Studiu introductiv

În 1902, Academia Suedeză conferea Premiul Nobel pentru literatură pentru prima dată unui autor german. Tot pentru prima – şi, cel puţin pînă azi, ultima – dată, conferea acest premiu unui istoric, şi anume lui Theodor Mommsen, pe care îl preferase dintr-o listă ilustră unde strălucea pînă şi numele lui Lev Tolstoi. Opera care se bucura de această excepţională distincţie era Istoria romană, pe care Editura Polirom o readuce astăzi în atenţia publicului românesc.

Paradoxul acestui destin unic al unei lucrări de severă cercetare şi critică istorică, aflat totuşi în atenţia atîtor nespecialişti, este unul cel puţin dublu. Pe de-o parte, autorul ei nu şi-a dorit cu tot dinadinsul să o publice – a redactat-o doar la cererea editorului său şi nu a completat-o niciodată: după primele trei volume, care tratează istoria Cetăţii Eterne de la origini pînă la sfîrşitul Republicii, Mommsen a publicat volumul al V-lea, referitor la provinciile imperiului, lăsînd – deliberat sau nu – o lacună majoră în locul a ceea ce ar fi trebuit să fie istoria Imperiului sau măcar cea a Principatului. Voi reveni. Pe de altă parte, Mommsen a fost considerat încă din timpul vieţii paradigma absolută a istoricului Antichităţii – sub multe aspecte a rămas astfel pînă astăzi. Arnold J. Toynbee1 scria: „Asupra oricărui punct din istoria Romei am zăbovi, putem fi sau nu de acord cu Mommsen, cu riscurile de rigoare; în ambele cazuri însă, cercetarea lui va fi temeiul propriei noastre cercetări; punctul acela va fi unul pe care el, înaintea oricui, l-a intuit şi l-a formulat şi ne vom da seama că, dacă Mommsen n-ar fi fost cel dintîi pe teren, problema în discuţie ar fi putut rămîne pînă azi în afara orizontului nostru”. Cu toate acestea, în faimosul, azi, Codicil la testamentul său, devenit public abia după patru decenii de la moartea savantului, dar redactat în anii în care acesta publica ultimul volum al Istoriei Imperiului Roman, Mommsen – unul dintre monştrii sacri ai istoriografiei din toate timpurile – cerea familiei să nu încurajeze în nici un fel publicarea vreunei biografii dedicate lui, motivînd această interdicţie astfel: „În ciuda succesului aparent, viaţa mea nu s-a împlinit. Împrejurări exterioare m-au situat printre istorici şi clasicişti, deşi formaţia mea, ca şi, presupun, înzestrările mele nu erau suficiente pentru aceste două discipline. Sentimentul dureros de inadecvare, de a părea mai mult decît am fost în realitate, nu m-a părăsit nicicînd în cursul vieţii, şi el nu poate fi nici mascat, nici pus în lumină într-o biografie”2.

În pofida acestei amare autocritici, nu există domeniu al cercetării referitoare la Roma şi la imperiul acesteia care să nu fi fost influenţat de intervenţia lui Mommsen, în aşa măsură încît, de un secol încoace, aproape nimeni nu-şi mai aminteşte ce însemna istoria romană înainte ca Mommsen să o fi ilustrat în uriaşa sa operă. E inutil să adaug că, după ce a fost depăşită data (1933) pînă la care documentele referitoare la viaţa lui Mommsen au stat închise în arhiva familiei – de unde o parte s-au şi pierdut –, interdicţia testamentară nu a mai fost respectată. Biografii lui Mommsen, în frunte cu Lothar Wickert, care i-a consacrat nu mai puţin de patru tomuri (mai degrabă pedante decît pasionante, în ciuda faptului că biografia eroului pe care îl evocă este, înainte de toate, încărcată de pasiune)3, şi-au multiplicat strădaniile în a reconstitui o viaţă închinată – cu o dîrzenie rar întîlnită chiar în epoca sa, care rămîne singulară prin excelenţa academică a multor savanţi, dar şi cu o resemnare imposibil de ghicit dacă n-ar fi propria-i mărturie – cercetării trecutului Romei.

Amintesc aici doar cîteva repere biografice legate direct de formarea intelectuală şi de cariera ştiinţifică a autorului Istoriei romane. Theodor Mommsen s-a născut la Garding, un orăşel din vecinătatea Altonei, în Ducatul de Schleswig (aparţinînd pe atunci Regatului Danez), la 30 noiembrie 1817, în familia unui pastor mai degrabă modest, dar cultivat. A învăţat mai întîi acasă cu părintele său, apoi la liceul din Altona, unde a studiat intens latina şi greaca, teologia, filozofia, retorica, limba şi literatura germană, daneza, franceza, istoria, matematica şi fizica. În 1838, devine student al Facultăţii de Drept de la Universitatea din Kiel. Deşi era o mică universitate de provincie, avea totuşi cîţiva profesori străluciţi care l-au influenţat decisiv pe tînărul Mommsen; între aceştia se numără Burchardi, elev şi continuator al marelui romanist Savigny, şi mai ales tînărul profesor Otto Jahn, cu care Mommsen va rămîne prieten pînă la sfîrşitul vieţii. Jahn era filolog, elev al lui August Boeckh, întemeietorul epigrafiei ştiinţifice şi editorul primului corpus modern de inscripţii greceşti. În acest context intelectual, cariera lui Mommsen s-a orientat în mod decisiv către dreptul roman, pe care însă a înţeles că nu-l poate cerceta şi explica fără o cunoaştere aprofundată a societăţii care l-a elaborat şi a evoluţiei ei în timp.

