Capitolul VII

Hegemonia Romei în Latium

Curajoasa şi pătimaşa populaţie italică nu trebuie să fi dus niciodată lipsă de confruntări, atît în interiorul său, cît şi cu vecinii; odată cu progresul civilizaţiei şi al culturii, confruntările trebuie să fi degenerat treptat în războaie, incursiunile de pradă, în expediţii de cucerire şi trebuie să fi început conturarea puterilor politice. Însă nici un Homer italic nu ne-a transmis imaginea acestor lupte originare şi a acestor incursiuni de jaf, prin care se formează şi se exteriorizează caracterul popoarelor, precum cel al bărbatului în jocurile şi peregrinările adolescentului; nici tradiţia istorică nu ne permite să recunoaştem, fie şi aproximativ, dezvoltarea relaţiilor politice ale fiecărui canton latin în parte. Doar în cazul Romei putem urmări, într-o oarecare măsură, extinderea puterii şi a teritoriului. Graniţele cele mai vechi ale comunităţii romane unite au fost determinate mai sus; înspre interiorul ţării ele se aflau, în medie, la o distanţă de numai o milă germană faţă de localitatea principală a cantonului şi numai înspre ţărm se extindeau pe o distanţă de peste trei mile germane, pînă la gura Tibrului (Ostia). „Triburi mai mari şi altele mai mici,” – spune Strabon în descrierea celei mai vechi Rome – „dintre care unele trăiau în sate independente şi n-au fost supuse nici unei uniuni de triburi”. Primele extinderi ale teritoriului roman par să fi avut loc în detrimentul acestor vecini înrudiţi.

Comunităţile latine situate pe cursul superior al Tibrului şi între Tibru şi Anio, Antemnae, Crustumerium, Ficulnea, Medullia, Caenina, Corniculum, Cameria, Collatia, fiind aşezate în imediata vecinătate, reprezentau cel mai mare pericol pentru Roma; se pare că acestea şi-au pierdut libertatea din cele mai vechi timpuri prin forţa armelor romanilor. Singura comunitate care-şi păstrează pînă mai tîrziu independenţa în acest district este Nomentum, care şi-a salvat libertatea printr-o alianţă cu Roma; pentru stăpînirea Fidenei, capul de pod al etruscilor de pe malul stîng al Tibrului, au luptat cu sorţi schimbători latinii şi etruscii, mai exact romanii şi veienţii. Soarta luptei împotriva Gabiei, care stăpînea cîmpia dintre Anio şi Munţii Albani, a stat mult timp în cumpănă; pînă în epoci tîrzii, veşmîntul gabian a fost sinonimul echipamentului de război, iar teritoriul gabian, prototipul pămîntului duşmanilor. În urma acestor cuceriri, teritoriul roman s-a extins, poate, pe o suprafaţă de nouă mile pătrate. O altă străveche faptă de arme a romanilor, chiar dacă este ţesută în haina legendei, s-a păstrat mai vie în memoria urmaşilor decît aceste lupte date uitării; Alba, vechea metropolă sacră a Latiumului, a fost cucerită de către trupele romane şi distrusă. Tradiţia nu ne spune cum a izbucnit conflictul şi care i-a fost deznodămîntul. Lupta celor trei fraţi gemeni romani împotriva celor trei fraţi gemeni albani nu este altceva decît o personificare a conflictului dintre două cantoane puternice şi de origine comună, dintre care cel puţin unul, cel roman, constituia o unitate tripartită. Realitatea este că nu ştim nimic mai mult decît faptul în sine al cuceririi şi distrugerii Albei de către romani. Ipotetic, nu este neverosimil ca, în acelaşi timp în care Roma se extindea în lungul rîului Anio şi pe Munţii Albani, Praeneste, care apare mai tîrziu ca metropolă a opt localităţi vecine, Tibur şi alte comunităţi latine să-şi fi rotunjit teritoriile lor în aceeaşi măsură, întemeindu-şi puterea care, mai tîrziu, va deveni considerabilă.

