Ash puse la congelator un pahar înalt. Ginul tonic servit brutal de rece era preferatul lui Vinnie în timpul verii, și dacă tot avea să-i ceară o favoare însemnată, putea măcar să-i ofere băutura care îi plăcea cel mai mult.
Vinnie nu pusese întrebări la telefon. Acceptase pur și simplu să treacă pe la el după ce închidea magazinul. Ash auzise durerea din vocea lui și dorința de a ajuta și știuse că avea să fie nevoit să se folosească de amândouă atunci când îl implica și pe Vinnie în... situație.
Era un om bun, își zise Ash, continuând să caute pe Internet informații despre ou. Avea o căsnicie fericită de aproape patruzeci de ani, era un businessman șiret, cu un ochi infailibil în materie de antichități, crescuse trei copii și era înnebunit după cei șase nepoți. Sau poate erau șapte deja. Trebuia să consulte tabelul.
Îl acceptase pe Oliver lângă el perfect conștient că își asuma responsabilitatea pentru firea nestatornică și capricioasă a unicului fiu al surorii lui, însă aranjamentul păruse să dea roade. Ce-i drept, toată lumea se înțelegea bine cu Vinnie, dar aștepta – și primea – eforturi susținute din partea angajaților lui.
Ori de câte ori îl întrebase Ash, Vinnie spusese întotdeauna că Oliver se descurca bine, își găsise vocația, avea talent în domeniu și o manieră aparte de a trata clienții.
Era posibil ca maniera lui aparte de a trata clienții să fi stat la baza problemei, se gândi Ash acum.
Se lăsă pe spate pentru o clipă, studiind oul. Unde se aflase până atunci acel dar rafinat și fantezist creat pentru membrii familiei imperiale rusești? Cine îl mângâiase din priviri, cine își trecuse degetele peste detaliile lui?
Și cine și-l dorea atât de mult încât să fie dispus să ucidă pentru el?
Se ridică de la computer când auzi soneria.
— Archer, rosti la interfon.
— Bună, Ash, sunt Vinnie.
— Intră.
Descuie ușile, ieși din camera de zi și o luă pe scări spre parter.
În fața lui stătea Vinnie, cu diplomatul de piele în mână, purtând un costum excepțional într-o nuanță subtilă de gri, cu dungi albe subțiri, asortat cu o cămașă albă imaculată – în pofida căldurii și a faptului că era zi lucrătoare – și o cravată Hermès înnodată impecabil, cu un imprimeu îndrăzneț.
Pantofii îi erau lustruiți perfect; părul îi era pieptănat pe spate, formând aripi albe în contrast cu fața bronzată accentuată de un barbișon ferchezuit.
Arăta mai degrabă ca unul dintre clienții lui înstăriți, constată Ash.
Vinnie ridică privirea când îl auzi coborând.
— Dragule! În voce încă îi mai răsuna accentul de Jersey dobândit în copilărie. E un moment îngrozitor. Lăsându-și jos diplomatul, îl prinse pe Ash într-o îmbrățișare strânsă. Cum te descurci?
— Sunt multe de făcut. Asta mă ajută.
— Întotdeauna ajută să fii ocupat. Eu ce pot să fac? Olympia sosește azi, dar se va duce direct la complex. Mi-a spus să nu vin până duminică dimineață, însă cred că Angie și copiii vor merge mâine.
— Olympia a fost dintotdeauna apropiată de Angie.
— Ca niște surori, confirmă Vinnie. Ar prefera să o vadă pe Angie decât pe mine – sau chiar decât pe Nigel, dacă e să fiu cinstit. Trebuie să te putem ajuta cu ceva odată ce ajungem acolo.
— Poți s-o convingi să renunțe la cimpoaie?
— Nici într-o sută de ani, râse Vinnie. E convinsă că Oliver și le-ar fi dorit. Poliția a mai aflat ceva?
— Mie nu mi-au spus nimic.
— Cine ar face așa ceva? El și Sage păreau să se potrivească. Cred că ar fi putut fi fericiți împreună. Nu-mi pot imagina decât că a fost vorba de un fost iubit gelos. Asta le-am spus și polițiștilor când au venit să discute cu mine.
— Avea așa ceva?
— O femeie ca ea, atât de frumoasă, cu un asemenea stil de viață? Fără îndoială că da, chiar dacă Oliver nu a pomenit niciodată de nimeni. Însă era fericit, asta trebuie să ținem minte. În ultimele câteva săptămâni a fost atât de energic! Spunea că vrea să o ducă într-o călătorie. Cred că intenționa să-i ceară mâna. Avea aerul acela entuziasmat, anxios, pe care îl are orice bărbat când se pregătește să facă un pas uriaș.
— Cred că punea la cale un pas uriaș. Am ceva la care aș vrea să arunci o privire. Sus.
