Se agită tot restul după-amiezii și o copleși cu atenții pe Lily. Era ciudat, și o încercare strict maternă de jonglare între faptul că-i fusese dor de fetița ei și faptul că se simțise minunat fără ea, își imagină Hayley.
Vina, se gândi ea, venea în multe forme. Până în momentul în care Roz ajunse acasă, Hayley construise un cap de acuzare exploziv.
— Bine ai venit acasă. Roz își întinse spatele, văzând-o pe Hayley care stătea în picioare în holul de la intrare. Te-ai distrat?
— Da. A fost minunat. Mai mult de-atât. Ar trebui să încep spunând că ai crescut cel mai extraordinar bărbat din lume.
— Ăsta era scopul.
— Roz, nu-ți pot fi îndeajuns de recunoscătoare pentru că ai ținut-o la voi pe Lily. Inconștient, acoperi brățara de la încheietură cu cealaltă mână. A fost mai mult decât mă așteptasem.
— Mi-a plăcut. Tuturor ne-a plăcut. Unde este?
— Am epuizat-o, zise Hayley cu un zâmbet slab. Am pupat-o de-am albit-o. Acum trage un pui de somn. Ți-am luat un cadou.
— Ce drăguț din partea ta. Luând cutia, Roz merse până în salon s-o desfacă. Și se lumină la față când găsi rama, care deja încadra o fotografie cu ea și Lily. Îmi place la nebunie fotografia asta. Am s-o așez pe biroul din sufrageria mea.
— Sper că nu ți-a făcut probleme aseară.
— Deloc. Ne-am distrat foarte bine.
— Eu… noi… Harper. La naiba. Putem să ne așezăm un minut?
Ascultătoare, Roz se așeză pe canapea, urcându-și picioarele pe masă.
— Mă întreb dacă David o fi făcut limonadă. Aș putea bea o tonă.
— Mă duc să-ți aduc.
Roz făcu semn spre un scaun.
— O să-mi iau singură într-un minut. Spune-mi ce te frământă.
Hayley se așeză, cu spatele drept și cu mâinile strânse în poală.
— Le-am cunoscut pe câteva dintre mamele celor cu care am ieșit. Și ne-am înțeles bine întotdeauna. Dar niciodată… e atât de bizar să fiu prietenă bună cu mama unui bărbat cu care… împărtășesc o relație intimă.
— Eu m-aș gândi, una peste alta, că e ca un bonus.
— Nu că n-ar fi așa. Pentru că presupun că ar fi mai puțin bizar dacă te-aș fi cunoscut și dacă am fi devenit prietene după ce…
— Ați fi împărtășit o relație intimă.
— Mda. Nu știu exact cum să vorbesc cu tine despre asta, pentru că relațiile sunt atât de încurcate. Dar am vrut să spun, să-ți spun că ai crescut o ființă extraordinară. Știu că am făcut-o deja, dar vreau s-o repet. Harper s-a dat peste cap, a avut atâta grijă să-mi ofere ceva special. Nu sunt mulți bărbați așa, cel puțin din experiența mea.
— E un bărbat foarte special. Mă bucur că vezi asta și te apreciez pentru asta.
— Sunt conștientă. Avea pregătit un apartament superb, și flori, și lumânări. Șampanie. N-a mai făcut nimeni vreodată așa ceva pentru mine. Și nu vorbesc numai despre opulență, știi? Aș fi fost la fel de fericită și cu un platou cu coaste de porc într-o cameră de motel. Și cât de nerafinat sună asta, mormăi ea, închizând ochii.
— Nu nerafinat. Onest. Și înviorător.
— Ce vreau să spun este că nimeni nu a petrecut atâta timp și nu a avut atâta grijă să plănuiască o seară întreagă cu mine în gând.
— E tulburător să te facă cineva să-ți pierzi capul.
— Da, zise ea ușurată. Exact. Încă mi se mai învârte capul. Am vrut să știi că n-aș profita niciodată de pe urma firii lui, a considerației pe care mi-o poartă.
— Ți-a cumpărat brățara aia.
Hayley sări ca arsă, acoperind-o cu mâna.
— Da, Roz…
— O tot admir de când am intrat. Și te privesc tot trecându-ți mâna peste ea și simțindu-te vinovată. De parcă ai fi furat-o.
— Mă simt de parcă aș fi făcut-o.
