Capitolul XII

Egiptul

Cele două regate, Egiptul şi Siria, care s-au războit şi au rivalizat în toate privinţele o vreme atît de îndelungată, intrară, ambele cam în aceeaşi perioadă, sub stăpînirea romanilor. Chiar dacă aceştia nu au fructificat presupusul sau realul testament al lui Alexandru al II-lea (mort în anul 673, 81) şi nu au confiscat ţara imediat, ultimii regi din dinastia lagidă au recunoscut totuşi clientela romană; litigiile pentru tron erau decise de senat, iar de cînd guvernatorul roman al Siriei, Aulus Gabinius, l-a readus cu trupele sale pe regele Ptolemaios Auletes în Egipt (699, 55; III, pp. 107-108), legiunile romane nu au mai părăsit ţara. Asemenea celorlalţi regi clientelari, şi stăpînii Egiptului se angajară în războaiele civile la îndemnul guvernului pe care-l recunoşteau sau care îi impresiona mai mult; şi chiar dacă nu va fi elucidat niciodată rolul pe care Antonius intenţiona să-l confere patriei preaiubitei femei în fantasticul imperiu oriental al visurilor sale (p. 208), totuşi, guvernarea lui Antonius în Alexandria, ca şi ultima bătălie în faţa porţilor oraşului în ultimul război civil aparţin istoriei naţionale a Egiptului tot atît de puţin cît bătălia de la Actium celei a Epirului. Însă această catastrofă şi, legată de ea, moartea ultimei regine din dinastia Lagizilor îl determinară pe Augustus să renunţe la ocuparea tronului vacant şi să treacă regatul Egipt sub administraţie proprie. Această includere a ultimei regiuni de pe coasta Mării Mediterane în administraţia romană directă şi desăvîrşirea noii monarhii, care coincideau în timp şi realitate – aceasta din urmă pentru constituţie, cea dintîi pentru administraţia imensului imperiu –, reprezintă momentul de cotitură, sfîrşitul unei epoci vechi şi începutul alteia noi.

Înglobarea Egiptului în Imperiul Roman s-a petrecut într-un mod deosebit. Principiul de stat consacrat al diarhiei, altfel spus al guvernării comune a celor două puteri supreme din imperiu, principele şi senatul, n-a fost aplicat, exceptînd cîteva districte de importanţă secundară, singur în cazul Egiptului; în această ţară, nu numai că senatul în sine, ca şi fiecare dintre membrii săi erau excluşi de la orice participare la guvernare, ci le era interzis senatorilor şi persoanelor de rang senatorial să intre în provincie. Aceasta nu înseamnă că Egiptul a fost legat de restul imperiului doar printr-o uniune personală; conform sensului şi spiritului constituţiei lui Augustus, principele, asemenea senatului, era un element integrator, permanent în acţiune, al structurii statului roman, iar stăpînirea sa asupra Egiptului era o parte din stăpînirea imperiului, identică cu guvernarea proconsulului din Africa1. Realităţile constituţionale pot fi clarificate mai degrabă prin analogie cu imperiul britanic care s-ar găsi în aceeaşi situaţie dacă ministerul şi parlamentul ar decide doar pentru metropolă, coloniile, dimpotrivă, fiind supuse guvernării absolute a împărătesei Indiei. Motivele care l-au determinat pe noul monarh să stabilească de la începutul autocraţiei sale această instituţie radicală, niciodată contestată, şi măsura în care aceasta a intervenit în relaţiile politice generale ţin de istoria generală a imperiului; aici ne revine sarcina să descriem realităţile interne ale Egiptului sub stăpînirea imperială.

Incluzînd ţinuturile elene sau elenizate în imperiu, romanii au conservat instituţiile existente şi au intervenit cu modificări doar acolo unde părea a fi absolut necesar; această regulă generală a fost aplicată pe deplin în cazul Egiptului. Cînd a devenit roman, Egiptul era, asemenea Siriei, o ţară cu dublă naţionalitate; şi aici, grecul se afla alături şi era superior indigenului, cel dintîi fiind stăpînul, cel de-al doilea sluga. Dar, de drept şi de fapt, relaţiile dintre cele două naţiuni erau în Egipt cu totul diferite faţă de cele din Siria.

Încă în epoca preromană şi cu atît mai mult în cea romană, Siria se găsea doar sub stăpînirea indirectă a guvernului central; ea era divizată fie în principate, fie în districte urbane autonome şi era administrată mai întîi de stăpînii locului sau de autorităţile comunale. Dimpotrivă, în Egipt nu existau nici principi locali, nici oraşe imperiale organizate după modelul grecesc. Cele două regiuni administrative în care era împărţit Egiptul, „ţara” (ἡ χώρα) egiptenilor cu districtele sale (νομοί), la origine în număr de 36, şi cele două oraşe greceşti, Alexandria în Egiptul de Jos şi Ptolemais2 în Egiptul de Sus, sînt strict despărţite şi manifest opuse, şi totuşi aproape identice. Districtul rural, ca şi cel urban nu numai că erau delimitate teritorial, dar erau şi distincte după origine; apartenenţa faţă de unul sau celălalt este independentă de domiciliu şi ereditară. Egipteanul din noma chemitiană îi aparţine cu ai săi, chiar dacă îşi are reşedinţa la Alexandria, în aceeaşi măsură în care alexandrinul stabilit la Chemmis face parte din comunitatea de cetăţeni din Alexandria. Centrul districtului rural este format întotdeauna de o aşezare urbană – cel al districtului chemitian, de exemplu, oraşul Panopolis, ivit în jurul templului lui Chemmis sau Pan – sau, exprimat în concepţie greacă, fiecare nomă îşi are metropola ei; din acest punct de vedere, fiecare district rural poate fi considerat şi district urban. În epoca creştină, nomele au devenit, asemenea oraşelor, baza diocezelor episcopale. Districtele rurale se fundamentează pe aşezămintele de cult, atotstăpînitoare în Egipt; centrul fiecăruia este sanctuarul unei anumite divinităţi şi, de obicei, el îşi declină numele de la aceasta sau de la animalul ei sacru; astfel, districtul chemitian poartă numele zeului Chemmis sau, după denumirea greacă, al lui Pan; altele pe cel al cîinelui, leului, crocodilului. Dar, pe de altă parte, nici districtele urbane nu sînt lipsite de un centru religios; zeul protector al Alexandriei este Alexandru, zeul protector din Ptolemais, primul Ptolemeu, iar preoţii instituiţi pentru cultul lor şi cel al urmaşilor lor sînt eponimi pentru ambele oraşe. Districtul rural este lipsit de orice autonomie; administraţia, fiscalitatea, jurisdicţia se găsesc în mîinile funcţionarilor regali şi colegialitatea, paladiul comunităţii greceşti şi romane, este exclusă aici din capul locului din toate forurile. Însă nici în cele două oraşe greceşti situaţia nu diferea cu mult. Ce-i drept, exista un corp de cetăţeni împărţit în file şi deme, dar nu un consiliu al comunităţii; e adevărat, magistraţii erau alţii şi purtau alte nume decît cei din nome, dar, fără excepţie, sînt magistraţi numiţi de rege şi, de asemenea, lipsiţi de o instituţie colegială. Abia Hadrian a acordat dreptul urban grecesc unei localităţi egiptene, Antinoopolis, fondată în amintirea preferatului său înecat în Nil; iar mai tîrziu, Severus, poate pe cît în ciuda locuitorilor Antiohiei, pe atît în folosul egiptenilor, a acordat capitalei Egiptului, oraşului Ptolemais şi altor comunităţi egiptene, e drept, nu magistraţi urbani, ci un consiliu urban. E adevărat, în limba oficială oraşul egiptean s-a numit pînă atunci nomos, iar cel grecesc polis, dar un polis lipsit de arhonţi şi buleuţi este un termen fără conţinut. Situaţia este identică în domeniul emisiunii monetare. Nomele egiptene nu au deţinut dreptul de a bate monedă; cu atît mai puţin a emis Alexandria vreodată monede. Dintre toate provinciile sferei orientale a imperiului, Egiptul este singura care nu a cunoscut altă monedă decît cea regală. Lucrurile nu s-au schimbat nici în epoca romană. Împăraţii au suprimat abuzurile încetăţenite în timpul ultimilor Lagizi: Augustus a desfiinţat baterea monedelor lor de cupru, iar cînd Tiberius a reluat baterea monedelor de argint, a conferit banilor egipteni de argint aceeaşi valoare reală ca monedelor cu valoare intrinsecă din celelalte provincii ale imperiului. Însă, în principiu, caracterul emisiunii a rămas neschimbat3. Între nomos şi polis era o deosebire ca între zeul Chemmis şi zeul Alexandru; în privinţa administraţiei, nu exista nici o diferenţă. Egiptul se alcătuia dintr-o mulţime de localităţi egiptene şi cîteva localităţi greceşti, toate lipsite de autonomie şi toate aflate sub administraţia directă şi absolută a regelui şi a funcţionarilor desemnaţi de acesta.

Drept urmare, Egiptul a fost unica provincie romană lipsită de o reprezentanţă generală. Dieta era reprezentanţa generală a comunităţilor cu o administraţie proprie din provincie. În Egipt nu au existat însă asemenea comunităţi; nomele nu erau altceva decît districte administrative imperiale sau, mai degrabă, regale, iar Alexandria nu numai că deţinea o poziţie unică, dar era, de asemenea, lipsită de o organizare municipală propriu-zisă. Pe bună dreptate, preotul aflat în fruntea capitalei ţării se numea „Preotul suprem al Alexandriei şi al întregului Egipt”; într-un anumit sens, el poate fi comparat cu asiarhul sau cu bitiniarhul din Asia Mică, însă prin aceasta camuflăm numai profunda deosebire dintre formele de organizare.

În mod corespunzător, stăpînirea din Egipt are un caracter cu totul diferit faţă de restul teritoriului civilizaţiei greceşti şi romane, unificat pînă la urmă sub guvernarea imperială. Acest teritoriu este administrat de comunitate fără excepţie; stăpînul imperiului nu este nimic altceva decît căpetenia numeroaselor comunităţi de cetăţeni mai mult sau mai puţin autonome; alături de avantaje se manifestă pretutindeni dezavantajele şi pericolul autoadministrării. În Egipt, stăpînul este rege, locuitorul ţării este supusul său, administraţia este cea a domeniului. Această administraţie din principiu exercitată în mod absolutist de sus în jos, pe de o parte, şi îndreptată spre bunăstarea egală a tuturor supuşilor fără deosebire de rang şi avere, pe de alta, constituie particularitatea guvernării lagide, dezvoltată probabil mai degrabă prin elenizarea vechii dominaţii a faraonilor decît din stăpînirea universală organizată pe baze urbane, aşa cum a fost concepută de marele Macedonean şi cum şi-a găsit expresia cea mai avansată în Noua Macedonie siriană (p. 253). Sistemul reclama un rege care nu numai că era comandantul său militar, ci era angajat într-o muncă administrativă necontenită, o ierarhie de funcţionari, dezvoltată şi sever disciplinată, o justiţie lipsită de consideraţie atît faţă de cei nobili, cît şi faţă de cei umili; şi întrucît aceşti stăpîni şi-au asociat, în parte pe bună dreptate, numele de binefăcător (ϵὐϵργέτης), monarhia Lagizilor poate fi comparată cu cea a lui Frederic cel Mare, apropiindu-se de aceasta foarte mult în trăsăturile de bază. Însă şi Egiptul se confruntase cu reversul ei: prăbuşirea inevitabilă a unui sistem ajuns în mîini incapabile. Dar noma rămase, iar principatul lui Augustus alături de stăpînirea senatorială nu este nimic altceva decît însoţirea guvernării Lagizilor cu vechea dezvoltare urbană şi federativă.

O altă consecinţă a acestei forme de guvernare este superioritatea administraţiei egiptene, categorică îndeosebi din punct de vedere financiar, faţă de aceea a celorlalte provincii. Epoca preromană poate fi desemnată ca o încleştare dintre puterea financiară dominantă a Egiptului şi regatul asiatic, care, spaţial, ocupa restul Orientului; într-un anumit sens, ea se continuă în epoca romană, întrucît finanţele imperiale le întrec pe cele ale senatului îndeosebi datorită stăpînirii exclusive a Egiptului. Dacă scopul statului se rezumă la stoarcerea unei sume cît mai mari dintr-un anumit ţinut, Lagizii au fost în lumea veche de-a dreptul maeştrii politicii. Îndeosebi pe acest tărîm, ei au devenit magiştri şi modele ale cezarilor. Veniturile romanilor rezultate din Egipt nu pot fi stabilite cu exactitate. În epoca persană, Egiptul plătise un tribut anual de 700 de talanţi babilonieni, aproximativ 4.000.000 de mărci; în culmea gloriei lor, veniturile anuale ale Ptolemeilor din Egipt sau, mai degrabă, din posesiunile lor în general se cifrau la 12.800 de talanţi egipteni de argint, sau 57 de milioane de mărci, la care se adăugau 1.500.000 de artabe de grîu, echivalentul a 591.000 de hectolitri; la sfîrşitul stăpînirii lor îndestulătoare, 6.000 de talanţi sau 23.000.000 de mărci. Anual, romanii obţineau din Egipt a treia parte din grîul necesar pentru consumul în capitală, 20.000.000 de baniţe romane4, echivalentul a 1.740.000 de hectolitri; însă o parte provenea neîndoielnic din domeniile propriu-zise, alta fiind livrată poate drept despăgubire, în timp ce, pe de altă parte, impozitele egiptene trebuie să fi fost fixate cel puţin într-o proporţie însemnată în bani, astfel încît nu avem posibilitatea să stabilim veniturile egiptene ale tezaurului imperial nici cu oarecare aproximaţie. Însă importanţa lor decisivă pentru economia romană de stat nu este dată doar de mărimea lor, ci mai ales de modelul oferit mai întîi pentru posesiunile domeniale imperiale din celelalte provincii şi, în general, pentru întreaga administraţie imperială, aspect care va fi analizat cu ocazia prezentării acesteia din urmă.

Dar dacă administraţia autonomă comunală nu şi-a găsit locul în Egipt, neexistînd în această privinţă o deosebire reală între cele două naţiuni care alcătuiau acest stat, ca şi pe cel sirian, între ele s-a ridicat o barieră de altă natură, lipsind în acest caz paralelismul sirian. Conform ordinii cuceritorilor macedoneni, originea naţională egipteană îi descalifica pe cei în cauză pentru toate magistraturile publice şi serviciul militar superior. Atunci cînd statul acordă cetăţenilor săi o alocaţie, ea se rezumă la cei ai comunităţilor greceşti; dimpotrivă, capitaţia era plătită doar de egipteni, iar sarcinile comunale care apăsau asupra autohtonilor din diferitele districte egiptene nu-i priveau pe alexandrinii stabiliţi aici. Deşi vinovăţia era ispăşită atît de spinarea egipteanului, cît şi de cea a alexandrinului, cel de-al doilea se putea totuşi lăuda – şi se proceda întocmai – că era bătut cu vergeaua, şi nu cu biciul asemenea celui dintîi. Egiptenii nu aveau acces nici la posibilitatea obţinerii dreptului mai bun de cetăţenie. Listele de cetăţeni ale celor două mari oraşe greceşti din Egiptul de Jos şi de Sus, rînduite şi numite de cei doi întemeietori ai statului, includeau populaţia dominantă, iar în Egiptul Ptolemeilor deţinerea dreptului de cetăţenie al unuia dintre aceste oraşe era de egală importanţă cu deţinerea dreptului de cetăţenie romană în Imperiul Roman. Ptolemeii au aplicat întocmai sfatul pe care Aristotel l-a dat lui Alexandru, de a fi pentru eleni un conducător (ἡγϵμών), iar pentru barbari un stăpîn, de a-i îngriji pe cei dintîi ca prieteni şi tovarăşi şi de a profita de cei din urmă ca de nişte animale şi plante. Regele, mai mare şi mai generos decît magistrul său, a reluat ideea în accepţiunea superioară a transformării barbarilor în eleni sau, cel puţin, a înlocuirii aşezărilor barbare cu altele elene; urmaşii i-au oferit acestui proces aproape pretutindeni, şi îndeosebi în Siria, un vast cîmp de acţiune5. În Egipt nu au fost luate asemenea măsuri. Ce-i drept, stăpînii lui încercau să se apropie de indigeni îndeosebi pe tărîmul religios şi să stăpînească nu ca greci asupra egiptenilor, ci, mai degrabă, ca zei pămînteni asupra supuşilor în general; acestui deziderat nu-i contravenea îndreptăţirea diferită a supuşilor, aşa cum nici privilegierea legală şi reală a nobilimii în timpul guvernării lui Frederic cel Mare n-a exclus dreptatea egală faţă de cei nobili şi de cei umili.