— Desigur.
— Nu ți-a spus nimic despre o tranzacție pe care o pregătea, un client special? se interesă Ash în timp ce-l conducea spre lift.
— Nimic ieșit din comun. A avut câteva realizări remarcabile în ultimele câteva luni. S-a ocupat de două mase succesorale, a achiziționat câteva piese excelente, unele cu gândul la câțiva clienți anume. Era înzestrat băiatul, avea un real talent în domeniu.
— Mi-ai spus asta. Dă-mi voie să-ți ofer ceva de băut.
— Nu refuz. Am avut câteva zile grele. La magazin... suntem toți zguduiți. Toată lumea îl plăcea pe Oliver și, dragul de el, era la rândul lui agreabil cu toată lumea. Chiar și atunci când te înfuria, nu puteai să nu-l iubești. Știi cum era.
— Știu. Ash scoase paharul răcit din congelator și întrebă: Gin tonic, nu?
— După cum bine știi. Ți-ai făcut o locuință grozavă aici, Ash. Știi că atunci când ai cumpărat-o eu mi-am spus, pentru numele lui Dumnezeu, de ce nu vrea băiatul ăsta să amenajeze clădirea în apartamente și să scoată niște bani frumoși? Nu mă pot abține.
— Nici eu. Ash prepară băutura, adăugă un strop de lămâie, apoi își luă o bere. Locuiesc într-un oraș aglomerat și agitat, dar am un confort personal după placul inimii. Tot ce-i mai bun din ambele lumi.
— Exact asta ai, zise Vinnie ciocnindu-și paharul de sticla lui Ash. Sunt mândru de tine. Știai că Sage a cumpărat unul dintre tablourile tale? Mi-a spus Oliver.
— L-am văzut când m-am dus să-i iau lucrurile. Majoritatea lucrurilor. Vino aici, te rog, și spune-mi ce părere ai despre asta.
Ieși din studio, traversă coridorul și intră în încăperea pe care și-o amenajase ca birou.
Oul se afla pe masa lui de scris.
Vinnie avea un talent excepțional să rămână impasibil. Cum pierduse în fața lui la poker de mai multe ori, Ash știa acest lucru sigur. De data asta, pe chipul bărbatului mai în vârstă apăru încântarea uluită a unui începător care s-a trezit în mână cu patru ași.
— Dumnezeule. Dumnezeule! Se năpusti în față și se aruncă în genunchi, ca în fața unui idol. De unde ai asta? Ashton? De unde ai asta?
— Ce anume am?
— Nu știi? Vinnie se ridică, se învârti în jurul oului, se aplecă pentru a-l studia atât de aproape încât nasul mai că i se atinse de aur. Ăsta ori e oul Fabergé Carul cu heruvim, ori cea mai superbă reproducere pe care am văzut-o vreodată.
— Poți să-ți dai seama exact?
— De unde o ai?
— Dintr-o cutie de valori, cutia lui Oliver. Mi-a trimis cheia și un bilet prin care îmi cerea s-o păstrez până mă contacta el. Spunea că trata cu un client dificil și că punea la cale o tranzacție importantă. Cred că avea probleme, Vinnie. Cred că problema se află în acest moment pe biroul meu. Cred că motivul pentru care a fost ucis se află pe biroul meu. Poți să-ți dai seama dacă e autentic?
Vinnie se lăsă să cadă într-un scaun, trecându-și mâinile peste față.
— Ar fi trebuit să-mi dau seama. Ar fi trebuit să-mi dau seama. Energia lui, entuziasmul, notele de anxietate. Nu erau legate de femeie, ci de asta. Despre asta era vorba. Mi-am lăsat diplomatul la parter. Mi-ar prinde bine.
— Mă duc eu. Îmi pare rău.
— Pentru ce?
— Că te-am băgat și pe tine în asta.
— A fost și nepotul meu, Ash. Fiul surorii mele – singurul ei fiu. Eu l-am învățat despre astfel de lucruri. Despre antichități, colecții, despre valoarea lor. Cum să le cumpere și cum să le vândă. Era firesc să mă suni.
— Îți aduc servieta.
Știuse că avea să-i intensifice suferința, își spuse Ash. Era prețul ce trebuia plătit. Dar trebuia să apeleze la familie mai întâi. Nu știa să procedeze altfel.
Când se întoarse cu diplomatul, Vinnie era aplecat deasupra oului, cu umerii gârboviți și ochelarii cocoțați în vârful nasului.
— Mereu mi-i pierd, bombăni el scoțându-i și punându-i deoparte. Se pare că nici o pereche nu mă ține mai mult de o lună, poate chiar mai puțin. Dar lupa de bijutier o am de douăzeci de ani.
