care cei moderaţi conduseseră mulţimea în vremuri mai bune şi a neînţelegerii şi abuzului de îngăduinţa manifestată de autorităţile romane în afacerile interne. Tocmai în timpul activităţii lor, autorităţile romane au fost asaltate cu cele mai sălbatice şi nesăbuite cereri, ajungîndu-se la mişcări populare de un ridicol teribil. Astfel este petiţia impetuoasă care reclamase şi obţinuse sîngele unui soldat roman din cauza unui sul de Tora rupt. Cu altă ocazie, se iscă o zarvă populară care pricinui moartea mai multor oameni, întrucît un soldat roman, într-o nuditate indecentă, îşi exhibase membrul în faţa templului. Nici cel mai bun dintre regi n-ar fi putut împiedica o astfel de sminteală; însă cel mai neînsemnat principe n-ar fi adoptat faţă de mulţimea fanatică o atitudine atît de lipsită de noimă ca aceşti preoţi.

Rezultatul concret a fost creşterea continuă a influenţei noilor Macabei. În mod obişnuit, izbucnirea războiului este datată în anul 66; cu aceeaşi – şi poate cu mai mare – îndreptăţire ea poate fi fixată în anul 44. După moartea lui Agrippa, zgomotul armelor nu a mai contenit şi, alături de vrajbele locale pe care evreii şi le disputau între ei, se ducea un permanent război al trupelor romane împotriva oamenilor retraşi în munţi, numiţi zeloţi de către iudei şi tîlhari de către romani. Ambele denumiri au fost potrivite, şi aici elementele decăzute sau aflate în decădere ale societăţii îşi jucau rolul alături de fanatici – după victorie, unul dintre primii paşi ai zeloţilor a fost doar arderea scrisorilor de datorii păstrate în templu. Fiecare dintre procuratorii mai destoinici, începînd cu cel dintîi, Cuspius Fadus, a organizat razii împotriva lor şi întotdeauna Hidra devenea mai puternică decît înainte. Urmaşul lui Fadus, Tiberius Iulius Alexander, el însuşi născut într-o familie de iudei, un nepot al eruditului alexandrin Philon, numit mai sus, ordonă să fie răstigniţi doi fii ai lui Iudas Galileul, Iacob şi Simon; acest fapt a constituit naşterea noului Mattathias. Pe străzile oraşelor patrioţii propovăduiau fără sfială războiul şi mulţi îi urmară în deşert; celor paşnici şi înţelegători, care refuzau să li se asocieze, bandele le–au incendiat casele. Dacă soldaţii îi capturau pe bandiţi, cei din urmă au dus, la rîndul lor, oameni distinşi ca ostatici în munţi; deseori autorităţile au recurs la eliberarea tîlharilor în schimbul celor aflaţi la tîlhari. În acelaşi timp, „bărbaţii cuţitelor” îşi exercitau în capitală meseria lor înfricoşătoare; ce-i drept, asasinau în schimbul banilor – se spune că prima lor victimă ar fi fost preotul Ionathan şi că procuratorul roman Felix fusese cel care-i însărcinase –, dar, pe cît posibil, concomitent ucideau soldaţi romani sau conaţionali simpatizanţi ai romanilor care acţionau ca patrioţi. Într-o asemenea stare de spirit, cum ar fi putut lipsi miracolele şi semnele şi cei care, înşelaţi sau înşelînd, fanatizau masele cu ajutorul lor? În timpul lui Cuspius Fadus, făcătorul de minuni Theudas îşi conduse adepţii spre Iordan, asigurîndu-i că, la fel ca în timpurile regelui Pharao, apele se vor despărţi în faţa lor şi-i vor înghiţi pe călăreţii romani urmăritori. Un alt făcător de minuni, numit Egipteanul, după patria sa, profetiza în timpul lui Felix că zidurile Ierusalimului se vor dărîma întocmai ca ale Ierihonului din cauza sunetelor de trîmbiţe ale lui Iosua; acesta a fost urmat pe Muntele Măslinilor de 4.000 de cuţitari. Pericolul rezida tocmai în această absurditate. Marea masă a populaţiei evreieşti era formată din mici ţărani, care-şi arau pămîntul şi îşi tescuiau uleiul trudind din greu, mai mult locuitori ai satelor decît orăşeni, cu o educaţie rudimentară, dar o credinţă colosală, foarte apropiaţi de bandele de partizani din munţi; pe cît de mult îi venerau pe Iehova şi pe preoţii săi, pe atît îi detestau pe străinii spurcaţi. Războiul era prezent; nu un război între două puteri purtat pentru obţinerea supremaţiei, de fapt nici un război al celor asupriţi împotriva asupritorilor dus pentru recîştigarea libertăţii; el a fost declanşat şi purtat de ţărani fanatici, care l-au plătit cu sîngele lor, şi nu de temerari oameni de stat4. Aceasta era o nouă etapă în istoria urii naţionale; se părea că de ambele părţi convieţuirea nu mai era posibilă, dominînd ideea extirpării reciproce.

Mişcarea ce duse la transformarea acestor tumulturi în război a pornit din Caesarea. În această comunitate urbană, originar grecească, apoi restructurată de Herodes conform modelului coloniilor lui Alexandru şi dezvoltată în calitate de cel mai important oraş portuar al Palestinei, grecii şi evreii trăiau, fără deosebire de naţiune şi confesiune, cu aceleaşi drepturi civice, cei din urmă fiind superiori prin număr şi avere. Însă, după exemplul alexandrinilor şi, neîndoielnic, sub impresia directă a evenimentelor din anul 38, cetăţenii eleni aleseră calea plîngerilor către forul suprem pentru a obţine anularea dreptului de cetăţenie al conlocuitorilor evrei. Ministrul lui Nero, Burrus (mort în anul 62), le dădu dreptate. Era o faptă gravă dacă dreptul de cetăţenie era transformat într-un privilegiu al elenilor în cazul unui oraş creat pe teritoriul evreu şi de către o guvernare evreiască; dar nu trebuie să fie dată uitării atitudinea evreilor faţă de romani tocmai în acea perioadă şi cît de mult ei înşişi sugeraseră romanilor transformarea capitalei şi a cartierului general roman al provinciei într-o comunitate urbană autentic elenă. Decizia conduse, cum este de înţeles, la violente tumulturi de stradă, în care zeflemelele elene şi trufia iudaică par să fi cumpănit la fel de mult, îndeosebi în cursul luptei pentru accesul la sinagogă; autorităţile romane interveniră, fireşte, în dezavantajul evreilor. Aceştia părăsiră oraşul, însă guvernatorul îi sili să se întoarcă; apoi, în cursul unui scandal de stradă, ei au fost omorîţi cu toţii (6 august 66). E adevărat, aceasta nu era o măsură ordonată de guvern şi, cu siguranţă, nu a fost nici intenţionată, dar astfel se dezlănţuiseră forţe care nu mai puteau fi stăpînite.