Tot în studenţie se împrieteneşte şi cu poetul Theodor Storm; împreună cu acesta şi cu fratele său, Tycho Mommsen, publică, în 1834, volumul de poezii Liederbuch dreier Freunde. În acelaşi an apare şi teza sa de doctorat4. Tot împreună cu Storm plănuia alcătuirea unei culegeri de folclor literar şi de basme din ţinuturile natale, după modelul fraţilor Grimm, pentru a dovedi apartenenţa ducatelor de Schleswig şi Holstein la cultura germană şi pentru a legitima astfel sentimentul naţional fervent împărtăşit de o întreagă generaţie de intelectuali care agitau conştiinţele în favoarea alipirii celor două ducate la Prusia.

La încheierea studiilor, Mommsen obţine o bursă consistentă din partea statului danez, al cărui supus rebel era, şi petrece trei ani de intense studii savante în Franţa şi mai ales în Italia, pe lîngă Institutul Arheologic German de la Roma, faimosul Germanico, inaugurat în 1829 şi devenit curînd locul ideal al studiilor consacrate Antichităţii. Format în tradiţia lui Savigny şi Boeckh, care dezvoltaseră o nouă concepţie referitoare la valoarea inscripţiilor antice pentru istoria greco-romană, Mommsen plănuia iniţial să realizeze în Italia o culegere de inscripţii privitoare la istoria dreptului roman, dar foarte repede a ajuns la un proiect mult mai vast, anume acela de a publica un corpus complet al inscripţiilor latine cunoscute pînă atunci.

În cel puţin două sensuri, această decizie reprezintă un moment de răscruce în biografia intelectuală a savantului. Pe de-o parte, ea semnifică momentul în care Mommsen, care va continua să consacre o bună parte a cercetărilor sale dreptului roman, decide să-şi extindă investigaţiile şi sfera de cercetare la întreaga istorie a Romei şi a imperiului edificat de aceasta. Fără această decizie – cu siguranţă izvorîtă din conştiinţa acută a interdependenţei tuturor componentelor şi proceselor istorice pe care le codifică legislaţia, dar şi din insatisfacţia crescîndă faţă de opera predecesorilor săi, inclusiv a celor mai iluştri dintre ei, cum era marele Niebuhr (pe care nu s-a sfiit să-l critice cu asprime) –, Istoria romană nu ar fi fost concepută niciodată de Mommsen. Pe de altă parte, a doua ruptură majoră faţă de tradiţia care l-a precedat a fost organizarea şi instituţionalizarea cercetărilor de echipă. Astăzi, cînd atîtea institute, centre de cercetare, catedre şi academii publică atît de frecvent rezultatele unor cercetări colective (dicţionare, corpora de documente etc.), această idee ne e atît de familiară, încît nu mai avem reprezentarea revoluţiei intelectuale şi academice pe care Mommsen a declanşat-o în acest fel. Dar la jumătatea secolului al XIX-lea aproape că nu exista, mai ales în domeniul ştiinţelor umaniste, alt model în afara travaliului solitar, aşa încît eventuala glorie care ar fi încununat reuşita nu era împărţită cu nimeni. Or, Mommsen, confruntat cu multitudinea problemelor pe care le ridicau atît de necesara culegere şi editarea critică a documentelor epigrafice, pe care progresul fulgurant al arheologiei secolului al XIX-lea le sporea atunci în progresie geometrică, imaginează o instituţionalizare a ştiinţelor şi o ierarhie a echipelor de lucru care inaugurează un nou model al cunoaşterii şi al progresului acesteia. Patru decenii mai tîrziu, în 1890, cînd marea operă a editărilor colective îşi arătase din plin roadele, în discursul ţinut cu ocazia primirii lui Adolf Harnack în Academia Prusacă, Mommsen avea să formuleze conceptul echipelor de cercetare pe care îl aproxima încă din anii de formare italiană: „Asemenea marelui stat modern (der Großstaat), asemenea marii industrii moderne (die Großindustrie), tot astfel şi marea ştiinţă modernă (die Großwissenschaft), realizată de mulţi, dar condusă de o singură minte directoare, este un element necesar al dezvoltării culturii noastre”.