Scoase din servietă o pereche de mănuși de bumbac albe, subțiri, și le puse. Aprinse lampa de birou, apoi examină oul cu lupa, centimetru cu centimetru. Îl manipulă cu o grijă demnă de un chirurg, studiind mecanismele minuscule, pietrele prețioase.
— Eu am achiziționat două ouă – nu din seria celor imperiale, desigur, dar două piese minunate de pe la 1900. Am avut marele noroc să văd un ou imperial aflat într-o colecție particulară, chiar mi s-a permis să-l examinez. Ceea ce nu mă face un expert de renume.
— Pentru mine da, spuse Ash, stârnindu-i celuilalt un zâmbet.
— După părerea mea – și e doar o părere – e vorba de oul Fabergé Carul cu heruvim, unul dintre cele opt ouă imperiale dispărute. Nu există decât o singură fotografie cu acest ou, și aceea de proastă calitate, și au rămas câteva descrieri ușor contradictorii. Dar lucrătura, calitatea materialului, designul... În plus, are marca lui Perchin, cel mai important maestru al casei Fabergé din acea perioadă. Pentru mine e inconfundabil, dar ai avea nevoie de opinia unui expert în toată puterea cuvântului.
— Oliver avea niște documente. Majoritatea sunt în rusă, zise Ash scoțându-le din plic.
— N-aș avea habar cum să le traduc, oftă Vinnie după ce aruncă o privire peste ele. Ăsta e cu siguranță un act de vânzare, datat din 15 octombrie 1938. Prețul e în ruble. Pare a fi vorba de trei mii. Nu sunt sigur care era cursul de schimb în 1938, dar aș spune că cineva s-a ales cu un chilipir pe cinste. Știu pe cineva care poate traduce documentele.
— Ți-aș fi recunoscător. Oliver știa despre ce era vorba, cât valora. Altfel ar fi venit la tine.
— Cred că da, știa probabil, sau știa suficient cât să afle singur.
— Ai vreun client cu un interes deosebit față de ceva de genul ăsta?
— Nimeni cu acest interes anume, dar oricine pasionat cu adevărat de antichități ar fi încântat să-l aibă în colecția lui. Dacă ar avea cele treizeci de milioane sau chiar mai mult cât valorează oul. Prețul lui ar putea chiar să urce mult mai mult la o licitație sau dacă ar fi vândut unei persoane care-și dorește neapărat aceste ouă. Iar Oliver știa cu siguranță asta.
— Spuneai că s-a ocupat de două mase succesorale în ultimele câteva luni.
— Da. Stai să văd, zise Vinnie masându-și tâmplele. Este vorba de masa succesorală a familiei Swanson, din Long Island, și de cea a familiei Hill-Clayborne din Park Slope.
— Swanson.
— Da. Nici una nu a listat nimic de genul acesta.
— Cine s-a ocupat de catalogare?
— Oliver, în colaborare cu clienții. Nu și-ar fi putut permite să cumpere oul separat – și cu siguranță aș fi observat o achiziție de câteva milioane.
— Ar fi putut să și-o permită dacă avea un client în minte sau vânzătorul nu cunoștea valoarea obiectului.
— E posibil. Unii oameni au o părere mult prea bună despre valoarea porțelanurilor Wedgwood moștenite de la bunica lor. Alții văd o vază Daum drept un obiect inutil.
— Există un act de vânzare printre documentele lui personale. Pentru o figurină antică reprezentând un înger cu un car de luptă. Vândută lui de către Miranda Swanson pentru douăzeci și cinci de mii.
— Dumnezeule! Miranda Swanson – ea era clienta. Masa succesorală a tatălui ei. Voia să vândă tot sau aproape tot ceea ce se afla în casa lui, iar Oliver s-a ocupat de asta. Nu mi-a spus niciodată… Oare știa ce anume era? întrebă Vinnie cu ochii la ou. Chiar dacă nu era sigur, probabil și-ar fi pus întrebări, ar fi verificat. Poate că a făcut-o. Douăzeci și cinci de mii pentru asta?
— O afacere a naibii de bună, remarcă Ash.
— A fost… Dacă știa, a dovedit o lipsă de etică jenantă. Nu așa facem noi afacerile. Nu așa îți asiguri fidelitatea clienților. Dar… pentru faptul că l-a găsit și l-a recunoscut, aș fi fost mândru de el. Ar fi putut să vină cu el la mine. Aș fi fost mândru de el.
— Nu ți-a spus fiindcă tu nu ai fi acceptat asta. Nu e o formă de furt, nu fățiș. Unii nici măcar nu ar considera-o înșelătorie. Tu da. Nu ar fi putut să-ți spună. În schimb, i-a spus prietenei lui și foarte probabil de la ea a obținut banii pentru achiziție. A luat legătura cu un colecționar, fie prin intermediul ei, fie prin intermediul unor oameni pe care îi cunoscuse lucrând la magazinul tău. A încercat să scoată o sumă uriașă. Știa ce părere ai fi avut tu, ce ai fi dorit tu, dar tocmai fusese ispitit de strălucirea banilor.
