Odată sosiți la New York, Ash decretă – deși considera că nici un bărbat nu ar fi trebuit să plimbe un câine de dimensiunile unui hamster – că era rândul lui să îl scoată pe Earl Grey să facă mișcare. Acceptând aranjamentul, Lila scotoci printre proviziile din bucătărie. Cele câteva gustări de la petrecere nu făcuseră decât să-i stârnească apetitul. Când Ash reveni, mâncarea ei favorită pentru refacerea moralului, macaroane cu brânză, era gata, iar Lila stătea deja în fața computerului, căutând eventuale răspunsuri pe Facebook.
— Ai gătit macaroane cu brânză!
— Dintr-o cutie. Dacă nu-ți plac, poți să te lipsești.
— Cutia albastră, așa-i?
— Bineînțeles. Am și eu niște standarde.
Ash își luă o bere din frigider. Fiind la volan, fusese nevoit să îndure toată recepția aceea tâmpită bând o singură bere. Își câștigase cu vârf și îndesat dreptul la cea de-a doua pe seara respectivă.
— Cutia aceea albastră era singurul lucru pe care știam să-l gătesc atunci când m-am mutat pentru prima dată singur. Asta și gofrele congelate Eggo, își aminti el cu o oarecare afecțiune. Îmi preparam ori una, ori cealaltă dacă lucram până târziu. Nimic nu este mai gustos decât o porție de macaroane cu brânză la ora trei dimineața.
— Am putea aștepta să vedem dacă mai este valabil, dar mie mi-e foame acum. O, Iisuse! Ashton, am primit un răspuns.
— Un răspuns la ce?
— La căutările mele pe Facebook. Antonia Bastone mi-a răspuns. Cu referire la întrebarea mea – ești cumva rudă cu acel Antonio Bastone care a jucat poker cu Jonas Martin în anii ’40? Iată ce scrie: „Sunt strănepoata lui Antonio Bastone care a fost prieten cu americanul Jonas Martin. Tu cine ești?“
— Antonia ar putea fi de fapt un bărbat de patruzeci de ani cu burtă de bere și sperând să aibă succes la vreo fată naivă care se joacă pe internet, opină Ash înfigând o furculiță în castronul cu macaroane.
Cu fruntea încă aplecată spre ecranul laptopului, Lila se mulțumi să-i arunce o privire piezișă.
— Și doar întâmplarea l-a făcut să-și aleagă acest nume? Ai puțină încredere – și dă-mi o furculiță. Dacă tot mâncăm direct din castron, vreau propria mea furculiță.
— Mofturoaso! râse Ash mai luând o înghițitură. Doamne, ce de amintiri îmi trezește! Țin minte că am gătit asta după o noapte lungă cu… O furculiță, își luă el seama, și dispăru în bucătărie.
— Amintirea aia se referea la macaroane cu brânză și o femeie goală.
— Poate, murmură el întinzându-i o furculiță și câteva șervețele.
— Dacă vrei să știi, și eu am amintiri cu bărbați goi.
— Atunci e totul în regulă. Bine, poate că tipul de vârstă mijlocie cu burtă de bere e o exagerare. Probabil ai aflat ceea ce căutam. Ești tare de tot, Lila. Eu nu aș fi încercat nici strategia cu pudelul, nici rețeaua de socializare. Tu ai obținut rezultate cu ambele.
— Aș spune că e doar noroc, dar falsa modestie este teribil de iritantă. Cât de mult să-i spun tipei ăsteia? Nu m-am așteptat nici o clipă să obțin o reacție atât de rapid, așa că nu m-am gândit la următorul pas, nu în detaliu. Nu pot să-i spun că sunt prietenă cu fratele parțial vitreg al bărbatului care a fost ucis din cauza oului Fabergé pe care strămoșul ei nu l-a câștigat de la Jonas Martin. Dar trebuie să-i spun ceva, suficient cât să pot continua un dialog.
— Ești scriitoare. Scrii dialoguri bune, personajele tale chiar par adolescenți autentici.
— Știu că sunt scriitoare, și mulțumesc, dar partea asta nu am planificat-o în amănunt.