Aşa cum romanii continuau în Orient opera grecilor în general, la fel nu numai că nu a fost abolită excluderea egiptenilor indigeni de la accesul la dreptul de cetăţenie grecească, ci ea a fost extinsă şi asupra dreptului de cetăţenie romană. Dimpotrivă, grecul egiptean putea să-l obţină pe cel din urmă ca oricare alt necetăţean. Bineînţeles, asemenea cetăţeanului roman din Galia, nu i-a fost permisă intrarea în senat, iar în cazul Egiptului această limitare a fost menţinută mult mai mult timp decît în cazul Galiei; primele excepţii datează abia de la începutul secolului al III-lea şi, ca regulă, ea nu a fost abolită nici în secolul al V-lea. În Egipt, poziţiile funcţionarilor superiori, aşadar ale celor răspunzători pentru întreaga provincie, ca şi posturile de ofiţeri au fost rezervate cetăţenilor romani, drept calificare fiind cerut calul de cavaler. Această condiţie era statornicită prin reglementările generale din imperiu, iar în Egiptul primilor Lagizi macedonenii deţinuseră şi ei privilegii similare faţă de ceilalţi greci. Sub stăpînirea romană magistraturile de rang secundar au rămas, ca şi pînă atunci, inaccesibile pentru egiptenii indigeni, fiind ocupate de greci, mai întîi de cetăţenii oraşelor Alexandria şi Ptolemais. Dacă serviciul militar imperial reclama cetăţenia romană pentru prima clasă, în cazul legiunilor staţionate chiar în Egipt a fost primit deseori şi grecul egiptean, acordîndu-i-se dreptul de cetăţenie romană cu ocazia recrutării. Categoria trupelor auxiliare nu impunea nici o restricţie pentru acceptarea grecilor, însă egiptenii n-au fost folosiţi nici aici, sau au fost folosiţi foarte rar; au fost recrutaţi în schimb mai tîrziu în număr mare pentru clasa inferioară, echipajul de flotă fiind alcătuit în epoca imperială timpurie încă din sclavi. E adevărat, în decursul timpului, lipsa de consideraţie faţă de egiptenii indigeni a pierdut din severitate, ei ajungînd deseori la dreptul de cetăţenie grecească şi, cu ajutorul acesteia, şi la cea romană; în general însă, guvernarea romană n-a fost decît continuarea atît a stăpînirii, cît şi a exclusivităţii greceşti. Guvernarea macedoneană se mulţumise cu Alexandria şi Ptolemais; doar în această provincie guvernarea romană nu a fondat nici o colonie6.

Şi realităţile lingvistice din Egipt au rămas sub romani, în esenţă, identice cu cele stabilite de Ptolemei. Exceptînd armata, unde domina latina, greaca s-a menţinut ca limbă oficială în relaţiile dintre forurile superioare. Împăraţii romani şi guvernatorii lor nu s-au folosit niciodată de limba autohtonă, radical diferită de limbile semitice şi ariene, poate înrudită cu cea a berberilor din Africa de Nord, şi de scrierea autohtonă; dacă traducerile greceşti trebuiau să fie adăugate documentelor oficiale scrise în egipteană încă din timpul Ptolemeilor, succesorii lor trebuie să fi procedat cel puţin la fel. Ce-i drept, în măsura în care era impus de ritual sau util din alte puncte de vedere, egiptenii se puteau folosi şi de limba naţională, şi de străvechile şi sacrele semne grafice; pe de altă parte, în această veche patrie a întrebuinţării scrisului, limba naţională, singura cunoscută publicului larg, şi scrierea consacrată trebuiau să fie îngăduite în relaţiile cotidiene nu numai pentru redactarea contractelor private, ci şi pentru chitanţele de impozite şi alte asemenea acte. Aceasta era însă o concesie şi elenismul dominant se străduia să-şi lărgească imperiul. Eforturile de a acorda concepţiilor şi tradiţiilor dominante din ţară o expresie general valabilă şi în greacă au conferit în Egipt denumirilor paralele un uz care nu se înregistrează nicăieri altundeva. Toate zeităţile egiptene, ale căror nume nu deveniseră deja curente pentru greci, ca, de exemplu, Isis, au fost înzestrate cu nume greceşti corespunzătoare sau necorespunzătoare; cam jumătate dintre localităţi şi o mulţime de persoane purtau atît un nume indigen, cît şi unul grecesc. Pe această cale elenizarea s-a impus treptat. Pe monumentele păstrate, vechea scriere sacră este întîlnită pentru ultima dată în timpul împăratului Decius, la mijlocul secolului al II-lea; amîndouă au dispărut mult mai repede din uzul comun. Prin aceasta se exprimă neglijarea şi decăderea elementelor autohtone ale civilizaţiei. Apoi, limba naţională, limba copţilor, asemenea celei siriene, a cunoscut în epoca imperială tîrzie o regenerare limitată, datorită introducerii creştinismului şi eforturilor care vizau realizarea unei literaturi popular-creştine; ea s-a menţinut mult timp în localităţile izolate şi în păturile inferioare şi a dispărut abia în secolul al XVII-lea.

În privinţa guvernării trebuie luată în considerare îndeosebi suprimarea curţii şi a reşedinţei, consecinţa necesară a confiscării ţării de către Augustus. A rămas ceea ce putea rămîne. În inscripţiile redactate în limba naţională, deci destinate doar egiptenilor, împăraţii, la fel ca, odinioară, Ptolemeii, sînt desemnaţi ca regi ai Egiptului de Sus şi de Jos şi ca aleşi zeilor egipteni; acestora li se adaugă, spre deosebire de Ptolemei, titlul de Mari Regi7. Timpul era măsurat în Egipt, ca şi pînă atunci, după calendarul încetăţenit, iar cronologia regală a trecut acum în seama împăraţilor romani; cupa de aur, pe care regele o arunca în iunie în apele crescînde ale Nilului, era aruncată acum de viceregele roman. Dar cu aceasta nu se obţinuse prea mult. Împăratul roman nu putea îndeplini rolul regelui egiptean, incompatibil cu poziţia sa în imperiu. Odată cu primul guvernator trimis în Egipt, noul stăpîn al ţării trăi experienţe neplăcute din cauza reprezentării printr-un subordonat; destoinicul ofiţer şi talentatul poet, care nu se putu abţine să nu-şi graveze numele pe piramide, a fost destituit şi-şi găsi sfîrşitul din această cauză. Ridicarea unor bariere era inevitabilă. Asemenea regelui autohton, guvernatorul roman trebuia să conducă afacerile care reveneau principelui conform atît sistemului lui Alexandru8, cît şi structurii principatului; însă nu putea nici să pară, nici să fie rege. Este sigur că această realitate a fost resimţită profund şi înjositor în al doilea oraş al lumii. Simpla schimbare a dinastiei aproape că n-ar fi fost resimţită. Însă o curte asemenea celei a Ptolemeilor, structurată conform ceremonialului faraonilor, regele şi regina în veşmintele lor de zei, pompa procesiunilor sărbătoreşti, recepţia colegiilor sacerdotale şi a soliilor, banchetele de la curte, grandioasele ceremonii de încoronare, ale depunerii jurămîntului, căsătoriei, înmormîntării, funcţiile de curtean ale gardienilor personali şi ale gardianului-şef (ἀρχισωματοφύλαξ), ale primului şambelan (ϵἰσαγγϵλϵύς), ale şefului maeştrilor mesei (ἀρχϵγέατγρος), ale şefului maeştrilor de vînătoare (ἀρχιχυνηγός), verii şi prietenii regelui, cei decoraţi – pentru alexandrini, toate acestea au apus pentru totdeauna odată cu transferarea reşedinţei de pe Nil pe Tibru. Doar cele două faimoase biblioteci alexandrine, cu toate accesoriile şi tot personalul lor, au rămas ca un rest al vechii splendori regale. Este neîndoielnic că deposedarea regenţilor săi a însemnat pentru Egipt pierderi mult mai mari decît pentru Siria; bineînţeles, ambele naţiuni erau în situaţia de a accepta tot ceea ce li se impunea şi atît în cel dintîi, cît şi în cea din urmă nu s-a îndrăznit nici să se conceapă ideea răzvrătirii pentru recîştigarea puterii universale pierdute.

Aşa cum s-a evidenţiat mai sus, administraţia ţării era încredinţată unui „locţiitor”, altfel spus viceregelui; căci deşi noul stăpîn, luînd în considerare poziţia sa din imperiu, s-a abţinut şi în Egipt să-şi însuşească sau să acorde denumirile regale reprezentanţilor săi superiori, în realitate el a deţinut stăpînirea întru totul ca succesor al Ptolemeilor, reunificînd întreaga putere civilă şi militară în mîinile sale şi ale guvernatorului său. Am remarcat deja că nici necetăţenii şi nici senatorii nu puteau ocupa această funcţie; uneori ea a fost încredinţată unor alexandrini, care dobîndiseră dreptul de cetăţenie şi, în mod excepţional, calul de cavaler. În rest, această funcţie le întrecea la început prin rang şi influenţă pe toate celelalte din rîndul magistraturilor nesenatoriale, ulterior fiind întrecută doar de comandamentul gărzii imperiale. În afară de ofiţerii propriu-zişi, a căror situaţie se deosebea de sistemul general doar prin excluderea senatorului şi titulatura inferioară a comandantului legiunii determinată de această realitate (praefectus în loc de legatus), guvernatorul era sprijinit de alţi magistraţi, ale căror prerogative se întindeau, de asemenea, asupra întregului Egipt: un magistrat suprem al justiţiei (iuridicus Aegypti) şi un administrator suprem al finanţelor; şi aceştia erau cetăţeni romani din ordinul ecvestru şi, se pare, nu erau preluaţi din modelul administrativ al Ptolemeilor, ci alăturaţi şi subordonaţi guvernatorului din celelalte provincii imperiale.

Toţi ceilalţi magistraţi răspund numai de diferitele districte, fiind, în principal, preluaţi din sistemul Ptolemeilor. Un simptom remarcabil pentru respingerea tot mai accentuată a elementului autohton din magistratură în decursul epocii imperiale era desemnarea conducătorilor celor trei provincii, Egiptul de Jos, Egiptul de Mijloc şi Egiptul de Sus, care, înzestraţi asemenea guvernatorului, exceptînd comanda de pe acelaşi teritoriu, erau aleşi în perioada lui Augustus dintre grecii egipteni, iar mai tîrziu, asemenea magistraţilor superiori propriu-zişi, din cavalerimea romană.

Acestor autorităţi superioare şi mijlocii le erau subordonaţi magistraţii locali, conducătorii oraşelor egiptene şi greceşti, alături de numeroşii subalterni angajaţi în sistemul de percepere şi strîngere a multiplelor taxe comerciale impuse, iar în cadrul fiecărui district, conducătorii subunităţilor administrative şi ai satelor, funcţii considerate mai degrabă o povară decît o onoare, fiind impuse de magistratul superior, cu excepţia alexandrinilor, indigenilor sau, în general, a celor domiciliaţi aici; cea mai importantă din această categorie, conducerea nomei, era acordată de către guvernatorul însuşi pe o perioadă de trei ani. Autorităţile locale ale oraşelor greceşti erau diferite prin număr şi titulatură; îndeosebi la Alexandria funcţionau patru magistraţi superiori: preotul lui Alexandru (ἐξηγητής), scribul urban (ὑπομνηματογράφος), judecătorul suprem (ἀρχιδιχαστής) şi maestrul paznicilor de noapte (νυχτϵρινὸς στρατηγός). Este de la sine înţeles că erau mai respectaţi decît strategii nomelor, fapt dovedit de veşmîntul de purpură care îi revenea celui dintîi. De altfel, şi ei datează din epoca Ptolemeilor şi, asemenea conducătorilor nomelor, guvernul roman îi desemna din rîndul localnicilor pe o anumită perioadă. În categoria acestor conducători urbani nu se găseau magistraţi romani numiţi de împărat. Acesta din urmă îl numea însă pe preotul Muzeului, care era în acelaşi timp şi preşedintele Academiei alexandrine a ştiinţelor, dispunînd şi de însemnatele mijloace băneşti ale respectivei instituţii; de asemenea, guvernul de la Roma trimitea magistraţi de rang ecvestru pentru supravegherea mormîntului lui Alexandru, a edificiilor legate de acesta şi a altor poziţii importante din capitala Egiptului.

Bineînţeles, alexandrinii şi egiptenii au fost antrenaţi în mişcările pretendenţilor pornite din Orient, angajîndu-se întotdeauna; astfel, aici au fost proclamaţi împăraţi Vespasian, Cassius, Niger, Macrianus (p. 245), Vaballathus, fiul Zenobiei, Probus. În toate aceste cazuri, iniţiativa nu a aparţinut însă nici cetăţenilor din Alexandria, nici trupelor egiptene desconsiderate, iar cele mai multe dintre aceste revoluţii, şi cele eşuate, nu au avut consecinţe deosebit de grave pentru Egipt. Dar mişcarea legată de numele Zenobiei (pp. 246-247) a devenit pentru Alexandria şi întregul Egipt aproape la fel de catastrofală ca pentru Palmyra. În oraşe şi sate, partizanii Palmyrei şi cei ai Romei se înfruntau cu armele şi torţele incendiare. La graniţa de sud, se pare în înţelegere cu adepţii palmireenilor din rîndul populaţiei egiptene, pătrunseră blemienii barbari şi ocupară o mare parte din Egiptul de Sus. La Alexandria se suspendară relaţiile dintre cele două cartiere învrăjbite; chiar şi expedierea scrisorilor era dificilă şi periculoasă. Străzile erau pline de sînge şi ticsite de cadavre neîngropate. Epidemiile bîntuiau şi mai necruţător decît tăişul sabiei; şi ca să nu lipsească nici unul dintre cei patru călăreţi ai apocalipsului, Nilul nu se mai revărsă, foametea asociindu-se celorlalte plăgi. Populaţia scăzu în asemenea măsură încît, după cum afirma un contemporan, înainte la Alexandria trăiau mai mulţi moşnegi decît erau acum cetăţeni. Cînd generalul Probus, trimis de Claudius, cîştigă în sfîrşit supremaţia, un mare număr dintre partizanii Palmyrei, printre ei majoritatea membrilor consiliului, se retraseră în puternica fortăreaţă Prucheion, din imediata vecinătate a oraşului; şi deşi majoritatea se supuse cînd Probus promise cruţarea vieţii celor care se vor preda, o bună parte din populaţie stărui totuşi în această luptă a disperării, pînă la limitele posibilului. Înfrîntă pînă la urmă prin înfometare (270), fortăreaţa a fost dărîmată, devenind o ruină; însă oraşul îşi pierdu zidurile. Blemienii s-au mai menţinut în ţară ani de-a rîndul; abia împăratul Probus a recucerit oraşele Ptolemais şi Koptos şi i-a alungat din Egipt. Starea de criză provocată de aceste tulburări prelungite trebuie să fi produs unica revoluţie9 care poate fi dovedită în cazul Egiptului. Nu cunoaştem cauzele şi scopurile, însă, în timpul guvernării lui Diocleţian, atît egiptenii indigeni, cît şi cetăţenii de la Alexandria se răzvrătiră împotriva guvernului existent. Au fost proclamaţi ca anticezari Lucius Domitius Domitianus şi Achilleus, dacă cele două nume nu desemnează cumva o singură persoană; rebeliunea a durat 3-4 ani; trupele guvernului distruseră oraşele Busiris, din deltă, şi Koptos, în apropiere de Teba, după opt luni de asediu, care a fost condus de Diocleţian în persoană, fiind înfrîntă în sfîrşit şi capitala (primăvara 297). Nimic nu arată mai evident decăderea bogatei ţări, întru totul dependentă de pacea internă şi externă, decît dispoziţia decretată de acelaşi Diocleţian în anul 302: o parte din grîul egiptean, trimis pînă atunci la Roma, trebuia acordată corpului de cetăţeni din Alexandria. E adevărat, aceasta este una dintre măsurile îndreptate spre decapitalizarea Romei; însă Diocleţian, neavînd nici un temei să-i favorizeze tocmai pe alexandrini, nu le-ar fi acordat această gratificaţie dacă n-ar fi fost absolut necesară.