Mai mult decît lipsa detaliilor militare legate de desfăşurarea cuceririlor deplîngem inexistenţa mărturiilor despre caracterul şi efectele lor sub aspectul dreptului. În general, se poate aprecia că oraşele au fost tratate după acelaşi sistem de încorporare care a dat naştere Romei tripartite; dar cantoanele constrînse prin forţa armelor să intre în această comunitate nu şi-au păstrat, asemenea celor trei originare, o independenţă relativă, formînd cartiere separate în noua comunitate unită, ci au fost integrate fără a lăsa vreo urmă (pp. 73-74). În întreaga zonă de putere a cantonului latin, de la bun început acesta n-a suportat nici un alt centru politic în afara propriei capitale şi n-a recurs niciodată la întemeierea de aşezări independente, precum cele ale grecilor şi fenicienilor, care, prin coloniile lor, au creat mai întîi clienţi, dar şi viitori rivali ai oraşului-mamă. Tratamentul pe care Roma i l-a rezervat Ostiei este semnificativ din acest punct de vedere; romanii n-au putut şi nici n-au dorit să împiedice fondarea a unui oraş pe acest loc. Însă nu au lăsat aşezării nici un fel de independenţă politică şi, în consecinţă, n-au acordat celor aşezaţi aici dreptul de cetăţeni ai locului, ci le-au permis numai să păstreze, în măsura în care le deţineau, drepturile generale ale oraşului roman. De asemenea, acest principiu a fost determinant pentru destinul cantoanelor mai slabe, care au devenit subordonate unuia mai puternic fie prin forţa armelor, fie printr-o supunere voluntară. Acropola cantonului era dărîmată, teritoriul său era înglobat în cel al învingătorului şi o nouă patrie le era dată locuitorilor, ca şi zeilor celor învinşi: capitala cantonului victorios. Aceasta nu implică, ce-i drept, o emigrare efectivă a cuceriţilor în noua capitală, aşa cum era practica uzuală a întemeierii oraşelor în Orient. Oraşele din Latiumul acestei perioade nu puteau fi mai mult decît acropolele şi tîrguri de ţărani; de fapt, era suficient să se strămute în noua capitală piaţa şi adunările. Templele înseşi rămîneau deseori pe vechiul teren, ceea ce se poate argumenta prin exemplul Albei şi Caeninei, oraşe cărora li s-a făcut concesia, chiar după distrugerea lor, de a avea o viaţă religioasă proprie. Chiar în cazurile în care poziţia strategică a oraşului distrus ar fi impus o efectivă strămutare a locuitorilor săi, aceştia trebuie să fi fost colonizaţi deseori în sate deschise, situate pe fostul teritoriu al oraşului. De multe ori, învinşii sau o parte dintre ei trebuie să fi fost obligaţi să se aşeze în noua capitală; pentru aceasta stă mărturie, poate mai elocventă decît toate istoriile din epoca legendară a Latiumului, o maximă a dreptului roman, conform căreia numai cel care a extins limitele teritoriului putea să lărgească zidurile de incintă (pomoerium). Bineînţeles, învinşii, transferaţi sau nu, au fost siliţi, de regulă, să accepte situaţia de clienţi; uneori, unii indivizi sau unele familii au fost onoraţi însă şi cu dreptul de cetăţenie, mai exact cu patriciatul. După căderea patriei lor, familiilor albane încorporate în rîndul cetăţenilor Romei le era recunoscută distincţia în epoca imperială; acestea au fost, printre altele, Iulii, Servilii, Quinctilii, Cloelii, Geganii, Curiatii, Metilii. Amintirea originii li s-a perpetuat prin altarele lor de familie, dintre care sanctuarul ginţii Iuliilor de la Bovillae şi-a cucerit din nou un mare renume în timpul imperiului. Acest mod de centralizare, prin care mai multe comunităţi mai mici au fost absorbite de una mai mare, nu constituie desigur o idee specifică romanilor. Nu numai evoluţia Latiumului şi a triburilor sabelice se grupează în jurul distincţiei dintre centralizarea naţională şi independenţa cantonală; acelaşi lucru este valabil şi pentru dezvoltarea elenilor. Roma în Latium şi Atena în Attica s-au născut din contopirea mai multor cantoane într-un singur stat; şi înţeleptul Thales a propus federaţiei ameninţate a oraşelor ioniene o fuziune asemănătoare, ca singura cale de a-şi salva naţionalitatea. Dintre toate cantoanele italice, Roma a fost aceea care s-a ataşat acestei idei de unitate cu mai multă perseverenţă, energie şi noroc; şi, aşa cum poziţia proeminentă a Atenei în Elada a fost urmarea centralizării sale timpurii, Roma îşi datora măreţia aceluiaşi sistem, înfăptuit aici cu mult mai multă energie.