— Nu, spune-i că ești scriitoare, ceea ce e adevărat. Poate verifica asta. O cunoști pe Miranda Swanson, care e nepoata lui Jonas Martin – și a rămas în relații amicale cu Giovanni Bastone. Toate astea sunt adevărate. Cercetezi istoricul familiilor, în special legătura Martin-Bastone și pariul, pentru o potențială carte. Nu e adevărat, dar e plauzibil.
— Ăsta e un plan destul de bun, făcut așa din senin, declară Lila vârând iarăși furculița în castron. Poate chiar voi scrie o carte despre toate astea, la un moment dat, deci e o strategie bună. Cercetez. În regulă, combin adevărul și eventualul adevăr. Și închei cu: „Ești dispusă, sau e vreunul dintre membrii familiei tale dispus să discute cu mine?“ Scrise mesajul, îl trimise, după care atacă din nou macaroanele cu brânză. Nu putem decât să așteptăm, spuse cu gura plină.
— Putem face ceva mai bun de atât. Care este programul tău?
— Programul meu? Sunt aici până luni după-amiaza, apoi am două zile libere înainte să mă mut la un client în Brooklyn, apoi…
— Două zile s-ar putea să nu fie suficiente. Poți să ceri altcuiva să te înlocuiască în Brooklyn?
— Aș putea, dar…
— Găsește-ți înlocuitor pentru Brooklyn. Iar noi mergem în Toscana. Cum ea nu reuși să îngaime nici un cuvânt, Ash continuă: Plecăm luni, imediat ce te eliberezi. Așa vom avea destul timp să identificăm vila Bastone – și, cu puțin noroc, să obținem o invitație să o vizităm. Dacă nu avem noroc, găsim noi o altă soluție.
— Să… Să mergem pur și simplu în Toscana?
— Ție îți place să călătorești.
— Da, dar…
— Eu trebuie să fac pasul următor, iar asta presupune să verific oul Nécessaire. Nu pot să plec fără tine. Refuz să te las singură până nu se termină povestea asta. Nu îți convin condițiile, dar astea sunt. Deci gândește-te că îmi faci o favoare.
— Ai niște talente de manipulator, Ashton... oftă Lila împungând abătută pastele portocalii.
— Recunosc, dar vrei și tu să mergi. Vrei să fii implicată. Nu vrei să rămâi aici în timp ce eu încerc să deslușesc ițele italiene.
Locuința din Brooklyn o aștepta cu o pisică, un câine și un acvariu cu pești de apă sărată. Așteptase nerăbdătoare sejurul de două săptămâni. Dar când îl punea în balanță cu Toscana, o altă piesă din puzzle și Ashton…
— Trebuie să găsesc un înlocuitor pentru Brooklyn, cineva care să-i satisfacă pe deplin pe clienții mei.
— De acord.
— Să văd ce pot să rezolv.
Lila îi aruncă o privire lui Earl Grey, care călătorea fericit în poșeta ei de pai, înainte de a intra în galeria lui Julie. Observă câțiva turiști – plimbăreți, nu cumpărători, estimă ea – și un angajat discutând entuziast cu un cuplu cu trăsături ascuțite, în fața unei sculpturi reprezentând o femeie ce plângea.
Se întrebă de ce și-ar dori cineva o asemenea întruchipare a nefericirii, dar chemarea artei era diferită pentru fiecare.
O găsi pe Julie în încăperea din spate, pregătind cu grijă o pictură pentru expediere.
— O altă vânzare excelentă, și am promis că mă ocup personal de livrare, explică Julie suflându-și din ochi o șuviță rebelă. Frumoasă poșetă. Când ți-ai luat-o?
— Ieri. De ce ești desculță?
— O, mi-am prins tocul într-un grilaj în drum spre muncă. A crăpat, așa că acum e instabil. Îl duc la cizmar după-amiază.
Fără să stea pe gânduri, Lila scoase din poșetă o foaie de șmirghel și un tub de adeziv universal.
— Îl repar eu. Luă pantoful – o sandală Jimmy Choo foarte elegantă – și se apucă de treabă. Mă întrebai despre poșetă, continuă, în timp ce șlefuia atentă cele două baze. Am fost la Hamptons, la un cocktail, și aveam nevoie de ceva în care să-l țin pe Earl Grey.
— Ai luat câinele cu tine la un cocktail în Hamptons?