Este cunoscut că, din punct de vedere economic, Egiptul este îndeosebi o ţară agricolă. Ce-i drept, „pămîntul negru” – semnificaţia termenului autohton Chemi – nu este nimic altceva decît o îngustă fîşie dublă, întinsă de la ultima cataractă de la Syene, graniţa meridională a Egiptului propriu-zis, pe o distanţă de 120 de mile, de ambele maluri ale măreţului Nil, care-şi revarsă apele spre Marea Mediterană prin deşertul galben care-l însoţeşte de ambele părţi. Doar în ultima sa porţiune, „Darul fluviului”, Delta Nilului, se desfăşoară între numeroasele sale braţe ale revărsării pe o întindere mai mare. Recolta acestor regiuni depinde an de an de Nil şi de cei 16 coţi ai perioadei sale de nivel maxim, părintele înconjurat de cei 16 copii zburdalnici, cum este înfăţişat zeul fluviului de arta grecilor; pe bună dreptate, arabii au dat coţilor inferiori numele „arhanghelilor morţii”, căci dacă rîul nu-şi atinge cotele maxime, întreaga ţară egipteană e năpăstuită de foamete şi distrugere. Însă, în general, Egiptul – unde cheltuielile pentru cultivare sînt extrem de reduse, unde grîul rodeşte însutit şi unde rentează şi legumicultura, viticultura, plantarea pomilor fructiferi, îndeosebi a curmalului şi creşterea animalelor – nu numai că poate hrăni o populaţie densă, dar dispune de posibilităţi largi de a trimite cereale şi în străinătate. Această situaţie a determinat pierderea bogăţiilor ţării după instaurarea dominaţiei străine. Ca în epoca persană şi ca în zilele noastre, Nilul se revărsa şi egiptenii trudeau în principal pentru străinătate; de aceea, Egiptul deţine un rol important în istoria Romei imperiale. După scăderea producţiei proprii de cereale a Italiei şi după ce Roma devenise cel mai mare oraş al lumii, ea avea nevoie de o aprovizionare fluentă în cereale transmarine ieftine; iar principatul s-a consolidat mai ales prin soluţionarea sarcinii deloc uşoare de a garanta şi a înlesni aprovizionarea capitalei şi din punct de vedere financiar. Acest sistem se baza pe stăpînirea Egiptului şi, întrucît ţara era subordonată exclusiv împăratului, el intimida Italia cu dependenţele sale prin intermediul acestei provincii. Cînd Vespasian năzui la guvernare, îşi trimise trupele spre Italia, însă el merse în Egipt şi cuceri Roma cu ajutorul flotei grîului. De fiecare dată cînd vreun regent a reflectat, fapt atestat sau doar presupus, asupra mutării reşedinţei guvernului în Orient, aşa cum se povesteşte despre Caesar, Antonius, Nero, Geta, gîndurile s-au îndreptat ca de la sine nu către Antiohia, cu toate că aceasta era reşedinţa obişnuită a Orientului, ci către locul de baştină şi bastionul principatului, Alexandria.

Din această cauză, guvernul roman nu s-a dedicat nicăieri cu mai multă fervoare ameliorării agriculturii ca în Egipt. Întrucît este dependentă de inundaţiile Nilului, suprafaţa propice cultivării a putut fi substanţial lărgită cu ajutorul unor construcţii hidrotehnice executate sistematic – canale artificiale, diguri, rezervoare. În epocile bune ale Egiptului, leagănul sforii de măsurat şi al construcţiilor, se făcuseră paşi însemnaţi în această direcţie, însă aceste realizări decăzuseră puternic în timpul ultimelor guvernări mizerabile şi strîmtorate din punct de vedere financiar. Ca urmare, romanii îşi inaugurară stăpînirea cu toată vrednicia atunci cînd Augustus dădu ordinul ca trupele staţionate în Egipt să cureţe şi să reînnoiască toate canalele Nilului. În timp ce în jurul datei ocupării ţinutului o recoltă reuşită avea nevoie de un nivel al apei de 14 coţi, la 8 coţi aşteptîndu-se o recoltă proastă, mai tîrziu, după reamenajarea canalelor, erau suficienţi doar 12 coţi pentru recolta reuşită, 8 coţi dînd încă roade îndestulătoare. Cîteva secole mai tîrziu, împăratul Probus nu numai că a eliberat Egiptul de etiopieni, ci a refăcut şi construcţiile hidrotehnice de pe Nil. Putem admite, în general, că urmaşii mai buni ai lui Augustus au administrat ţara cam în acelaşi spirit şi că agricultura egipteană s-a aflat într-o continuă stare înfloritoare, mai ales dacă se ia în considerare pacea internă din perioada principatului, aproape neîntreruptă în decursul secolelor. Nu putem stabili cu exactitate care au fost repercusiunile acestor realităţi asupra egiptenilor. Veniturile din Egipt se bazau în bună parte pe posesiunile domeniale imperiale care includeau, atît în epoca romană, cît şi în cea anterioară, o bună parte din întregul areal; în acest ţinut, mai ales datorită costurilor mici ale cultivării, micii arendaşi, principalii furnizori, trebuie să fi rămas cu o cotă redusă din recoltă sau trebuie să fi plătit o arendă mare în bani. Dar şi numeroşii proprietari, dispunînd aproape exclusiv de mici suprafeţe, trebuie să fi plătit un impozit funciar ridicat, fie în natură, fie în numerar. Neîndoielnic, populaţia agricolă, mulţumită cu puţin, a rămas numeroasă chiar şi în epoca imperială; dar sub stăpînirea străină romană, povara impozitelor, atît prin sine, cît şi prin exportarea recoltei, apăsa asupra Egiptului cu mai mare greutate decît guvernarea Ptolemeilor, nicidecum blîndă.

Agricultura era doar o parte a economiei Egiptului; cu cît acest ţinut era net superior Siriei în acest domeniu, cu atît devansa Africa preponderent agricolă prin starea înfloritoare a fabricilor şi relaţiilor sale comerciale. Prin vechime, amploare şi faimă, fabricarea de pînzeturi din Egipt era cel puţin egală cu cea din Siria şi chiar dacă în această epocă sortimentele mai fine erau produse preponderent în Siria şi Fenicia10, ea s-a impus pe întreaga perioadă a cezarilor; cînd Aurelian incluse între furniturile Egiptului către capitala imperiului şi alte mărfuri decît cerealele, nu lipsiră pînzeturile şi cîlţii. Atît prin colorit, cît şi prin forme, alexandrinii ocupau incontestabil primul loc în domeniul sticlăriei fine; mai mult, după părerea lor, deţineau chiar monopolul, întrucît anumite tipuri optime puteau fi produse doar cu material egiptean. Ei îl deţineau în orice caz în privinţa papirusului. Această plantă, în Antichitate cultivată pe scară largă pe rîurile şi lacurile Egiptului de Jos, rodind numai aici, furniză indigenilor atît hrană, cît şi material pentru funii, coşuri şi bărci, dar şi material de scris pentru întreaga lume literară. Veniturile realizate de pe urma ei pot fi estimate din măsurile luate de senatul roman atunci cînd papirusul se împuţină şi aproape dispăru de pe piaţa romană; şi întrucît prepararea trudnică putea fi făcută doar la faţa locului, nenumăraţi oameni trebuie să fi trăit în Egipt de pe urma ei. Furniturile de mărfuri alexandrine stabilite de Aurelian pentru capitala imperiului mai cuprindeau sticla şi papirusul11. Prin sistemul cererii şi ofertei, relaţiile cu Orientul trebuie să fi exercitat multiple influenţe asupra fabricaţiei egiptene. Aici au fost produse ţesături pentru exportul spre Orient, respectîndu-se particularităţile din ţinutul respectiv; hainele obişnuite ale locuitorilor din Habeş erau de fabricaţie egipteană; stofele minunate, datorate îndeosebi ţesătoriei în mai multe culori şi în aur practicate cu măiestrie la Alexandria, se îndreptau spre Arabia şi India. În comerţul ţărmului african, coralele de sticlă confecţionate în Egipt deţineau acelaşi rol ca şi în ziua de astăzi. India cumpăra atît pahare de sticlă, cît şi sticlă brută pentru industria proprie; se spune că şi la curtea chineză vasele de sticlă donate împăratului, ca omagiu, de străinii romani ar fi stîrnit mirarea tuturor. Ca daruri consacrate, negustorii egipteni duceau regelui axomiţilor (Habeş) vase de aur şi de argint făurite după obiceiul pămîntului, iar monarhilor civilizaţi de pe coastele Arabiei meridionale şi ale Indiei, printre altele, şi statui, probabil din bronz, şi instrumente muzicale. Dimpotrivă, materialele fabricaţiei de lux, provenite din Orient, îndeosebi fildeş şi baga, n-au fost prelucrate atît în Egipt, cît, în principal, la Roma. În sfîrşit, epoca, niciodată egalată în lume prin măreţele construcţii publice, a beneficiat de preţiosul material de construcţii pe care-l furnizau carierele egiptene de piatră, utilizat în cantităţi enorme şi în afara Egiptului: frumosul granit roşu de la Syene, breccia verde din ţinutul de la Kosêr, bazaltul, alabastrul, din timpul lui Claudius, granitul cenuşiu şi, mai ales, porfirul munţilor din amonte de Myos Hormos. Ce-i drept, în cele mai multe cazuri, exploatarea acestor materiale era realizată în avantajul tezaurului imperial prin deportaţi; însă ţara şi îndeosebi Alexandria trebuie să fi beneficiat cel puţin de pe urma transportării lor. Amploarea relaţiilor comerciale şi a fabricaţiei egiptene este relevată într-o notă, întîmplător conservată, referitoare la o ambarcaţiune de transport (ἄχατος) lăudată pentru mărimea sa, care a transportat la Roma obeliscul aşezat acum lîngă Porta del Popolo, împreună cu baza sa; în afară de acesta, ea a transportat 200 de marinari, 1.200 de pasageri, 400.000 de baniţe romane (echivalentul a 34.000 de hectolitri) de grîu şi o încărcătură de pînzeturi, sticlă, hîrtie şi piper. „Alexandria” – ne spune un scriitor roman din secolul al III-lea – „este un oraş al abundenţei, bogăţiei şi opulenţei, în care nimeni nu stă degeaba; unul este sticlar, altul fabricant de hîrtie, al treilea ţesător; singurul zeu este banul”. Într-o anumită măsură, această afirmaţie este valabilă pentru întreaga ţară.

Mai jos vom vorbi amănunţit despre relaţiile comerciale ale Egiptului cu ţinuturile învecinate din sud, ca şi cu Arabia şi India. Relaţiile cu ţinuturile de la Marea Mediterană sînt rareori menţionate, fapt ce se datorează, în parte, caracterului lor cotidian, neexistînd motive serioase pentru a-l evidenţia în mod special. Cerealele egiptene erau transportate în Italia de corăbieri egipteni; drept urmare, apăru la Portus, lîngă Ostia, un sanctuar care-l imita pe cel al lui Serapis din Alexandria, adăpostind comunitatea de corăbieri; însă este foarte puţin probabil ca aceste corăbii de transport să fi fost angajate la scară largă în distribuirea mărfurilor plecate din Egipt spre Occident. Ea se găsea, în egală măsură şi probabil în proporţii mult mai mari, în mîinile armatorilor şi căpitanilor italici decît în cele ale egiptenilor; este cert că încă din timpul Lagizilor exista o însemnată colonie italică la Alexandria, iar în Occident comercianţii egipteni au fost mai puţin numeroşi decît cei sirieni. Dispoziţiile lui Augustus legate de transformarea relaţiilor comerciale de pe mările Arabiei şi Indiei, care vor fi amintite mai jos, nu au fost extinse asupra navigaţiei pe Marea Mediterană; aici, guvernul nu avea nici un interes să-i privilegieze pe negustorii egipteni în faţa celorlalţi şi comerţul şi-a urmat vechile căi.

Aşadar, Egiptul nu numai că era dens locuit de o populaţie agricolă în regiunile sale cultivabile, ci era o ţară a fabricaţiei, aşa cum trădează deja numeroasele şi, în parte, impresionantele tîrguri şi oraşe; ca urmare, era pe departe cea mai populată provincie a Imperiului Roman. Se spune că vechiul Egipt ar fi avut o populaţie de 7.000.000 de locuitori; pe listele oficiale din timpul lui Vespasian s-au numărat 7.500.000 de locuitori care plăteau capitaţia, cărora li se adăugau alexandrinii şi ceilalţi greci scutiţi de capitaţie, ca şi sclavii, probabil nu prea numeroşi. Populaţia trebuie să se fi ridicat astfel la cel puţin 8.000.000 de indivizi. Deoarece arealul cultivabil poate fi estimat astăzi la 500, pentru epoca romană la cel mult 700 de mile pătrate germane12, densitatea medie a populaţiei pe mila pătrată trebuie să se fi ridicat atunci la aproximativ 11.000 de oameni.

Dacă ne îndreptăm atenţia asupra locuitorilor Egiptului, cele două naţiuni conlocuitoare, marea masă a egiptenilor şi mica minoritate a alexandrinilor, ocupau sfere cu totul deosebite, deşi forţa contagioasă a viciului şi similitudinea proprie oricărui viciu au ctitorit o nefastă comuniune a răului.