Pînă la punerea efectivă în operă a acestei Großwissenschaft, Mommsen elaborează şi publică neobosit opere personale, adună texte epigrafice, nu doar cu caracter juridic, ci şi inscripţii care atestă dialectele înrudite cu latina, alcătuieşte cataloage ale monedelor antice, afirmîndu-se tot mai mult, el însuşi, ca un adevărat institut de cercetări istorice. Tot în aceşti ani, se împrieteneşte cu mari erudiţi ai Italiei din acea vreme, cum au fost Bartolomeo Borghesi, epigrafist şi numismat de renume, sau Giovanni Battista de Rossi, care cerceta atunci catacombele Romei şi vechile inscripţii creştine. Dintre cele peste 80 de titluri elaborate şi publicate doar în aceşti trei ani ai studiilor italiene se distinge culegerea de inscripţii descoperite în, pe atunci, Regatul Neapolelui, un corpus regional care avea să servească drept model pentru marele proiect al unui Corpus Inscriptionum Latinarum. Profunda cunoaştere a surselor foarte variate pe care se poate întemeia studiul istoriei şi atenţia – neobişnuită pînă la el – pe care o acorda surselor non-literare, dar şi capacitatea singulară de a asocia şi corela informaţii extrem de disparate pentru a înţelege în profunzime procesele istorice şi de a vedea, prin prisma acestor fragmente, tabloul întregului au fost, fără nici o îndoială, fundamentul contribuţiei mommseniene la dezvoltarea ştiinţelor care îşi propuseseră cercetarea Antichităţii.

Întors acasă în 1847, lucrează o vreme ca jurnalist la Schleswig-Holsteinische Zeitung – o activitate pe care n-o va părăsi definitiv nici în anii săi de glorie, cînd nu înceta să scrie şi să publice, zi de zi, vreme de decenii, editoriale, adesea incendiare, în marile ziare liberale ale vremii. De altfel, anii 1847 şi 1848 sînt dominaţi de febra politicului, de aspiraţii revoluţionare şi de acţiuni publice care atestă ferventul naţionalism german şi viziunea liberală foarte decisă, chiar dacă nu radicală, favorabilă unei monarhii constituţionale. Devenit profesor extraordinarius de drept roman la Universitatea din Leipzig, îl regăseşte acolo pe prietenul Otto Jahn şi se apropie de alţi liberali entuziaşti, ca Moritz Haupt sau Karl Reimer – editorul care îi va deveni socru şi căruia i se datorează ideea redactării Istoriei romane. Într-adevăr, entuziasmat de o prelegere înflăcărată a lui Mommsen despre Tiberius Gracchus, tribunul plebei care a încercat să revoluţioneze instituţiile Romei republicane, Reimer îi oferă lui Mommsen ocazia de a publica o lucrare, oricît de amplă, despre istoria Romei, de la origini pînă la prăbuşirea imperiului: o istorie îmbogăţită cu noile documente şi mai ales cu noile concepte pe care Mommsen le dezvolta în lecţiile sale.

Primul volum, consacrat epocii de început a Romei, va fi încheiat însă în exil, la Zürich, în Elveţia, căci, între timp, în februarie 1848, Mommsen, Jahn şi Haupt participaseră activ la evenimentele revoluţionare din acest an, fuseseră arestaţi şi, cu toate că evitaseră condamnarea, fuseseră daţi afară de la Universitate fiindcă purtarea lor stîrnea scandal şi dădea un prost exemplu tineretului studios.

Mommsen este invitat ca profesor la Zürich, dar nu se adaptează mediului intelectual de aici. De altfel, cei mai severi şi mai critici comentatori ai operei sale, de atunci şi din anii care au urmat, erau profesori la aceeaşi universitate: Bachofen, care va deveni celebru ca autor al faimoasei teze despre matriarhat, Das Mutterrecht, Nietzsche, prietenul de atunci al lui Richard Wagner, şi el rezident în Elveţia (şi pe care Mommsen l-a detestat toată viaţa), care pregătea revoluţionara Naşterea tragediei, sau Burkhardt, istoricul atît de cunoscut al civilizaţiilor, priveau cu suspiciune viziunea lui Mommsen asupra Romei şi legilor ei. O considerau modernizatoare, excesiv de raţionalizantă şi seculară, în vreme ce, din punctul lor de vedere, reminiscenţele unui mod arhaic de organizare socială şi de gîndire meritau să fie prioritar relevate, iar legislaţia romană trebuia să fie înţeleasă în esenţa ei ca o legislaţie sacră, formulată în termeni teologici. Atmosfera nu foarte amicală de la universitatea elveţiană se adăuga impacienţei cu care Mommsen suporta amînarea marilor sale proiecte de Großwissenschaft, pe care le considera posibile doar sub auspiciile Academiei din Berlin. De aceea, în 1852 acceptă cu bucurie o catedră la Breslau şi, după alţi patru ani, o poziţie de ordinarius (profesor titular) la Universitatea din Berlin, unde rămîne vreme de 45 de ani, pînă la moartea survenită la 1 noiembrie 1903, mai întîi la Facultatea de Drept, apoi la cea de Filozofie şi Litere.