— Da. S-ar prinde mai bine cu adeziv special pentru pantofi, dar… Ar trebui să țină, decise Lila trăgând ușor de tocul proaspăt lipit. Deci. O informare rapidă. Am nevoie de un sfat.
Îi povesti ceea ce aflase, dându-se prudentă la o parte în timp ce prietena ei desfășura role întregi de folie cu bule.
— Doar ție ar fi putut să-ți treacă prin cap să folosești Facebook pentru a da de urma unor opere de artă.
— Tipa nu mi-a răspuns la ultimul mesaj, deci toată treaba s-ar putea dovedi un eșec. Dar indiferent dacă îmi răspunde sau nu, Ash vrea să meargă în Toscana săptămâna viitoare. M-a rugat să-l însoțesc.
— Te duce în Italia?
— Nu e o excursie romantică, Julie, nici nu m-aș gândi la asta când am clienți programați.
— Scuză-mă, poate că nu, dar nimic nu poate fi mai romantic decât o călătorie în Italia, mai ales în Toscana. Cu o expresie severă, Julie își sprijini pumnii pe șolduri și rosti ferm: Spune-mi că ai să mergi.
— Ăsta e sfatul pe care vreau să ți-l cer, și nu te pripi să-mi dai un răspuns. Pot să-mi găsesc o înlocuitoare pentru următorul client. O să-mi facă o mică gaură în buget, dar știu o tipă de mare încredere. Vreau să merg fiindcă… din atâtea motive. Oricum, trebuie să iau o decizie repede. De aici mă duc la Ash. Azi-dimineață aproape am fost nevoită să-l împing afară pe ușă ca să meargă la înmormântarea lui Vinnie, și m-a pus să jur că acum am să iau un taxi.
— E o precauție rezonabilă.
— Un taxi pe care nu l-aș lua de acolo unde lucrez, ci de la zece cvartale distanță. Încep să mă simt ca Jason Bourne. Dându-și la o parte părul de pe frunte, Lila oftă: Julie, în ce mă bag?
— Cred că ești în siguranță cu Ash, dar situația este riscantă. Dacă ești cât de puțin neliniștită sau nesigură în privința...
— Nu la aspectul ăsta mă refer. Nu se pune problema să-mi vâr capul în nisip. Sunt implicată în toată povestea de când m-am uitat naibii pe fereastră în noaptea aia. Mă refer la Ash. În ce mă bag?
— Mi se pare destul de clar. Ai o relație romantică și îți cauți singură probleme.
— Nu mi le caut. Nu tocmai. Îmi place să anticipez, să fiu pregătită. Dacă nu ești pregătit pentru diverse variabile, te pot lua prin surprindere.
— Tu știi să savurezi prezentul mai bine decât oricine, dar în măsura în care nu ești atinsă personal. Îți place să fii cu el, ai anumite sentimente față de el. Este clar că același lucru e valabil și în ceea ce-l privește. De ce să anticipezi probleme?
— Are tendința să-mi stea cam mult prin preajmă.
— Situația o impune, după părerea mea.
— Asta e corect. Este obișnuit să se ocupe el de toate detaliile. Pe deasupra, îl macină faptul că nu a rezolvat situația lui Oliver. Trăiește la o intensitate incredibilă. Are un stil de a-și transforma gândurile în realitate și....
— Și ție îți place să te descurci singură, să-ți păstrezi o flexibilitate deplină. Uneori însă, calea optimă de urmat e să gestionezi detaliile împreună cu altcineva. E un alt fel de aventură.
— Ai stele în ochi, o acuză Lila. Și luna.
— Așa e. Sunt îndrăgostită de Luke de la cincisprezece ani. Am negat-o mult timp, dar Luke este iubirea vieții mele.
— Ce romantic, murmură Lila apăsându-și o mână pe inimă. La fel de romantic precum povestea dintre Elizabeth și Darcy.
— Pentru mine e pura realitate.
— Ceea ce o face și mai romantică.
— Presupun că da. Zâmbind pentru sine, Julie fixă ambalajul cu bandă adezivă, apoi spuse: Chiar și așa, îmi mergea foarte bine și înainte. Pot fi fericită – și la fel și tu – de una singură. Recunoaștem o relație specială, solidă, tocmai dacă suntem capabile să facem pasul cel mare, dacă putem spune: În regulă, ăsta e un om în care pot avea încredere, cu care pot să trăiesc și să-mi fac planuri.