Atît prin poziţie, cît şi prin felul lor, egiptenii indigeni trebuie să fi fost foarte apropiaţi de cei actuali. Ei au fost cumpătaţi, realişti, harnici şi activi, meşteşugari şi corăbieri iscusiţi şi negustori versaţi, păstrînd tradiţiile şi vechea credinţă. Dacă romanii ne asigură că egiptenii ar fi fost mîndri de cicatricele loviturilor de bici datorate unor fraude fiscale, acestea sînt interpretări din perspectiva funcţionarului fiscal. Cultura naţională nu era lipsită de germeni promiţători; în ciuda superiorităţii grecilor, egiptenii, pe deplin conştienţi, îi devansau totuşi pe eleni în unele privinţe esenţiale, chiar şi în confruntarea spirituală dintre cele două rase atît de diferite. Constituie într-adevăr un reflex al propriei lor simţiri dacă preoţii egipteni din literatura de divertisment grecească iau în derîdere aşa-numita istoriografie a elenilor şi tratarea povestirilor poetice ca tradiţie autentică transmisă din timpuri străvechi; în Egipt nu se versifica, dar întreaga lor istorie veche era înscrisă pe temple şi monumente comemorative; fireşte, acum doar puţini o mai cunoşteau, întrucît multe monumente ar fi fost distruse şi tradiţia s-ar fi pierdut din cauza ignoranţei urmaşilor. Însă această lamentaţie îndreptăţită includea şi lipsa de speranţă; venerabilul arbore al civilizaţiei egiptene fusese însemnat de mult. Elenismul pătrundea destructiv pînă în rîndurile preoţimii înseşi. În a sa Istorie egipteană, Chaeremon, un scrib dintr-un templu egiptean, chemat la curtea lui Claudius ca magistru de filozofie elenă pentru prinţul moştenitor, substituie elemente de filozofie istorică vechilor zei naţionali, interpretînd documentele păstrate în scrierea egipteană în acest sens. În viaţa practică a epocii imperiale, vechea spiritualitate egipteană se remarcă aproape numai pe tărîm religios. Pentru acest popor religia însemna totul. Atît timp cît nu nesocotea datinile sacre ale ţării, stăpînirea străină în sine era suportată fără crîcnire, s-ar putea spune că era aproape desconsiderată. Bineînţeles, în guvernarea internă cam toate se legau de aceasta, scrierea şi limba, privilegiile şi aroganţa preoţilor, obiceiurile de la curte şi cele specifice ţării; grija guvernului pentru taurul sacru în viaţă, contribuţiile pentru înmormîntare intervenite după moartea sa şi pentru găsirea unui succesor adecvat erau considerate de aceşti preoţi şi acest popor un criteriu al destoiniciei stăpînului în cauză şi normă pentru respectul şi fidelitatea pe care le-o datorau. Primul rege al perşilor îşi începu stăpînirea în Egipt cu redarea sanctuarului zeiţei Neith din Sais destinaţiei sale, altfel spus, preoţilor; încă guvernator macedonean, primul Ptolemaios readuse imaginile divine transportate în Asia în vechile lor locuri şi restitui zeilor de la Pe şi Tep daniile de pămînturi înstrăinate; în renumitul decret de la Kanopos din anul 238 î.Cr., preoţii ţării îi mulţumesc lui Energetes pentru sfintele imagini din temple readuse în patrie din Persia cu ocazia marelui cortegiu triumfal; precum faraonii egipteni, aceşti străini au acceptat consacrata încadrare a regilor şi reginelor în viaţă în cercul zeilor naţionali. Stăpînii romani au urmat acest exemplu doar în mod limitat. Ce-i drept, aşa cum am văzut (p. 317), prin titulatură ei s-au adaptat oarecum cultului naţional, dar au evitat totuşi, chiar în forma egipteană, să accepte predicatele curente în ţară, aflate într-un contrast prea izbitor cu concepţiile occidentale. Întrucît în Italia aceşti „Iubiţi ai lui Ptah şi ai Isidei” au intervenit în egală măsură împotriva cultului religios egiptean şi a celui iudaic, este de înţeles de ce această iubire nu s-a manifestat în afara hieroglifelor; de altfel, în Egipt nu au participat sub nici o formă la cultul zeilor naţionali. Oricît de dîrz, religia naţională era conservată de egiptenii propriu-zişi chiar şi sub stăpînirea străină, poziţia de paria în care ajunseseră faţă de greci şi romani apăsa în mod necesar şi asupra cultului, şi asupra preoţilor, iar în timpul guvernării romane putem sesiza doar rămăşiţele sărăcăcioase ale poziţiei conducătoare, influenţei şi educaţiei vechii stări preoţeşti a Egiptului. Religia naţională, prin esenţă străină de formele frumoase şi de transfigurarea spirituală, servea în schimb, atît în ţară, cît şi în afara Egiptului, ca punct de plecare şi de refugiu pentru toate genurile de vrăjitorie pioasă şi înşelătorie sfîntă – este suficient să amintim de „Hermes de trei ori cel mai mare” (Hermes Trismegistos), în Egipt la el acasă, cu întreaga literatură de mici tratate religioase, cărţi miraculoase, precum şi cu practicile corespunzătoare legate de numele său. Însă în cercurile indigene cultul se lega în această epocă de cele mai grave abuzuri; ele constau nu numai în banchete, care durau mai multe zile, în onoarea diferitelor zeităţi locale, de la care nu lipsea desfrîul, dar şi în necontenite vrajbe religioase între districte pentru întîietatea ibisului faţă de pisică, a crocodilului faţă de pavian. Dintr-un asemenea motiv, ombiţii din sudul Egiptului au fost atacaţi de o comunitate vecină în timpul unui banchet (127 d.Cr.) şi se spune că învingătorii l-ar fi mîncat pe unul dintre cei ucişi. Curînd după aceea, comunitatea cîinelui mîncă o ştiucă pentru a supăra comunitatea ştiucii, iar aceasta din urmă, în ciudă, la rîndul ei, a mîncat un cîine, din această cauză izbucnind între cele două nome un război aplanat doar prin intervenţia romanilor, care pedepsiră ambele părţi. În Egipt, asemenea evenimente erau la ordinea zilei. Ţara nu ducea lipsă nici de alte tulburări. Imediat, primul vicerege al Egiptului desemnat de Augustus a trebuit să trimită trupe în Egiptul de Sus, din cauza măririi impozitelor, ca şi la Heroonpolis, situat în partea superioară a Golfului Arabic, poate tot din cauza impozitelor apăsătoare. Odată, sub împăratul Marcus, o răscoală a egiptenilor indigeni luă chiar proporţii ameninţătoare. Cînd un detaşament de trupe romane prinse cîţiva indivizi în mlaştinile de coastă greu accesibile din estul Alexandriei, aşa-numita „păşune a vitelor” (bucolia), care servea drept refugiu pentru criminali şi tîlhari şi constituia un fel de colonie a lor, s-au răsculat toţi hoţii pentru a-i elibera, iar populaţia rurală li s-a asociat. Legiunea romană din Alexandria merse în întîmpinarea lor, însă fu înfrîntă şi răsculaţii erau pe punctul de a ocupa chiar şi Alexandria. Ce-i drept, guvernatorul Orientului, Avidius Cassius, pătrunse cu trupele sale, dar nu îndrăzni să angajeze lupta cu adversarul mult mai numeros, ci preferă să semene discordie în cadrul ligii rebelilor; după ce cele două bande se învrăjbiră de-a binelea, guvernul le învinse pe amîndouă cu mai mare uşurinţă. Ca toate războaiele ţărăneşti de acest gen, şi această aşa-numită „răscoală a văcarilor” a avut, probabil, un caracter religios; prin poziţie, conducătorul Isidoros, cel mai viteaz bărbat al Egiptului, era şi preot, iar sacrificarea unui ofiţer roman luat prizonier cu ocazia consacrării ligii, după depunerea jurămîntului – el fiind mîncat de toţi cei care juraseră – se potriveşte atît cu cele afirmate mai sus, cît şi cu canibalismul din timpul războiului ombitan. Povestirile egiptene despre tîlhari din literatura grecească tîrzie secundară păstrează un ecou al acestor evenimente. Oricît de multe probleme ar fi creat acestea administraţiei romane, ele nu au urmărit un scop politic, pacea generală a ţării fiind întreruptă doar parţial şi temporar.

Alături de egipteni se găsesc alexandrinii, din anumite puncte de vedere asemenea englezilor alături de indigenii din Indiile Orientale. În epoca imperială preconstantiniană, Alexandria este considerată al doilea oraş al Imperiului Roman şi primul oraş comercial al lumii. La sfîrşitul dominaţiei lagide, ea număra peste 300.000 de locuitori liberi, iar în epoca imperială, neîndoielnic mai mult. Din compararea celor două mari capitale de pe Nil şi Orontes, dezvoltate din spiritul de concurenţă, rezultă pe cît de multe similitudini, pe atît de multe contraste. Ambele sînt oraşe relativ recente, creaţii monarhice ex novo, construite după un plan şi avînd toate instituirile urbane; atît la Antiohia, cît şi la Alexandria, apa curgea în fiecare casă. Dacă oraşul din valea Orontesului îşi întrecea rivalul prin frumuseţea poziţiei şi splendoarea clădirilor, acesta din urmă îl depăşea prin oportunitatea locului pentru marele comerţ şi prin numărul de locuitori. Marile edificii publice ale capitalei egiptene, palatul regal, Muzeul dedicat Academiei, îndeosebi templul lui Sarapis erau minuni ale unei epoci anterioare, puternic dezvoltată sub aspect arhitectonic; însă capitala egipteană vizitată de puţini cezari nu rezistă comparaţiei cu numărul mare de ctitorii imperiale din reşedinţa siriană.

Antiohienii şi alexandrinii sînt fraţi buni în privinţa insubordonării şi a opoziţiei faţă de guvernare şi, se mai poate adăuga, prin aceea că ambele oraşe, dar înainte de toate Alexandria, înfloreau tocmai de la începutul şi datorită guvernării romane, avînd mult mai mult temei de mulţumire decît de frondă. Atitudinea alexandrinilor faţă de regenţii lor eleni este bine ilustrată de lungul şir al poreclelor, în parte rămase în uz pînă astăzi, pe care regenţii Ptolemei le datorau fără excepţie publicului din capitala lor. Datorită introducerii unui impozit asupra peştelui sărat, şi împăratul Vespasian primi din partea alexandrinilor titlul de „Casier de sardele” (Κυβιοσάχτης), iar sirianul Severus Alexander, cel de „Rabin suprem”; însă împăraţii veneau foarte rar în Egipt, iar stăpînii îndepărtaţi şi străini nu constituiau ţinta aşteptată pentru o asemenea batjocură. În absenţa lor, publicul se dedică cu aceeaşi atenţie şi cu un zel constant cel puţin viceregilor; chiar şi eventualitatea unei pedepsiri inevitabile nu putea să ducă la amuţirea acestei limbi deseori spirituale şi întotdeauna obraznice. Vespasian se mulţumi să răspundă la atenţia acordată prin mărirea capitaţiei cu şase pfenigi, ceea ce îi atrase un al doilea nume – „Bărbatul de şase pfenigi”; alexandrinii au plătit însă amar vorbele aruncate lui Severus Antoninus: mica maimuţă a marelui Alexandru şi iubitul mamei Iokasta. Perfidul împărat apăru prieteneşte şi permise poporului să-l sărbătorească, dar apoi dădu soldaţilor săi ordinul să măcelărească mulţimea, astfel încît pieţele şi străzile marelui oraş au fost inundate zile în şir de sîngele vărsat; mai mult, el ordonă desfiinţarea Academiei şi dislocarea legiunii chiar în incinta oraşului, ambele măsuri nefiind, bineînţeles, transpuse în practică. Dar dacă locuitorii Antiohiei se mulţumeau, de regulă, cu zeflemeaua, plebea din Alexandria folosi şi prilejul cel mai neînsemnat pentru a pune mîna pe piatră şi bîtă. În a face scandal, ne spune chiar un om de încredere al locului, egiptenii îi întrec pe toţi; ajunge o singură scînteie şi tumultul e stîrnit. Legiunile au trebuit să intervină din cauza unor vizite neglijate, a confiscării unor alimente alterate, a excluderii dintr-o baie publică, a unei certe între sclavul unui alexandrin distins şi un infanterist roman cu privire la valoarea sau lipsa de valoare a încălţămintei celor doi. Aici se manifestă realitatea că pătura inferioară a populaţiei alexandrine se compunea în majoritate din autohtoni; ce-i drept, în aceste scandaluri, rolul de instigatori era preluat de greci, întrucît retorii, aici mai degrabă provocatorii, sînt amintiţi explicit13, dar cursul evenimentelor ulterioare este determinat de perfidia şi sălbăticia egipteanului propriu-zis. Sirienii sînt laşi, iar, ca soldaţi, egiptenii dovedesc aceeaşi calitate, dar în tumultul de stradă pot dezvolta un curaj care ar fi demn de un ţel superior. Atît antiohienii, cît şi alexandrinii se delectau la cursele de care; dar la cei din urmă nici o cursă nu se sfîrşea fără bătăi cu pietre şi lovituri de cuţit. Ambele oraşe au fost cuprinse de agitaţia antisemită din timpul împăratului Gaius; dar la Antiohia o vorbă înţeleaptă a autorităţilor a fost suficientă pentru a-i pune capăt, în timp ce în cursul celei alexandrine, pusă la cale de nişte neisprăviţi cu ajutorul unei mascarade, muriră mii de oameni. Se spune că alexandrinii angajaţi într-un asemenea scandal nu s-ar fi liniştit pînă cînd nu au văzut văzut sînge. Misiunea magistraţilor şi ofiţerilor romani era deosebit de dificilă. „La Alexandria” – spune un martor din secolul al IV-lea – „guvernatorii intră cu frica în sîn, deoarece se tem de justiţia populară; atunci cînd un guvernator comite o nedreptate, urmează imediat incendierea palatului şi lapidarea”. Naiva încredere în justeţea acestei proceduri este semnificativă pentru poziţia scriitorului care făcea parte din acest „popor”. Continuarea acestui sistem de linşaj care dezonora guvernul şi naţiunea în egală măsură nu e transmisă de aşa-numita Istorie a Bisericii: în timpul lui Iulian, au fost ucişi episcopul Georgios, rău văzut atît de păgîni, cît şi de ortodocşi, şi acoliţii săi, iar în timpul lui Theodosius al II-lea frumoasa liber-cugetătoare Hypatia de către pioasa comunitate a episcopului Kyrillos. Aceste tumulturi alexandrine erau mai perfide, mai spontane şi mai violente decît cele din Antiohia, dar, ca şi acestea, nu erau periculoase nici pentru existenţa imperiului, nici pentru fiecare guvern în cauză. Băieţii uşuratici şi răutăcioşi erau deosebit de incomozi, dar nu mai mult, atît în casă, cît şi în comunitate.

Sistemele religioase din cele două oraşe prezintă, de asemenea, mai multe analogii. Atît antiohienii, cît şi alexandrinii au respins cultul naţional în forma sa originară, aşa cum l-a păstrat populaţia indigenă din Siria şi Egipt. Dar, asemenea Seleucizilor, Lagizii s-au ferit să se atingă de temeliile vechii religii a ţării; împrospătînd mai vechile concepţii şi sanctuare naţionale cu făpturile mai suple ale Olimpului elen, ei s-au mulţumit cu parţiala lor elenizare exterioară. Astfel, de exemplu, l-au introdus în cultul naţional pe zeul elen al Hadesului, Pluton, sub numele divin egiptean de Serapis, aproape necunoscut pînă atunci, grefînd, treptat, pe acesta vechiul cult al lui Osiris. Astfel, veritabil egipteana Isis şi pseudoegipteanul Serapis au jucat la Alexandria un rol asemănător lui Belos şi Elagabalos în Siria, iar în epoca imperială au pătruns precum aceştia, deşi nu atît de puternic şi atacaţi cu mai multă violenţă, treptat, în cultul occidental. Cele două oraşe nu se puteau învinui reciproc din cauza desfrîului provocat de aceste obiceiuri şi serbări religioase sau din cauza imoralităţii aprobate şi stimulate prin binecuvîntarea preoţească. În pioasa ţară Egipt, vechiul cult şi-a menţinut bastionul pînă în epoci tîrzii. Restauraţia vechii credinţe, atît ştiinţific, prin filozofia legată de aceasta, cît şi practic, prin respingerea atacurilor creştinilor îndreptate împotriva politeismului şi prin reintroducerea serviciului divin şi a prezicerii păgîne, şi-a avut veritabilul centru la Alexandria. Atunci cînd noua credinţă cuceri şi acest bastion, specificul naţional n-a fost totuşi trădat; leagănul creştinismului este Siria, cel al vieţii monahale, Egiptul. Într-un alt context (p. 276) am vorbit deja despre semnificaţia şi poziţia evreilor, de asemenea o trăsătură caracteristică pentru ambele oraşe. Ca şi elenii imigranţi chemaţi în ţară de guvern, ei erau inferiori celor dintîi şi, ca şi egiptenii, erau obligaţi să achite capitaţia, dar se considerau şi erau consideraţi superiori acestora din urmă. În timpul lui Vespasian, numărul lor se ridica la un milion, aproximativ a opta parte din populaţia totală; asemenea elenilor, ei locuiau de preferinţă în capitală, două dintre cele cinci cartiere fiind evreieşti. Încă înainte de prăbuşirea Ierusalimului, evreii din Alexandria constituiau prima comunitate din lume în privinţa autonomiei recunoscute, consideraţiei, educaţiei şi bogăţiei; drept urmare, aşa cum s-a arătat mai sus, o bună parte din ultimele acte ale tragediei iudaice s-au derulat pe pămînt egiptean.

Alexandria, ca şi Antiohia erau, prin excelenţă, sediul comercianţilor şi fabricanţilor avuţi; însă la Antiohia lipsea portul maritim şi tot ceea ce se lega de acesta; oricît de agitată ar fi fost viaţa de pe străzile ei, ea nu rezistă, totuşi, comparaţiei cu viaţa şi forfota lucrătorilor din ateliere şi ale marinarilor din Alexandria. Dimpotrivă, în privinţa desfătărilor vieţii – teatru, banchete, plăcerile dragostei – Antiohia putea oferi mai mult decît oraşul în care „nimeni nu stătea degeaba”. În Egipt trecu pe planul al doilea chiar şi viaţa literară propriu-zisă, legată îndeosebi de exhibiţiile retorice, pe care am schiţat-o în descrierea Asiei Mici, probabil mai mult din cauza urgenţei afacerilor zilnice decît a lipsei de influenţă a numeroşilor erudiţi bine plătiţi, domiciliaţi, în bună parte chiar născuţi, la Alexandria. Aceşti bărbaţi ai Muzeului, la care ne vom mai referi, chiar dacă-şi îndeplineau îndatoririle cu conştiinciozitate, nu deţineau un rol excepţional în formarea caracterului general al oraşului. Însă medicii alexandrini erau consideraţi cei mai buni din întregul imperiu; bineînţeles, în aceeaşi măsură Egiptul era veritabila patrie a şarlatanilor şi remediilor miraculoase, dar şi a acelei, în mod ciudat, civilizate forme a medicinei pastorale în care simplitatea pioasă şi înşelăciunea speculantă se drapau în mantaua ştiinţei. Pe Hermes Trismegistos l-am amintit deja (p. 325); în Antichitate, alexandrinul Serapis a înfăptuit mai multe tămăduiri miraculoase decît oricare dintre colegii săi, molipsindu-l chiar şi pe realistul împărat Vespasian să treacă la vindecarea orbilor şi ologilor – dar numai la Alexandria.