— Și a plătit un preț foarte mare pentru etica lui îndoielnică. Nu ai să-i spui mamei lui, sper.
— Nu. Nu am să spun nimănui din familie în afară de tine.
— Procedezi corect. Aș fi fost mândru de el, murmură Vinnie din nou, apoi se scutură de acest gând. Se îndreptă și îl privi pe Ash: Ți-a lăsat un dezastru pe cap, nu-i așa? Era un obicei al lui, cu regret o spun. Fă copii după documente. Nu vreau să iau originalele. Am să mă ocup să fie traduse și am să întreb cu grijă pe ici, pe colo dacă vrei să fie examinat de un expert.
— O să lăsăm asta deoparte pentru moment.
— Nu cunosc mare lucru din istoria lui. Știu că s-au comandat cincizeci de ouă imperiale și că Lenin a poruncit ca palatele să fie răscolite și jefuite, apoi a mutat comorile în timpul revoluției bolșevice. Stalin a vândut mai multe dintre aceste ouă în anii treizeci, cred, pentru a strânge fonduri din străinătate. Exemplarul ăsta e complet, are și surpriza – ceea ce îi crește valoarea. Multe dintre cele aflate în prezent în diverse colecții nu mai au surpriza, sau unele elemente din ea. Cele opt s-au pierdut după revoluție. Furate, vândute, ascunse sau plasate în colecții foarte, foarte private.
— Am studiat și eu problema. Una dintre descrierile acestui ou provine din inventarul unei averi confiscate în 1917. Se pare că nu a mai ajuns efectiv în cuferele lui Lenin – sau cineva l-a șterpelit de acolo ulterior.
— Unde ai de gând să-l ții până faci verificările?
— Îl duc la complex, zise Ash în timp ce se îndrepta spre copiator.
— Asta e bine. Chiar mai bine decât în casa mea de bani. Dar în cazul în care îl depozitezi în seiful principal, chiar dacă îi spui tatălui tău că e ceva personal și să stea departe de el, nu o va face.
— Am câteva locuri în care pot să-l ascund. Dă-mi voie să-ți mai aduc un pahar.
— Mai bine nu. Angie o să-și dea seama că am băut două. Are un adevărat radar. Un pahar e acceptabil între muncă și casă. Două deja înseamnă că mi-o caut cu lumânarea. Vocea îi era lejeră, vioaie, dar Ash îi detectă suferința și, mai grav, dezamăgirea. Trebuie să plec, oftă Vinnie. Am să dau un telefon când ajung acasă, în legătură cu traducerea. Poate reușesc să o obțin până ajung la complex. Tu mergi acolo mâine?
— Da.
— Oferta rămâne valabilă. Cu orice te putem ajuta. Vinnie se ridică și închise documentele în diplomat, rostind: E o descoperire importantă. Oliver a făcut ceva important, ceva ce contează pentru lumea întreagă. Pur și simplu nu a procedat corect.
— Știu.
— Nu te lăsa doborât, spuse anticarul, îmbrățișându-l iar pe Ash. Pune oul undeva în siguranță. Ai grijă de el și de tine. Îți dau de știre dacă aflu ceva.
— Mulțumesc, Vinnie.
— Cum nu a fost furat, și nu trebuie returnat proprietarului de drept, locul lui e într-un muzeu.
— Am să mă ocup de asta.
— Știu că ai s-o faci.
Cu suferința reflectată în ochi, Vinnie îl bătu pe Ash pe spate, apoi porni spre ieșire.
Trebuia să-l pună undeva în siguranță, reflectă Ash, dar mai întâi avea să-l lase unde era până reușea să sape mai adânc.
Miranda Swanson, își spuse. Era timpul să afle mai multe.
Se așeză la computer și tastă numele.
Jai se gândi să mai treacă o dată pe la mansarda fratelui. Oprirea la bancă îi stârnise curiozitatea, însă vizita făcută de unchi o pusese pe gânduri și mai mult. Poate că o vizită acolo s-ar fi dovedit mai productivă.
— Ar trebui să vorbim cu fratele. Să-l strângem cu ușa puțin, și ne va spune ce știe.
Jai alese o pereche de cercei de jad și perle. Foarte eleganți, foarte tradiționali, pentru a-i pune în valoare peruca scurtă, tunsă drept. Își mută privirea asupra lui Ivan:
— Așa cum ne-a spus și târfa aia înainte să o arunci pe fereastră?
— Nu am aruncat-o. Situația a scăpat de sub control, atâta tot. Îl luăm pe frate, îl aducem aici. În liniște, între patru ochi. Nu ar dura mult.