— Îți faci planuri?
— Mă refeream la tine, dar da. O luăm încet. Mai încet, adăugă ea cu un zâmbet, când Lila își îngustă ochii. Dar am lăsat deoparte ultimii doisprezece ani, care nu înseamnă decât timp irosit. Vrei sfatul meu? Nu da șansei cu piciorul doar fiindcă preconizezi variabile și portițe de scăpare. Du-te în Toscana, ai grijă de tine, rezolvă un mister și fii îndrăgostită. Fiindcă ești.
— Nu știu cum ar trebui să mă simt.
— Dacă nici tu nu știi... Simte pur și simplu.
— Asta schimbă totul.
Julie își flutură degetul în aer:
— Și în ciuda faptului că te muți de colo-colo de câteva zeci de ori pe an, schimbarea e fobia ta. Când nu deții tu controlul. Încearcă ceva diferit. Conduceți cu rândul.
— Să cedez puțin controlul, să merg în Toscana, să pozez pentru un tablou care nu mă interesa câtuși de puțin și pe care acum de-abia aștept să-l văd terminat. Să fiu îndrăgostită. Dacă pui toate astea laolaltă, încercarea de a momi un ucigaș cu obiecte de artă pare floare la ureche.
— Trebuie să ai mare grijă. Vorbesc serios, Lila. Și trimite-mi un e-mail în fiecare zi cât timp ești în Toscana. De două ori pe zi. O să mergem la cumpărături înainte să pleci.
— Nu-mi permit să merg la cumpărături, întrucât am pierdut comisionul pentru Brooklyn.
— Te duci în Italia. Nu-ți poți permite să nu mergi la cumpărături.
„Și cu asta basta“, își spuse Lila pe când ieșea din galerie. Avea să-și dea peste cap întregul buget de vară ca să-și satisfacă un capriciu. De fapt, trecuseră ani buni de când își îngăduise asta ultima dată, iar conținutul valizelor ei era o dovadă grăitoare.
„Trăiește-ți viața“, se îndemnă. Alese să meargă pe jos până la Ash, ca să poată admira vitrinele pe traseu. Două rochii de vară noi, două perechi de pantaloni scurți, câteva maiouri și niște bluze vaporoase.
Putea să recicleze o parte din hainele de umblat prin oraș, convertindu-le în haine de lucru, și să mai rărească din hainele de lucru actuale. Câtă vreme îi încăpeau în valize, era gata de plecare.
O vitrină îi atrase atenția – manechinul alb, fără față, purta o rochie vaporoasă cu rotocoale în culori îndrăznețe și sandale cu barete și talpă ortopedică în tonuri verde-smarald.
Nu trebuia să-și cumpere sandale verzi. Trebuia să aleagă o culoare neutră, care să se asorteze la orice – exact ca încălțările pe care le purta în acel moment.
Verdele putea fi însă neutru. Iarba era verde și se asorta cu orice dacă te gândeai mai bine.
În timpul acestor reflecții profunde simți o prezență în spatele ei și, imediat, o înțepătură în coaste.
— Ar fi bine să stai foarte liniștită și foarte tăcută, altfel cuțitul va ajunge mult mai adânc într-o clipită. Dă din cap dacă înțelegi.
În vitrina magazinului, Lila zări chipul uluitor, revărsarea neagră de păr. Dădu din cap.
— Bun. Trebuie să stăm de vorbă. Partenerul meu are o mașină, imediat după colț.
— L-ai ucis pe partenerul tău.
— Întotdeauna se găsesc alții de teapa lui. El s-a dovedit... nesatisfăcător. Știind asta, ar trebui să-mi oferi deplină satisfacție. Vom merge la mașină, ca două prietene bucurându-se de o zi de vară.
— Nu am ceea ce cauți.
— O să discutăm. Am un loc liniștit.
Femeia își petrecu ferm un braț pe după talia Lilei, ca și cum ar fi fost cele mai bune prietene sau iubite. Cuțitul continua să o apese în coaste, ca un memento ucigaș.
— Eu n-am făcut decât să mă uit pe fereastră. „Rămâi calmă“, își ordonă Lila. Erau pe stradă, în toiul zilei. Trebuia să găsească o cale de scăpare. Nici măcar nu l-am cunoscut pe Oliver Archer, declară ea.