Locul pe care Alexandria îl ocupă sau pare să-l ocupe în dezvoltarea spirituală şi literară a Greciei tîrzii şi a culturii occidentale în general nu poate fi apreciat suficient într-o descriere a situaţiei locale din Egipt, ci doar în cadrul unei analize a acestei dezvoltări în sine. Însă starea erudiţilor alexandrini şi continuarea sa sub guvernarea romană este un fenomen prea remarcabil pentru a nu fi privită şi în acest context în punctele sale generale. Mai sus (p. 255) am remarcat contopirea lumii spirituale orientale cu cea elenă, desfăşurată, exceptînd Siria, îndeosebi în Egipt; şi dacă noua credinţă, care urma să cucerească Occidentul, porni din Siria, Egiptului i se datorează ştiinţa omogenă, acea filozofie care recunoaşte şi propovăduieşte zeul supranatural şi revelaţia divină, poate deja noul pitagoreism, cu siguranţă noul iudaism filozofic despre care am vorbit deja (pp. 279-280), ca şi noul platonism, despre al cărui fondator, egipteanul Plotin, am discutat, de asemenea, mai sus (p. 257). Acestei întrepătrunderi a elementelor elene şi orientale, realizată îndeosebi la Alexandria, i se datorează forma, în principal egipteană, a elenismului local din epoca imperială timpurie, ceea ce va fi înfăţişat mai în amănunt în prezentarea realităţilor italice. Aşa cum vechile, dar mereu noile înţelepciuni legate de Pitagora, Moise şi Platon au pătruns în Italia dinspre Alexandria, la fel Isis şi tot anturajul ei au jucat primul rol în comoda cucernicie la modă pe care au dovedit-o poeţii romani din epoca lui Augustus şi templele din Pompei în cea a lui Claudius. Imitarea artei egiptene predomină atît în frescele campaniene din această perioadă, cît şi în vila tiburtină a lui Hadrian. Acestei realităţi îi corespunde locul ocupat de starea erudiţilor alexandrini în viaţa spirituală a epocii imperiale. În exterior, ea se bazează pe cultivarea statală a intereselor spirituale şi s-ar lega cu mai multă justeţe de numele lui Alexandru decît de cel al Alexandriei; este realizarea ideii că, într-un anumit stadiu de civilizaţie, arta şi ştiinţa ar trebui să fie sprijinite şi încurajate de prestigiul şi mijloacele autoritare ale statului – consecinţă a momentului genial al istoriei universale, care i-a alăturat pe Alexandru şi Aristotel. Nu este cazul să întrebăm în acest context despre amestecul de adevăr şi eroare, de păgubire şi ridicare a vieţii spirituale în această măreaţă concepţie, nici să comparăm încă o dată sărăcăcioasa a doua înflorire a divinei cîntări şi înaltei gîndiri a elenilor liberi cu roadele opulente, dar şi grandioase, ale culegerii, cercetării şi arhivării tîrzii. Dacă instituţiile rezultate din această idee nu puteau reînnoi sau, ceea ce este mai grav, puteau reînnoi doar aparent cele iremediabil pierdute pentru naţiunea elenă, ele i-au acordat pe locul liber de construcţie al lumii spirituale singura compensaţie posibilă şi totuşi minunată. Judecăţile noastre sînt interesate mai ales de realităţile locale. Grădinile decorative sînt întru cîtva independente de pămîntul care le-a generat; situaţia este identică în cazul acestor instituţii ştiinţifice, numai că, prin esenţa lor, sînt legate de curţile princiare. De sprijinul material pot beneficia şi în alte sfere; dar mai importante decît acesta sînt favoarea cercurilor celor mai înalte, care le dezvoltă din plin, şi legăturile reunite în aceste mari centre, care împlinesc şi lărgesc aceste medii ale ştiinţei. În epoca mai bună a monarhiilor alexandrine, numărul acestor centre era egal cu cel al statelor, cel de la curtea Lagizilor fiind doar cel mai renumit din cadrul lor. Rînd pe rînd, republica romană le cucerise pe celelalte şi înlăturase curţile şi, odată cu ele, instituţiile şi cercurile ştiinţifice aferente. Atunci cînd viitorul Augustus desfiinţă ultima dintre aceste curţi, permiţînd însă ca institutele savante legate de aceasta să-şi continue activitatea, el puse adevărata, şi nu cea mai neglijabilă, pecete a timpurilor schimbate. În avantajul său, filoelenismul mai energic şi superior al guvernării cezarilor se deosebea de cel republican, deoarece nu numai că oferea literaţilor greci posibilitatea de cîştig la Roma, ci privea şi trata marea tutelă a ştiinţei greceşti ca o parte a stăpînirii lui Alexandru. Bineînţeles, ca în întreaga restauraţie a imperiului, proiectul construcţiei era mai grandios decît construcţia însăşi. Muzele potentate şi pensionate regeşte pe care Lagizii le chemaseră la Alexandria nu se sfiiră să primească aceleaşi sume şi din partea romanilor; şi munificienţa imperială nu era inferioară celei regale de mai înainte. Fondul bibliotecii din Alexandria şi fondul pentru întreţinerea gratuită a filozofilor, poeţilor, medicilor şi savanţilor de tot felul, ca şi imunităţile pertinente n-au fost micşorate de Augustus: mai mult, au fost înmulţite de împăratul Claudius, bineînţeles cu precizarea că, an de an, noua Academie claudiană trebuia să introducă în conferinţele sale operele istorice greceşti ale excentricului ctitor. Odată cu prima bibliotecă a lumii, Alexandria păstră pe întreaga perioadă a epocii imperiale un anumit primat al activităţii ştiinţifice, extins pînă la distrugerea Muzeului şi a civilizaţiei antice de islamism. Întîietatea oraşului nu s-a păstrat datorită doar conjuncturii, ci şi vechii tradiţii şi orientării spirituale a acestor eleni; de altfel, alexandrinii înnăscuţi predominau prin număr şi importanţă. Din cercul erudiţilor „de la Muzeu”, cum se intitulau asemenea parizienilor „de la Institut”, au rezultat şi în această epocă numeroase şi remarcabile lucrări ştiinţifice, îndeosebi filologice şi fizice; dar niciodată importanţa literară pe care o avuseseră ştiinţa şi arta de curte din Alexandria şi Pergam pentru întreaga lume elenă şi elenizată n-a fost întrecută de cea romano-alexandrină. Cauza nu rezidă în lipsa talentelor sau în alte motive accidentale şi cu atît mai puţin în faptul că împăratul a acordat cîteodată locul din Muzeu în schimbul unor daruri şi întotdeauna prin favoare, guvernul permiţîndu-şi aceleaşi libertăţi ca şi în privinţa calului de cavaler şi funcţiilor de la curte; procedeele erau identice cu cele de la curţile mai vechi. Filozofii şi poeţii rămaseră la Alexandria, însă curtea nu; aici se vede foarte clar că pensiile şi gratificaţiile erau secundare, fiind necesară tangenţa, înviorătoare pentru ambele părţi, între marea operă politică şi marea operă ştiinţifică. E adevărat, ea interveni şi în noua monarhie împreună cu consecinţele ei; dar reşedinţa nu era Alexandria: această accelerare a dezvoltării politice aparţinea, firesc, latinilor şi capitalei latine. În împrejurări apropiate celor de la curtea pergamenilor şi primilor Ptolemei, poezia şi ştiinţa din epoca lui Augustus au ajuns la o dezvoltare la fel de importantă şi de promiţătoare precum cele elene din perioada anterioară. În măsura în care guvernul roman a influenţat cercul elen în sensul Lagizilor, chiar şi acesta s-a legat mai degrabă de Roma decît de Alexandria. E drept, bibliotecile greceşti ale capitalei nu se puteau măsura cu cea de la Alexandria, iar Roma n-a avut o instituţie comparabilă cu Muzeul alexandrin. Dar poziţia în bibliotecile romane deschidea posibilitatea relaţiilor cu curtea. Profesoratul pentru retorica elenă din capitală, instituit de Vespasian, ocupat şi finanţat de guvern, conferea posesorului ei o poziţie asemănătoare celei a bibliotecarului imperial, chiar dacă nu era un funcţionar de curte în sensul acestuia din urmă, fiind considerat, neîndoielnic din această cauză, catedra cea mai distinsă din imperiu. Însă cea mai ilustră şi mai influentă poziţie la care putea ajunge un literat grec în general era secretariatul cabinetului imperial, îndeosebi prin sectorul său grecesc. Este un fapt dovedit că transferarea de la Academia alexandrină într-o asemenea funcţie din capitală echivala cu o avansare. Chiar făcînd abstracţie de toate avantajele de care literaţii greci beneficiau la Roma, poziţiile şi funcţiile de la curte erau suficiente pentru a le permite celor mai vestiţi dintre ei ascensiunea mai degrabă în acest secretariat decît la „bursa” egipteană. Alexandria erudită a acestor timpuri deveni un fel de văduvie a ştiinţei greceşti, demnă de stimă şi utilă, dar lipsită de o influenţă decisivă în marele curent al educaţiei, ca şi al corupţiei din epoca imperială; cum este firesc, locurile din Muzeu au fost acordate unor cunoscuţi erudiţi din exterior, iar pentru instituţia în sine cărţile bibliotecii erau de o mai mare valoare decît cetăţenii marelui oraş comercial şi industrial.

 

Asemenea Siriei, realităţile militare din Egipt confereau trupelor o dublă misiune: pe de o parte, apărarea graniţei de sud şi de est, care nu poate fi comparată nici pe departe cu cea necesară în cazul liniei Eufratului, pe de alta, menţinerea ordinii în ţară şi în capitală. Exceptînd corăbiile staţionate la Alexandria şi pe Nil, probabil folosite în principal pentru controlul vamal, în timpul lui Augustus garnizoana romană se alcătuia din trei legiuni împreună cu trupele auxiliare aferente, puţin numeroase, în total aproximativ 20.000 de soldaţi, însemnînd, corespunzător importanţei acestei provincii pentru noua monarhie, cam jumătate din totalul forţelor destinate provinciilor asiatice. Însă, probabil chiar sub Augustus, garnizoana a fost redusă cu o treime, iar în timpul lui Domiţian cu încă o treime. La început, două legiuni au fost staţionate în afara capitalei; dar tabăra principală, în curînd unica tabără, se afla în afara porţilor acesteia, acolo unde Caesar Fiul susţinuse ultima luptă cu Antonius, în suburbia care primi un nume corespunzător – Nikopolis. Aceasta îşi avea propriul amfiteatru şi propria sărbătoare populară imperială, fiind instituită de sine stătător din toate punctele de vedere; pentru o anumită perioadă, distracţiile publice de aici le-au întrecut pe cele din Alexandria. Paza directă a graniţelor revenea trupelor auxiliare. Aceleaşi cauze care determinaseră şi în Siria slăbirea disciplinei – misiunea, înainte de toate, poliţienească şi contactul nemijlocit cu marea capitală – aveau aşadar şi în cazul trupelor egiptene un cuvînt greu de spus. Aici se mai adaugă prostul obicei – consacrat de mult la regimentele macedonene ale Ptolemeilor şi încetăţenit cu rapiditate şi în cazul romanilor, cel puţin pînă la un anumit grad – de a le permite soldaţilor aflaţi sub drapel viaţa conjugală sau cel puţin un surogat al acesteia şi de a completa trupa cu copiii de tabără. Drept urmare, corpul egiptean, în care occidentalii serveau şi mai puţin decît în celelalte armate ale Orientului şi care se recruta în bună parte din cetăţenii şi din tabăra de la Alexandria, pare să fi fost cel mai puţin respectat dintre toate corpurile de armată; de altfel, deja prin rangul lor, ofiţerii acestei legiuni erau inferiori celorlalţi, după cum am arătat mai sus.

Misiunea propriu-zis militară a trupelor egiptene era strîns legată de măsurile luate pentru încurajarea comerţului egiptean. Din acest punct de vedere, se impun analizarea comună a celor două aspecte şi, pentru început, prezentarea relaţiilor cu vecinii continentali din sud, iar apoi, în comun, a celor cu Arabia şi India.

Cum s-a arătat, Egiptul se întinde spre sud pînă la bariera pe care ultima cataractă din apropierea Syenei (Assuân) o opune navigaţiei. Dincolo de Syene, se întinde teritoriul tribului cuşiţilor, cum îi numesc egiptenii sau, cum traduc grecii, al „celor de culoare închisă”, al etiopienilor, probabil înrudiţi cu locuitorii aborigeni ai Abisiniei, care vor fi amintiţi mai jos; şi chiar dacă au răsărit poate din aceeaşi tulpină cu egiptenii, li s-au opus totuşi prin dezvoltarea istorică, ca un popor străin. În continuare, spre sud, urmează „nahsiu” ai egiptenilor, altfel spus „cei negri”, numiţi de greci nubieni. În epoci mai bune, regii Egiptului îşi întinseseră stăpînirea pînă departe în ţinutul continental sau, cel puţin, unii egipteni emigranţi îşi întemeiaseră aici regate proprii; monumentele epigrafice ale guvernării faraonilor pot fi întîlnite pînă în amonte de a treia cataractă, în Dongola, unde Nabata (lîngă Nûri) pare să fi fost centrul aşezărilor lor; temple şi piramide, bineînţeles anepigrafice, se găsesc chiar şi mai în amonte, într-un punct aflat aproximativ la şase zile de mers la nord de Khartum, la Şendi, în Sennaar, în apropiere de oraşul etiopian Meroë, dispărut de timpuriu. Cînd Egiptul a intrat sub stăpînirea romană, această expansiune a puterii apusese de mult; dincolo de Syene stăpînea un trib etiopian condus de regine care purtau numele sau titlul consacrat de „kandake” şi îşi aveau reşedinţa la Nabata din Dongola, cîndva egipteană. Era un popor pe o treaptă inferioară de civilizaţie, format în general din păstori, capabil să mobilizeze o armată de 30.000 de oameni, alcătuită însă din soldaţi protejaţi de scuturi din piei de vite; nu erau înarmaţi cu săbii, ci cu securi, lănci şi ghioage bătute în fier – vecini prădalnici, inferiori romanilor în luptă. În anul 730 (24) sau 731 (23), ei invadară teritoriul roman pretextînd daune provocate de conducătorii nomelor vecine; romanii atribuiau însă atacul faptului că trupele egiptene erau detaşate atunci în bună parte în Arabia şi că aceştia sperau într-o acţiune de pradă fără a fi pedepsiţi. Într-adevăr, înfrînseră cele trei cohorte care apărau graniţa şi duseră în sclavie populaţia din districtele egiptene cele mai apropiate, iar statuile împăratului găsite aici le luară ca însemne ale victoriei. Însă Gaius Petronius, guvernatorul care prelua tocmai atunci administraţia ţării, răzbună atacul cu promptitudine; cu 10.000 de soldaţi pedeştri şi 800 de călăreţi nu numai că îi alungă din provincie, ci îi urmări de-a lungul Nilului în propria ţară, îi înfrînse decisiv la Pselchis (Dakke) şi cuceri puternica lor cetate Premis (Ibrim), precum şi capitala, pe care o distruse. Ce-i drept, regina, o femeie curajoasă, repetă atacul în anul următor şi încercă să ia cu asalt Premis, unde rămăsese o garnizoană romană, însă Petronius apăru la timp cu forţele de despresurare. Astfel, regina etiopică se hotărî să trimită soli şi să ceară pacea. Împăratul nu numai că o acordă, ci porunci evacuarea teritoriului cucerit, respingînd propunerea guvernatorului său de a-i obliga pe învinşi la plătirea unui tribut. Acest eveniment, în general de o importanţă scăzută, este totuşi semnificativ, întrucît chiar de atunci s-a manifestat hotărîrea fermă a guvernului roman de a păstra necondiţionat valea Nilului pe distanţa navigabilă a rîului, dar de a renunţa, o dată pentru totdeauna, la ocuparea întinselor ţinuturi de pe Nilul superior. Excepţie făcea regiunea Syene, unde au staţionat trupe de graniţă în timpul lui Augustus, pînă la Hiera Sykaminos (Maharraka), aşa-numita „Ţară a celor 12 mile” (Δωδϵχάσχοινος), ce-i drept, niciodată instituită ca nouă şi considerată ca aparţinînd Egiptului, dar privită ca un teritoriu al imperiului; cel mai tîrziu sub Domiţian, posturile au fost avansate pînă la Hiera Sykaminos. Situaţia nu s-a mai schimbat în esenţă. Într-adevăr, expediţia orientală plănuită de Nero (p. 227) urma să cuprindă şi Etiopia; dar au fost trimişi numai ofiţeri romani pînă dincolo de Mervi, pentru a efectua recunoaşterea ţării. Chiar dacă nu vor fi lipsit litigiile minore cu acea „kandake” şi succesoarele ei care şi-au păstrat dominaţia mai mult timp, iar mai tîrziu cu alte triburi ajunse la putere, dar aflate dincolo de graniţa imperiului, relaţiile de vecinătate de la graniţa meridională a Egiptului trebuie să fi fost în general paşnice. Abia în epoca lui Valerius şi Gallienus, cînd imperiul s-a aflat la un pas de prăbuşire, vecinii trecură şi această graniţă. Mai sus am amintit (p. 319) că blemienii aşezaţi la graniţa sud-estică, anterior supuşii etiopienilor, un popor barbar de o cruzime înspăimîntătoare – aceştia au mai practicat timp de secole sacrificii umane –, invadară în această epocă Egiptul pe cont propriu şi, înţeleşi cu palmirenii, ocupară şi menţinură cîţiva ani o bună parte din Egiptul de Sus. Destoinicul împărat Probus îi alungă; însă invaziile, odată începute, nu mai conteniră şi împăratul Diocleţian hotărî revenirea la vechiul statu-quo. Îngustul „Ţinut al celor 12 mile” necesita o garnizoană puternică şi aducea statului venituri puţine. Nubienii, care locuiau în deşertul libian şi jefuiau neîncetat Marea Oază, acceptară propunerea de a-şi părăsi locurile de baştină şi de a se aşeza în acest ţinut care le-a fost cedat formal. În acelaşi timp, li se stabiliră, ca şi blemienilor, stipendii anuale fixe, nominal pentru a-i despăgubi pentru apărarea graniţei, în realitate, neîndoielnic, pentru a răscumpăra incursiunile de jaf, care, fireşte, nu conteniră. Era un pas înapoi, primul de cînd Egiptul devenise roman.