— O, nu fi ridicolă. Sprâncenele lui Roz se încruntară. O să mă enervezi.
— Nu i-am cerut-o eu. I-am spus să n-o ia. N-am făcut decât s-o admir în vitrină, și următorul lucru pe care-l știu e că aranja lucrurile cu recepționerul și magazinul de bijuterii. Nici n-a vrut să-mi spună cât a costat.
— Sper și eu, zise ea cu încredere. Doar l-am crescut mai bine de-atât.
— Roz, astea sunt pietre adevărate. Este o antichitate. Un obiect de antichitate adevărat.
— Am stat aproape toată ziua în picioare. Nu mă face să mă ridic ca să mă uit mai bine la ea.
Cu un haos de emoții în suflet, Hayley se apropie, întinzând mâna. Roz o trase simplu pe canapea.
— E foarte frumoasă și cu siguranță ți se potrivește. Câte inimioare de rubin sunt?
— Nu le-aș număra, începu ea, apoi își plecă iute capul când Roz îi aruncă o privire neîncrezătoare. Paisprezece, mărturisi ea. Cu zece diamante micuțe aici, și câte două între inimioare. Doamne, sunt îngrozitoare.
— Ba nu, ești femeie. Și una care are gusturi excelente. Să n-o porți la lucru, indiferent cât de mult îți dorești. O s-o murdărești.
— Nu ești supărată?
— Harper este liber să-și cheltuiască banii așa cum dorește, și are înțelepciunea să nu-i risipească. Ți-a făcut un cadou foarte frumos. De ce nu te bucuri pur și simplu de el?
— Am crezut c-o să te superi.
— Atunci mă subestimezi.
— Nu-i adevărat. Ochii îi înotau în lacrimi când se adăposti la pieptul lui Roz. Te iubesc. Îmi pare rău, sunt atât de tulburată. Sunt atât de fericită. De înfricoșată. Sunt îndrăgostită de el. Sunt îndrăgostită de Harper.
— Da, scumpa mea. Roz își petrecu un braț în jurul lui Hayley, bătând-o ușor. Știu.
— Știi.
Trăgându-și nasul, Hayley se dădu înapoi.
— Uită-te la tine. Cu un zâmbet, Roz îi dădu la o parte părul de pe obrajii umezi. Cum stai aici, vărsând lacrimi de fericire și de groază. Genul pe care o femeie le varsă pentru bărbatul de care și-a dat seama că este îndrăgostită până peste cap și nu prea știe cum naiba i s-a întâmplat asta.
— N-am știut cu adevărat până ieri-seară. Știam că-l plac, că țin la el, dar credeam că de fapt voiam să i-o pun, apoi… O, Doamne, o, Doamne, chiar am spus asta. Stânjenită, își apăsă podul palmelor pe ochi, frecționându-i. Vezi de ce e bizar? Tocmai i-am spus mamei lui Harper că voiam să i-o pun fiului ei.
— Recunosc, situația e puțin ciudată. Dar cred că mă descurc să nu fiu șocată.
— Pur și simplu totul s-a deschis în mine noaptea trecută, totul s-a deschis și s-a revărsat. N-am mai simțit niciodată așa. Hayley își apăsă o mână pe inimă, iar rubinele scânteiară. N-am mai fost îndrăgostită până acum, nu până peste cap. Și m-am gândit, atunci când s-a întâmplat, că asta e, asta simți atunci când îți pierzi capul. Să nu-i spui. Îi apucă mâna lui Roz. Te rog, nu-i spune.
— Nu e treaba mea să-i spun; tu trebuie să faci asta, atunci când ești pregătită. Iubirea e un dar, care trebuie dat și primit fără restricții.
— Iubirea e o minciună, o iluzie creată de femei slabe și bărbați vicleni. O scuză folosită de clasa de mijloc pentru a se împerechea și ignorată de cei din înalta societate astfel încât să se poată căsători doar între ei și să-și sporească averile.
Roz simți fiorul străbătând-o din cap până-n picioare și aerul intrând din nou în plămâni. Dar se îndreptă de spate și nu-și dezlipi privirea de ochii care nu mai erau doar ai lui Hayley.
— Așa justifici alegerile pe care le-ai făcut?