În paralel, desfăşoară o intensă activitate politică, în calitate de publicist, dar şi de fondator, apoi de parlamentar al Partidului Progresist German (Deutsche Fortschrittspartei) de orientare liberală. În 1870, după o recenzie demolatoare a lui Mommsen5, Bachofen se va îndrepta explicit împotriva acestuia ca încarnare, împreună cu Ranke, a „Prusiei lui Bismarck”. Această caracterizare e greu de acceptat ad litteram pentru Mommsen, aflat ani de zile într-un disidiu făţiş, constant şi, nu o dată, violent cu Bismarck, pe care îl considera principalul vinovat de deficitul democratic al Prusiei wilhelmine, în aşa măsură încît „Cancelarul de Fier” îl va da în judecată pentru calomnie. La procesul intentat de Bismarck, Mommsen se apără singur cu strălucire, este achitat triumfal, dar renunţă la cariera politică activă şi se retrage în cercetare şi jurnalism de opinie, rămînînd la fel de critic faţă de Prusia contemporană pînă şi în testamentul său, unde scria: „Nu am avut niciodată o funcţie politică şi influenţă politică, dar nici nu am năzuit să le deţin6. Însă în eul meu cel mai profund – şi cred că în ceea ce era mai bun în mine –, am fost întodeauna un animal politicum şi am dorit să fiu un cetăţean. Asta nu e cu putinţă în naţiunea noastră; chiar şi cei mai buni dintre noi nu se ridică niciodată dincolo de a-şi face simpla datorie la locul lor, tratînd autoritatea politică drept fetiş. Această ruptură dintre eul meu interior şi poporul căruia îi aparţin m-a determinat cu tărie şi constanţă să apar cît mai puţin posibil ca persoană în faţa publicului german, pentru care nu am nici un respect”.

Nici asemănarea cu Ranke nu e atît de evidentă pe cît îi putea părea lui Bachofen: deşi Mommsen se referă la documentele epigrafice ca la o arhivă, într-un sens apropiat de cel pe care Ranke îl conferea conceptului de Archiv atunci cînd publica documentele veneţiene, există deosebiri importante sub aspect metodologic şi conceptual între cei doi mari istorici ai secolului al XIX-lea. Dar, într-un sens mai general, transformarea ştiinţelor germane ale Antichităţii, Altertumswissenschaft, într-o disciplină de cercetare pozitivistă şi extrem de specializată, întemeiată pe editarea critică şi pe utilizarea sistematică a surselor primare, se înscrie perfect în atmosfera unei epoci care instituţionalizează, ordonează, unifică – disciplinează chiar – universul social7. Tensiunea dintre stabilitatea instituţiilor şi aspiraţia către revoluţionarea acestora, perceptibilă în opera de istoric al Romei pe care Mommsen a lăsat-o posterităţii, transpare deopotrivă şi în opţiunile sale politice, constant liberale şi totuşi destul de contradictorii în relaţie cu puterea.

Membru şi, din 1874, secretar al Academiei Regale Prusace, Mommsen este un fondator de instituţii savante, care construieşte, organizează şi controlează direct un număr impresionant de mari opere colective. Mommsen a publicat şi editat lucrări, considerate şi astăzi de referinţă, ale cercetării moderne în domeniul istoriei Antichităţii, înainte de toate marele Corpus Inscriptionum Latinarum, în 17 volume – dintre care 15 au apărut între 1863 şi 1903 sub directa îngrijire a lui Mommsen; publicarea întregului Corpus se va încheia definitiv abia în 1959 –, cuprinzînd toate inscripţiile latine cunoscute sau descoperite pînă la data apariţiei. Bazat pe autopsie, adică pe examinarea directă a fiecărei lespezi descrise, desenate şi transcrise, riguros organizat pe criterii regionale, Corpus Inscriptionum Latinarum este şi astăzi fundamentul oricărui studiu referitor la prosopografia, administraţia, economia, finanţele, demografia şi istoria socială, militară, politică şi religioasă a lumii romane. Acestui adevărat monument i se adaugă şi corpus-ul de surse scrise referitoare la istoria germană, Monumenta Germaniae Historica, în care tot Mommsen s-a ocupat de autorii antiquissimi – cu deosebire Cassiodor şi Iordanes –, dar şi de Liber Pontificalis; de asemenea, participă la editarea marelui Thesaurus Linguae Latinae, ca şi a colecţiei de texte ale autorilor creştini; publică el însuşi Corpus Iuris Civilis, Digestele lui Iustinian, actele pontifilor, iar moartea îl surprinde lucrînd încă la ediţia de referinţă a Codex Theodosianus. De asemenea, înfiinţează şi conduce comisia de cercetare a limes-ului roman, care funcţionează şi astăzi. Între 1871 şi 1888 elaborează şi publică opera sa personală fundamentală, Römisches Staatsrecht (Dreptul constituţional roman), în trei tomuri, însumînd nu mai puţin de 3.500 de pagini, iar în 1899, monografia Römisches Strafrecht (Dreptul penal roman). Publică şi comentează pentru prima dată marea inscripţie testamentară a lui Augustus, Res Gestae Diui Augusti, o serie de lucrări şi azi de referinţă consacrate numismaticii romane, studiul Die Örtlichkeit der Varusschlacht (1885), în care identifică pentru prima dată locul catastrofalei înfrîngeri a trupelor romane comandate de Varus, în Pădurea Teutoburg, şi evidenţiază impactul acesteia asupra politicii imperiale de la Augustus la Traian – pe scurt, o întreagă bibliotecă.