Tradiţia antică ne oferă puţine mărturii despre relaţiile comerciale de la această graniţă. Întrucît cataractele de pe Nilul superior blocau comunicaţiile directe pe calea apei, relaţiile dintre interiorul Africii şi egipteni, îndeosebi comerţul cu fildeş, s-au desfăşurat în epoca romană mai mult prin intermediul porturilor abisiniene decît pe Nil; însă ele s-au realizat şi pe această cale. Etiopienii, stabiliţi, alături de egipteni, în număr mare pe insula Philae, au fost în bună parte negustori, iar pacea de graniţă impusă aici a contribuit evident la înflorirea oraşelor de graniţă din Egiptul de Sus şi a comerţului egiptean în general.

Pe coasta orientală a Egiptului dezvoltarea comerţului internaţional este pusă în faţa unei probleme greu de rezolvat. Ţărmul, cu totul pustiu şi stîncos, nu a putut dezvolta o cultură propriu-zisă, fiind, în timpurile vechi şi în cele noi, un deşert. În schimb, cele două mări atît de importante pentru dezvoltarea culturii lumii antice, cea Mediterană şi cea Roşie sau Indiană, se apropie cel mai mult prin cele două vîrfuri situate la extremitatea nordică a celei din urmă: Golful Persic şi Golful Arabic. Cel dintîi primeşte Eufratul care se apropie de Marea Mediterană în cursul său mijlociu; cel de-al doilea se află doar la cîteva etape depărtare de Nilul care se revarsă în aceeaşi mare. Din această cauză, relaţiile comerciale din Antichitate între Orient şi Occident se îndreaptă fie pe Eufrat spre coasta siriană sau arabă, fie de la coasta estică a Egiptului spre Nil. Căile comerciale dinspre Eufrat sînt mai vechi decît cele peste Nil; însă acestea din urmă au avantajul mai bunei navigabilităţi a fluviului şi al transportului continental mai scurt. Înlăturarea acestui inconvenient prin construirea unui canal artificial este exclusă în cazul Eufratului, însă atît în vechime, cît şi în vremurile noi ea a fost considerată dificilă, dar nu imposibilă în cazul căii egiptene. Drept urmare, natura însăşi impune Egiptului să lege coasta orientală cu Valea Nilului şi coasta nordică prin căi terestre sau fluviale; într-adevăr, începuturile unor astfel de construcţii datează încă din perioada acelor stăpîni indigeni care au deschis Egiptul străinătăţii şi marelui comerţ. Mergînd, după toate aparenţele, pe urmele marilor regenţi ai Egiptului, Seti I şi Ramses al II-lea, regele Necho (610-594 î.Cr.), fiul lui Psametic, a început construcţia unui canal care, separîndu-se de Nil în apropiere de Cairo, urma să stabilească o legătură pe apă cu lacurile amare de la Ismailia şi, prin acestea, cu Marea Roşie; însă nu a reuşit să-şi încheie opera. Că el nu şi-a propus doar stăpînirea Golfului Arabic şi a relaţiilor comerciale cu arabii şi că orizontul acestui rege egiptean se întindea probabil deja pînă la Golful Persic şi Marea Indiană şi în Orientul depărtat este un fapt dovedit prin unica înconjurare a Africii din Antichitate ordonată de acest rege. Aceste scopuri sînt irecuzabile în cazul regelui Darius I, stăpînul Persiei, ca şi al Egiptului; el a terminat canalul, dar tot el a dat ordinul astupării lui, aşa cum dovedesc inscripţiile sale comemorative găsite la faţa locului, probabil pentru că inginerii săi îşi exprimaseră temerea că, pătrunsă în canal, apa marină va inunda meleagurile Egiptului.

Rivalitatea dintre Lagizi şi Seleucizi, de altfel dominanta politică în epoca postalexandrină, a fost în acelaşi timp şi o luptă între Eufrat şi Nil. Cel dintîi era posesorul, cel de-al doilea pretendentul; şi în timpurile mai bune ale Lagizilor, ofensiva paşnică a fost susţinută foarte energic. Nu numai că al doilea Ptolemeu, Philadelphos (mort în anul 247 î.Cr.) a deschis navigaţiei canalul construit sub Necho şi Darius, numit acum „Rîul Ptolemaios”, ci de-a lungul inospitalierei coaste orientale au fost ridicate în punctele importante ample instalaţii portuare pentru securitatea corăbiilor şi legăturile cu Nilul. Astfel de măsuri au fost luate îndeosebi la gura canalului care ducea spre Nil, lîngă localităţile Arsinoe, Kleopatris, Klysma, toate trei în apropiere de actualul Suez. În afara amenajărilor mai mici, spre sud au luat naştere cele două importante emporii Myos Hormos, la nord de actualul Kosêr, şi Berenike, în ţara trogodiţilor, aproximativ la aceeaşi latitudine cu Syene pe Nil şi cu portul arab Leuke Kome; cel dintîi se afla la o distanţă de şase-şapte, cel de-al doilea la 11 etape depărtare de oraşul Koptos, acolo unde Nilul atinge punctul cel mai estic, ambele fiind legate de acest emporiu principal de pe Nil cu drumuri care străbăteau deşertul şi de-a lungul cărora se instalaseră cu mari cisterne de apă. Circulaţia mărfurilor din timpul Ptolemeilor probabil n-a urmat atît calea prin canal, cît aceste căi terestre spre Koptos.

Însă Egiptul propriu-zis al Lagizilor nu a trecut dincolo de Berenike din ţinutul trogodiţilor. Aşezările mai sudice, Ptolemais „pentru vînătoare”, la miazăzi de Suâkin şi cea mai sudică localitate a regatului Lagizilor, mai tîrziu Adulis, atunci poate „Berenike cea de aur” sau „de lîngă Saba”, Zula în apropiere de actualul Massaua, de departe cel mai bun port pe întregul ţărm, n-au fost altceva decît fortăreţe de coastă şi nu au avut o legătură pe uscat cu Egiptul. La fel, este neîndoielnic faptul că în timpul Lagizilor de mai tîrziu aceste aşezări izolate au fost fie pierdute, fie abandonate voluntar; şi asemenea Syenei în interior, Berenike trogodită de pe coastă era în epoca de început a stăpînirii romane punctul cel mai sudic al graniţei imperiului.

Aici, în ţinutul neocupat niciodată sau evacuat de timpuriu de egipteni, s-a format, fie la sfîrşitul epocii lagide, fie în prima perioadă a imperiului, un stat independent, întins şi important, cel al axomiţilor, corespunzînd actualului Habeş. El şi-a luat numele de la oraşul Axomis, actualul Aksum, situat în inima acestei ţări alpine, la opt zile de marş de la mare, în actuala regiune Tigre; drept port i-a servit cel mai bun emporiu de pe această coastă, Adulis, în golful de la Massaua, amintit mai sus. Populaţia originară din acest ţinut a vorbit probabil limba agau; unele frînturi nealterate se păstrează pînă astăzi în unele meleaguri din sud; limba aparţine familiei hamite împreună cu actuala bedşa, dancali, somali şi galla. Faţă de populaţia egipteană, acest idiom manifestă o afinitate asemănătoare cu cea existentă între greci, pe de o parte, şi celţi sau slavi, pe de alta, aşa încît aici există o anumită concordie în privinţa cercetării ştiinţifice, iar în privinţa existenţei istorice, dimpotrivă, doar opoziţie. Dar chiar înainte de apariţia ştirilor despre această ţară, îngustul golf a fost traversat de triburi semite superioare, aparţinînd celor himiaritiene din sudul Arabiei, care şi-au impus limba şi scrierea. Vechea limbă literară de la Habeş, dispărută din popor cu mult după epoca romană, „ge’ez” sau etiopiana, cum este în general greşit numită14, este întru totul semită, ea şi actualele dialecte, îndeosebi „tigriña”, fiind doar modificate de influenţa limbii agau mai vechi.

Nu s-au păstrat mărturii despre începuturile acestei comunităţi. La sfîrşitul domniei lui Nero, poate chiar cu mult înainte, stăpînirea regelui axomiţilor de pe coasta africană se întindea cam de la Suâkin pînă la strîmtoarea Bab el Mandeb. Puţin timp după aceea – epoca nu se poate stabili cu exactitate –, îl întîlnim ca vecin al romanilor la graniţa de sud a Egiptului, războindu-se şi pe coasta opusă a Golfului Arabic, în ţinutul intermediar, între teritoriul roman şi cel al sabeilor; ca urmare, el deveni, spre nord, şi în Arabia vecinul direct al romanilor, stăpînind pe deasupra şi coasta africană din afara golfului, poate pînă la Capul Guardafui. Întinderea teritoriului statului său Axiomis spre interior nu este elucidată; este puţin probabil ca în epoca imperială timpurie Etiopia, altfel spus Sennaar şi Dongola, să fi fost inclusă deja; în această perioadă, regatul de la Nabata trebuie să fi existat alături de cel axomit. Izvoarele păstrate despre axomiţi atestă o treaptă de dezvoltare relativ avansată. În timpul lui Augustus, relaţiile comerciale egiptene cu India au prosperat, dar, în egală măsură, au prosperat relaţiile cu aceste porturi africane. Regele dispunea nu numai de o armată, dar şi de o flotă, dovadă a relaţiilor sale cu Arabia. Un comerciant grec ajuns pînă la Adulis îl numeşte pe Zoskales, regele care a guvernat la Axomis în timpul lui Vespasian, un bărbat onest şi cunoscător al scrierii greceşti. În acest loc, unul dintre urmaşii săi a aşezat o inscripţie votivă redactată într-o greacă corectă, care relata străinilor faptele sale; în textul ei, el însuşi se numeşte fiu al lui Ares – titlu pe care regii axomiţilor l-au păstrat pînă în secolul al IV-lea –, consacrînd tronul care poartă această inscripţie lui Zeus, lui Ares şi lui Poseidon. Însă în timpul lui Zoskales acel străin numeşte Adulis un antrepozit comercial bine organizat; urmaşii săi au silit triburile nomade ale coastei arabe să păstreze pacea atît pe mare, cît şi pe uscat, şi au stabilit o rută de legătură între capitala lor şi graniţa romană, ceea ce nu este o realizare neglijabilă, avînd în vedere relieful acestui ţinut înainte de toate limitat la comunicaţiile pe mare. În timpul lui Vespasian, indigenii foloseau în locul banilor piese de alamă, divizate după caz, iar moneda romană circula doar în rîndul străinilor aşezaţi la Adulis; în epoca imperială tîrzie, regii înşişi emiteau monede. Mai mult, monarhul axomit se numeşte „Rege al regilor” şi nici o mărturie nu atestă clientela romană; el bătea monedă de aur, fapt pe care romanii îl interziceau nu numai pe teritoriul lor, dar şi în sfera lor de influenţă. În epoca imperială, aproape că nu există altă ţară în afara graniţelor romano-elene care să fi asigurat cu asemenea autonomie un loc de refugiu pentru spiritualitatea elenă ca statul de la Habeş. În decursul timpului, limba populară autohtonă sau, mai degrabă, încetăţenită din Arabia şi-a recîştigat autocraţia şi a înlăturat greaca; acest fapt se datorează în parte influenţei arabe, în parte creştinismului de care se leagă renaşterea dialectelor populare, întîlnită şi în Siria şi Egipt. Această evoluţie nu exclude posibilitatea ca în secolele I-II d.Cr. limba greacă să fi deţinut la Axomis şi Adulis o poziţie similară celei din Siria şi Egipt – în măsura în care este permis să comparăm lucrurile mici cu cele mari.

În primele trei secole ale erei creştine, la care se rezumă relatarea noastră, nu se aminteşte aproape nimic despre relaţiile politice ale romanilor cu statul de la Axomis. Odată cu restul Egiptului, ei ocupară şi porturile de pe coasta orientală pînă în sud la Berenike trogodită, îndepărtată şi aflată, din această cauză, sub un comandant propriu. Romanii nu au intenţionat niciodată să-şi lărgească aici teritoriul prin ocuparea munţilor de coastă, inospitalieri şi lipsiţi de valoare; de asemenea, populaţia ţinutului vecin slab locuit, aflată pe o treaptă de dezvoltare inferioară, nu poate să fi creat romanilor probleme serioase. La fel, spre deosebire de primii Lagizi, romanii nu au întreprins niciodată tentativa de cucerire a emporiilor de pe coasta axomită. Se subliniază doar că soli ai regelui axomit ar fi tratat cu împăratul Aurelian. Dar tocmai această linişte, ca şi poziţia independentă a monarhului, evidenţiată mai sus, se datorează respectării reciproce durabile a graniţelor odată statornicite şi existenţei unor bune relaţii de vecinătate, care veneau în întîmpinarea păcii şi, îndeosebi, erau în interesul relaţiilor comerciale egiptene. Acestea, îndeosebi importantul comerţ cu fildeş în care Adulis era antrepozitul principal pentru interiorul Africii, au pornit preponderent dinspre Egipt şi pe corăbii egiptene, o situaţie care, încă din perioada Lagizilor, se datorează civilizaţiei superioare a Egiptului; în epoca romană aceste relaţii s-au intensificat, poate, dar nu au suferit modificări.