Ivan afecta un accent rusesc. Jai știa – ținea întotdeauna să-și cunoască partenerii de echipă – că se născuse în Queens, fiind fiul unui mercenar de mâna a doua din cadrul mafiei rusești și al unei stripteuze a cărei aventură cu heroina o băgase în mormânt.
— Idiotul de Oliver nu mai vorbise cu fratele lui de câteva săptămâni. Nu i-am verificat telefonul și computerul? Nici o convorbire, nici un e-mail. Însă pentru unchiul lui lucra. Deși îi displăcea să-l știe pe Ivan în încăpere în timp ce se pregătea, Jai alese rujul Red Taboo, aplicându-l cu grijă pe buze. Încercase să o atingă odată, dar când simțise cuțitul lipit de boașe se lecuise de astfel de inițiative. De atunci nu-i mai făcuse probleme în acel sens. Unchiul are o afacere cu antichități, și încă una de succes, continuă ea. Afacerea lui a fost cea care l-a condus pe idiot la ou.
— Iar unchiul n-a știut nici o boabă despre asta.
— Atunci, nu. Poate că acum știe mai mult. Fratele a trecut pe la bancă, apoi unchiul a trecut pe la frate. Cred că fratele care și-o trage cu slăbănoaga aia care a văzut căderea începe să deslușească ițele. Poate că Oliver nu a fost chiar atât de idiot pe cât îl credeam și a păstrat oul în bancă.
— Ziceai că fratele nu a ieșit cu oul.
— Nu din câte am văzut eu. Dacă se afla la bancă, e posibil să-l fi lăsat acolo. Sau a ieșit cu informații despre ou și localizarea lui. Se consultă cu unchiul lui Oliver, șeful lui. De ce ar face asta? Jai scoase un set de inele de mireasă dintr-o casetă. Regreta faptul că diamantul – cu tăietură pătrată, de cinci carate – era fals, însă era un fals reușit. Continuă punându-și-l pe deget: Unchiul știe mai multe despre Fabergé. E mai în vârstă și într-o formă mai puțin bună decât fratele. El a avut o legătură mai strânsă cu idiotul, deci trebuie să-l vizitez.
— Îți pierzi vremea.
— Angajatorul nostru m-a numit pe mine șefă, spuse ea rece. Decizia îmi aparține. Am să te contactez când și dacă voi avea nevoie de tine.
Se studie îndelung în oglindă. Imprimeul văratic al rochiei cu o linie conservatoare, escarpenii roz-bombon, poșeta de culoarea pielii și bijuteriile discrete nu dezvăluiau nimic din femeia ce se ascundea dincolo de ele.
Totul transmitea exact mesajul pe care voia ea să-l transmită. O asiatică bogată, tradiționalistă – o femeie căsătorită.
Verifică încă o dată conținutul poșetei. Portofel, portvizit, trusă cosmetică, telefon mobil, cuțitul compact de luptă, două perechi de cătușe și pistolul Sig de 9 mm.
Ieși fără a se uita în urmă. Ivan avea să-i respecte indicațiile întocmai, altfel avea să îl ucidă – și știau amândoi acest lucru.
Un lucru pe care el nu-l știa era acela că Jai era ferm hotărâtă să-l ucidă oricum. Faptul că îi îndeplinea ordinele nu făcea decât să amâne inevitabilul.
*
Efortul de a se concentra pe muncă, pe clienți, pe angajați îl ajută pe Vinnie să meargă mai departe. Inima și mintea îi erau sfâșiate între suferința provocată de pierderea unui nepot pe care îl iubise sincer și entuziasmul stârnit de oul pierdut.
Trimisese copiile după documente unui prieten vechi care putea să le traducă. Se gândi să-i scrie un mesaj lui Ash, dar decise să nu o facă. Aveau să se întâlnească a doua zi la înmormântare, iar discuția aceasta trebuia purtată între patru ochi.
Detesta faptul că nu putea să-i împărtășească secretul soției lui. Deocamdată, fără prea multe informații, nu voia să întineze imaginea lui Oliver. Indiferent de ce ar fi făcut, merita un serviciu funerar care să le permită celor care îl iubiseră să-l jelească fără a fi împovărați și de această problemă.
Vinnie îndura acea povară. În ultimele două nopți nu dormise aproape deloc, ci se foise prin casă despicând firul în patru.
Îl iubise pe fiul surorii lui, îi văzuse potențialul, însă nu-i ignorase defectele, iar acum considera că tendința lui Oliver de a căuta un câștig substanțial rapid, de a o lua pe scurtătură, îl atrăsese într-o capcană mortală.
Pentru ce? se întrebă. Pentru ce?
Descoperirea oului pierdut i-ar fi crescut considerabil reputația, i-ar fi adus apreciere și un car de bani. Vinnie se temea că nepotul lui își dorise mai mult, pur și simplu mai mult. Și astfel nu se alesese cu nimic.