Dacă aici atacatorii au fost duşmanii evreilor, la Ierusalim acest rol a fost preluat de evrei. În relatarea acestor evenimente, reprezentanţii lor afirmă însă că procuratorul de atunci al Palestinei, Gessius Florus, ar fi dorit să provoace o insurecţie prin exagerarea nedreptăţilor, ca să evite acuzaţiile pentru proasta sa guvernare; şi este evident că guvernatorii acestor timpuri întreceau considerabil măsura obişnuită a nevredniciei şi asupririi. Dar chiar dacă Florus a urmărit într-adevăr un asemenea plan, el a eşuat. Căci, conform aceloraşi relatări, evreii moderaţi şi bogaţi alături de regele Agrippa al II-lea, învestit cu guvernarea templului şi prezent la Ierusalim tocmai atunci – între timp schimbase stăpînirea Chalcisului cu cea de la Batanaea – astîmpărară masele astfel încît înhăitările şi intervenţiile împotriva lor nu au depăşit stadiul atins în mod obişnuit în ultimii ani. Însă mai periculoase decît scandalurile de stradă şi decît patrioţii tîlhari din munţi erau progresele teologiei iudaice. Într-un mod liberal, iudaismul timpuriu deschisese străinilor porţile credinţei sale; ce-i drept, în templele interioare puteau pătrunde doar membrii propriu-zişi ai religiei, dar, ca prozeliţi ai porţii, fiecare era acceptat în halele periferice, permiţîndu-i-se şi celui de altă naţionalitate să se roage aici Domnului Iehova şi să-i aducă sacrificii. În acest fel, cum s-a amintit mai sus (pp. 288-289), dintr-o donaţie a lui Augustus se aduceau zilnic sacrificii pentru împăratul roman. Aceste sacrificii ale neevreilor au fost interzise de stăpînul templului din acea perioadă, Eleazar, fiul arhierarhului Ananias, numit mai sus, un bărbat tînăr, distins, pătimaş, cu un caracter neîntinat şi onest, aşadar întru totul opus tatălui său, dar, prin virtuţile sale, mai periculos decît era cel din urmă prin vicii. În zadar se obiectă că această măsură era pe cît de jignitoare pentru romani, pe atît de periculoasă pentru ţară şi, în general, potrivnică tradiţiei; pioşenia astfel reabilitată n-a mai fost abrogată şi suveranul a rămas exclus de la serviciul divin. De mult timp, evreii credincioşi se separaseră în cei care-şi puneau toate speranţele în Dumnezeu şi suportau stăpînirea romană, pînă cînd el va binevoi să întemeieze împărăţia cerurilor pe pămînt, şi în bărbaţii mai practici care erau hotărîţi să clădească această împărăţie cerească cu propriile forţe, încredinţaţi că stăpînul oştirilor îi va sprijini în opera pioasă, sau, mai exact, în farisei şi zeloţi. Numărul şi influenţa celor din urmă erau în continuă creştere. Se descoperi o tradiţie mai veche, conform căreia în această perioadă va purcede un bărbat din Iudeea şi va cîştiga stăpînirea lumii; i se dădu crezare, întrucît era atît de absurdă, iar oracolul contribui substanţial la accentuarea fanatizării maselor.

Partida moderată recunoscu pericolul şi luă decizia de a-i înfrînge pe fanatici cu forţa; ea ceru trupe din partea romanilor de la Caesarea şi a regelui Agrippa. Cei dintîi nu se sinchisiră; Agrippa trimise o mînă de călăreţi. În schimb, oraşul a fost năpădit de patrioţi şi de cuţitari, printre ei aflîndu-se cel mai sălbatic, Manahem, de asemenea un fiu al des numitului Iudas din Galileea. Aceştia erau foarte puternici şi în curînd deveniră stăpînii oraşului. Mica garnizoană romană, care ocupa cetatea alăturată templului, a fost învinsă cu uşurinţă şi măcelărită. Nu s-a putut menţine nici palatul regal învecinat, cu puternicele sale turnuri, unde se refugiaseră adepţii moderaţilor, un număr de romani comandaţi de tribunul Metilius şi soldaţii lui Agrippa. La cererea de capitulare, celor din urmă li se asigură retragerea nestingherită, dar li se refuză romanilor; cînd, în sfîrşit, se predară în schimbul garantării vieţii, ei au fost mai întîi dezarmaţi şi apoi măcelăriţi, cu excepţia ofiţerului care promisese că va accepta circumcizia, fiind aşadar graţiat ca evreu. Victime ale furiei populare, care se îndrepta împotriva partizanilor romanilor cu mai mare ură decît împotriva romanilor înşişi, căzură şi conducătorii celor moderaţi, printre ei aflîndu-se tatăl şi fratele lui Eleazar. Acesta se sperie de victoria sa; după victorie, cei doi conducători ai fanaticilor, Eleazar şi Manahem, se încăierară, probabil din cauza nerespectării condiţiilor capitulării; Manahem a fost luat prizonier şi executat. Însă oraşul sfînt era liber şi detaşamentul roman staţionat la Ierusalim fusese nimicit; noii Macabei învinseră asemenea celor vechi.

Astfel, se spune că în aceeaşi zi, 6 august 66, cei de altă naţionalitate îi masacrară pe evrei la Caesarea, iar evreii pe cei de altă naţionalitate la Ierusalim; cu aceasta se dăduse în ambele direcţii semnalul de a persevera în această operă patriotică şi plăcută lui Dumnezeu. În oraşele greceşti învecinate, grecii se debarasară de corpurile de evrei după modelul de la Caesarea. De exemplu, la Damasc evreii au fost închişi mai întîi în gimnaziu şi, la vestea unui insucces al armatelor romane, precaut, au fost ucişi cu toţii. Evenimente identice sau similare au avut loc la Askalon, Skytopolis, Hippos, Gadara, pretutindeni unde elenii erau mai puternici. În teritoriul regelui Agrippa, locuit în majoritate de sirieni, intervenţia sa energică salvă viaţa evreilor din Caesarea Paneas şi din celelalte localităţi. În Siria, exemplul a fost urmat de Ptolemais, Tyr şi, mai mult sau mai puţin, de celelalte comunităţi greceşti; doar cele două mari şi civilizate oraşe, Antiohia şi Apameia, ca şi Sidonul făcură excepţie. Probabil că din cauza acestui fapt mişcarea nu se răspîndi spre Asia Anterioară. În Egipt nu numai că se ajunse la un tumult popular care ceru numeroase victime, ci înseşi legiunile alexandrine au trebuit să intervină împotriva evreilor. Ca o reacţie inevitabilă a acestei vecernii evreieşti, insurecţia victorioasă în Ierusalim cuprinse imediat întreaga Iudee şi se organiză pretutindeni sub forma unei rapide şi energice maltratări similare a minorităţilor.

Devenise necesară o intervenţie urgentă pentru a împiedica extinderea conflagraţiei; la aflarea primei ştiri, guvernatorul roman al Siriei, Gaius Cestius Gallus, porni cu trupele sale împotriva insurgenţilor. El comanda aproximativ 20.000 de soldaţi romani şi 13.000 din statele clientelare, lor adăugîndu-li-se numeroasele miliţii siriene; cuceri Joppe, unde au fost măcelăriţi toţi cetăţenii, şi se găsea deja, în septembrie, în faţa, ba şi în interiorul Ierusalimului. Însă el nu putea învinge puternicele ziduri ale palatului regal şi ale templului şi, de asemenea, nu fructifică ocaziile oferite de mai multe ori de cei moderaţi pentru a ocupa oraşul. Fie că sarcina nu putea fi rezolvată, fie că el nu era capabil s-o rezolve, în curînd renunţă şi-şi răscumpără chiar o retragere accelerată prin sacrificarea bagajelor şi a ariergărzii sale. Aşadar, pentru început Iudeea rămînea împreună cu Idumeea şi Galileea în mîinile evreilor îndîrjiţi. Ei siliră şi ţinutul samaritean să se asocieze cauzei comune, distruseră oraşele de coastă Anthedon şi Gaza, preponderent elene; Caesarea şi celelalte oraşe greceşti se menţinură cu dificultate. Dacă rebeliunea nu depăşi graniţele Palestinei, cauza nu o constituiau măsurile guvernamentale, ci repulsia naţională a siro-elenilor faţă de evrei.