Pentru Egipt şi pentru Imperiul Roman în general, relaţiile cu Arabia şi cu coastele orientale şi mai îndepărtate erau mult mai importante decît cele stabilite în sud cu Africa. Peninsula Arabică n-a fost inclusă în sfera culturii elene. Evenimentele ar fi luat probabil un alt curs dacă regele Alexandru ar mai fi trăit un an; moartea surveni în toiul pregătirilor întreprinse pentru a înconjura şi a ocupa ţărmurile arabe meridionale, deja explorate dinspre Golful Persic. Însă expediţia pe care marele rege nu mai reuşi s-o întreprindă n-a fost reluată ulterior de nici un grec. În schimb, cele două maluri ale Golfului Arabic, de o lăţime modestă, au fost legate din cele mai vechi timpuri prin intense relaţii comerciale. În relatările egiptene din epoca faraonilor, călătoriile maritime în ţara Punt şi mărfurile aduse de acolo, tămîie, lemn de abanos, smaragde, blănuri de leopard, deţin un loc important. Mai sus s-a indicat deja (p. 268) că, mai tîrziu, partea de nord a coastei arabe occidentale a fost inclusă în teritoriul nabateilor şi, odată cu acesta, în cel al romanilor. Acestea erau ţărmuri pustii15; doar emporiul Leuke Kome, ultimul oraş al nabateilor şi, aşadar, al Imperiului Roman, nu numai că păstra legătura maritimă cu Berenike, situată pe coasta opusă, ci era şi punctul de plecare al drumului de caravană care ducea spre porturile Siriei meridionale şi, ca urmare, unul dintre punctele nodale ale comerţului dintre Orient şi Occident (p. 269). Prin structura lor geografică, ţinuturile învecinate din miazăzi, la nord şi la sud de actuala Mecca, corespundeau ţării trogodite de pe ţărmul opus, fiind în Antichitate, ca şi aceasta din urmă, lipsite de importanţă politică sau comercială; după toate aparenţele, ele nici nu au fost unificate sub un sceptru, ci erau ocupate de triburi nomade. În epoca preislamică, unicul trib arab ajuns la o importanţă mai mare a stăpînit periferia sudică a golfului. În epoci mai vechi, grecii şi romanii îi numesc pe aceşti arabi sabei, preluînd numele populaţiei celei mai importante, iar mai tîrziu, preluînd denumirea alteia, homeriţi; preluînd forma arabă nouă a ultimului nume, noi îi numim îndeosebi himiariţi. Acest popor remarcabil a atins o treaptă de dezvoltare însemnată cu mult înainte de începutul stăpînirii romane asupra Egiptului. Patria sa, „Arabia Fericită” a anticilor, ţinutul de la Mocha şi Aden, este înconjurată de o îngustă, toridă şi pustie cîmpie de coastă, dar în interiorul ţării, Yemen şi Hadramaut, pe versanţii muntoşi există o vegetaţie luxuriantă, iar în condiţiile unei economii riguroase, numeroasele ape de munte permit în multe locuri grădinăritul. Civilizaţia bogată şi particulară din această regiune este viu ilustrată de ruinele zidurilor urbane şi ale turnurilor, ale unor construcţii utile, îndeosebi hidrotehnice, şi ale unor temple acoperite cu inscripţii – toate acestea confirmă întru totul descrierile autorilor antici despre splendoarea şi luxul încetăţenite pe aceste meleaguri. Geografii arabi au scris cărţi despre cetăţile şi castrele numeroşilor mici principi ai Yemenului. Faimoase sînt ruinele marelui dig care bara cîndva rîul Dana în valea de la Mariaba, permiţînd irigarea cîmpiilor din amonte, şi a cărui străpungere, se spune, urmată de emigrarea populaţiei Yemenului spre nord, a fost mult timp considerată de arabi începutul cronologiei lor. Înainte de toate însă, acest ţinut era unul dintre străvechile sedii ale marelui comerţ pe uscat şi pe mare, nu numai pentru că produsele sale – tămîie, pietre preţioase, cauciuc, cassia, aloe, sena, smirnă şi alte esenţe – erau solicitate în alte ţări, ci şi pentru că acest trib semitic, asemenea celui fenician, era prin firea sa creat pentru comerţ; ca şi călătorii mai recenţi, Strabon spune că arabii sînt cu toţii negustori şi mari comercianţi. Aici baterea monedelor de argint este veche şi originală; la început, monedele au fost imitate după ştanţe ateniene, mai tîrziu, după cele romane din timpul lui Augustus, însă aveau un etalon aparte, probabil babilonian. Din ţara acestor arabi, străvechile drumuri ale comerţului cu tămîie străbăteau deşertul spre antrepozitele din Golful Arabic, Aelana şi Leuke Kome, numită mai sus, şi spre emporiile Siriei, Petra şi Gaza; aceste căi de comerţ pe uscat, care mijloceau din cele mai vechi timpuri relaţiile dintre Orient şi Occident, alături de cele ale Eufratului şi Nilului, au constituit probabil veritabila bază a înfloririi Yemenului. Dar în curînd li s-a asociat şi comerţul maritim; marele său antrepozit a devenit Adane, actualul Aden. Aici mărfurile erau încărcate, cu siguranţă preponderent pe corăbii arabe, îndreptîndu-se fie spre antrepozitele din Golful Arabic, aşadar spre porturile siriene, fie spre Berenike şi Myos Hormos, iar de aici spre Koptos şi Alexandria. Mai sus s-a amintit faptul că tot în timpuri îndepărtate aceiaşi arabi au ocupat coasta opusă, aducîndu-şi în Habeş limba, scrierea şi civilizaţia. Dacă la Koptos, emporiul de pe Nil pentru comerţul oriental, locuiau la fel de mulţi arabi şi egipteni, dacă arabii exploatau chiar minele de smaragd de la nord de Berenike (lîngă Djebel Zebâra), este evident că, pînă la o anumită limită, ei stăpîneau comerţul chiar şi în statul lagid. Atitudinea pasivă a acestuia din urmă faţă de circulaţia pe Marea Arabică, întreruptă din cînd în cînd de cîte o expediţie împotriva piraţilor, devine mai uşor de înţeles, dacă se admite că aceste ape erau stăpînite de un stat bine rînduit care dispunea de o putere maritimă. Arabii Yemenului sînt întîlniţi şi în afara mării lor. Pînă în epoca romană, Adane a rămas antrepozitul comerţului cu India, pe de o parte, şi cu Egiptul, pe de alta, iar în ciuda poziţiei sale nefavorabile pe coasta lipsită de arbori, atinsese o asemenea prosperitate încît denumirea de „Arabia Fericită” se referă înainte de toate la acest oraş. Stăpînirea pe care imamul de la Maskat, din sud-estul peninsulei, a exercitat-o în zilele noastre asupra insulelor Sokotra şi Zanzibar şi a coastei africane orientale situate la sud de Capul Guardafui a revenit sub Vespasian, „din timpuri vechi”, principelui Arabiei: pe atunci, insula Dioskorides, tocmai această Sokotra, era subordonată regelui de la Hadramaut; Azania, altfel spus, coasta Somal şi ţinuturile şi mai sudice erau supuse unui vicerege al vecinului său occidental, regele homeriţilor. Cea mai sudică staţiune de pe coasta Africii de est, pe care o cunoşteau comercianţii egipteni, Rhapta, în apropiere de Zanzibar, a fost arendată de şeicul ei negustorilor de la Muza, probabil actualul Mocha, „care-şi trimit aici corăbiile comerciale, în general echipate cu marinari şi căpitani arabi, obişnuiţi să intre în relaţii cu indigenii şi cunoscători ai locurilor şi limbilor ţinutului, deseori fiind legaţi de el prin căsătorie”. Agricultura şi industria merg mînă în mînă cu negoţul: în casele nobile ale Indiei se bea, alături de falernul italic şi laodicianul sirian, şi vinul arab; iar lăncile şi sulele de cizmar cumpărate de la indigenii de pe coasta Zanzibarului de comercianţii străini erau produse la Muza. Astfel, acest ţinut, care vindea mult şi cumpăra puţin, deveni unul dintre cele mai bogate ale lumii.

În cazul epocii preromane şi al celei imperiale timpurii nu se poate stabili concordanţa între evoluţia politică şi cea economică; din relatările occidentalilor, ca şi din inscripţiile autohtone, pare să rezulte numai faptul că această extremitate sud-vestică a Arabiei a fost împărţită între mai mulţi monarhi autohtoni, stăpînii unor teritorii de dimensiuni modeste. Alături de sabei şi homeriţi, locuiau chatramotiţii din Hadramaut, numiţi mai sus, iar la nord, în ţinutul continental, mineii, toţi fiind conduşi de principi proprii.

Faţă de arabii Yemenului, romanii au urmat o politică contrară celei aplicate în cazul axomiţilor. Augustus, pentru care renunţarea la extinderile teritoriale constituie punctul de plecare al guvernării imperiale şi care a renunţat la aproape toate planurile de cucerire ale tatălui şi magistrului său, a exceptat coasta sud-vestică a Arabiei de la această regulă şi a preluat aici ofensiva din proprie iniţiativă. Măsura se datora poziţiei pe care această populaţie o ocupa atunci în relaţiile comerciale indiano-egiptene. Pentru a aduce ţinutul – sub aspect politic şi financiar, cel mai important din sfera puterii sale – la dezvoltarea economică nerealizată sau neglijată de predecesorii săi, el trebuia să cîştige îndeosebi comerţul intermediar dintre Arabia şi India, pe de o parte, şi Europa, pe de alta. De mult, calea Nilului rivaliza cu succes cu rutele arabe şi de pe Eufrat; dar, cum am arătat, Egiptul deţinea, cel puţin în perioada ultimilor Lagizi, un rol secundar. Concurenţa comercială nu apăru în relaţiile cu axomiţii, ci în cele cu arabii; dacă relaţiile comerciale egiptene urmau să renunţe la caracterul pasiv şi să adopte unul activ, atunci arabii trebuiau să fie supuşi; acesta a fost ţelul rîvnit de Augustus şi, întru cîtva, atins de guvernarea romană.

În al şaselea an al guvernării sale în Egipt (sfîrşitul anului 729, 25), Augustus trimise o flotă de 80 de corăbii de război şi 130 de transport, construite special în scopul acestei expediţii, şi jumătatea armatei egiptene, un corp de 10.000 de soldaţi, fără a lua în considerare contingentele regilor clientelari mai apropiaţi, nabateeanul Obodas şi evreul Herodes, împotriva statelor Yemenului, fie pentru a le supune, fie pentru a le nimici; tezaurele îngrămădite aici trebuie să fi contribuit şi ele la adoptarea acestei hotărîri. Însă acţiunea se termină cu un eşec total, îndeosebi din cauza incapacităţii conducătorului, guvernatorul Egiptului din acea perioadă, Gaius Aelius Gallus. Întrucît ocuparea şi stăpînirea coastei pustii din sudul localităţii Leuke Kome pînă la graniţa teritoriului inamic nu aveau nici o importanţă, expediţia trebuia să fie îndreptată direct împotriva acesteia din urmă; în acest scop, armata ar fi trebuit condusă imediat din portul egiptean cel mai sudic în Arabia Fericită; în loc să se urmeze această concepţie, construirea flotei a fost terminată în portul cel mai nordic, cel de la Arsinoe (Suez), iar armata a fost debarcată în cel de la Leuke Kome, ca şi cum ar fi fost neapărat necesară prelungirea drumului flotei şi a marşului trupelor. În plus, corăbiile de război erau inutile, întrucît arabii nu aveau o flotă de război, iar corăbierii romani nu cunoşteau apele de-a lungul ţărmului arab; deşi construite în mod special pentru această expediţie, ambarcaţiunile nu erau adecvate scopului lor. Piloţii nu se puteau orienta între bancurile de nisip şi stînci: călătoria în apele romane de la Arsinoe la Leuke Kome a provocat pierderi în corăbii şi oameni. Se iernă aici; în primăvara anului 730 (24) începu expediţia în ţinutul inamic. Însă Arabia i se opuse, nu arabii. Atunci cînd se înfruntară securile cu tăiş dublu, praştiile şi arcurile cu pilum-ul şi sabia, indigenii se risipiră ca pleava luată de vînt; însă soldaţii erau decimaţi puternic nu de bătălia cea mai sîngeroasă, ci de bolile endemice ale regiunii – scorbutul, lepra, paralizia –, şi aceasta cu atît mai mult cu cît generalul nu se pricepu să accelereze marşul greoaiei armate. Armata romană ajunse totuşi pînă în faţa zidurilor Mariabei, capitala sabeilor, loviţi primii de acest atac. Însă deoarece locuitorii închiseră porţile zidurilor lor puternice, păstrate pînă astăzi16, generalul roman îşi pierdu nădejdea în rezolvarea misiunii primite şi începu retragerea după ce staţionase şase zile în faţa oraşului; arabii n-o stînjeniră în mod serios şi ea reuşi într-un timp relativ scurt – fireşte, cu pierderi însemnate în oameni.

Era un insucces penibil, însă Augustus nu renunţă la cucerirea Arabiei. Mai sus s-a relatat (pp. 215-216) că expediţia orientală pe care a întreprins-o prinţul moştenitor Gaius în anul 753 urma să se încheie în Arabia; după supunerea Armeniei în acord cu guvernul part sau, în caz de nevoie, după înfrîngerea armatelor amîndurora, planul prevedea de această dată pătrunderea pînă la vărsarea Eufratului, alegîndu-se de aici calea maritimă spre Arabia Felix, explorată cîndva de amiralul Nearchos pentru Alexandru. Aceste speranţe se năruiră altfel, dar tot atît de nefericit, cînd săgeata partică îl lovi pe prinţul moştenitor în faţa zidurilor Artageirei. Odată cu moartea lui, planul de cucerire a Arabiei a fost abandonat o dată pentru totdeauna. Exceptînd fîşiile de coastă din nord şi nord-vest, marea peninsulă şi-a păstrat în întreaga epocă imperială libertatea care va zămisli într-un anumit moment călăul elenismului – islamul.

Însă comerţul arab se prăbuşise, în parte din cauza măsurilor luate de guvernul roman pentru protejarea navigaţiei romane, care vor fi analizate în continuare, în parte din cauza loviturii date de romani antrepozitului principal al relaţiilor indiano-arabe. Fie chiar în timpul lui Augustus, poate în cursul pregătirilor făcute în perspectiva invaziei lui Gaius, fie în timpul domniei unuia dintre urmaşii săi imediaţi, în faţa Adanei apăru o flotă romană care distruse localitatea; în timpul lui Vespasian, acesta era doar un sat, iar apogeul său apusese. Cunoaştem doar realitatea în sine, care este destul de explicită. Un pandant al distrugerii Corintului şi Cartaginei de către republică, ea şi-a atins scopul în aceeaşi măsură, asigurînd comerţului romano-egiptean supremaţia în Golful Arabic şi în Marea Indiei.

Înflorirea binecuvîntatei ţări a Yemenului era însă prea bine consolidată pentru a avea de suferit de pe urma acestei lovituri; e probabil ca organizarea sa politică să fi devenit abia în această epocă mai riguroasă. Cînd armele lui Gallus eşuară sub zidurile Mariabei, oraşul nu mai era, probabil, capitala sabeilor; dar încă de pe atunci populaţia homeriţilor, a căror capitală Sapphar, situată puţin mai la sud de Mariaba, se găsea în ţinutul continental, era cea mai redutabilă din Arabia Felix. Un secol mai tîrziu, ambele au fost reunite sub un rege al homeriţilor şi sabeilor, cu reşedinţa la Sapphar, a cărui stăpînire se întindea pînă la Mocha şi Aden şi, cum s-a amintit, asupra insulei Sokotra, a coastei Somal şi a insulei Zanzibar; cel puţin din această perioadă se poate vorbi despre un regat al homeriţilor. Pe atunci, pustietatea de la nord de Mariaba pînă la graniţa romană nu intra în componenţa sa, nefiind practic subordonată nici unei puteri organizate; principatele mineilor şi hatramotiţilor au rămas şi în continuare sub propriii stăpîni. Partea orientală a Arabiei a aparţinut neîntrerupt regatului persan (p. 202) şi nu s-a aflat niciodată sub sceptrul monarhilor din Arabia Felix. Graniţele au fost aşadar şi acum restrînse, situaţie care nu s-a schimbat nici mai tîrziu; evoluţia ulterioară a evenimentelor este puţin cunoscută. La mijlocul secolului al IV-lea, regatul homeriţilor era unificat cu cel al axomiţilor, fiind condus de la Axomis; această uniune n-a fost însă de durată. În epoca imperială tîrzie, atît regatul homeriţilor, cît şi cel unificat axomit-homeritan au întreţinut cu Roma relaţii comerciale, statornicite prin tratate, ca state independente.

Chiar dacă pierduseră supremaţia, arabii din sud-vestul peninsulei au deţinut un loc excepţional în domeniul comerţului şi navigaţiei pe întreaga durată a epocii imperiale. După distrugerea Adanei, Muza a devenit metropola comercială din acest ţinut. Descrierea oferită mai sus corespunde încă pentru epoca lui Vespasian. În această perioadă, localitatea este descrisă ca o aşezare exclusiv arabă, locuită de armatori şi marinari, fremătînd de o activitate comercială neobosită; locuitorii Muzei străbat cu propriile corăbii întreaga coastă africană orientală şi cea indiană occidentală, transportînd nu numai mărfurile propriei ţări, ci aducînd orientalilor şi stofele de purpură şi broderiile în aur confecţionate în atelierele occidentale după gustul oriental, ca şi vinurile nobile ale Siriei şi Italiei, iar occidentalilor mărfurile nepreţuite din est. Muza şi Kane, la est de Aden, fiind emporiul regatului învecinat de la Hadramaut, trebuie să fi deţinut dintotdeauna un fel de monopol de facto asupra tămîii şi a celorlalte arome. Această marfă, folosită în Antichitate în cantităţi mult mai mari decît în zilele noastre, a fost produsă atît pe coasta meridională a Arabiei, cît şi pe cea a Africii, de la Adulis pînă la Capul Guardafui, „Promontoriul aromelor”; însă de aici era achiziţionată de comercianţii de la Muza, şi ei o puneau în circulaţia internaţională. Pe insula Dioskorides, amintită mai sus, exista o aşezare comercială comună a celor trei mari naţiuni maritime ale acestor mări, a elenilor, mai exact a egiptenilor, a arabilor şi a indienilor. În ţinutul Yemenului nu se întîlneşte însă nici o urmă a relaţiilor cu elenismul, aşa cum au fost constatate la axomiţi (pp. 336-337); dacă emisiunile monetare aveau la bază ştanţele occidentale (p. 338), e vorba totuşi numai de cele general uzuale în Orient. După informaţiile noastre, scrierea, limba şi arta au cunoscut aici o dezvoltare la fel de independentă precum comerţul şi navigaţia: această realitate a contribuit cu siguranţă la revenirea axomiţilor, politic supuşi mai tîrziu de homeriţi, de pe făgaşul elen pe cel arab (pp. 336-337).