— Și totuși te-ai dus la înmormântare.
— Pentru fratele lui.
— Iar pe frate îl cunoști foarte bine. Poate fi totul foarte simplu. Fratele îmi dă ceea ce mi s-a promis, și totul e în regulă.
Lila studie fețele trecătorilor. „Uitați-vă la mine!“ le strigă în gând. „Sunați la poliție!“ Nimeni nu-i acordă însă atenție.
— De ce faci asta? De ce ucizi?
— Tu de ce locuiești în casele altor oameni? replică Jai zâmbind. Cu asta ne ocupăm, din asta ne câștigăm existența. Sunt multe laude pe site-ul tău web. Suntem bune la ceea ce facem.
— Deci e doar o profesie.
— Potrivit unei expresii americane, nu e o profesie, este o aventură. Angajatorul meu plătește bine și se așteaptă la rezultate de calitate superioară. Eu îi ofer rezultate de calitate superioară. Probabil că asociatul meu se învârte în jurul cvartalului. New Yorkul, atât de aglomerat, atât de multă mișcare. Îmi place. Avem asta în comun, cred. Și activitatea noastră ne permite să călătorim. Avem multe în comun. Dacă avem o discuție mulțumitoare, poți să te întorci, să-ți cumperi rochia aia drăguță din vitrina magazinului.
— Și dacă nu?
— Atunci am să-mi fac treaba. Înțelegi responsabilitatea față de un șef.
— Eu nu aș ucide pentru nici un șef. Polițiștii știu cum arăți. Nu poți...
Cuțitul se înfipse puțin mai adânc, provocându-i o usturime acută.
— Eu nu văd polițiști, tu da?
— Nu-l văd nici pe acolitul tău.
— Răbdare, zâmbi Jai.
Lila îl observă pe Bărbatul cu Palton tropăind spre ele. Se putea folosi de el, își spuse. Putea să exploateze acea furie clocotitoare, acea atitudine agresivă. Trebuia doar să se sincronizeze perfect, apoi...
În acel moment Earl Grey scoase capul din colțul poșetei și lătră fericit pentru a-și anunța apariția.
Tresărirea surprinsă și ușoara slăbire a strânsorii durară numai o clipă, dar Lila profită de ocazie.
Se împinse, îmbrâncindu-și adversara cu șoldul și făcând-o să alunece un pas în spate, apoi se răsuci și îi trase un pumn în acea față uluitoare. Dezechilibrându-se, Jai căzu în fund pe trotuar.
Lila o luă la fugă. Mai întâi orbește, copleșită de panică, cu urechile țiuindu-i și inima bubuindu-i. Când îndrăzni să arunce o privire rapidă peste umăr, o văzu pe asiatică împingând la o parte un bărbat care se oprise să o ajute.
„Poartă tocuri“, își spuse, și simți o mică undă de speranță în toiul acelei panici. Vanitatea avea să o coste.
Începu să alerge cât putea de repede, ținându-și strâns poșeta și câinele care se ghemuise din nou la fundul ei. Era prea departe ca să se întoarcă la Julie și la galerie și ar fi trebuit să traverseze strada ca să ajungă la mansarda lui Ash.
Dar avea patiseria. Patiseria lui Luke.
Străbătu încă un cvartal la viteză maximă, ocolind pietonii, croindu-și drum cu forța printre ei și ignorându-le înjurăturile când nu se dădeau la o parte din cale. Gâfâind, cu picioarele urlându-i de durere, coti după colț și dădu buzna pe ușa patiseriei Baker’s Dozen.
Clienții încremeniră, se zgâiră la ea peste plăcintele cu piersici sau tartele cu kiwi, dar ea continuă să alerge, ocolind fără să șovăie tejgheaua, din spatele căreia un angajat strigă după ea, ajungând în spate, într-o bucătărie imensă ce mirosea a drojdie și a zahăr.
Un bărbat corpolent, cu o barbă de câteva zile acoperindu-i cea mai mare parte din fața rotundă, se întrerupse din adăugatul de rozete pe marginea unui tort cu trei etaje.
— Doamnă, nu aveți voie aici.
— Luke, reuși ea să îngaime. Am nevoie de Luke.
— Încă una!