Guvernul de la Roma recunoscu întreaga gravitate a situaţiei. Locul procuratorului Palestinei a fost luat de un legat imperial, Titus Flavius Vespasianus, un bărbat cumpătat şi un soldat încercat. El primi pentru purtarea războiului două legiuni din Occident, întîmplător staţionate încă în Asia din cauza războiului partic, şi legiunea siriană, care suferise cel mai puţin în cursul nefericitei expediţii a lui Cestius, în timp ce armata siriană, comandată de noul guvernator Gaius Licinius Mucianus – Gallus murise la timp –, îşi menţinu configuraţia anterioară prin repartizarea altei legiuni5. Acestor trupe de cetăţeni cu auxiliile lor li se adăugară garnizoana de pînă atunci din Palestina, în fine, contingentele celor patru regi clientelari, ale comagenilor, hemesienilor, evreilor şi nabateilor, în total aproximativ 50.000 de combatanţi, dintre care 15.000 erau soldaţi ai regilor. În primăvara anului 67, această armată a fost concentrată la Ptolemais şi apoi pătrunse în Palestina. După ce insurgenţii fuseseră respinşi hotărît de slaba garnizoană romană din oraşul Askalon, ei renunţaseră la atacarea oraşelor aflate de partea romanilor; deznădejdea, care se încuibări în întreaga mişcare, se exprimă în renunţarea imediată la orice ofensivă. Cînd romanii trecură la atac, evreii nu li se opuseră nicăieri în cîmp deschis; mai mult, nici nu încercară să despresureze diferitele poziţii atacate. Ce-i drept, prevăzătorul general nu-şi diviză trupele, ci menţinu unitatea cel puţin a celor trei legiuni. Însă întrucît numărul relativ mic al fanaticilor teroriza cetăţenii din cele mai multe localităţi, rezistenţa era dîrză şi purtarea războiului nici strălucită, nici rapidă. Vespasian folosi întreaga primă campanie (67) pentru cucerirea fortăreţelor micului ţinut Galileea şi a coastei pînă la Askalon; doar în faţa orăşelului Jotapata cele trei legiuni cantonară timp de 45 de zile. În timpul iernii (67/68), una dintre legiuni staţiona la Skytopolis, la graniţa de sud a Galileii, iar celelalte două legiuni la Caesarea. La Ierusalim, diferitele facţiuni se învrăjbiseră între timp, aflîndu-se într-o luptă violentă; bunii patrioţi, care interveneau concomitent pentru ordinea civilă, şi cei şi mai buni, care doreau să introducă şi să fructifice guvernarea de teroare, în parte din efervescenţa fanatică, în parte datorită poftelor josnice, se războiau pe străzile oraşului, fiind de acord numai asupra faptului că orice tentativă de reconciliere cu romanii ar fi fost o crimă care trebuia pedepsită cu moartea. Generalul roman, îndemnat în repetate rînduri să fructifice aceste tulburări, nu se lăsă influenţat în înaintarea sa metodică. În al doilea an de război, el ocupă mai întîi ţinutul transiordanian, îndeosebi importantele oraşe Gadara şi Gerasa, şi se stabili ulterior la Emmaus şi Ieriho, de unde dirijă supunerea Idumeii în sud şi a Samariei în nord, astfel încît, în vara anului 68, Ierusalimul era înconjurat din toate părţile. Tocmai urma să înceapă asediul, cînd sosi vestea despre moartea lui Nero. De drept, cu aceasta se încheiase mandatul acordat legatului, iar Vespasian, în politică la fel de precaut ca şi pe cîmpul de luptă, încetă operaţiile pînă la noi ordine. Anotimpul favorabil se sfîrşi înainte ca ele să fi fost trimise de Galba. Sosirea primăverii aduse vestea detronării lui Galba; decizia trebuia să cadă în lupta dintre împăratul gărzii pretoriene şi cel al armatei renane. Vespasian reluă operaţiile abia după victoria lui Vitellius (iunie 69) şi ocupă Hebronul; dar în curînd toate armatele Orientului îl renegară şi-l proclamară împărat pe legatul Iudeii. Ce-i drept, poziţiile la Ieriho şi Emmaus au fost păstrate împotriva evreilor, dar, aşa cum legiunile germanice descoperiseră Rinul pentru a-l impune ca împărat pe generalul lor, la fel nucleul armatei din Palestina se îndreptă în parte spre Italia, aceste trupe fiind comandate de legatul Siriei, Mucianus, în parte cu noul împărat spre Siria şi, de aici, spre Egipt; abia după încheierea războiului de succesiune (sfîrşitul anului 69) şi recunoaşterea unanimă a stăpînirii lui Vespasian, acesta din urmă îi încredinţă fiului său încheierea războiului iudaic.