— Am trăit foarte bine de pe urma alegerilor mele. Hayley ridică un braț, zâmbind în timp ce-și trecu un deget peste brățară. Foarte bine. Mai bine decât cei din care mă trag. Ea era mulțumită să slujească în genunchi. Eu am preferat să slujesc pe spate. Aș fi putut trăi aici. Se ridică, plimbându-se prin încăpere. Așa ar fi trebuit. Așa că acum sunt aici. Pentru totdeauna.
— Dar nu ești fericită. Ce s-a întâmplat? De ce ești aici, și atât de nefericită?
— Am zămislit o viață. Se roti, punându-și palmele peste abdomen. Cunoști acea putere. Viața a crescut în mine și-a ieșit din mine. Iar el l-a luat. Pe fiul meu. Se uită în jur, cu ochi plini de mânie. Fiul meu. Am venit pentru fiul meu.
— S-a dus și el, răspunse Roz ridicându-se ușor. Demult. Bunicul meu. A fost un om bun.
— Un bebeluș. Bebelușul meu. Un băiețel, dulce, mic. Al meu. Bărbații, bărbații sunt mincinoși, hoți, escroci. Ar fi trebuit să-l omor.
— Copilul?
Ochii scânteiară, puternic precum diamantele de la încheietura ei.
— Pe tată. Ar fi trebuit să găsesc o modalitate să-l omor, să-i omor pe toți. Să ard casa din temelii în jurul lor, și să ne trimit pe toți în iad.
Se simțea o răcoare, iar mila pe care Roz o simțise odată nu putea străpunge bariera înghețată.
— Ce-ai făcut?
— Am venit, am venit noaptea. Fără să scot un zgomot. Își bătu un deget peste buze, apoi începu să râdă. Nu mai era. Făcu o piruetă, ținând brațul în sus, iar rubinele și diamantele străluciră brusc. Nu mai era nimic. Nimic pentru mine. Ridică repede capul, fixându-și privirea pe stație, din care se auzea plânsul lui Lily care se trezise.
— Bebelușul. Bebelușul plânge.
Capul îi căzu fără vlagă în timp ce aluneca pe podea.
— Mitch! David!
Roz se năpusti înainte, lăsându-se jos, lângă Hayley.
— Am amețit puțin, murmură Hayley, trecându-și o mână peste față. Apoi se uită în jur, căutându-i mâna lui Roz. Ce e? Ce?
— E în regulă. Stai acolo un minut. David. Roz aruncă o privire peste umăr când cei doi bărbați se grăbiră să intre în cameră. Adu-ne niște apă și coniacul.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Mitch.
— A avut o amețeală, un episod.
— Lily. Lily plânge.
— O iau eu. Mitch atinse umărul lui Hayley. Mă duc s-o aduc.
— Îmi amintesc. Cred. Oarecum. Mă doare capul.
— În regulă, draga mea. Hai să te așezăm pe canapea.
— Mi-e puțin greață, rosti Hayley când Roz o ridică în picioare. N-am simțit-o venind, Roz. Apoi era… a fost mai puternic de data asta. A fost mai mult.
David aduse și apă, și coniac, și așezându-se de cealaltă parte a lui Hayley, îi puse un pahar de apă în mână.
— Uite, scumpo, bea niște apă.
— Mulțumesc. Sunt în regulă, mă simt mai bine. Doar tremur puțin.
— Nu ești singura, zise Roz.
— Ai vorbit cu ea.
— Am avut o discuție pe cinste.
— I-ai pus întrebări. Nu știu cum ai reușit să nu-ți pierzi cumpătul.
— Bea puțin coniac, îi sugeră Roz, dar Hayley își încreți nasul.
— Nu-mi place. Mă simt mai bine, sincer.
— Atunci beau eu și porția ta.
Roz luă o înghițitură sănătoasă în timp ce Mitch intră cu Lily.
— O să vrea suc. Îi place să bea puțin suc când se trezește din somnul de după-amiază.
— O să-i aduc eu, îi spuse Mitch lui Hayley.
— Nu, o duc eu la bucătărie. Mi-ar plăcea să fac ceva normal pentru câteva minute. Se ridică în picioare, întinzându-se spre Lily, la fel cum făcu și Lily. Uite-o pe fetița mea. Ne întoarcem imediat.
Roz se ridică în picioare când Hayley ieși din încăpere.
— O să-l sun pe Harper. O să vrea să afle despre asta.
— Și mie mi-ar plăcea să aflu, îi aminti Mitch.
— O să ai nevoie de laptop și de reportofon.