O femeie cu părul violet scoase o tavă de prăjituri dintr-un cuptor, iar mirosul de ciocolată se răspândi în aer.
Întrucât ceva din expresia Lilei îi atrase atenția, femeia puse jos tava și îi aduse un scaun fără spătar.
— Stați jos, îl chem eu.
Lila trase aer în piept și vârî mâna în poșetă după telefon, moment în care îl simți pe Earl Grey tremurând.
— O, scumpule, îmi pare rău!
— Potaia n-are ce căuta aici! Cofetarul își lăsă deoparte seringa de ornat, iar vocea i se ridică două octave: Ce e chestia aia? Scoateți-o imediat din bucătărie.
— Îmi pare rău. Urgență.
Lila strânse cățelul agitat la piept și se apucă din nou să-și caute telefonul.
Nu apucă să formeze 911, că Luke veni în goană pe scări.
— Ce s-a întâmplat? Unde e Julie?
— La galerie. E în regulă. Avea un cuțit.
— Julie?
— Nu. Asiatica. Avea un cuțit. A trebuit să fug. Nu știu dacă m-a văzut intrând aici. Nu m-am uitat în spate. Sau poate era o mașină. Nu știu.
— Stai jos. Luke o luă efectiv pe sus și o puse pe scăunel. Simon, adu-i niște apă.
— Șefu’, are un animal. Nu putem permite accesul animalelor în bucătărie.
— E un pudel de jucărie, protestă Lila strângându-l și mai tare în brațe. Îl cheamă Earl Grey și mi-a salvat viața. Mi-a salvat viața, repetă ea, uitându-se din nou la Luke. Trebuie să sunăm la poliție. Și pe Ashton.
— Mă ocup eu de asta. Bea acum.
— Sunt bine. Doar m-am panicat puțin. Nu am mai fugit atât de repede de la orele de atletism din liceu, suspină ea înghițind apa cu lăcomie. Îmi dai, te rog, un castron? Trebuie să-i dau lui Earl Grey niște apă. Este destul de zdruncinat și el.
— Aduceți-i un castron, porunci Luke.
— Șefule!
— Aduceți un castron, pe toți dracii. Am să te însoțesc eu până la Ash, și o să sunăm la poliție. Poți să ne spui ce s-a întâmplat?
— În regulă, spuse ea luând castronul pe care Simon i-l întinse șovăitor.
— Ăla nu-i câine, bombăni cofetarul.
— Mi-a salvat viața.
— Ei bine, nu-i... Doamnă, vă curge sânge!
— Îmi... Panica reapăru când coborî privirea și văzu dâra de pe cămașă. Smuci în sus tivul, apoi se înfioră de ușurare. Doar m-a împuns cu lama de câteva ori. Nu e decât o zgârietură.
— Hallie, adu trusa de prim ajutor.
— Nu e nimic, sincer, în afară de faptul că mi s-a distrus cămașa albă de ocazie.
— Stați liniștită, doamnă, îi dau eu apă câinelui.
— L-am speriat când am rupt-o la fugă. Văzând expresia blândă ce apăru în ochii lui Simon, încercă să explice: E Lila. Adică eu sunt Lila. El e Earl Grey.
Cu mare atenție, îi întinse cofetarului câinele și castronul.
— Nu vreau decât să curăț rana, îi spuse Luke, pe tonul domol al unei mame ce alină un copil speriat. Vreau doar să o curăț și să o bandajez.
— Bine, bine. Eu am s-o sun pe doamna inspector Fine. S-o întreb dacă ne putem vedea acasă la Ash. El mă așteaptă. Am întârziat.
Era amețită. Odată ce adrenalina se epuizase, își simțea corpul ușor ca un fulg. Recunoscătoare, acceptă sprijinul lui Luke pe scurta distanță până la mansarda lui Ash. Dacă nu ar fi ancorat-o el, avea impresia că s-ar fi ridicat în aer și ar fi fost dusă de vânt.
Fusese atât de calm și blând la patiserie, iar acum părea solid ca un stejar care ar fi rezistat în fața oricărei furtuni. Firește că Julie îl iubea.
— Tu ești stejarul ei.
— Ce anume sunt?
— Ești stejarul lui Julie. Cu rădăcini sănătoase, adânci.
— În regulă.
Își păstră brațul în jurul ei și, cu o mână blândă, îi masă umărul ca s-o liniștească.