Chiar dacă victoriile Romei în Latium pot fi considerate extinderi ale teritoriului şi creşteri ale populaţiei sale, prezentînd caracteristici uniforme, cuceririi Albei îi revine totuşi o semnificaţie aparte. Nu numai întinderea discutabilă şi bogăţia presupusă a oraşului au îndreptăţit legenda să reliefeze în mod deosebit această cucerire. Alba era considerată metropola confederaţiei latine şi deţinea conducerea în cadrul celor treizeci de comunităţi din care se alcătuia aceasta. Bineînţeles, distrugerea Albei nu a însemnat sfîrşitul confederaţiei, la fel cum distrugerea Tebei n-a însemnat sfîrşitul confederaţiei beoţiene; dimpotrivă, în conformitate deplină cu caracterul privat al legii de război a latinilor, Roma ridica pretenţii la conducerea confederaţiei, ca succesoare de drept a Albei. Nu putem stabili dacă recunoaşterea acestor pretenţii a fost precedată sau urmată de crize şi care a fost natura acestora. În general, se pare că hegemonia romană asupra Latiumului a fost recunoscută în curînd fără excepţie, deşi unele comunităţi, ca, de exemplu, Labici şi Gabii, s-ar putea să i se fi sustras temporar. În această epocă, Roma trebuie să fi fost, neîndoielnic, o putere maritimă în comparaţie cu „continentul” latin, un oraş, în comparaţie cu satele latine, un stat unitar, în comparaţie cu confederaţia latină; numai prin Roma sau cu ajutorul ei latinii au putut să-şi apere ţărmurile împotriva cartaginezilor, elenilor şi etruscilor şi să-şi menţină sau să-şi lărgească graniţele în faţa triburilor turbulente ale sabelilor. Nu se poate stabili dacă cîştigul material pe care Roma l-a dobîndit datorită înfrîngerii Albei a fost mai semnificativ decît creşterea puterii datorată cuceririi Antemnei sau Collatiei; este foarte posibil ca înfrîngerea Albei să nu fi însemnat momentul în care Roma a devenit cel mai puternic oraş al Latiumului, întrucît ea a deţinut acest rol cu mult înainte. Ceea ce s-a cîştigat însă datorită Albei a fost preşedinţia în timpul „Sărbătorii Latine” şi, concomitent, hegemonia viitoare a comunităţii romane asupra întregii confederaţii latine.