— Doar stăteam acolo și vorbeam. Îi spuneam lui Roz ce minunat m-am simțit noaptea trecută și îi arătam brățara. Și – iartă-mă, Harper –, dar îi spuneam că mă simțeam vinovată pentru că mi-o cumpăraseși. Și cred că m-am emoționat. Îi trimise o privire rugătoare lui Roz, implorând-o în mod clar să-i păstreze secretul. Și apoi era pur și simplu acolo. Ca o lovitură. Nu-mi amintesc prea bine. Era ca și cum aș fi auzit o conversație – ca atunci când ții un pahar pe perete pentru a auzi ce-și spun oamenii în camera alăturată. Cu multe sunete vagi și ecouri.
— Era amuzată, după părerea mea, și oarecum răutăcioasă, începu Roz și-i puse la curent. Era obișnuită să primească daruri în schimbul sexului.
Mitch nota totul pe laptop.
— Așa că asta a considerat că era și brățara pe care o poartă Hayley. Ea nu poate înțelege, continuă Roz, auzind zgomotul tăcut de neliniște pe care-l scoase, generozitatea sau plăcerea de a dărui doar de dragul de a oferi un cadou. Când ea primea ceva era de fapt un schimb. Niciodată un semn de afecțiune.
Hayley dădu din cap și rămase în continuare pe podea împreună cu Lily.
— A venit aici, adăugă. După spusele ei, a venit aici noaptea. Voia să-i facă rău lui Reginald, poate tuturor celor din casă. Poate chiar a plănuit asta. Dar nu a reușit. Putem presupune că aici i-au făcut rău. Spune că va rămâne aici, pentru totdeauna.
— A murit aici, încuviință Hayley. Rămâne aici. Da. Așa am simțit. De parcă eram foarte aproape să văd ce era în capul ei în timp ce se întâmpla. Și așa se simțea. Ea a murit aici și aici stă. Și se gândește la copilul pe care l-a avut tot ca și cum ar mai fi încă bebeluș. Ea este la fel cum era atunci, și, în mintea ei, la fel s-a întâmplat și cu fiul ei.
— Așadar, se simte legată de copii, este atrasă de ei, încheie Harper. Dar odată ce cresc, nu mai sunt un substitut real pentru al ei. Mai ales dacă se întâmplă să crească și să devină bărbați.
— A venit să mă ajute când am avut nevoie, sublinie Roz. Recunoaște legătura de sânge. O acceptă atunci când îi convine. Emoțiile puternice ale lui Hayley au adus-o aici. Dar apoi a răspuns la întrebări, a vorbit rațional.
— Deci eu sunt un fel de intermediar. Hayley își reprimă un alt fior. Dar de ce eu?
— Poate pentru că ești o mamă tânără, sugeră Mitch. Aproape de vârsta pe care o avea ea când a murit, crescând un copil – ceva ce ei i-a fost refuzat. A dat viață. Și a fost răpită de lângă ea. Și când viața e răpită, ce mai rămâne?
— Moartea, zise Hayley cutremurându-se. Rămase locului când Lily fugi la Harper și întinse brațele ca să fie ridicată. Devine mai puternică, așa am simțit. Îi place să aibă un trup la dispoziție. I-ar plăcea mai mult. I-ar plăcea…
Se surprinse rotind brățara și se uită în jos, la ea.
— Am uitat, șopti ea. O, Doamne, am uitat. Ieri-seară, când mă îmbrăcam și mă uitam la mine în oglindă. Era acolo.
— Ai avut una dintre experiențele astea seara trecută? întrebă Harper.
— Nu. Sau nu ca aceasta. Era acolo, în locul meu, în oglindă. Nu eram… Clătină din cap, nerăbdătoare. Am fost eu tot timpul, dar reflexia era ea. N-am spus nimic pentru că pur și simplu n-am vrut să mai vorbim despre asta noaptea trecută. Voiam doar să ies puțin, apoi totul… mi-a ieșit din minte până acum. Nu era așa cum o mai văzuserăm până acum.
— Ce vrei să spui? Mitch stătea nemișcat, cu creionul pregătit.