Drept urmare, din vara anului 66 pînă în primăvara anului 70, insurgenţii din Ierusalim nu au fost stingheriţi în acţiunile lor. Tot ceea ce combinaţia fanatismului religios cu cel naţional, nobila dorinţă de a nu supravieţui prăbuşirii patriei, conştiinţa crimelor comise şi a pedepsei inevitabile, dezlănţuita învălmăşire a pasiunilor celor mai alese şi mai mizerabile au putut aduce naţiunii în aceşti patru ani de teroare devine cu atît mai oribil cu cît străinii au fost doar spectatorii toate nenorocirile fiind provocate nemijlocit de evrei evreilor. Cu ajutorul contingentului locuitorilor barbari şi fanatici din satele Idumeii, patrioţii moderaţi au fost înfrînţi în curînd de cei zeloşi (sfîrşitul anului 68), conducătorii lor fiind omorîţi. De atunci, guvernau zeloţii şi, odată cu aceasta, se dizolvară toate legăturile unei ordini civile, religioase şi morale. Sclavii au fost eliberaţi, marii preoţii au fost traşi la sorţi, legile ritualului au fost desconsiderate şi batjocorite tocmai de aceşti fanatici a căror fortăreaţă era templul: prizonierii au fost ucişi în temniţe şi, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, a fost interzisă înmormîntarea victimelor. Diferitele căpetenii se războiau cu cetele lor: Ioan din Giskala, cu ceata sa adusă din Galileea; Simon, fiul lui Giora, din Gerasa, era conducătorul unei cete de patrioţi înjghebate în sud şi, concomitent, al idumeilor care se răzvrăteau împotriva lui Ioan; Eleazar, fiul lui Simon, unul dintre campionii luptei împotriva lui Cestius Gallus. Cel dintîi stăpînea hala templului, cel de-al doilea în oraş, cel de-al treilea în Sfînta Sfintelor, şi străzile oraşului asistară zilnic la lupte între evrei şi evrei. Concordia se instală numai datorită inamicului comun; odată cu declanşarea atacului, mica ceată a lui Eleazar se subordonă comenzii lui Ioan şi, deşi Ioan şi Simon continuară să-şi atribuie stăpînirea, cel dintîi în templu, cel de-al doilea în oraş, vrajba nedomolindu-se din această cauză, ei luptară umăr la umăr împotriva romanilor. Misiunea nu era uşoară nici pentru atacatori. Ce-i drept, armata era pe deplin suficientă pentru încercuirea oraşului, întrucît detaşamentele trimise în Italia fuseseră înlocuite cu puternice contingente detaşate de trupele egiptene şi siriene; în ciuda îndelungatului răgaz acordat evreilor pentru a se pregăti în vederea asediului, proviziile erau insuficiente, cu atît mai mult cu cît unele dintre ele fuseseră distruse în cursul luptelor de stradă şi, fiindcă asediul începu în timpul sărbătorii Paştelui, cu cît fuseseră închişi în oraş mulţi oameni veniţi din afară în acest scop. Însă chiar dacă masa populaţiei începu să resimtă curînd lipsurile, combatanţii confiscară cele necesare acolo unde le-au găsit şi, bine aprovizionaţi, continuau lupta fără a se sinchisi de masele flămînzite şi în curînd muritoare de foame. Tînărul general nu se putea decide să treacă la o simplă blocadă; un asediu înfăptuit în acest fel cu patru legiuni nu-i aducea nici o faimă personală, iar noua guvernare avea nevoie de o strălucită faptă de arme. Apărat aproape pretutindeni de pereţi stîncoşi inaccesibili, oraşul putea fi atacat doar dinspre nord; şi nici aici nu era uşor să se biruie triplul zid de incintă, construit din bogatele tezaure ale templului fără a ţine seama de cheltuieli, să se cucerească în interiorul oraşului în continuare citadela, templul şi cele trei grandioase turnuri ale lui Herodes, apărate de o garnizoană puternică, fanatică şi disperată. Ioan şi Simon nu numai că respinseră asalturile cu hotărîre, ci atacară deseori cu succes detaşamentele angajate în lucrări de geniu, distrugînd sau incendiind maşinile de asediu. Însă superioritatea numerică şi arta de a conduce războiul deciseră în favoarea romanilor. Zidurile au fost cucerite, apoi cetatea Antonia; după o îndelungată rezistenţă, flăcările mistuiră mai întîi halele templului, iar la 10 Ab (august) templul însuşi împreună cu toate tezaurele adunate aici de şase secole. În sfîrşit, la 8 Elul (septembrie), după o luptă de stradă care a durat cîteva luni, ultima rezistenţă a fost înfrîntă şi în oraş, dărîmîndu-se Sfînta Solyma. Opera sîngeroasă durase cinci luni. Sabia, săgeata şi, mai mult încă, foamea făcuseră nenumărate victime; evreii îi uciseră chiar şi pe cei suspectaţi de dezertare şi siliră femei şi copii să moară de foame în oraş; cu nimic mai puţin cruzi, romanii îi străpunseră sau îi răstigniră pe prizonieri. Restul luptătorilor, îndeosebi cei doi conducători, au fost scoşi cîte unul din cloacele în care se salvaseră. Lîngă Marea Moartă, tocmai acolo unde odinioară regele David şi Macabeii îşi găsiseră refugiul la mare strîmtoare, ultimii insurgenţi rezistară ani de-a rîndul în fortăreţele de stîncă Machaerus şi Massada, pînă cînd, în sfîrşit, ultimii evrei liberi, Iudas, nepotul Galileului, Eleazar şi ai săi, îşi uciseră mai întîi femeile şi copiii, urmîndu-i imediat după aceea. Opera era terminată. Nu ne putem construi o bună imagine despre spiritul războinic al epocii dacă ne gîndim că împăratul Vespasian, un soldat destoinic, nu s-a simţit înjosit să meargă ca învingător pe Capitoliu din cauza unui asemenea succes inevitabil asupra unui popor mic, de mult supus şi că pe arcul de triumf ridicat de senat în onoarea lui Titus în forul oraşului războinic se poate vedea şi astăzi candelabrul cu şapte braţe adus din Sfînta Sfintelor a templului. Bineînţeles, profunda repulsie pe care occidentalii o nutreau faţă de poporul evreu înlocuia întru cîtva lipsurile gloriei războinice, iar dacă împăraţii desconsiderau numele de evreu prea mult pentru a şi-l aroga precum pe cel al germanilor şi parţilor, ei nu considerau sub demnitatea lor să permită ca plebea capitalei să savureze bucuria răutăcioasă a triumfului datorat acestei victorii.

Opera sabiei a fost urmată de turnura politică. Politica, respectată de statele elene din trecut şi preluată de romani, care, recunoscînd în evrei o comunitate unitară naţională şi religioasă, depăşise într-adevăr limitele simplei toleranţe faţă de obiceiurile şi credinţa străine, nu mai putea fi urmată. În cursul insurecţiei iudaice se relevaseră prea evident pericolele care sălăşluiau în această asociere naţional-religioasă, pe de o parte sever concentrată, pe de alta extinsă asupra întregului Orient şi avînd ramificaţii chiar şi în Occident. Ca urmare, cultul central a fost înlăturat o dată pentru totdeauna. Această hotărîre a guvernatorului nu poate fi pusă la îndoială şi nu are nimic în comun cu întrebarea, rămasă fără un răspuns mulţumitor, dacă distrugerea templului a fost un act premeditat sau întîmplător; dacă, într-un anumit sens, suprimarea cultului ar fi necesitat doar închiderea templului, somptuoasa clădire putînd să fie cruţată, sau dacă, într-un alt sens, presupunînd distrugerea accidentală a templului, cultul ar fi putut continua într-unul nou. Bineînţeles, în această problemă se vor impune întotdeauna cu mai multă probabilitate excluderea ipotezei accidentului de război şi acceptarea flăcărilor mistuitoare ca program al politicii schimbate a guvernului roman faţă de evrei. Ea se conturează, chiar mai evident decît în evenimentele de la Ierusalim, în închiderea sanctuarului central al evreilor din Egipt, a templului Onias din apropiere de Memphis în districtul heliopolitan – ordonată de Vespasian în aceeaşi perioadă –, care dăinuia de secole alături de cel de la Ierusalim, asemenea traducerii „Celor 70 de alexandrini” alături de Vechiul Testament; şi el a fost privat de donaţiile votive, interzicîndu-se cultul divin în interiorul lui.

În cursul definitivării noii situaţii, dispărură sacerdoţiul suprem şi sanhedrinul de la Ierusalim; odată cu acestea, evreii din imperiu îşi pierdură căpetenia exterioară şi autoritatea supremă, pînă atunci general competentă în probleme religioase. E adevărat, n-a fost anulat impozitul anual al fiecărui evreu, fără deosebire de domiciliu, către templu, pînă atunci cel puţin tolerat, dar, ca o parodie amară, a fost transmis lui Iupiter Capitolinul şi reprezentantului său pe pămînt, împăratul roman. Avînd în vedere structura instituţiilor iudaice, suprimarea cultului central a determinat dizolvarea comunităţii de la Ierusalim. Oraşul nu numai că a fost distrus şi incendiat, dar, la fel ca odinioară Cartagina şi Corint, a rămas în ruină: teritoriul său, atît cel comunal, cît şi cel privat, deveni domeniu imperial. Cetăţenii populatului oraş cruţaţi de înfometare sau sabie au fost vînduţi la licitaţie în tîrgurile de sclavi. În ruinele oraşului distrus îşi ridică tabăra legiunea care urma să staţioneze de acum înainte în ţinutul iudaic împreună cu trupele ei auxiliare hispanice şi tracice. Vechile trupe provinciale, recrutate pînă atunci chiar în Palestina, au fost dislocate în alte regiuni. Un număr de veterani romani au fost colonizaţi la Emmaus, în imediata vecinătate a Ierusalimului, dar nici acestei localităţi nu i s-a acordat dreptul urban. În schimb, vechiul Sichem, centrul religios al comunităţii samaritene, poate încă din timpul lui Alexandru cel Mare un oraş grecesc, a fost reorganizat acum, sub numele de Flavia Neapolis, conform modelului politiei greceşti. Ca „prima Colonie Flaviană”, capitala provincială Caesarea, pînă atunci o comunitate urbană grecească, obţinu o structură romană şi adoptă ca limbă oficială latina. Acestea erau începuturi de municipalizare occidentală a ţinutului iudaic. Totuşi, chiar dacă depopulată şi sărăcită, Iudeea propriu-zisă rămase iudaică; deja ocupaţia militară permanentă, întru totul anormală, care avea ca scop doar intimidarea populaţiei, întrucît Iudeea nu se afla la graniţa imperiului, arată împotriva cui erau îndreptate măsurile guvernului.