Forma hegemoniei romane asupra Latiumului a fost, în general, cea a unei alianţe, stabilită în condiţii de egalitate între comunitatea romană, pe de o parte, şi confederaţia latină, pe de alta; prin această alianţă a fost stabilită o pace eternă pe întreg cuprinsul mărcii latine şi o ligă eternă, atît ofensivă, cît şi defensivă. „Atît timp cît va dura cerul şi pămîntul, să fie pace între romani şi toate comunităţile latinilor; să nu poarte război între ei, să nu cheme duşmanul în ţară, nici să nu permită trecerea acestuia prin teritoriul lor; celui atacat să-i fie acordat ajutor în aceeaşi măsură de către toţi, iar ceea ce a fost obţinut în războiul comun să fie împărţit în mod egal.” Egalitatea în drepturi, asigurată în modul de viaţă, în circulaţia creditului, ca şi în dreptul de succesiune, a împletit interesele comunităţilor, legate de multă vreme prin aceeaşi limbă şi aceleaşi obiceiuri şi prin numeroasele relaţii comerciale; prin aceasta s-a realizat ceva asemănător cu suprimarea barierelor vamale din zilele noastre. E drept că fiecare comunitate îşi va păstra, în mod formal, propriile legi; pînă la războiul confederaţiei, dreptul latin n-a fost în mod necesar identic cu dreptul roman şi constatăm, de exemplu, că posibilitatea intentării unei acţiuni împotriva logodnei, care a fost abolită de timpuriu la Roma, a continuat să subziste în comunităţile latine. Evoluţia simplă şi pur naţională a dreptului latin şi străduinţa de a menţine, pe cît posibil, uniformitatea legilor au avut totuşi ca rezultat faptul că legile relative la dreptul privat au rămas aceleaşi, în esenţa şi forma lor, pentru întregul Latium. Această uniformitate a legilor se conturează în special în cadrul principiilor referitoare la pierderea şi redobîndirea libertăţii cetăţeanului. În urma unui vechi şi venerabil principiu de drept latin, nici un cetăţean nu putea deveni sclav şi nu-şi putea pierde drepturile de cetăţean în statul în care fusese liber; dacă urma să fie pedepsit prin retragerea drepturilor de cetăţean, ceea ce însemna acelaşi lucru, trebuia să fie expulzat din statul respectiv şi să intre în sclavie printre străini. Acest principiu al legii a fost extins acum asupra întregului teritoriu al confederaţiei; nici un membru al statelor confederate nu putea să trăiască ca sclav în interiorul teritoriului ligii. Aplicaţii ale acestui principiu le constituie, pe de o parte, dispoziţia inclusă în Legea Celor Douăsprezece Table – care stabilea că fiecare debitor insolvabil, în cazul în care creditorul său voia să-l vîndă, trebuia să fie vîndut dincolo de malul Tibrului, altfel spus, în afara teritoriului confederaţiei –, iar pe de altă parte, prevederea din cuprinsul celui de-al doilea tratat încheiat între Roma şi Cartagina, care stipula că fiecare aliat al Romei făcut prizonier de către un cartaginez era liber din momentul în care punea piciorul într-un port roman. Ca probabilă a fost considerată mai sus şi egalitatea căsătoriei, cuprinsă în uniformizarea federală, ca şi dreptul fiecărui cetăţean al unei comunităţi latine de a contracta o căsătorie legitimă ca oricare cetăţeană latină. Bineînţeles, nici un latin nu putea să-şi exercite drepturile politice decît acolo unde avea cetăţenie; însă egalitatea dreptului privat implica, pe de altă parte, ca fiecare latin să-şi poată stabili domiciliul în oricare dintre localităţile latine sau, pentru a folosi terminologia actuală, deţinea, pe lîngă drepturile speciale ale comunităţilor individuale, şi un drept general de domiciliere în cadrul confederaţiei. Este uşor de înţeles de ce această dispoziţie s-a dovedit a fi în general favorabilă capitalei, care, singura în Latium, oferea relaţii de tip urban, cîştiguri şi desfătări urbane, şi de ce numărul imigranţilor a crescut la Roma cu o rapiditate remarcabilă, de cînd teritoriul latin a ajuns să trăiască într-o pace veşnică cu capitala. Fiecare comunitate nu numai că rămînea independentă şi suverană în constituţia şi în administraţia ei, în măsura în care nu interveneau obligaţiile faţă de ligă, dar, ceea ce este mai important, confederaţia celor treizeci de comunităţi îşi conserva şi autonomia faţă de Roma. Cînd afirmăm că poziţia Albei faţă de cetăţile federale a fost superioară celei deţinute de către Roma şi că distrugerea ei a însemnat totodată autonomia pentru celelalte cetăţi, facem acest lucru în măsura în care Alba a fost un membru important al ligii, în timp ce Roma a avut de la început mai degrabă statutul unei entităţi politice separate de confederaţie. Însă, aşa cum statele confederaţiei renane au fost formal suverane, în timp ce acelea ale Imperiului German au avut un stăpîn, la fel, neîndoielnic supremaţia Albei n-a fost nimic altceva decît un drept onorific, asemănător celui al împăratului german, în timp ce protectoratul Romei a fost de la început o suveranitate asemănătoare cu aceea a lui Napoleon. Alba pare să fi deţinut în