Lila îl văzu pe Ash fugind spre ei, năpustindu-se cu o viteză incredibilă. Îl simți apoi ridicând-o în brațe, direct de pe trotuar.
— Sunt bine, se auzi spunând.
— Mă duc la Julie, spuse Luke. Trebuie să mă asigur că e bine.
— Du-te. Mă ocup eu de ea.
— Pot să umblu. E caraghios, am alergat vreo trei cvartale. Pot să umblu.
— Nu acum. Ar fi trebuit să te aștept. Sau să vin după tine.
— Încetează!
Dar cum nu mai avea energie să se împotrivească, își sprijini capul pe umărul lui în timp ce Ash o duse pe sus până la mansardă și o așeză pe o canapea.
— Lasă-mă să văd unde te-a rănit.
— S-a ocupat deja Luke de asta. M-a zgâriat, atâta tot. Voia doar să mă sperie, ceea ce a și reușit. Sincer. Însă doar atât a făcut și nu a obținut ceea ce-și dorea. Nenorocita mi-a distrus cămașa.
— Lila.
Când Ash își coborî fruntea peste a ei, Lila lăsă să-i scape un oftat prelung și simți amețeala îndepărtându-se.
Prindea din nou rădăcini, își dădu ea seama. Nu avea să fie luată de vânt, fiindcă o ținea el.
— Earl Grey marchează din nou.
— Poftim?
— A scos capul din poșetă și a făcut-o să tresară. Tocmai încercam să mă folosesc de Bărbatul cu Palton, dar Earl Grey a fost mai bun. Cine se așteaptă să vadă un câine ieșind la iveală dintr-o poșetă, mai ales când ești concentrat să răpești pe cineva în toiul zilei? Am profitat de momentul de derută ca s-o îmbrâncesc, după care i-am dat un pumn și am făcut-o să cadă în fund. Și am fugit. Purta tocuri, ceea ce îmi demonstrează că e vanitoasă și exagerat de încrezătoare. Ticăloasa m-a subestimat. Acum dă-mi voie, trebuie să mă ridic.
Se opinti de pe canapea, luând câinele din poșetă, și începu să se învârtă cu el în brațe, cum ar fi făcut cu un bebeluș agitat.
Acum simțea și furie, și ușurare. Indignarea dădu în clocot, alungând ultimele rămășițe de teamă.
— Nu credea că am să-i fac probleme. Se gândea că am să mă supun cuminte ordinelor ei, tremurătoare și slabă, și proastă. Încearcă să mă atace la lumina zilei, în mijlocul cartierului Chelsea, și nu se așteaptă să-i opun rezistență? Se răsuci pe călcâie și se întoarse spre canapea cu ochii scânteind, cu fața îmbujorată de mânie: Pentru numele lui Dumnezeu, sunt fiica unui locotenent-colonel din armata Statelor Unite! Poate că nu știu kung fu, dar știu câteva mișcări simple de autoapărare. Știu să mânuiesc o armă. Știu cum să am grijă de mine. Ea este cea care a aterizat în fund. Deci cine e cățea acum?
— Te-a tăiat.
— A vrut să-și bată joc de mine. Panica, șocul, tremurăturile se strânseră toate laolaltă și se regrupară în acea furie pură, clocotitoare. „O să avem o mică discuție“, mi-a zis, pe tonul ăla arogant, superior al ei. Și dacă nu-i dădeam satisfacție, ei bine, era nevoită să-și facă treaba. Adică să mă omoare. Voia să mă vadă tremurând, plângând și implorând la fel ca biata iubită a lui Oliver. Ei bine, nu a obținut ce voia, așa-i? Poate că mi-a distrus cea mai bună cămașă albă, dar o să se gândească la mine de fiecare dată când se privește în oglindă sau se așază undeva în următoarele câteva zile.
Ash se opri în fața ei cu mâinile în buzunare.
— Ai terminat?
— Aproape. Unde e Luke?
— S-a dus să o vadă pe Julie.