— Domnule V., mi-aș dori să mergeți acasă.
Vinnie o privi pe Janis și clătină ușor din cap. Lucra pentru el de cincisprezece ani și dintotdeauna îl numise Domnul V.
— Mă ajută să-mi țin mintea ocupată, îi spuse. Adevărul este, Janis, că sora mea ar prefera în acest moment să stea cu Angie decât cu mine. Așa că am să merg acolo abia mâine, iar acasă n-aș face decât să umblu de colo-colo fără rost.
— Dacă vă răzgândiți, Lou și cu mine putem rămâne să închidem. Ați putea merge acolo în seara asta, ca să fiți cu familia.
— Am să mă gândesc la asta. Promit. Dar deocamdată… am să mă ocup de această frumoasă și tânără doamnă, zise el, când Jai intră relaxată în magazin. Ea cu siguranță o să-mi alunge grijile din minte.
— Mare crai sunteți! Janis râse, știind că asta era reacția pe care și-o dorea patronul, dar îl privi traversând magazinul cu o expresie de îngrijorare în ochi.
Omul suferea și ar fi trebuit să-și lase răgaz pentru acest lucru, se gândi ea.
— Sărut mâinile. Ce pot să vă arăt azi?
— Atât de multe lucruri drăguțe! Jai folosi accentul pe care îl cultivase cu atâta grijă, adăugându-i o notă sofisticată. Văd piesa asta când mă plimb. Dar acum, atât de multe altele.
— Piesa aceasta v-a surprins privirea?
— Mi-a surprins privirea. Râse, ducându-și un deget la colțul ochiului. Da.
— Aveți un ochi excelent. Este un birou Ludovic al XIV-lea. Marchetăria e foarte, foarte fină.
— Pot să ating?
— Desigur.
— Ah, făcu ea trecându-și vârfurile degetelor peste blatul mesei. E foarte frumoasă. Veche, da?
— Sfârșitul secolului șaptesprezece.
— Soțul meu vrea vechi pentru apartamentul din New York. Eu trebuie să găsesc ce îmi place, dar ce îi place lui. Înțelegeți? Vă rog să îmi scuzați engleza, nu e bine.
— Engleza dumneavoastră e absolut fermecătoare.
— Sunteți foarte amabil, gânguri Jai bătând din gene. Asta cred că îi va plăcea foarte mult. Eu aș… O, și ăsta?
— Tot Ludovic al XIV-lea. O comodă decorată cu marchetărie Boulle de alamă și baga. E superb conservată, după cum vedeți.
— Da, arată nouă, dar veche. Asta e ceea ce își dorește soțul meu. Dar nu trebuie să aleg totul la fel? Înțelegeți? Trebuie să fie…
— Doriți piese complementare.
— Da, cred. Acestea sunt complementare?
Vinnie se uită la biroul care „îi surprinsese privirea“ și zâmbi:
— Foarte complementare.
— Și aceasta! Avem o mică bibliotecă în apartament și vedeți cum masa asta frumoasă are ceva ce seamănă cu niște cărți, dar e sertar. Îmi place aceasta foarte mult!
— Aceasta e din lemn de arbore de lalea, explică Vinnie.
— Arbore de lalea. Ce frumos. Îmi place atât de mult. Și lampa aceasta. Lampa aceasta să o văd pe… comodă, spuneați.
— Aveți gusturi excepționale, doamnă…
— Doamna Castle. Numele meu e doamna Castle și sunt foarte încântată de cunoștință.
— Vincent Tartelli.
— Domnule Tartelli. Se înclină, apoi îi întinse o mână. Mă veți ajuta, vă rog, să selectez piesele pentru apartamentul nostru? Atâtea lucruri frumoase, repetă Jai, aruncând o privire visătoare în jur. Soțul meu va veni. Nu pot să cumpăr fără aprobarea lui, dar știu că își va dori multe dintre ele. Aceasta, arătă ea spre prima piesă. Aceasta îi va plăcea foarte, foarte mult. Este posibil s-o iau?
— Desigur.
— Atunci am să aleg și am să-l sun. Va fi atât de încântat!
Îi veni ușor să-l angajeze în conversație în timp ce colindară tot magazinul, el arătându-i diverse piese, ea exclamând sau pocindu-și ușor engleza.
Descoperi și reținu toate camerele de supraveghere pe când inspectară cele două niveluri ale magazinului. Treptat îl împinse de la mobilier la obiectele de colecție și operele de artă.
— Aș dori să cumpăr un cadou pentru mama mea. De la mine. Îi plac lucrurile frumoase. Aveți în vitrina aceasta? E jad?
— Da. O bombonieră absolut splendidă. Sculpturile sunt de influență chinezească.