realitate dreptul de a prezida consiliul federaţilor, în timp ce Roma a permis deputaţilor latini să-şi desfăşoare consfătuirile independent, sub preşedinţia unui magistrat ales, fără îndoială, din rîndurile lor, şi se mulţumea cu preşedinţia onorifică la sărbătoarea federală, unde era adusă o jertfă pentru Roma şi Latium, şi cu înălţarea unui al doilea sanctuar federal la Roma, templul Dianei de pe Aventin. Astfel, pe de o parte, erau aduse sacrificii pe teritoriul roman pentru Roma şi Latium şi, pe de alta, pe teritoriul latin pentru Latium şi Roma. În egală măsură, era în interesul ligii ca romanii să se angajeze în tratatul lor cu Latium că nu vor încheia o alianţă separată cu vreo comunitate latină, fapt care, evident, demonstrează îngrijorarea, într-adevăr întemeiată, pe care i-o inspira confederaţiei viguroasa comunitate care o guverna. În sistemul militar, situaţia Romei se conturează cu precizie nu în interiorul Latiumului, ci alături de acesta; cu aceeaşi evidenţă apare poziţia de egalitate care se stabilise între oraş şi confederaţie. Armata federală a fost alcătuită, după cum o dovedeşte sistemul de recrutare de mai tîrziu, dintr-un contingent roman şi unul latin, cu forţe egale. Conducerea supremă alterna între Roma şi Latium şi numai în anii în care Roma numea comandantul, contingentul latin apărea înaintea porţilor Romei şi saluta prin aclamaţii pe cel desemnat a fi conducătorul său militar, după ce romanii, aleşi în mod special de către consiliul federal latin, declaraseră, în urma observării zborului păsărilor, că zeii privesc favorabil alegerea făcută. Ţinutul cucerit sau prada obţinută într-un război federal au fost împărţite în mod egal între Roma şi Latium. Astfel, dacă în toate relaţiile interne a fost respectată cu rigurozitate egalitatea în drepturi şi îndatoriri, federaţia romano-latină nu putea să fi fost reprezentată în relaţiile ei externe din această epocă numai de către Roma. Tratatul de alianţă nu interzicea nici Romei, nici Latiumului să întreprindă un război de cucerire pe cont propriu; iar cînd, fie printr-o rezoluţie federală, fie în urma unei invazii străine, războiul era declarat de către ligă, consiliul federal latin avea dreptul să participe atît la conducerea, cît şi la încheierea ostilităţilor. În realitate, Roma deţinea totuşi încă de pe atunci hegemonia, întrucît prin alianţa durabilă încheiată între un stat individual şi o federaţie, preponderenţa va înclina întotdeauna spre statul respectiv.

Nu mai putem stabili modalitatea prin care Roma, stăpînă asupra unui teritoriu relativ considerabil, fiind puterea conducătoare în cadrul confederaţiei latine, şi-a extins şi mai mult, după căderea Albei, dominaţia ei directă sau indirectă. Cu etruscii, dar mai întîi cu veienţii au avut loc numeroase conflicte, îndeosebi pentru stăpînirea Fidenei; se pare însă că romanii nu au reuşit să aducă acest avanpost etrusc, situat pe malul latin al fluviului, la mai bine de o milă depărtare de Roma, sub stăpînirea lor definitivă şi să-i alunge pe veienţi din această bază ofensivă redutabilă. În schimb, îşi păstrează incontestabil posesiunea asupra Ianiculumului şi asupra celor două maluri ale estuarului Tibrului. Faţă de sabini şi de ecvi, Roma apare într-o poziţie superioară; alianţa strînsă pe care o va lega mai tîrziu de hernicii mai îndepărtaţi trebuie să fi existat din timpul regilor, iar latinii, uniţi cu hernicii, i-au înconjurat şi i-au dominat din două părţi pe vecinii lor din est. Teatrul de război permanent a fost însă graniţa de sud, teritoriul rutulilor şi îndeosebi cel al volscilor. În această direcţie, ţinutul latin s-a lărgit foarte de timpuriu; aici întîlnim mai întîi acele comunităţi constituite ca părţi autonome ale confederaţiei latine, ctitorite de Roma şi de Latium în ţara duşmană, aşa-numitele colonii latine, dintre care cele mai vechi par să dateze din epoca regalităţii. Însă în nici un fel nu se poate determina pînă unde se întindea puterea romanilor în momentul suprimării regalităţii. Analele romane din timpul regilor abundă în relatări despre conflictele cu comunităţile învecinate latine şi volsce; însă numai cîteva informaţii, precum cucerirea Suessei din cîmpia de la Pometium, conţin probabil un dram de adevăr istoric. Perioada regilor nu numai că a pus fundamentele structurii statale romane, dar, neîndoielnic, a întemeiat puterea romană şi în exterior. Poziţia Romei, mai degrabă în fruntea decît în sînul confederaţiei statelor latine, s-a statornicit cu certitudine la începutul republicii şi ne permite să recunoaştem că Roma a intrat chiar din timpul regilor pe făgaşul unei energice expansiuni a puterii sale înspre exterior. Desigur, fapte măreţe şi succese nemaipomenite au dispărut aici fără urme; strălucirea acestora este reflectată însă de epoca regală a Romei, în special de familia regală a Tarquiniilor, ca un amurg îndepărtat în care contururile îşi pierd limpezimea.