În acelaşi timp, este un profesor exigent, dar prietenos şi foarte atent la evoluţia elevilor săi, dintre care nu puţini devin celebri – e de ajuns să-i amintim aici pe marele elenist Ulrich von Wilamowitz-Moellendorf şi pe istoricul şi sociologul Max Weber, ambii crescuţi în preajma magistrului, căruia îi devin chiar rude, căci Mommsen, căsătorit în 1854 cu Marie Reimer, era şi un pater familias dăruit cu 16 copii, dintre care 12 aveau să-i supravieţuiască. Wilamowitz se căsătoreşte cu Marie, una dintre cele şase fiice ale familiei Mommsen, iar unul dintre fii, Ernst, se căsătoreşte cu Clara Weber, sora lui Max Weber; fiul lor, Theodor Ernst Mommsen, va deveni el însuşi un istoric de renume.

Într-un sens, Istoria romană participă la această aventură savantă şi umană. Dacă primele trei volume aparţin anilor de tinereţe ai istoricului, fiind elaborate şi publicate între 1854 şi 1856, volumul al V-lea apare trei decenii mai tîrziu, în 1885, cînd autorul ei era de multă vreme celebru. E greu de spus astăzi ce ar fi fost opera lui Mommsen fără această Istorie, dar e o certitudine faptul că ea i-a adus, dincolo de notorietatea oarecum distantă şi greu accesibilă a unui autor care scrie – enorm şi excelent – adresîndu-se comunităţii academice, celebritatea pe care doar interesul publicului larg o poate conferi unui savant.

Scriitura pasionantă şi clară, de o viguroasă eleganţă şi rigoare, viziunea amplă şi capacitatea rară de a „traduce” cele mai aride detalii într-o expunere narativă captivantă sînt calităţi ale acestei opere pe care cititorii le vor putea lesne remarca. Dar opera este demnă cu prisosinţă de faima ei şi prin arhitectura care dă sens ansamblului, şi prin subtextul care o înscrie între marile constructe intelectuale ale secolului său. Căci, pentru Mommsen, Roma şi tradiţia ei nu sînt un simplu pretext de erudită disertaţie, ci o realitate vie, purtătoare a unui mesaj care se adresează direct cititorului: celui contemporan cu autorul, în căutarea legitimităţii şi sensului istoric al propriei viziuni despre imperativele veacului, dar şi celui contemporan nouă, care s-a format în mare măsură, ştiind-o sau nu, ca fiu şi moştenitor al secolului al XIX-lea, dar a cărui sensibilitate faţă de problematica structurilor profunde ale istoriei sociale, culturale sau a mentalităţilor este, într-o măsură aproape surprinzătoare, satisfăcută să găsească în Istoria romană prevestirea unei neaşteptate modernităţi.

Cu toate acestea, cartea este, în esenţa ei, o operă de pionierat, dar o operă a secolului al XIX-lea, de la care moşteneşte deopotrivă elanul „primăverii naţiunilor” şi vocaţia ei constructivă. Mommsen nu se încrede în presupusele surse arhaice cu privire la începuturile Romei (ipoteza lui Niebuhr) ; în schimb, îşi concentrează atenţia asupra originilor şi istoriei proprietăţii agrare a cetăţenilor romani încă din epoca „regală”, deschizînd un „şantier” activ pînă în zilele noastre. Adoptînd o poziţie personală şi novatoare în marea dispută a epocii sale8, care opunea elementele de proprietate obştească, atribuite germanilor (şi slavilor), proprietăţii individuale asupra pămîntului, considerată de sorginte greco-romană, el evocă o Romă arhaică în care pămîntul arabil se afla în proprietatea comună indiviză a ginţilor, gentes, redistribuită periodic prin rotaţie, în vreme ce nucleele familiale ar fi dispus doar de două iugăre fiecare – terenul unei grădini sau al unei mici livezi. La jumătatea secolului al VI-lea î.Cr., cînd Servius Tullius ar fi iniţiat reforma censitară, militară şi politică deopotrivă, la Roma stratificarea socială evoluase decisiv către proprietatea privată asupra pămîntului şi către acumularea ei inegală, în dauna proprietăţii gentilice. Aşadar, pentru Mommsen nu marca germană, ci proprietatea gentilică romană s-ar afla la originile evoluţiilor care au structurat istoria profundă a Europei pînă în pragul epocii moderne. Această teză a fost şi continuă să fie dezbătută şi astăzi : cercetările arheologice referitoare la mileniul al II-lea î.Cr. şi la începutul celui următor, dar mai ales antropologia au amendat multe dintre tezele referitoare la gens şi la gintă în general. Şi la Roma, ca şi în Grecia, genos, respectiv gens par mai degrabă constructe relativ artificiale ale epocii de formare a cetăţilor, şi nu reminiscenţe autentice ale unui stadiu prepolitic.