— Era îmbrăcată elegant. Cu o rochie roșie, dar nu ca aceea pe care o purtam eu. O rochie scumpă, cu decolteu generos, cu umerii goi. O rochie de bal, cred. Purta o grămadă de bijuterii strălucitoare. Rubine și diamante. Colierul era… Se opri pentru a se holba la brățară, rămasă fără cuvinte din pricina șocului. Rubine și diamante, repetă ea. Purta asta. Brățara. Sunt sigură. Când am văzut-o la hotel, am fost atrasă spre ea. Nu mai vedeam nimic altceva în vitrină. Purta asta, la încheietura mâinii drepte. A fost a ei. Asta a fost a ei!
Mitch se ridică și se lăsă pe vine pe podea, lângă Hayley și cercetă brățara.
— Nu știu nimic despre datarea bijuteriilor. Harper, ți-a spus bijutierul vreun an?
— Circa 1890, spuse el încordat. Nici nu m-am mai gândit a doua oară la asta.
— Poate te-a influențat ea s-o cumperi pentru mine. Hayley se ridică în picioare. Dacă a…
— Nu. Am vrut să-ți iau ceva. Foarte simplu. Dacă te face să te simți stânjenită sau dacă îți pare ciudat, o putem ține în seif.
Încredere totală, își aminti ea. Asta era dragostea.
— Nu. Nu a fost un schimb, a fost un dar. Se duse până la el și-l sărută ușor pe buze. Așa că dă-o naibii.
— Asta-i fata mea.
Lily bătu cu pălmuța în obrazul lui până se întoarse cu fața la ea, apoi își ciocni gura de a lui.
— Sau una dintre ele, adăugă el.
Până seara, Hayley era calmă din nou. Și mai calmă când se așeză în balansoar cu Lily. Prețuia aceste momente, când era liniște în cameră, iar ea putea să-și legene copilașul să adoarmă. Îi cânta, și deși vocea ei nu era cine știe ce, lui Lily părea să-i placă.
După asta tânjea Amelia, poate lucrul după care tânjea cel mai mult sub aparența nebuniei. Doar aceste momente de uniune și de pace, o mamă legănându-și copilul și cântându-i un cântec de leagăn.
Va încerca să-și amintească asta, își promise Hayley, ori de câte ori va fi prea speriată sau prea furioasă. Va încerca să-și amintească tot ceea ce pierduse Amelia, ce fusese răpit de lângă ea.
Încercă Dormi, nani, dormi pentru că îi făcea plăcere că știa toate versurile. Iar capul lui Lily devenea de obicei greu pe umărul ei până se încheia cântecul cel lung.
Era aproape de momentul acela, când o mișcare a ușii îi făcu inima să sară din piept. Apoi se opri când Harper îi zâmbi. Cu aceeași voce răgușită, cântată, pe care o folosea pentru cântecul de leagăn, îl avertiză:
— N-o să adoarmă dacă te vede aici.
El încuviință, mai zăbovi un moment, apoi se strecură afară. Fredonând, se ridică și merse până la pătuț, așezând-o pe Lily în el, cu cățelușul de pluș la îndemână.
— Când vei avea trei ani, mama o să-ți ia un cățel adevărat. OK, când vei împlini doi, dar asta e oferta mea finală. Noapte bună, scumpa mea.
Aprinzând lumina de veghe, lăsă copila dormind. Harper se întoarse dinspre ușile terasei când ea intră.
— Era o imagine frumoasă, tu și Lily legănându-vă în balansoar. Mama spune că obișnuia să ne legene pe mine și pe frații mei în scaunul ăla până adormeam.
— De asta mă simt atât de bine în el. A stat multă dragoste în el.
— E mai răcoare în noaptea asta, sau cel puțin un pic mai răcoare. Poate stăm puțin afară.
— OK.
Luă aparatul de supraveghere de lângă pat și se duse cu el.
În fața balustradei, se aflau trei ghivece uriașe din cupru, care se înverzeau ușor în clima aceea. Fusese însărcinată cu misiunea de a alege și a planta florile din ele anul acesta, și era mereu încântată să vadă amestecul înfloritor de culori, forme și texturi.
— Nu mă deranjează căldura, nu în această parte a zilei oricum. Se aplecă să miroasă o floare purpurie. Soarele apune, apar licuricii și cicadele încep să cânte.
— M-am speriat când mama m-a sunat mai devreme.
— Bănuiesc.
— Așadar, uite cum stă treaba. Își trecu absent o mână de-a lungul brațului ei. N-ar trebui să mai stai aici după seara asta. Poți să te muți în casa lui Logan de mâine. Îți iei un concediu, continuă el în timp ce ea se întoarse cu ochii mari spre el.