Nici Herodienii nu supravieţuiră mult timp distrugerii Ierusalimului. În războiul împotriva concetăţenilor săi, regele Agrippa al II-lea, stăpînul de la Caesarea Pancas şi Tiberias, îi sprijinise pe romani cu fidelitate cel puţin din punct de vedere militar şi putea arăta cicatrice onorabile. Pe deasupra, sora sa Berenike, o Cleopatră în miniatură, îi răpise inima învingătorului de la Ierusalim cu farmecele ei. Ca urmare, stăpînirea îi rămase personal garantată; însă după moartea sa, aproximativ 30 de ani mai tîrziu, şi această ultimă rămăşiţă a statului iudaic a fost înglobată în provincia romană Siria.

În exercitarea cultului lor, evreii nu au fost stingheriţi nici în Palestina, nici în alte locuri. Cel puţin în Palestina au fost tolerate instruirea religioasă şi adunările dascălilor şi cunoscătorilor de legi care se legau de cea dintîi şi nu se luară contramăsuri cînd aceste asociaţii de rabini încercară să ocupe într-o oarecare măsură locul fostului sanhedrin de la Ierusalim şi să-şi fixeze învăţătura şi legile în începuturile Talmudului. După cunoştinţele noastre, comunităţile de evrei din afara Palestinei nu au fost private de situaţia lor tradiţională, deşi, izolat, unii participanţi la răscoala iudaică, fugiţi în Egipt şi Cyrene, provocară tulburări în aceste ţinuturi. Reprezentantul guvernatorului Siriei interveni energic împotriva agitaţiei antisemite, provocată la Antiohia tocmai în perioada distrugerii Ierusalimului pentru că un renegat îi acuză în public pe conaţionalii săi din localitate că ar intenţiona să incendieze oraşul, şi nu îngădui să fie aplicată măsura preconizată – aceea de a-i sili pe evrei să aducă sacrificii zeilor ţării şi să nu respecte sabatul. Însuşi Titus, venind la Antiohia, îi respinse cu toată hotărîrea pe conducătorii mişcării locale, veniţi cu rugămintea de a-i alunga pe evrei sau, cel puţin, de a le anula privilegiile. Romanii se sfiiră să declare război credinţei iudaice în sine şi să aducă diaspora larg ramificată în pragul exasperării; era suficient că evreii fuseseră şterşi din sistemul statal prin suprimarea reprezentanţei lor politice.

În esenţă, turnura din politica aplicată în cazul evreilor începînd cu Alexandru se rezuma la anularea conducerii unitare şi a coeziunii exterioare ale acestei comunităţi religioase şi la smulgerea puterii conducătorilor ei, care se întindea nu numai asupra patriei evreilor, ci şi asupra tuturor comunităţilor de evrei dinăuntrul şi din afara Imperiului Roman, prejudiciind astfel guvernarea unitară a imperiului, în special în Orient. Lagizii şi Seleucizii, ca şi împăraţii dinastiei iulio-claudiene au acceptat situaţia dată; însă dominaţia directă a occidentalilor asupra Iudeii ascuţise contradicţia dintre autoritatea imperială şi cea preoţească în asemenea măsură, încît catastrofa a intervenit ca o necesitate imperioasă cu toate consecinţele ei. E adevărat, din punct de vedere politic poate fi criticată cruzimea cu care s-a purtat războiul, de altfel comună tuturor războaielor similare din istoria romană, dar cu greu romanii pot fi acuzaţi de dizolvarea politico-religioasă a naţiunii, pe care a antrenat-o acest eveniment. Oricît de funestă şi individual nejustă ar fi fost lovitura pentru individ, stîrpirea instituţiilor care duseseră – cu o anumită necesitate – la formarea unui partid precum cel al zeloţilor, nu era altceva decît o măsură corectă şi necesară. Vespasian, care luă decizia, era un regent înţelegător şi cumpănit. Nu era o problemă de credinţă, ci doar una de putere; statul ecleziastic iudaic, aflat în fruntea diasporei, nu corespundea caracterului necondiţionat al marelui stat lumesc. Şi în acest caz, guvernul nu s-a îndepărtat de la norma generală a toleranţei şi nu a purtat războiul împotriva evreilor, ci împotriva marelui preot şi a sanhedrinului.

Distrugerea templului nu şi-a ratat acest scop în întregime. Destui evrei şi încă şi mai mulţi adepţi ai evreilor trăiau îndeosebi în diasporă; aceştia se ataşau mai mult de codul moral şi de monoteismul iudaic decît de severa formă a credinţei naţionale; întreaga sectă însemnată a creştinilor se desprinse de structura evreilor şi adoptă, în parte, o opoziţie declarată faţă de ritul iudaic. Căderea Ierusalimului nu echivala în ochii acestora în nici un caz cu sfîrşitul credinţei, şi în sînul acestor întinse şi influente cercuri guvernul atinse întru cîtva ţelul urmărit prin desfiinţarea centrului adoraţiei divine iudaice. Despărţirea credinţei creştine, comună naţiunilor, de cea naţional-iudaică, victoria adepţilor lui Paulus asupra celor ai lui Petrus au fost impulsionate substanţial de dispariţia cultului central iudaic. Însă în rîndurile evreilor Palestinei, acolo unde, ce-i drept, nu se vorbea ebraica, ci aramaica, şi la acea parte a diasporei care era strîns legată de Ierusalim, distrugerea templului adînci prăpastia dintre evrei şi restul lumii. Solidaritatea naţional-religioasă pe care guvernul dorise s-o înlăture a fost reconsolidată în această sferă îngustată tocmai din cauza acţiunii violente şi împinsă în curînd spre noi lupte disperate.