Dar este remarcabil totuşi că Mommsen, care aşeza astfel istoria Romei arhaice pe o bază documentară cît mai fiabilă, diferită ca natură şi semnificaţie de tradiţia legendară, declanşează o mare dezbatere, continuată de Max Weber, apoi de Rostovţev şi Finley, care se instituie ca o temă fundamentală a istoriei romane şi îndeobşte a istoriei societăţilor antice. Dacă Mommsen vedea la originile civilizaţiei romane o lume rustică ce îşi apăra cu îndîrjire proprietatea prin instituţiile cetăţii căreia îi aparţinea, Weber se va concentra asupra unui stadiu ulterior, în care aviditatea marilor latifundiari fragilizează pînă la disfuncţie aceste instituţii, în vreme ce Rostovţev, analizînd sfîrşitul lumii antice prin prisma tragicelor experienţe ale Rusiei sale devastate de revoluţie, va pune, dimpotrivă, prăbuşirea civilizaţiei romane pe seama ţăranilor-soldaţi ai Imperiului, care se simţeau acum cu totul străini de viaţa urbană şi, ca atare, o urau şi aveau să o distrugă definitiv9.

În multe feluri, tezele lui Weber cu privire la rolul destructiv al latifundiilor la Roma îşi au obîrşia în dispreţul lui Mommsen faţă de oligarhia senatorială a secolului I î.Cr. În contrast cu această oligarhie avidă de bogăţie şi de putere, dar incapabilă să le gestioneze, Mommsen vădeşte o admiraţie fără rezerve faţă de Caesar, de energia şi de capacitatea lui de organizare raţională a spaţiului politic. Fervoarea caesaristă domină partea a doua a Istoriei romane, care se încheie odată cu bătălia de la Thapsus, din 46 î.Cr. – momentul de apogeu al puterii lui Caesar.

Această atitudine, favorizînd pînă la părtinire puterea absolută a unui dictator în raport cu instituţiile tradiţionale ale Romei, pe care, de altfel, le consideră fundamentul civilizaţiei europene, contrazice, cel puţin aparent, atît viziunea sa despre Roma şi instituţiile ei, cît şi opţiunile politice liberale. Mommsen considera că tradiţia juridică romană reprezenta elementul fundamental de unificare a Europei antice (prin urmare, şi a celei moderne), fiind aşadar elementul central care legitimează şi dă soliditate unei Europe a naţiunilor, iar republica romană era modelul absolut al instituţionalizării suveranităţii populare, simbolizată de dreptul oricărui cetăţean roman care se considera nedreptăţit de a se adresa adunării poporului ca ultimei instanţe de apel (prouocatio ad populum). Doar că, în condiţiile crizei politice majore din secolele II-I î.Cr., suveranitatea poporului era îngrădită şi diminuată de oligarhia senatorială – pe care Mommsen o asemăna, indirect, cu Junker-ii prusaci –, iar funcţia normativă a comiţiilor era periclitată de abuzurile acestei oligarhii.

În aceste condiţii, apariţia personajului salvator – Caesar, acest „legislator eroic”, după expresia lui J.J. Rousseau – restituie legiferării funcţia sa ordonatoare şi instituie o nouă formă de suveranitate – fie şi mediată –, în care populus Romanus e reprezentat de împărat şi apărat de acesta. Alfred Heuss10 mergea chiar mai departe: invocîndu-l pe Hegel, considera că, pentru Mommsen, Caesar era întruparea spiritului universal. E drept că nu există nici o dovadă – o recunoaşte Heuss însuşi – că Mommsen ar fi fost familiarizat cu ideile lui Hegel, dar am putea presupune că această interpretare şi altele asemenea pluteau în aerul rarefiat al Academiei Germane. Dacă am spune că Mommsen vedea luptele dintre optimaţi – senatorii cei mai conservatori – şi populari ca pe o confruntare între partidele politice moderne, o versiune antică a liberalismului secolului al XIX-lea, nu am greşi întru totul, dar am risca să dăm o lectură vulgar-anacronică unui text extrem de nuanţat şi de pertinent pentru Antichitate. Oricum, istoricul – a cărui vocaţie de autocrat ordonator al ştiinţei e cu atît mai greu de negat cu cît oponenţii săi din mediul savant îi denunţau periodic „caesarismul” – urma într-un fel modelul lui Polibiu, care lansase conceptul de constituţie mixtă pentru a legitima dominaţia Romei republicane ca amestec între regalitate – electivă însă, nu ereditară –, aristocraţie şi democraţie moderată; în viziunea lui Mommsen, dictatura lui Caesar şi succesiunea acesteia îmbinau tradiţia cvasimonarhică şi electivă a magistraturilor tradiţionale, cea ordonatoare a legiferării şi suveranitatea moderată, abstractizată acum şi mediată, a corpului civic, eludînd dominaţia absolută a senatului şi a oligarhiei de latifundiari, a căror aviditate generase criza şi decăderea Republicii.