Respectînd acelaşi spirit ca şi în relaţiile cu Africa şi cu statele arabe, mai întîi Augustus, urmat neîndoielnic de toţi regenţii înţelegători, s-a îngrijit într-un mod şi mai îmbucurător de căile comerciale din Egipt. Sistemul rutier şi portuar instituit pe urmele faraonilor de primii Ptolemei decăzuse foarte mult în cursul tulburărilor din ultima perioadă a Lagizilor. Nu dispunem de mărturii explicite care să ateste restaurarea căilor terestre şi fluviale şi a porturilor din Egipt de către Augustus; dar este evident că ea a avut loc. Pe întreaga perioadă a epocii imperiale, Koptos a rămas punctul nodal al acestor relaţii17. Dintr-un document descoperit de curînd rezultă că cele două drumuri, care duceau de aici spre porturile de la Myos Hormos şi Berenike, au fost reparate de soldaţii romani la începutul epocii imperiale, fiind înzestrate în locurile adecvate cu cisternele necesare. Canalul care lega Marea Roşie cu Nilul, aşadar cu Marea Mediterană, a avut şi în epoca romană doar o importanţă secundară, fiind folosit, poate, pentru transportul blocurilor de marmură şi de porfir de pe coasta egipteană orientală pînă la Marea Mediterană; el şi-a păstrat însă navigabilitatea în toată perioada imperială. Împăratul Traian l-a restaurat şi lărgit; probabil nu este exclus ca el să-l fi legat la Babilon (în apropiere de Cairo) de Nilul încă nedespărţit, mărindu-i astfel debitul, acordîndu-şi numele de „Rîu al lui Traian” sau „al împăratului” (Augustus amnis), extins ulterior asupra acestei părţi a Egiptului (Augustamnica).

Augustus a acţionat energic şi pentru suprimarea pirateriei din Marea Roşie şi cea a Indiei; mult timp după moartea sa, egiptenii i-au mulţumit pentru dispariţia velelor corăbiilor de piraţi de pe mare, locul lor fiind luat de corăbiile comerciale. Bineînţeles, nu s-a făcut destul. Faptul că guvernul disloca din cînd în cînd escadre, dar aici nu staţiona niciodată o flotă permanentă de război, sau că ambarcaţiunile romane luau în Marea Indiei întotdeauna arcaşi la bord pentru a respinge atacurile piraţilor ar surprinde, dacă guvernării romane imperiale sau, mai bine, guvernării romane în general nu i s-ar recunoaşte ca un păcat strămoşesc indiferenţa relativă faţă de nesiguranţa mărilor, aici ca şi de-a lungul coastelor belgiene sau ale Mării Negre. Ce-i drept, prin poziţia lor geografică, guvernele de la Axomis şi Sapphar erau destinate în mai mare măsură decît romanii din Berenike şi Leuke Kome să conjure pirateria; buna înţelegere, în general netulburată, dintre romani şi aceşti vecini, în parte mai slabi, în parte necesari, se datorează poate şi acestei realităţi.

Mai sus s-a arătat că în epoca imediat premergătoare stăpînirii romane egiptenii au contribuit nesemnificativ la mijlocirea relaţiilor comerciale ale Egiptului, dacă nu cu Adulis (p. 337), cel puţin cu Arabia şi India. Egiptul obţinu marele comerţ maritim cu Orientul datorită romanilor. „În timpul Ptolemeilor” – spune un contemporan al lui Augustus – „nici măcar 20 de corăbii egiptene nu îndrăzneau să iasă anual din Golful Arabic; acum, doar din portul Myos Hormos pleacă anual 120 de corăbii de comerţ spre India”. De la deschiderea legăturii directe cu Orientul mai îndepărtat, comerciantul roman îşi însuşea întregul cîştig pe care trebuise să-l împartă pînă atunci cu negustorii intermediari persani sau arabi. Acest rezultat a fost obţinut mai întîi prin închiderea porturilor egiptene pentru ambarcaţiunile arabe şi indiene, nu în sensul unei interdicţii propriu-zise, ci al unor tarife vamale diferenţiate. Această transformare rapidă a relaţiilor comerciale poate să fi avut loc doar dacă presupunem existenţa unor astfel de „Acte de navigaţie” în favoarea propriei flote. Nu numai că acum comerţul pasiv a fost transformat într-unul activ, dar a şi cunoscut o creştere în cifre absolute, în parte datorită cererii crescînde a mărfurilor Orientului în Occident, în parte pe seama celorlalte drumuri comerciale care străbăteau Arabia şi Siria. Deveni tot mai evident că, în comerţul arab şi indian cu Occidentul, drumul prin Egipt era cel mai scurt. Tămîia, transportată, în epoci mai îndepărtate, îndeosebi pe uscat prin interiorul Arabiei spre Gaza, lua acum mai ales calea apei prin Egipt. În timpul lui Nero, comerţul indian luă un nou avînt datorită temerităţii unui cunoscător şi curajos căpitan egiptean, Hippalos, care renunţă să urmeze întinsele coaste şi navigă de la ieşirea din Golful Arabic prin largul mării de-a dreptul spre India; el cunoştea musonul, numit Hippalos de corăbierii care au urmat aceeaşi cale. De atunci, călătoria nu numai că a fost substanţial scurtată, ci şi mai puţin expusă atacurilor piraţilor de pe uscat şi de pe mare. Proporţiile atinse de consumul de mărfuri orientale în Occident, datorită păcii netulburate şi luxului aflat într-o continuă creştere, pot fi determinate într-o anumită măsură prin plîngerile din timpul lui Vespasian, tot mai des auzite din cauza sumelor imense care se plăteau în schimbul lor. Suma totală a preţurilor de cumpărare plătite anual arabilor şi indienilor era estimată de Plinius la 100.000.000 de sesterţi (22.000.000 de mărci), dintre care doar pentru Arabia 55.000.000 (12.000.000 de mărci); o parte îşi găsea, bineînţeles, acoperirea în exportul de mărfuri. Ce-i drept, arabii şi indienii cumpărau metalele Occidentului, fier, cupru, cositor, arsenic şi articolele egiptene menţionate mai sus (pp. 321-322), vin, purpură, obiecte de aur şi de argint, chiar şi pietre preţioase, corali şi balsamul de şofran; dar întotdeauna ei ofereau luxului străin mai mult decît puteau primi pentru cel propriu. De aceea, banii romani de aur şi argint se îndreptau în însemnate cantităţi spre marile emporii arabe şi indiene. Încă în timpul lui Vespasian, ei se încetăţeniră în India în asemenea măsură încît puteau fi cheltuiţi cu folos. Cea mai mare parte a acestui comerţ oriental era preluată de Egipt; iar dacă intensificarea lui era în avantajul tezaurului guvernamental datorită măririi veniturilor vamale, obligaţia de a-şi construi propriile corăbii şi de a face călătorii comerciale duse la creşterea bunăstării particularilor.

Aşadar, în timp ce guvernul roman îşi restrînse stăpînirea în spaţiul îngust delimitat de navigabilitatea Nilului, neîncercînd – fie din laşitate, fie din înţelepciune, dar, în orice caz, cu o energie consecventă – să cucerească vreodată Nubia sau Arabia, el rîvnea cu aceeaşi energie la stăpînirea marelui comerţ arab şi indian, obţinînd cel puţin o restrîngere însemnată a concurentului. Urmărirea consecventă a intereselor comerciale caracterizează atît politica republicii, cît şi pe cea a principatului, îndeosebi în Egipt. De altfel, în direcţia estică, graniţa comerţului maritim roman poate fi estimată doar cu aproximaţie. La început, el s-a orientat spre Barygaza (Broach, lîngă Golful de la Cambay, la nord de Bombay), un mare antrepozit care trebuie să fi rămas pentru întreaga epocă imperială centrul comerţului egipteano-indian; mai multe localităţi din Peninsula Gudjarat poartă la greci denumiri elene – spre exemplu, Naustathmos şi Theophila. În perioada dinastiei flaviene, cînd călătoriile din timpul musonului deveniseră o permanenţă, comercianţii romani şi-au deschis întreaga coastă de vest a Indiei Anterioare, pînă în sud, pe coasta Malabar, patria mult preţuitului piper plătit cu bani grei, din cauza căruia ancorau în porturile de la Muziris (probabil Mangaluru) şi Nelkynda (în indiană probabil Nîlakantha, preluînd unul dintre epitetele zeului Şiva; poate identic cu actualul Nîlêswara). Mai spre sud, la Kananor, s-au găsit numeroase monede de aur din epoca iulio-claudiană, plătite cîndva în schimbul mirodeniilor destinate bucătăriilor romane. În perioada lui Claudius, un funcţionar roman, naufragiat, din cauza unor furtuni dezlănţuite în apropiere de coasta arabă, pe insula Salike – Taprobane pentru corăbierii greci mai vechi, actualul Ceylon –, a fost primit prietenos de stăpînul locului; se spune că, mirat de greutatea identică a monedelor romane, în ciuda deosebirilor dintre efigiile imperiale, acesta ar fi trimis odată cu cel naufragiat şi soli colegului său roman. Acest eveniment contribui iniţial doar la lărgirea sferei cunoştinţelor geografice; se pare că navigaţia a fost extinsă abia mai tîrziu pînă la acea insulă, mare şi bogată în produse, monede romane găsindu-se în mai multe locuri. Însă descoperirile monetare depăşesc Capul Comorin şi Ceylon doar în mod excepţional18, şi este greu de crezut că ţărmurile costei Coromandel şi gurile Gangelui, fără a vorbi de Indochina şi China, au întreţinut legături comerciale permanente cu occidentalii. Dimpotrivă, mătasea din China a fost trimisă spre Occident de timpuriu în mod regulat, însă, după toate aparenţele, exclusiv pe calea uscatului şi prin intermediul indienilor de la Barygaza, pe de o parte, şi îndeosebi al parţilor, pe de alta. „Oamenii mătăsii” sau serii (derivat de la numele chinezesc al mătăsii, ser) ai occidentalilor erau locuitorii bazinului Tarim, în nord-vestul Tibetului, unde chinezii îşi aduceau mătasea; negustorii intermediari parţi păzeau cu străşnicie drumul care ducea într-acolo. Întîmplător sau explorînd, unii corăbieri au ajuns totuşi pînă la coasta orientală a Indochinei sau chiar mai departe; portul cunoscut romanilor la începutul secolului al II-lea d.Cr. sub numele de Cattigara este unul dintre oraşele chinezeşti de coastă, poate Hang-ciau-fu la gurile lui Yangtze. Ştirea din analele chinezeşti referitoare la debarcarea (166 d.Cr.) unei solii a împăratului An-tum de la Ta (Mare)-Tsin (Roma) la Ji-Nan (Tongking), ajungînd de aici, pe calea uscatului, în capitala Lo-yang (sau Ho-nan-fu de pe cursul mijlociu al lui Huanghe) la împăratul Hwan-ti, poate fi raportată pe bună dreptate la Roma şi la împăratul Marcus Antonius. Însă acest eveniment, ca şi celelalte apariţii ale romanilor în această ţară din cursul secolului al III-lea, despre care ne informează izvoarele chinezeşti, nu pot fi interpretate ca solii oficiale, întrucît documentele romane ne-ar fi informat despre acestea; este însă foarte probabil ca unii căpitani să fi fost consideraţi de curtea chineză ambasadori ai guvernului lor. Consecinţele acestor legături pot fi constatate doar prin înlocuirea fabulaţiilor de odinioară legate de producerea mătăsii cu ştiri mai apropiate de adevăr.

 

1. Teza uzuală potrivit căreia termenul provincie este folosit în mod abuziv pentru districtele care nu sînt administrate de senatori, nu este întemeiată. Asemenea Galiei şi Siriei, nici Egiptul nu era proprietatea împăratului; însuşi Augustus spune doar: Aegyptum imperio populi Romani adieci şi acordă guvernatorului, care, fiind cavaler, nu putea fi pro praetore, printr-o lege specială, aceeaşi competenţă procesuală pe care o deţineau propretorii romani.

2. Acestora li se adaugă Naukratis, cel mal vechi oraş grecesc fondat de Ptolemei în Egipt; de asemenea, Paraetonion care, bineînţeles, se găseşte de fapt în afara graniţelor Egiptului.

3. Regula rămîne aceeaşi, chiar dacă împăratul Hadrian, dînd curs toanelor sale egiptizante, a acordat o dată dreptul de emisiune şi nomelor, ca şi noii sale Antinoopolis; după aceea, măsura a mai fost repetată de cîteva ori.

4. Această cifră este atestată pentru epoca lui Augustus. După ce această dare a trecut în seama Constantinopolelui, oraşul a primit în timpul lui Iustinian anual 8.000.000 de artabe sau 26.000.000 de baniţe romane, la care se adaugă darea similară către oraşul Alexandria, introdusă de Diocleţian. Pentru transportul la Constantinopole, corăbierii primeau din tezaurul de stat anual 3.000 de solidi, adică 100.000 de mărci.

5. În sensul regelui, acest principiu a fost combătut şi de ştiinţa alexandrină; Eratosthenes afirmă că civilizaţia nu era un apanaj al elenilor, existînd şi la unii dintre barbari, de exemplu la indieni, arieni, romani, cartaginezi; oamenii ar trebui să fie împărţiţi mai degrabă în „buni” şi „răi”. Dar această teorie n-a fost aplicată rasei egiptene nici de Lagizi..

6. Dacă relatarea lui Plinius, că Insula Farului din faţa portului Alexandria ar fi o colonia Caesaris dictatoris (III, pp. 364-365), corespunde realităţii, dictatorul, asemenea lui Alexandru, a gîndit mai profund decît Aristotel. Oricum, este cert că după înglobarea Egiptului aici n-a existat niciodată o colonie romană.

7. La preoţii egipteni, titulatura lui Augustus era următoarea: „Frumosul adolescent, încîntător prin bunătate, Principele principilor, ales de Ptah şi Nun, tatăl zeilor, Rege al Egiptului de Sus şi Rege al Egiptului de Jos, Stăpîn al celor două ţări, Autokrator, Fiul Soarelui, Stăpînul diademelor, Kaisar, veşnic viu, iubit de Ptah şi Isis”; cele două nume proprii Autokrator şi Kaisar au fost preluate aidoma din greacă.

8. Dacă oamenii ar şti, obişnuia să spună regele Seleukos, cît de împovărător este să scrii şi să citeşti atîtea scrisori, n-ar ridica diadema depusă la picioarele lor.

9. Presupuşii tirani egipteni Aemilianus, Firmus, Saturninus cel puţin nu sînt atestaţi ca atare. Aşa-numita biografie a celui de-al doilea nu este nimic altceva decît catastrofa, puternic denaturată, de la Prucheion.

10. În edictul lui Diocleţian, primele patru dintre cele cinci categorii de pînzeturi fine sînt siriene sau ciliciene (tarsiene), pînza egipteană apărînd nu numai pe ultimul loc, dar este desemnată ca „tarsiană alexandrină”, altfel spus, confecţionată la Alexandria după model tarsian.

11. Despre un om bogat din Egipt circula vorba că şi-ar fi căptuşit palatul cu sticlă în loc de marmură şi ar fi avut papirus şi clei destul pentru a hrăni o întreagă armată cu aceste materiale.

12. 27.530, respectiv 38.642 km2 (n.tr.).

13. Munca acestor oratori populari se recunoaşte în agitaţia antisemită alexandrină pe care Philon o descrie atît de necruţător.

14. În epoci mai bune, numele etiopienilor se leagă de ţara de pe Nilul superior, îndeosebi de regatele de la Meroe şi Nabata, aşadar de acel ţinut pe care-l numim astăzi Nubia. În Antichitatea tîrzie, de exemplu la Prokopios, denumirea se referă la statul de la Axomis; din această cauză, abisinienii îşi desemnează regatul de mult timp cu acest termen.

15. În interior se află străvechea Teimâ – fiul lui Ismael din Geneză –, trecută în secolul al VIII-lea î.Cr. în rîndul cuceririlor regelui asirian Tiglatpalasar şi numită de profetul Ieremia, împreună cu Sidon, un punct nodal remarcabil al relaţiilor asiriene, egiptene şi arabe; după explorarea ei de către călători temerari, putem spera în noi descoperiri ale cercetării orientale.

16. Aceste ziduri, construite din piatră brută, alcătuiesc un cerc cu un diametru de un sfert de oră de mers.

17. Aristeides consideră Koptosul un antrepozit indian şi arab. În romanul lui Xenophon din Efes, tîlharii sirieni merg la Koptos „întrucît pe acolo trec o mulţime de comercianţi care călătoresc spre Etiopia sau India”.

18. Un mare tezaur alcătuit din monede de aur ale împăraţilor romani (sînt amintiţi Gordian şi Constantin) ar fi fost găsit la Bâmanghati (districtul Singhbhum), la vest de Calcutta; însă o asemenea descoperire izolată nu dovedeşte existenţa unor relaţii permanente cu această regiune. În China septentrională, în provincia Şensi, la vest de Beijing, ar fi fost descoperite de curînd monede romane de la Nero pînă la Aurelian; în rest, astfel de descoperiri nu sînt atestate nici pentru Indochina, nici pentru China.