Populaţia latină s-a unit astfel sub conducerea Romei şi şi-a extins teritoriul înspre est şi sud; Roma însăşi a evoluat, datorită favorurilor destinului şi energiei cetăţenilor, de la oraşul important pentru comerţ şi agricultură la capitala puternică a unui ţinut înfloritor. Modificarea sistemului militar al romanilor şi reforma politică pe care acesta o conţine în germene, cunoscută nouă sub denumirea de constituţie serviană, se află în strînsă legătură cu schimbarea interioară a caracterului comunităţii romane. Odată cu mijloacele materiale crescînde, cu pretenţiile tot mai ridicate şi cu lărgirea orizontului politic, caracterul oraşului trebuia să se schimbe însă şi în elementele sale exterioare. Contopirea comunităţii quirinale cu cea palatină trebuie să fi avut loc înaintea reformei serviene, iar după ce această reformă a unit şi a consolidat forţa militară a comunităţii : cetăţenii nu se mai puteau mulţumi cu valurile care înconjurau diferitele coline, acoperite treptat de edificii, şi cu ocuparea insulei de pe Tibru şi a înălţimilor de pe malul opus, pentru a domina cursul fluviului. Capitala Latiumului avea nevoie de un sistem de apărare nou şi închegat; romanii au trecut la construirea zidului servian. Noul zid de incintă se afla în apropierea fluviului, sub Aventin, şi îmbrăţişa această colină, pe care s-au descoperit de curînd (1855), în două locuri, pe panta vestică dinspre Tibru şi pe panta opusă, ruinele acestei străvechi şi colosale fortificaţii. Porţiunile din zidul astfel descoperit sînt la fel de înalte precum cele de la Aletrium şi Ferentinum, construite din mari blocuri de tuf fasonate, de diferite dimensiuni; ele sînt martorii unei epoci măreţe, reînviaţi pentru a certifica puterea unui geniu naţional la fel de nepieritor ca şi zidurile din stîncă pe care le-a ridicat, şi chiar mai durabil decît acestea, întrucît realizările sale spirituale vor dăinui veşnic. Zidul de incintă înconjura apoi Caelius şi întreaga suprafaţă ocupată de Esquilin, Viminal şi Quirinal. Lipsa unor fortificaţii naturale a fost înlocuită aici de un val, descoperit tot de curînd (1862); consolidat înspre exterior cu blocuri de peperino, precedat de un şanţ de apărare, el se prelungeşte printr-un taluz care duce înspre cetate, impunîndu-se prin mărimea lui chiar şi astăzi. De aici se continua pînă la Capitoliu, a cărui pantă abruptă dinspre Cîmpul lui Marte înlocuia o parte a zidului, şi ajungea din nou la fluviu mai sus de insula de pe Tibru. Insula, podul de lemn şi Ianiculum nu aparţineau oraşului propriu-zis, înălţimea acestuia din urmă constituind, fără îndoială, un avanpost fortificat. Dacă Palatinul îndeplinise pînă atunci funcţia de acropolă, această colină a fost cedată acum urbanizării neîngrădite. Noua „cetăţuie” (arx, capitolium) a fost amplasată în schimb pe colina tarpeiană, liberă înspre toate părţile şi uşor de apărat din cauza circumferinţei sale reduse, împreună cu fîntîna cetăţii, puţul scrupulos îngrădit (tullianum), trezoreria (aerarium), închisoarea şi cel mai vechi loc de adunare a cetăţenilor (area Capitolina), pe care, şi mai tîrziu, s-au anunţat în mod regulat fazele lunare. Ridicarea unor clădiri private cu caracter permanent pe acropola cetăţii n-a fost permisă la început. Spaţiul cuprins între cele două proeminenţe ale colinei, sanctuarul „severului zeu” (Ve-diovis) sau, cum a fost denumit