În plan politic, rezultatul acestei destul de contradictorii concluzii a istoriei „măririi şi decăderii” Romei republicane nu avea să fie niciodată sintetizat de Mommsen într-un nou volum al Istoriei romane: aşa cum am mai spus, volumul IV al acestei opere nu a fost redactat şi publicat de autorul primelor trei. E drept, Mommsen avea să predea mulţi ani cursuri universitare pe tema istoriei imperiale, iar note de curs ale generaţiilor succesive de auditori ai acestor prelegeri au circulat multă vreme, doar că, în opinia lui Wilamowitz cel puţin, care urmase el însuşi cursurile magistrului, aceste note nu erau nici pe departe la înălţimea ameţitoare a magisteriului şi reputaţiei lui Mommsen. În 1980 însă, răscolind rafturile unui anticariat din Nürnberg, Alexander Demandt – succesorul îndepărtat al lui Mommsen la Catedra de Istorie Antică a Universităţii din Berlin – a avut surpriza de a descoperi două voluminoase caiete de note, foarte complete, de la cursurile lui Mommsen, care se refereau la istoria politică a Imperiului – adică exact la ceea ce ar fi trebuit să conţină volumul IV. Textul acestor caiete, transcris şi editat de Barbara şi Alexander Demandt, a văzut lumina tiparului pentru prima dată în 1992, la Editura Beck din München11.

În notele de la expunerile orale ale lui Mommsen, anacronismele deliberate sînt cu mult mai explicite decît în volumele publicate, adîncind subtextul polemic contemporan al demersului său, dialogul constant – şi foarte critic – cu Germania wilhelmiană şi viziunea, în ultimă instanţă raţionalizatoare şi modernizatoare, proprie nu doar lui Mommsen, ci unei întregi şcoli istorice, printre corifeii căreia s-a numărat. Acest Mommsen inedit, fie şi într-o formă mediată, a suscitat un interes enorm în Germania, atît datorită celebrităţii lui Mommsen, cît şi a faptului că punea în discuţie alternativele constituţionale cu care Germania se confruntase în secolul al XIX-lea şi cu care era din nou confruntată odată cu unificarea, discutînd, în termeni antici, dar cu puternice reverberaţii contemporane, problemele puterii, ale statului şi ale revoluţiilor – probleme devenite stringente pe fondul prăbuşirii Germaniei de Est, un stat hipercentralizat şi totalitar.

Aşa cum am precizat, perspectiva modernizatoare devine izbitoare pentru cititorul contemporan al celui de-al V-lea volum al Istoriei romane, consacrat descrierii provinciilor Imperiului şi evocării destinului fiecăreia dintre ele, de la Caesar pînă la Diocleţian. Volumul a apărut în 1885, în epoca de glorie a autorului, dar şi de triumf al Europei naţiunilor, şi mai ales al Prusiei, care obţinuse o victorie răsunătoare în războiul cu Franţa (deşi apropiat de colegii săi francezi, Mommsen, naţionalist consecvent, publică în 1871 o pledoarie în favoarea anexării Alsaciei şi Lorenei, întîmpinată cu revoltă şi ostilitate în mediile savante de dincolo de Rin). Mă grăbesc să adaug că naţionalismul lui Mommsen nu a deviat niciodată spre şovinism. Dimpotrivă, deşi cîndva apropiat de Heinrich von Treitschke, Mommsen, spre onoarea sa, reacţionează prompt şi foarte dur împotriva scrierilor antisemite ale acestuia, aruncînd în această polemică întreaga sa notorietate şi credibilitate12.

Volumul al V-lea al Istoriei romane e dominat de tensiunea dintre forţa unificatoare a Imperiului şi aspiraţia fiecărei provincii către o dezvoltare de sine stătătoare, expresie a unui specific naţional in nuce, sau chiar mai mult decît atît. Sub acest aspect, trebuie să recunoaştem că volumul consacrat provinciilor Imperiului solicită, poate în mai mare măsură decît cele care îl precedă, vigilenţa critică a cititorului contemporan, nu numai fiindcă o cantitate absolut copleşitoare de documente arheologice, epigrafice, numismatice şi papirologice au modificat, uneori radical, din 1885 pînă astăzi, detaliile concrete ale istoriei provinciale, ci şi fiindcă cercetări importante au deschis noi perspective şi au întemeiat noi viziuni cu privire la sensurile majore ale acestei componente a discursului istoric despre Imperiu. Ca în multe alte cazuri, rămîne de spus că, fără uriaşul efort de analiză şi sinteză întreprins de Mommsen, aceste noi perspective nu ar fi apărut. Dacă astăzi putem afirma că atît istoria mommseniană a Romei republicane, cît şi cea a Imperiului Roman, ca organism complex de exercitare şi gestiune a puterii, poartă înscrise în profunzime semnele epocii în care savantul le-a conceput, o facem în mare măsură tocmai fiindcă le scrutăm de la înălţimea la care le-au înălţat opera însăşi a lui Mommsen şi ideea, ilustrată prin excelenţă de această operă, că cercetarea trecutului e importantă pentru înţelegerea, ba chiar pentru construirea prezentului şi a viitorului. Mai mult, cînd e vorba de istoria provinciilor Imperiului în mod special, trebuie să începem prin a recunoaşte că însăşi această direcţie de cercetare a fost „inventată” de Mommsen şi că, fără opera lui de pionierat, probabil nu ar fi existat niciodată.