În 116, la nici 50 de ani după distrugerea Ierusalimului, evreii de pe coasta orientală a Mării Mediterane se răsculară împotriva guvernării imperiale. Deşi declanşată de diasporă, rebeliunea era de natură pur naţională, tinzînd în centrele sale, Cyrene, Cipru, Egipt, spre alungarea romanilor, ca şi a elenilor şi, se pare, chiar spre întemeierea unui stat iudaic de sine stătător. Ea îşi extinse braţele pînă în ţinutul asiatic şi cuprinse Mesopotamia şi chiar Palestina. Acolo unde răsculaţii dobîndiră supremaţia, războiul se purta cu o îndîrjire identică celei a sicarilor din Ierusalim; ei omorau pe oricine întîlneau – istoriograful Appian, născut la Alexandria, ne povesteşte cum, urmărit îndeaproape de aceştia, s-a salvat cu greu la Pelusion – şi deseori îi ucideau pe prizonieri sub torturi groaznice sau îi sileau, după procedeul aplicat de Titus evreilor capturaţi la Ierusalim, să se lupte între ei spre delectarea învingătorilor. Se spune că ar fi ucis în acest fel 220.000 de oameni în Cyrene, iar în Cipru chiar 240.000. La Alexandria, pe de altă parte, care nu pare să fi fost ocupată de evrei, elenii asediaţi îi uciseră pe evreii surprinşi în oraş. Cauza imediată a răzvrătirii nu este cunoscută. Probabil că nu a fost vărsat zadarnic sîngele zeloţilor refugiaţi la Alexandria şi Cyrene, care-şi plătiseră credinţa sub securea călăului; ea a fost încurajată de războiul partic, în timpul căruia începuse, în măsura în care trupele staţionate în Egipt au fost chemate pe cîmpul de luptă. După toate aparenţele, este vorba de o izbucnire a îndîrjirii religioase a evreilor – de genul celor pe care Orientul le-a produs şi le va produce în toate timpurile –, care, asemenea unui vulcan, dogoreşte ascuns pentru a izbucni pe neaşteptate în flăcări. Dacă este adevărat că insurgenţii au proclamat un evreu ca rege, această insurecţie, similară celei din patrie, trebuie să-şi fi avut focarul în marea masă a oamenilor umili. Ea a adoptat chiar şi o anumită importanţă politică, întrucît această răzvrătire a evreilor a coincis în parte cu tentativa de eliberare a populaţiilor supuse de împăratul Traian cu puţin timp înainte, relatată mai sus (p. 231), în timp ce acesta din urmă staţiona departe în Orient, pe Eufrat. Dacă succesele acestui împărat se năruiră la sfîrşitul carierei sale, faptul poate fi pus şi pe seama insurecţiei evreieşti, îndeosebi din Palestina şi Mesopotamia. Pretutindeni, trupele trebuiau să fie puse în mişcare pentru reprimarea răscoalei; Traian trimise doi dintre generalii săi cei mai încercaţi, pe Quintus Marcius Turbo, cu armată şi flotă, împotriva „regelui” evreilor din Cyrene, Andreas sau Lukuas, şi a insurgenţilor din Egipt, iar pe Lusius Quietus, cum s-a spus, împotriva răsculaţilor din Mesopotamia. Nicăieri răsculaţii nu reuşiră să se opună trupelor compacte, deşi lupta din Africa, la fel ca şi cea din Palestina, se perpetuă pînă în primii ani de domnie ai lui Hadrian; împotriva acestei diaspore au fost dictate execuţii similare celor aplicate odinioară evreilor Palestinei. Dacă Appian afirmă că Traian i-ar fi exterminat pe evreii din Alexandria, expresia corespunde probabil adevărului, deşi prezintă evenimentele petrecute aici într-un mod exagerat; pentru Cipru deţinem însă mărturii că de atunci nu s-a mai permis nici unui evreu să păşească pe insulă, chiar şi israeliţii naufragiaţi fiind pedepsiţi cu moartea. Dacă documentele legate de această catastrofă ar fi la fel de abundente ca şi cele despre cea de la Ierusalim, ea ar apărea probabil drept continuarea şi desăvîrşirea acesteia şi, într-un anumit sens, ca o explicaţie a ei; această răscoală arată relaţia diasporei cu ţara de baştină şi statul în stat pe care îl întemeiaseră evreii.

Chiar şi această a doua supunere nu echivala cu sfîrşitul răzvrătirii evreilor împotriva autorităţii imperiale. Nu se poate afirma că cea din urmă i-ar fi provocat în continuare; acţiuni administrative obişnuite, primite în întregul imperiu fără crîcnire, îi loviră pe evrei în centrul de rezistenţă al credinţei naţionale şi, probabil spre surpriza guvernanţilor înşişi, provocară o insurecţie care era, de fapt, un război. Hotărîndu-se, cu ocazia călătoriei de inspecţie prin imperiu care îl purtă şi în Palestina (130), să reconstruiască oraşul sfînt al evreilor ca o colonie romană, împăratul Hadrian nu-i onoră prin teama sa şi nu se gîndea la propaganda politico-religioasă, ci aplică în cazul acestei tabere legionare o măsură luată cu puţin timp în urmă, sau poate după, pe Rin, pe Dunăre şi în Africa. Este vorba de asocierea castrului cu o comunitate urbană ce se recruta, înainte de toate, din veterani; în acest caz, Aelia Capitolina îşi primi numele atît din partea ctitorului ei, cît şi din partea zeului căruia evreii îi plăteau impozit în locul lui Iehova. O situaţie asemănătoare o prezintă interdicţia circumciziei; aşa cum se va remarca mai jos, probabil că nici n-a fost decretată cu intenţia de a declara război evreilor. Este limpede că evreii nu se sinchiseau de motivele fondării oraşului şi ale acestei interdicţii, dar ele resimţeau pe amîndouă ca pe un atac îndreptat împotriva credinţei şi naţiunii lor, replicînd cu o răscoală care, subapreciată de romani la început, cîştigă în intensitate şi durată, rămînînd neegalată în istoria epocii imperiale romane. Toţi evreii din imperiu şi din afara lui se agitară şi îi sprijiniră, mai mult sau mai puţin făţiş, pe insurgenţii de pe Iordan; ei cuceriră chiar şi Ierusalimul, iar guvernatorul Siriei şi însuşi împăratul Hadrian apărură pe cîmpul de bătălie. Semnificativ a fost faptul că războiul a fost condus de preotul Eleazar şi de căpitanul de tîlhari Simon, supranumit Bar-Kokheba, altfel spus „Fiul Stelelor”, ca purtător al ajutorului divin, poate chiar ca Mesia. Puterea financiară şi organizarea insurgenţilor sînt atestate de monedele de argint şi de cupru, bătute mai mulţi ani cu numele acestor doi conducători. După concentrarea unui număr suficient de trupe, procedînd încet şi metodic, încercatul general Sextus Iulius Severus cîştigă superioritatea; la fel ca în războiul lui Vespasian, nu se ajunse la nici o bătălie în cîmp deschis, dar fiecare fortificaţie ceru o cheltuială de timp şi sînge, pînă cînd, în sfîrşit, după un război de trei ani, romanii luară cu asalt ultima cetate a insurgenţilor, puternicul Bether din apropierea Ierusalimului. Cifrele transmise în relatări demne de crezare, 50 de fortăreţe cucerite, 985 de sate ocupate, 580.000 de morţi, nu par exagerate, deoarece războiul a fost purtat cu o cruzime neîndurătoare, populaţia masculină fiind, cu siguranţă, măcelărită pretutindeni.

Ca urmare a acestei răscoale, a fost suprimat chiar şi numele poporului înfrînt: de acum înainte, provincia nu se mai numi Iudeea, ci primi vechea denumire menţionată de Herodot – „Siria filistinilor” sau Syria Palaestina. Ţinutul a rămas pustiu; noul oraş al lui Hadrian exista, dar nu prospera. Sub ameninţarea cu moartea, evreilor le-a fost interzis să mai intre în Ierusalim; garnizoana a fost dublată. Ţinutul restrîns situat între Egipt şi Siria, din cel transiordanian adăugîndu-se doar o îngustă fîşie de lîngă Marea Moartă şi care nu ajungea nicăieri pînă la graniţa imperiului, a fost ocupat de atunci cu două legiuni. În ciuda tuturor acestor măsuri de excepţie, ţinutul nu era pacificat, înainte de toate din cauza tîlhăriei care se împletea de multă vreme cu problema naţională; Pius dădu ordin trupelor să lupte împotriva evreilor, iar sub Severus se vorbeşte chiar de un război împotriva evreilor şi samaritenilor; însă după războiul lui Hadrian nu s-a mai ajuns la mişcări mai ample în rîndul evreilor.