în perioada influenţei elene, „Azilul”, era acoperit de pădure şi destinat, probabil, primirii ţăranilor cu turmele lor, dacă inundaţiile sau războaiele îi constrîngeau să abandoneze cîmpia. Capitoliul a fost, nominal şi de fapt, acropola Romei, o fortăreaţă independentă, care putea să fie apărată şi după cucerirea oraşului. Poarta acestuia se orienta probabil spre forul de mai tîrziu. Aventinul pare să fi fost fortificat într-un mod asemănător, deşi mai puţin trainic, fiind lipsit de orice aşezare civilă permanentă. De aceasta se leagă faptul că, într-un scop specific urban, de exemplu distribuirea apei, locuitorii Romei au fost împărţiţi în locuitori ai oraşului propriu-zis (montani) şi cei ai districtelor, situate, ce-i drept, în interiorul zidului de incintă comun, dar apreciate ca fiind în afara oraşului (pagani Aventinenses, Ianiculenses, collegia Capitolinorum et Mercurialium).

În consecinţă, suprafaţa cuprinsă în interiorul noului zid de incintă includea, în afara aşezărilor originare de pe Palatin şi Aventin, şi cele două fortăreţe ale Capitoliului şi Aventinului şi, de asemena, Ianiculum. Palatinul, fiind oraşul propriu-zis şi cel mai vechi, era înconjurat ca de o coroană de celelalte înălţimi circumscrise de zid şi aşezat la mijloc între cele două citadele. Opera nu era desăvîrşită, însă atît timp cît pămîntul, apărat prin eforturi susţinute în faţa inamicului extern, nu era ocrotit în aceeaşi măsură şi în faţa apei, care umplea mereu valea dintre Palatin şi Capitoliu, aveau loc inundaţii periodice care transformau valea dintre Palatin şi Aventin, ca şi pe aceea dintre Capitoliu şi Velia în mlaştină. Canalele de drenaj subterane, existente şi astăzi, construite din uluitoare blocuri dreptunghiulare, admirate de posteritate ca o operă miraculoasă a Romei regale, ar trebui apropiate mai degrabă de epoca următoare, întrucît sînt construite din travertin, iar noi ştim că mai multe construcţii au fost ridicate din acest material în timpul republicii. Instalaţia în sine însă aparţine neîndoielnic epocii regale, deşi, probabil, unei epoci mult mai recente decît zidul lui Servius şi decît acropola de pe Capitoliu. Terenul, astfel drenat şi desecat, a putut oferi locul pentru pieţe publice, necesare noii metropole. Locul de adunare a comunităţii, care fusese pînă atunci piaţa capitolină pe acropola însăşi, a fost transferat pe suprafaţa care se prelungea de pe acropolă spre oraş (comitium) şi se întindea de aici între Palatin şi Carine, în direcţia Veliei. Spaţiul apropiat de Capitoliu şi de zidul cetăţii, care se înălţa deasupra acestuia în formă de terasă, era rezervat membrilor senatului şi oaspeţilor cetăţii, care ocupau locurile de onoare cu ocazia sărbătorilor şi adunărilor poporului; după scurt timp, nu departe de acest loc, s-a construit, special pentru senat, un edificiu care a primit de la cel care l-a ridicat numele de Curia Hostilia. Estrada pentru scaunul de judecată (tribunal) şi tribuna de la care se vorbea cetăţenilor (rostra de mai tîrziu) au fost ridicate chiar pe locul de adunare a poporului. Prelungirea acestuia către Velia a devenit noua piaţă (forum Romanum). Pe partea vestică a forului, la poalele Palatinului, se înălţa casa comunităţii, care includea reşedinţa oficială a regelui (regia) şi rotonda templului Vestei, vatra comună a oraşului; nu departe de acesta, pe partea sudică a