La moartea sa, în 1903, Mommsen era, poate, cel mai cunoscut savant din întreaga lume, cel puţin în domeniul literelor şi al ştiinţelor umaniste. Gloria sa, dar şi a domeniului cu care a fost şi, în bună măsură, a rămas pînă astăzi identificat – cercetarea istoriei romane ca fundament al identităţii şi valorilor europene – s-a datorat într-o măsură cu totul excepţională talentului de scriitor şi geniului de cercetător care au conferit Istoriei romane o celebritate fără egal în epocă, dar şi în perioadele care au urmat. Dar această glorie se datorează, de asemenea, şi ideii potrivit căreia Antichitatea slujeşte modernităţii – o idee pe care a ilustrat-o în propria operă şi a difuzat-o în mediile intelectuale cele mai diverse. Sinteza unică între detaliul ştiinţific, fervoarea avîntată a scriiturii şi ascuţişul polemic de generoasă viziune a întregului, susţinute de cunoaşterea desăvîrşită a documentelor antice, dar şi de experienţa angajamentului personal şi a participării directe la lupta politică, fac din acest monument al istoriografiei clasice o „lucrare pentru toate timpurile”, cum scria cîndva Tucidide: ktema eis aiei.

Zoe Petre

 

1. A.J. Toynbee, Hannibal’s legacy, vol. I, Oxford University Press, Oxford, 1965, p. X.

2. Th. Mommsen, „Last Wishes”, Past and Present, nr. 1, 1952, p. 71.

3. Lothar Wickert, Theodor Mommsen. Eine Biographie, vol. I-IV, Frankfurt/Main, 1959-1980; mai nou, Stefan Rebenich, Theodor Mommsen. Eine Biographie, Beck Verlag, München, 2002.

4. Mommsen va mai compune cînd şi cînd versuri, iar în 1879 va publica, în colaborare cu marele elenist Ulrich von Wilamowitz-Moellendorf, traducerea din italiană a unor poeme scrise de Giosuè Carducci.

5. „Zum romischen Bodenrecht”, Hermes, nr. 27 (1892), pp. 79-117 (Gesammelte Schriften, V [Berlin, 1908], pp. 85-122).

6. Ciudată afirmaţie din partea unui deputat în Reichstag. Mommsen se referă, probabil, la poziţia de ministru pe care, într-adevăr, nu a avut-o, dar uită că avea o influenţă considerabilă asupra miniştrilor, cu deosebire asupra miniştrilor Culturii şi Educaţiei, dar nu numai.

7. Vezi şi Karl, Christ ; Arnaldo, Momigliano (eds.), L’Antichità nell’Ottocento in Italia e Germania, Il Mulino-Dunken-Humbolt, Bologna-Berlin, 1988.

8. În deceniul care a urmat apariţiei Istoriei romane, o serie de lucrări majore consacrate de H. Maine, J.J. Bachofen, N.D. Fustel de Coulanges, E.B. Taylor formelor arhaice de proprietate şi de organizare socială dovedesc modernitatea problematicii ridicate de Mommsen. Vezi A. Momigliano, „From Mommsen to Max Weber”, History and Theory, vol. 21, nr. 4, 1982, pp. 16-32.

9. Karl Christ, Von Gibbon zu Rostovtzeff. Leben und Werk führender Althistoriker der Neuzeit, Darmstadt, 1972.

10. A. Heuss, Theodore Mommsen und das 19 Jahrhundert, Kiel, 1956, p. 79; vezi şi recenzia lui A. Momigliano, în Gnomon, nr. 30, 1958, pp. 1-6, dar şi Chr. Meier, „Das Begreifen des Notwendigen. Zu Theodore Mommsen’s «Römischer Geschichte»”, în Reinhard Koselleck (ed.), Formen der Geschichtsschreibung, München, 1982, pp. 201-244.

11. Barbara und Alexander Demandt (eds.), Römische Kaisergeschichte, hrsg. nach den Vorlesungsmitschriften von Sebastian und Paul Hensel 1882/1886, Beck Verlag, München, 1992. În 1996, Editura Routgers din Londra a publicat versiunea engleză a volumului, sub titlul A History of Rome under the Emperors.

12. S. Rebenich, op. cit., pp. 346-364.