Trebuie să recunoaştem că aceste izbucniri repetate ale urii ascunse care frămîntau spiritul evreilor împotriva tuturor concetăţenilor de altă naţionalitate nu au modificat politica generală a guvernului. Asemenea lui Vespasian, împăraţii care au urmat nu numai că menţinură în esenţă faţă de evrei punctul de vedere al toleranţei politice şi religioase generale, ci legile extraordinare decretate pentru evrei erau şi au rămas, în principal, destinate să-i dispenseze de acele obligaţii cetăţeneşti comune care contraveneau obiceiurilor şi credinţei lor; de aceea, sînt desemnate de-a dreptul ca privilegii6.

Se pare că din timpul lui Claudius, a cărui suprimare a cultului iudaic în Italia (p. 293) este cel puţin ultima măsură de acest gen despre care sîntem informaţi, evreii s-au bucurat de drept pe întregul cuprins al imperiului de libertatea domicilierii şi a cultului religios. Nu ar fi fost surprinzător dacă răscoalele din ţinuturile africane şi siriene ar fi dus la alungarea totală a evreilor stabiliţi aici; însă, cum am văzut, asemenea măsuri au fost impuse doar pe plan local, de exemplu în Cipru. Reşedinţe ale evreilor au rămas şi în continuare provinciile greceşti; şi în capitala oarecum bilingvă, al cărei numeros corp de evrei cuprindea multe sinagogi, ei alcătuiau o parte din populaţia greacă a Romei. Inscripţiile lor funerare din Roma sînt exclusiv greceşti; în sînul comunităţii creştine romane dezvoltate din acest nucleu de evrei, sacramentul botezului a fost rostit pînă în epoci tîrzii în limba greacă şi în primele trei secole scrierea a fost exclusiv grecească. Însă măsuri restrictive împotriva evreilor nu par să fi fost luate nici în provinciile latine; spiritualitatea iudaică a pătruns în Occident prin şi odată cu elenismul, găsindu-se şi aici comunităţi evreieşti, deşi, chiar şi acum cînd loviturile îndreptate împotriva diasporei aduseră comunităţii evreieşti orientale grave prejudicii, ele au rămas, prin număr şi importanţă, mult în urma acestora.

Din tolerarea cultului nu rezultau privilegii politice propriu-zise. Evreii nu au fost stingheriţi în edificarea sinagogilor şi a caselor lor de rugăciuni, cu atît mai puţin în numirea unui şef al acestora (ἀρχισυναγωγός), ca şi a unui colegiu al celor mai bătrîni (ἄρχοντϵς), condus de un gerusiarh (γϵρουσιάρϰης). De aceste funcţii nu urmau să fie legate prerogativele administrative; însă în baza inseparabilităţii ordinii ecleziastice de jurisdicţie iudaică, şefii, precum episcopii din Evul Mediu, exercitau pretutindeni o jurisdicţie cel puţin de facto. De asemenea, comunităţile de evrei din diferitele oraşe nu erau recunoscute oficial drept corporaţii; acest lucru îl putem afirma, de exemplu, cu siguranţă despre Roma; dar, pe baza unor privilegii locale, astfel de asociaţii corporative existau în multe localităţi, în frunte cu etnarhi sau, cum sînt numiţi acum îndeobşte, patriarhi. Mai mult, la începutul secolului al III-lea întîlnim în Palestina din nou un şef al întregii comunităţii evreieşti, care, în virtutea dreptului său sacerdotal ereditar, îi domina pe tovarăşii săi întru credinţă aproape ca un monarh, deţinînd chiar şi jurisdicţia capitală şi fiind cel puţin tolerat de guvern. Este neîndoielnic că în ochii evreilor acest patriarh era fostul mare preot; aşadar, dîrzul popor al Domnului se reconstituise încă o dată sub privirile şi opresiunea stăpînirii străine şi, într-un fel, distrusese opera lui Vespasian.

În privinţa atragerii evreilor în sfera obligaţiilor publice, scutirea de serviciul militar fusese recunoscută de mult, el fiind incompatibil cu principiile lor religioase recunoscute ca atare. Drept compensaţie pentru această scutire putea fi privită capitaţia particulară, vechea dare către templu, pe care trebuiau s-o plătească statului chiar dacă nu fusese impusă în acest sens. Cel puţin din timpul lui Severus sînt consideraţi în general apţi şi obligaţi să preia alte sarcini, ca, de exemplu, tutele şi magistraturi comunale; însă au fost scutiţi de acelea care contraveneau „superstiţiei” lor, avîndu-se în vedere că excluderea din magistraturile comunale se transforma tot mai mult dintr-un prejudiciu într-un privilegiu. În epoci mai tîrzii, această procedură s-a aplicat chiar şi în cazul funcţiilor de stat.

Unica intervenţie serioasă a puterii de stat în obiceiurile iudaice se referă la ceremonialul circumciziei; este însă probabil că măsurile luate împotriva acesteia nu au fost determinate de scrupule politico-religioase, ci au fost legate de interdicţia castrării, în parte rezultînd din neînţelegerea datinii evreieşti. Necuviinţa automutilării care luase proporţii tot mai însemnate a fost inclusă pentru prima dată de Domiţian în sfera faptelor pasibile de pedeapsă; cînd Hadrian, înăsprind acest articol, situă castrarea în sfera legii asupra omorului, şi circumcizia pare să fi fost concepută drept castrare; ce-i drept, această precizare trebuia şi era resimţită de evrei ca un atac împotriva fiinţei lor (p. 306), deşi el poate nici n-a fost intenţionat. Curînd după aceea, probabil în urma răscoalei provocate şi din această cauză, Pius permise circumcizia în cazul copiilor de origine iudaică; dimpotrivă, ca şi înainte, cea a sclavului de altă naţionalitate şi a prozelitului urma să antreneze pedeapsa aplicată în cazul castrării pentru toţi cei participanţi. Faptul avea şi o importanţă politică, întrucît convertirea formală la iudaism devenea astfel o crimă pasibilă de pedeapsă; şi este probabil ca interdicţia să nu fi fost decretată, ci menţinută în vigoare tocmai în acest sens. Ea trebuie să fi contribuit la izolarea severă a evreilor de cei de altă etnie.