— Concediu?
— Și sera e la fel ca Harper House, din punctul ăsta de vedere. Mai bine stai departe de ele pentru o vreme. Eu și Mitch vom vedea ce putem face pentru a da de urma poveștii brățării, dacă mai contează.
— Doar să-mi fac bagajele și să mă mut la Stella. Să-mi dau demisia.
— N-am spus să-ți dai demisia. Doar să-ți iei concediu.
Era atâta răbdare în vocea lui, genul de răbdare care o enerva asemenea unghiei pe tablă.
— Un concediu.
— Da. Am vorbit cu mama despre asta, și cu Stella despre faptul că vei sta cu ei o vreme.
— Ai vorbit? Ai vorbit cu ele despre asta.
Harper știa cum vorbea o femeie pe când se pregătea să sfâșie o bucată din el.
— N-are nici un rost să te superi. Ăsta e lucrul rezonabil de făcut.
— Deci te-ai gândit că lucrul rezonabil de făcut este ca tu să iei decizii pentru mine, să le discuți cu alții și-apoi să mi le prezinți pe un platou? Făcu în mod voit un pas înapoi, ca pentru a ilustra faptul că era pe propriile picioare. Nu-mi spui tu ce să fac, Harper, și nu părăsesc casa asta decât dacă Roz îmi arată ușa.
— Nu te dă nimeni afară. Ce e așa mare scofală să stai o vreme la un prieten?
Suna atât de rezonabil. O înfuria la culme.
— Pentru că asta e casa mea acum. Aici locuiesc, iar sera e locul meu de muncă.
— Și asta va rămâne casa ta, și locul unde muncești. La dracu’, nu mai fi atât de încăpățânată!
Izbucnirea lui nervoasă o încântă. Asta însemna că și ea putea face la fel.
— Nu înjura și nu mă jigni!
— Nu… El își înghiți restul de cuvinte, vârându-și mâinile în buzunare și plimbându-se încoace și-n colo pe terasă în vreme ce lupta cu furia. Ai spus că devine mai puternică. De ce naiba să stai aici și să riști ceea ce ți se întâmplă, când tot ce trebuie să faci este să te muți la câțiva kilometri depărtare. Temporar.
— Ce înseamnă temporar? Te-ai gândit și la asta? Ar trebui să stau la Stella, tăind frunză la câini până când decizi tu că trebuie să mă întorc?
— Până când vei fi în siguranță.
— Și cum știi asta, dacă va fi vreodată cazul? Și dacă ești atât de-al naibii de îngrijorat, de ce nu-ți faci tu bagajele?
— Pentru că eu…
Își drese glasul, întorcându-se să se încrunte spre grădină.
— A fost o mișcare înțeleaptă. Să-ți înghiți orice comentariu care ar semăna cu „Pentru că eu sunt bărbat“. Dar l-am citit pe chipul tău. Îl împinse cu putere. Să nu crezi că n-am văzut că aproape ți-a scăpat de pe buze.
— Nu-mi spune tu ce aproape că mi-a scăpat de pe buze și nu-mi pune cuvinte în gură. Vreau să fii undeva unde nu trebuie să-mi fac griji pentru tine.
— Nimeni nu-ți cere să-ți faci griji. Am singură grijă de mine de o grămadă de vreme. Nu sunt atât de proastă sau de încăpățânată încât să nu fiu îngrijorată de ceea ce s-a întâmplat. Dar sunt suficient de deșteaptă încât să mă gândesc că poate eu sunt ultima pârghie. Poate sunt ceea ce trebuie pentru a termina cu asta. Roz a vorbit cu ea, Harper. Poate data viitoare vor fi răspunsuri care ne vor spune ce s-a întâmplat și de ce e nevoie ca să îndreptăm lucrurile.
— Data viitoare? Ascultă și tu ce spui! Nu vreau să te mai atingă!
— Nu este decizia ta, iar eu nu renunț. Mă cunoști atât de puțin încât să crezi că aș fi supusă, gen „Da, Harper“ și să sar pe lângă tine ca un cățeluș?
— Nu încerc să-ți conduc viața, la naiba, Hayley! Doar încerc să te protejez.
Sigur că asta încerca. Și părea atât de îngrijorat, atât de frustrat, încât nu putea să nu-l înțeleagă. Puțin.