— I-ar plăcea, spuse Jai, în timp ce Vinnie descuie vitrina, apoi așeză cutia pe un pat de catifea. E veche?
— Sfârșitul secolului nouăsprezece. Fabergé.
— Acesta e francez?
— Nu, rus.
— Da, da, da. Știu. Rus, nu francez. El face vestitele ouă. Își lăsă zâmbetul să dispară când îl privi pe Vinnie în ochi. Am spus ceva rău?
— Nu, nu. Absolut deloc. Da, Fabergé a creat ouăle, inițial pentru țar ca acesta să le ofere drept cadouri de Paște soției și mamei lui.
— Ce fermecător. Un ou de Paște. Aveți ouăle?
— Eu… Avem câteva reproduceri și un ou creat la începutul secolului douăzeci. Dar majoritatea ouălor imperiale, și a celor din era respectivă, se află în colecții private sau muzee.
— Înțeleg. Poate că soțul meu va dori unul și îl va găsi într-o bună zi, dar această cutie – această bomboneră?
— Bombonieră.
— Bombonieră, repetă ea cu grijă. Cred că i-ar plăcea mamei mele. Puteți să o păstrați pentru mine? Cu celelalte pe care le-am ales? Dar asta ca eu să cumpăr, pentru mama mea, înțelegeți?
— Înțeleg perfect.
„La fel și eu, își spuse Jai. Știe despre ou. Știe unde se află.“
— V-am răpit deja atât de mult din timp, susură ea.
— Absolut deloc.
— Aș vrea să îl sun pe soțul meu, să-i spun să vină, să vadă ce-am ales. Poate să vadă alte lucruri, înțelegeți, sau să găsească ceva ce am selectat nu bine? Dar cred că m-am descurcat excelent cu ajutorul dumneavoastră prețios. Am să vă spun, sper să nu insult, că el va dori să negocieze. El e afacerist.
— Firește. Sunt cât se poate de dispus să discut prețurile cu el.
— Sunteți foarte drăguț. Am să îl sun acum.
— Dați-mi voie să vă ofer puțin spațiu.
Tocmai atunci, Janis termina cu un client.
— Credeți că vorbește serios? murmură ea.
— Așa cred. Vom vedea dacă și soțul e serios, dar are un ochi foarte abil. Și poate că face pe supusa, dar știe cine e șeful.
— Ei bine, are un aer discret ce trădează bani și eleganță. La care se adaugă răsfăț. Și e superbă. Pun pariu că aveți dreptate și îl convinge să facă aproape orice. Mamă, ce vânzare reușită, domnule V.
— Nu-i rău pentru o după-amiază de sâmbătă.
— Închidem în treizeci de minute.
— Plecați liniștite tu și Lou. O să dureze mai mult de o jumătate de oră să încheiem afacerea asta.
— Pot să rămân. Nu e o problemă.
— Nu, du-te, închid eu. Dacă lucrurile decurg așa cum cred că vor decurge, s-ar putea să pornesc totuși spre Connecticut în seara asta. O să mă ajute puțin să mă destind. Mă întorc la New York pe marți. Sună-mă dacă ai nevoie de ceva luni.
— Aveți grijă, domnule V, zise ea strângându-l zdravăn în brațe. Aveți grijă.
— Voi avea. Ne vedem marți dimineață.
Jai se apropie de ei, băgând telefonul în poșetă:
— Mă scuzați. Soțul meu se bucură să vină, dar nu e în apropiere. Va dura probabil douăzeci de minute. Dar urmează să închideți?
— După programul normal, da, însă am să rămân să discut cu soțul dumneavoastră.
— O negociere privată? Dar asta pentru dumneavoastră e un deranj prea mare.
— O plăcere, vă asigur. Ce-ar fi să pregătesc niște ceai până așteptăm? Sau să vă ofer un pahar de vin.
— Un pahar de vin? repetă ea cu un zâmbet scânteietor. Sărbătorim?
— Revin într-o clipă.
— Patronul tău e deosebit, îi spuse asiatica lui Janis, urmărindu-l cu privirea pe Vinnie. E atât de bine informat și atât de răbdător.
— E cel mai bun posibil.
— Probabil e o fericire pentru tine să lucrezi zi de zi cu atâta frumusețe în jur.
— Îmi iubesc munca și pe șeful meu.
— Dacă nu e prea obraznic. Nu, nu obraznic… îndrăzneț, pot să întreb? La etaj am găsit o bombonieră pentru mama mea – un cadou. E Fabergé?
— Cea de jad, da. E minunată.
— Într-adevăr, și mamei o să-i placă. Dar am întrebat despre acest Fabergé și dacă domnul Tartelli are vreunul dintre faimoasele ouă. A părut trist. Știi dacă am spus ceva ce l-a supărat?