Revenind asupra istoriei iudaismului în epoca de la Augustus pînă la Diocleţian, recunoaştem o transformare profundă a structurii, ca şi a poziţiei sale. La începutul acestei epoci el se prezintă ca o forţă naţională şi religioasă strîns ataşată de mica ţară de baştină, care s-a opus cu armele chiar şi guvernării imperiale înăuntrul şi în afara Iudeii şi a dezvoltat pe tărîmul credinţei o colosală putere propagandistică. Este de înţeles de ce guvernul roman nu dorea să tolereze adorarea lui Iahve şi credinţa lui Moise altfel decît cultul lui Mithras şi credinţa lui Zoroastru. Reacţia împotriva acestui iudaism ermetic şi de sine stătător au constituit-o loviturile zdrobitoare ale lui Vespasian şi Hadrian împotriva ţării iudaice, ale lui Traian împotriva evreilor din diasporă, lovituri ale căror efecte depăşesc cu mult distrugerea nemijlocită a comunităţii şi diminuarea consideraţiei şi puterii evreilor. Într-adevăr, atît creştinismul, cît şi iudaismul de mai tîrziu sînt consecinţe ale acestei reacţii a Occidentului împotriva Orientului. Cu aceasta, cum s-a spus deja (p. 305), marea mişcare de propagandă, care a purtat concepţiile religioase mai profunde din Orient în Occident, s-a descătuşat de barierele strîmte ale naţionalităţii iudaice; chiar dacă ea nu a renunţat la învăţătura lui Moise şi la profeţi, s-a desprins totuşi de guvernarea fariseilor. De cînd Ierusalimul terestru a încetat să mai existe, idealurile creştine legate de viitor au devenit universale. Dar aceste catastrofe au generat atît noua credinţă, lărgită şi aprofundată, care-şi schimbă numele odată cu esenţa sa, cît şi îngustata şi împietrita ortodoxie care s-a regăsit, nu numai în Ierusalim, ci şi în ura împotriva acelora care o distruseseră şi, mai mult încă, împotriva mişcării spirituale superioare şi mai liberale care cristalizase creştinismul în iudaism. Puterea externă a evreilor fusese zdrobită, iar mai tîrziu nu mai întîlnim insurecţii de genul celor izbucnite la mijlocul epocii imperiale; împăraţii romani au anihilat statul în stat şi, întrucît creştinismul prelua veritabilul element periculos – răspîndirea propagandistică –, adepţii vechii credinţe, care se izolau de noua ligă, erau excluşi din evoluţia generală ulterioară. Dar dacă legiunile putuseră să distrugă Ierusalimul, iudaismul în sine nu putea fi dărîmat; şi ceea ce acţiona tămăduitor într-un sens, în celălalt s-a dovedit a fi o adevărată otravă. Iudaismul nu numai că era, ci şi a devenit altceva. O adîncă prăpastie a separat iudaismul timpurilor mai vechi, care făcea propagandă pentru credinţa sa, al cărui pronaos era ticsit de păgîni, al cărui preot aducea zilnic sacrificii pentru împăratul Augustus, şi rigidul rabinism care nu ştia şi nici nu voia să ştie despre altceva decît sînul lui Avraam şi legea mozaică. Dintotdeauna, evreii fuseseră şi doriseră să fie străini; însă sentimentul înstrăinării, atît în rîndurile, cît şi împotriva lor, se accentuă acum într-un mod teribil, şi de ambele părţi erau suportate consecinţele sale veninoase şi dăunătoare. De la batjocura dispreţuitoare a lui Horatius împotriva evreului insistent din ghetoul roman este o cale lungă pînă la mînia solemnă pe care Tacitus o nutreşte faţă de această drojdie a omenirii pentru care tot ceea ce este pur este impur şi tot ceea ce este impur, pur; de-a lungul ei se răsfiră răscoalele acestui popor dispreţuit şi necesitatea înfrîngerii sale, cheltuindu-se necontenit bani şi oameni pentru asuprirea sa. Interdicţiile maltratării evreilor, mereu reluate în decretele imperiale, arată, cum era şi firesc, că vorbele celor culţi erau traduse în fapte de cei neinstruiţi. Evreii replicau cu măsuri similare. Ei se deziseră de literatura elenă, considerată acum pîngăritoare, şi se împotriviră chiar şi folosirii traducerii greceşti a Bibliei; purificarea tot mai accentuată a credinţei se îndrepta nu numai împotriva grecilor şi romanilor, dar în aceeaşi măsură şi împotriva „evreilor înjumătăţiţi” din Samaria şi a ereticilor creştini; bigotismul faţă de scrierile sfinte crescu pînă la înălţimile ameţitoare ale absurdităţii şi, îndeosebi, se stabili un ritual pe cît posibil şi mai sfînt, în ale cărui lanţuri împietriră orice viaţă şi gîndire. Abisul existent între amintita scriere Despre sublim, care se încumetă să-l compare pe Poseidon, cutremurătorul pămîntului şi al mării al lui Homer cu Iehova, creatorul soarelui strălucitor, şi începuturile Talmudului, care aparţin acestei epoci, desemnează opoziţia dintre iudaismul secolului I şi cel al secolului al III-lea. Convieţuirea dintre evrei şi celelalte naţiuni se dovedi a fi din ce în ce mai mult pe cît de inevitabilă, pe atît de insuportabilă în realităţile existente; se ascuţi opoziţia în credinţă, drept şi morală, iar trufia, ca şi ura reciprocă distrugeau morala de ambele părţi. Nu numai că aceste secole nu au încurajat egalizarea, dar, cu cît necesitatea ei se impunea tot mai mult de la sine, cu atît realizarea ei a fost împinsă spre orizonturi tot mai îndepărtate. Această îndîrjire, această aroganţă, această desconsideraţie, statornicite atunci, nu constituie, bineînţeles, nimic altceva decît încolţirea inevitabilă a unei semănături poate la fel de inevitabile; dar moştenirea acestor timpuri apasă şi astăzi asupra omenirii.

 

1. Ura înverşunată a lui Gaius împotriva evreilor n-a fost cauza, ci urmarea agitaţiei antisemite de la Alexandria.

2. Apion vorbea şi scria despre toate şi despre orice, despre metale şi literele romane, despre magie şi hetaire, despre istoria străveche a Egiptului şi reţetele culinare ale lui Apicius; însă, înainte de toate, avu succes cu discursurile sale despre Homer, care-i aduseră dreptul de cetăţenie onorifică a numeroase oraşe greceşti. El descoperise că Homer îşi începuse Iliada cu nepotrivitul cuvînt μῆνις, deoarece, luate drept cifre, primele două litere reprezintă numărul cărţilor celor două epopei pe care urma să le scrie; el îl pomenea pe prietenul din Ithaca, de care era legat prin relaţii de ospitalitate şi care i-ar fi destăinuit regulile jocului de table al peţitorilor; mai mult, l-ar fi chemat pe Homer însuşi din Hades pentru a-l întreba despre patria sa; acesta ar fi venit şi i-ar fi dezvăluit-o, dar l-ar fi obligat să nu divulge nimic nimănui.

3. Apocalipsa este o remarcabilă mărturie a urii naţionale şi religioase a evreilor faţă de guvernarea occidentală; dar faptele sînt simplificate şi deplasate dacă – aşa cum procedează îndeosebi Renan – romanul de groază al lui Nero este ilustrat cu aceste culori. Pentru a lua naştere, ura populară evreiască nu a aşteptat cucerirea Ierusalimului şi, cum este firesc, nu a făcut nici o deosebire între Cezarul bun şi cel rău; ce-i drept, Antimesia al ei se numeşte Nero, dar în aceeaşi măsură Vespasian sau Marcus.

4. Este curată înşelătorie faptul că, în precuvîntarea la istoria războiului, omul de stat Iosephus dă de înţeles că evreii din Palestina s-ar fi bazat, pe de o parte, pe insurecţia ţinuturilor Eufratului, iar pe de alta, pe tulburările din Galia şi pe atitudinea ameninţătoare a germanilor, ca şi pe crizele anului celor patru împăraţi.

5. Nu este întru totul elucidat cum a fost reglementată situaţia militară din Siria după încheierea războiului partic din anul 63. În Orient staţionau la sfîrşitul războiului şapte legiuni: cele patru la origine siriene – a II-a Gallica, a IV-a Ferrata, a X-a Fretensis, a XII-a Fulminata – şi trei aduse din Occident – a IV-a Scythica din Moesia, a V-a Macedonica, probabil tot de acolo, a XV-a Apollinaris din Panonia. [...] Dintre cele patru legiuni care au cucerit Ierusalimul, cele două pînă atunci siriene au rămas în Orient – a X-a în Iudeea, a XII-a în Cappadocia –, în timp ce a V-a s-a întors în Moesia, iar a XV-a în Panonia.

6. În biografia lui Alexander: Iudaeis privilegia reservavit, Christianos esse passus est. Aici transpare evident poziţia privilegiată a evreilor faţă de creştini, care se bazează, la rîndul ei, pe faptul că cei dintîi formau o naţiune, iar cei din urmă, nu.