— Nu poți. Nu în felul ăsta. Și singurul lucru pe care vei reuși să-l realizezi făcând planuri în jurul meu care nu includ să vorbești cu mine mai întâi e să mă scoți din sărite.
— A trebuit să mă grăbesc. Atunci dă-mi o săptămână. Fă asta timp de o săptămână și lasă-mă să încerc…
— Harper, i-au luat copilul. Au făcut-o să înnebunească. Poate că oricum se îndrepta într-acolo, dar cu siguranță ei au împins-o spre limită. Am fost parte din asta pentru mai bine de un an. Nu pot să fug de ea acum.
Ridică mâna și mângâie brățara pe care continua s-o poarte.
— Mi-a arătat asta. Cumva. Port un lucru care a fost al ei. Tu mi l-ai dat. Înseamnă ceva. Trebuie să aflu ce anume. Iar eu am mare nevoie să rămân aici cu tine. Ea se înmuie suficient cât să-l mângâie pe obraz. Trebuie să fi știut că am să rămân. Cum a reacționat mama ta când i-ai zis că o să-mi spui să mă duc la Stella?
Ridică din umeri, întorcându-se la balustrada terasei.
— Mă gândeam eu. Iar Stella îmi închipui că a avut aceeași părere.
— Logan a fost de acord cu mine.
— Pariez că a fost.
Se apropie de el, luându-l în brațe și odihnindu-și obrazul pe spinarea lui. O spinare puternică, sănătoasă. Muncitor. Prințul castelului. Ce combinație fascinantă între cele două era.
— Apreciez intenția, ajută vreun pic?
— Nu prea.
— Dar ce spui de „E drăguț că ții suficient de mult la mine încât să încerci să îmi controlezi viața“?
— Nu încerc să… Se opri cu o înjurătură și un oftat când se întoarse și o văzu rânjind la el. N-o să cedezi.
— Deloc. Cred că sângele familiei Ashby, chiar și așa diluat cum e în mine, trebuie să aibă corpusculi plini de încăpățânare. Și vreau să iau parte la găsirea răspunsurilor, Harper. Este important pentru mine, poate mai important acum că am împărțit un fel de conștiință cu ea. Uau, sună destul de ciudat, dar nu știu cum s-o spun altfel.
— Ce zici de „te invadează“?
Chipul ei redeveni serios.
— Bine, e corect. Încă mai ești supărat, și asta e corect. Cred că nu mă deranjează să știu că ești îndeajuns de îngrijorat pentru mine încât să fii furios.
— Dacă o să fii rezonabilă în legătură cu asta, am să mă enervez și mai tare. Își așeză mâinile pe umerii ei, frecându-i. Chiar țin la tine, Hayley, și sunt îngrijorat.
— Știu. Doar să nu uiți că și eu țin la mine, și sunt îndeajuns de îngrijorată încât să fiu cât de atentă se poate.
— O să stau cu tine în noaptea asta. Și n-ai să mă convingi să mă răzgândesc.
— Ce bine că și eu te vreau aici. Știi… Își trecu palmele peste pieptul lui, împreunându-și degetele la ceafă. Dacă începem să ne facem de cap, ar putea să facă ceva. Așadar, cred că ar trebui s-o testăm. Se ridică pe vârfuri, mângâindu-i buzele cu ale sale. Ca într-un experiment.
— În domeniul meu, experimentele sunt vitale.
— Vino înăuntru. Făcu un pas în spate, prinzându-i mâinile în ale ei. Să punem la punct laboratorul.
Mai târziu, când stăteau întinși, unul cu fața la celălalt în întuneric, ea își trecu degetele prin părul lui.
— N-a părut să fie interesată de data asta.
— Nu prea ai cum să ghicești ce va face o fantomă care ar trebui să bântuiască un spital de nebuni.
— Cred că nu. Se cuibări mai aproape de el. Tu ești ca un om de știință, nu?
— Oarecum.
— Când oamenii de știință fac experimente, de obicei trebuie să încerce de mai multe ori, poate cu mici variații, de-a lungul unei perioade. Așa am auzit.
— Cu siguranță.
— Așadar. Închise ochii și aproape că toarse în timp ce el o mângâia. Va trebui să mai încercăm asta iarăși. Când se va ivi ocazia. Nu crezi?
— Ba da, și cred că aud ocazia bătând la ușă chiar acum.
Ea deschise ochii, râzând și pierzându-se în privirea lui.
— De unde vin eu asta nu se numește ocazie.