— Sunt sigură că nu. Poate regreta să vă dezamăgească, fiindcă nu avem nici unul dintre ouăle Fabergé importante.
— Ah. Fata nu știa nimic despre asta, era o simplă vânzătoare, conchise Jai, după care zâmbi: Dacă asta e tot, atunci nu e problemă. Nu sunt dezamăgită.
Vinnie apăru cu o tavă pe care se aflau pahare de vin, brânzeturi și biscuiți.
— Iată. Avem motiv să sărbătorim.
— Mulțumesc. Câtă amabilitate. Simt prieteni aici.
— Clienții sunt prietenii noștri. Vă rog, luați loc. Janis, mergeți acasă acum. Tu și Lou.
— Plecăm. A fost o plăcere să vă cunosc, doamnă Castle. Sper să reveniți pe la noi.
— Să aveți un weekend plăcut. Jai se așeză într-un mic scaun elegant și ridică paharul de vin rubiniu. Mă bucur să mă aflu în New York. Îmi place New York foarte mult. Mă bucur să vă cunosc, domnule Tartelli.
— Și eu pe dumneavoastră, doamnă Castle. Ciocni paharul de al ei. De cât timp vă aflați în New York?
— O, doar câteva zile, dar nu e prima dată. În prezent, soțul meu are multe afaceri la New York, așa că vom veni să locuim aici, și vom călători înapoi la Londra, unde mai are multe afaceri. Și la Hong Kong. Acolo e familia mea, deci e bine să mă întorc, dar e bine și să mă aflu aici.
— Cu ce afaceri se ocupă soțul dumneavoastră?
— Ceva legat de finanțe și proprietăți. E mai mult decât pot eu înțelege. Când primim oaspeți trebuie să avem unicate, așa cum aveți aici. Unicatele sunt importante. Și trebuie să avem ceea ce îl face pe el fericit ca el să fie fericit în casa lui și cu munca lui.
— Cred că e un bărbat foarte norocos.
— Sper că și el simte asta. A ajuns! Sări din scaun și porni în grabă spre Ivan când îl văzu intrând, iar mâna i se strecură în poșetă în caz că partenerul ei o dădea în bară. Soțul meu, acesta este foarte amabilul domn Tartelli, făcu ea prezentările.
— Domnule Castle, încântat de cunoștință, spuse Vinnie întinzându-i mâna. Mi-a făcut plăcere să o asist pe soția dumneavoastră la selectarea de mobilier pentru locuința dumneavoastră din New York. Doamna Castle are un ochi excepțional.
— Se poate spune și așa.
— Vom discuta în privat, îl informă Jai. Domnul Tartelli a avut amabilitatea de a rămâne după ora închiderii pentru a se ocupa de noi.
— Mă duc doar să încui pentru a nu fi deranjați. În timpul acesta, vă invit să beți un pahar de vin.
Când Vinnie se îndepărtă, Jai arătă spre încăperea din spate și îl conduse pe Ivan într-acolo.
— Avem mai multe piese care așteaptă aprobarea dumneavoastră, începu anticarul, venind spre ei.
Jai se dădu la o parte și își apăsă pistolul în spatele lui.
— O să ne ocupăm de asta dincolo. Accentul discret și întregul ei farmec dispăruseră cu totul. Pentru negocierile noastre private.
— Nu e nevoie de asta. O peliculă de sudoare rece îl învălui ca o a doua piele. Puteți lua tot ce doriți.
— Asta și intenționăm să facem, rosti Jai îmbrâncindu-l cu forță. Du-te în spate. Cooperează și totul va decurge rapid, ușor și fără probleme pentru toată lumea. Altfel, partenerul meu o să te rănească. Îi place să o facă.
Îl împinse pe Vinnie în camera din spate. Nu surprinsese decât câteva imagini din fugă, dar constată că era așa cum bănuise. O magazie ce îndeplinea și rolul de birou.
Rapid, cu îndemânare, folosi una dintre perechile de cătușe din poșeta ei pentru a-i imobiliza mâinile la spate, apoi îl împinse pe un scaun.
— O întrebare, un răspuns, și am plecat. Nu pățești nimic. Unde e oul?
— Oul? repetă șocat Vinnie. Nu știu la ce te referi.
— O întrebare. Răspunsul greșit, oftă Jai făcându-i semn lui Ivan.
Prima lovitură făcu să țâșnească sângele din nasul anticarului și împinse scaunul mult în spate. Jai ridică un deget înainte ca Ivan să lovească din nou.
— Aceeași întrebare. Unde e oul?
— Nu știu la ce te referi.
Jai se așeză picior peste picior pe marginea biroului.
— Te oprești doar când îți spun eu, îi ordonă partenerului său.
Ivan își roti umerii, ridică scaunul și începu să facă ceea ce îi plăcea cel mai mult.