forului, s-a construit un al doilea edificiu circular, care se leagă de primul; este vorba de camera comunităţii sau templul Penaţilor, care există şi astăzi, formînd pronaosul bisericii Sfinţii Cosma şi Damian. O trăsătură definitorie a noului oraş, unit într-o formă cu totul diferită de cea a aşezării „celor şapte coline”, este aceea că, alături de şi deasupra celor treizeci de vetre ale curiilor, pe care Roma palatină s-a mulţumit să le reunească într-o singură clădire, Roma serviană a stabilit această unică vatră universală. De-a lungul părţilor longitudinale ale forului se înşirau tavernele măcelarilor şi ale altor comercianţi. În valea situată între Aventin şi Palatin a fost delimitat spaţiul pentru curse; acesta a devenit mai tîrziu Circul. Piaţa pentru animale a fost amplasată în nemijlocita apropiere a rîului şi aici s-a dezvoltat unul dintre cele mai populate cartiere ale Romei. Pe toate înălţimile se profilau temple şi sanctuare, dominate de sanctuarul federal al Dianei de pe Aventin şi de templul lui Diovis (pater Diovis), vizibil din depărtare, fiind situat pe vîrful acropolei; acesta a îngăduit poporului său să se bucure de toată splendoarea şi triumfa, precum romanii, asupra naţiunilor înconjurătoare şi, împreună cu ei, asupra zeilor supuşi ai învinşilor. Numele bărbaţilor la îndemnul cărora au fost ridicate toate aceste mari monumente ale oraşului au fost date uitării, aşa cum au dispărut şi cele ale comandanţilor militari care au condus şi au cîştigat cele mai vechi bătălii ale Romei. Fireşte că tradiţia atribuie aceste opere diferiţilor regi: edificiul senatului lui Tullus Hostilius, Ianiculum şi podul de lemn lui Ancus Marcius, cloaca maxima, circul şi templul lui Iupiter lui Tarquinius Priscus, templul Dianei şi zidul de incintă lui Servius Tullius. Unele dintre aceste date ar putea să fie juste şi nu se poate datora numai accidentului faptul că edificarea noului zid de incintă este asociată, atît temporal, cît şi personal, reformei sistemului militar, care se află în legătură directă cu apărarea zidurilor cetăţii. În general, trebuie să ne mulţumim a înţelege prin această tradiţie ceea ce este evident prin realitatea însăşi, anume că această a doua creaţie a Romei se află în strînsă legătură cu extinderea hegemoniei ei asupra Latiumului şi cu reconstituirea armatei cetăţenilor şi că, deşi născută dintr-una şi aceeaşi grandioasă concepţie, nu este opera nici a unui singur om, nici a unei singure generaţii. Neîndoielnic, şi această transformare a caracterului comunităţii romane a suferit influenţa elenă; este însă imposibil să determinăm particularităţile şi intensitatea acesteia. Mai sus s-a constatat că reforma militară serviană este în esenţă de natură elenă (pp. 80-81); vom constata mai jos că jocurile din circ vor fi rînduite după modelul elen. Mai mult, noul palat al regelui, cu vatra comună, nu este nimic altceva decît un prytaneum grecesc, iar templul circular al Vestei cu deschiderea spre est, care n-a fost niciodată consacrat de către auguri, a fost construit după canoanele greceşti, nicidecum după cele italice. Din această cauză, nu pare a fi neverosimilă tradiţia conform căreia confederaţia ioniană a Asiei Mici a servit, într-o anumită măsură, drept model pentru cea romano-latină, iar noul sanctuar al confederaţiei de pe Aventin a fost construit după modelul templului Dianei din Efes.