— Asta e bine, doar că acum o să fie și ea îngrijorată. Coborând privirea, văzu că Earl Grey adormise cu capul pe pieptul ei și suspină: Toate aventurile astea l-au epuizat. Scoase din geantă pătura cățelului, o întinse pe canapea, apoi îl instală comod pentru un pui de somn. Aveam de gând să fac același lucru, să o îmbrâncesc și să fug, urmă ea. După aceea aș fi avut însă nevoie de o vizită la Urgențe și câteva copci. Rana ar fi fost neîndoielnic mult mai gravă. Dar Earl Grey mi-a oferit exact acea fracțiune de secundă, exact atât cât îmi trebuia ca să acționez fără să mă pun în pericol. Am să-l duc la magazinul de animale și am să-i cumpăr tot ce-și dorește.
— Cum ai să știi ce-și dorește?
— Avem o legătură telepatică acum. E aproape ca o chestie de Jedi. Mai calmă, se așeză pe brațul canapelei, dezmierdând cățelul în timp ce se uita la Ash. Mă pricep destul de bine să citesc oamenii, spuse după câteva clipe. Stau și îi observ – așa am făcut dintotdeauna. Am fost toată viața un outsider – este statutul rezervat copiilor nou-veniți. Așa că înveți, sau cel puțin eu am învățat, să-i privești, să le cunoști firea, să-i descifrezi. Și sunt destul de bună la asta. Orice i-aș fi spus, dacă ar fi reușit să mă ducă în acel loc izolat de care vorbea, m-ar fi ucis după ce termina cu mine. I-ar fi făcut plăcere. Asta e vocația ei.
— O să-i dau oul Fabergé și o să punem capăt nebuniei.
— Nu va fi suficient, nu pentru ea. Asta încerc să-ți spun. Poate ar fi suficient pentru angajatorul ei, și sigur are unul, întrucât l-a menționat. Dar nu va fi suficient pentru ea, mai ales acum. Se ridică și se apropie de el, conștientă că era pregătită să fie ținută în brațe, să îl țină la rândul ei. Continuă pe un ton domol: Are o piele fără cusur. Văzută de aproape, fața ei e pur și simplu năucitoare, iar tenul e perfect, însă este ceva în neregulă cu ochii ei. În ochii ei, se corectă Lila.
Există un personaj în cărțile mele, o ființă sălbatică indiferent dacă e sub formă de om sau de lup. Are același gen de ochi.
— Sasha.
— Da, zâmbi Lila. Chiar ai citit-o, deci. Mi-am dat seama ce hram poartă când am privit-o în ochi azi. Este o ucigașă. Nu e vorba doar de profesie, ci asta e esența ei. Este sălbatică, pentru ea luna e întotdeauna plină. De un calm glacial, Lila trase aer în piept și urmă: Ash, am putea să-i dăm oul Fabergé împachetat cu fundiță și tot m-ar ucide, la fel și pe tine, și pe oricine ar încerca să-i stea în cale. Are nevoie să o facă, așa cum tu simți nevoia să pictezi, iar eu să scriu. Poate chiar mai mult de atât.
— Eu am nevoie să te știu în siguranță, chiar mai mult de atât.
— Atunci trebuie să terminăm povestea asta fiindcă, până când nu o facem, până când nu ajunge în închisoare, nici unul dintre noi nu va fi în siguranță. Crede-mă, Ash. Am văzut asta în ochii ei.
— Te cred. Iar tu crede-mă când îți spun că, până nu ajunge în închisoare, tu nu mai ieși din casă singură. Nu mă contrazice, se răsti el, înainte ca Lila să deschidă gura. Data viitoare nu te va mai subestima.
Gândul o irita, însă își dădu seama că era adevărat.
— Ai dreptate în privința asta.
— Ce-ai vrut să spui când te lăudai că știi să mânuiești o armă?
— Am crescut printre militari, îi aminti ea. Tata m-a învățat cum să mânuiesc o armă, cum să trag. Poate că n-am mai făcut nici una, nici alta de vreo cinci sau șase ani, dar aș fi în stare dacă aș fi nevoită. Și știu câteva mișcări de box – mai mult, cunosc unele tehnici de autoapărare eficiente. La nici o lună după ce m-am mutat la New York, un gunoi a încercat să mă jefuiască. Ei bine, i-am tras una în boașe de i-au zburat în gât. Probabil nu au coborât înapoi nici până acum.
— Reușești de fiecare dată să mă surprinzi.
O strânse iarăși la piept, îmbrățișând-o ca s-o aline și să se liniștească el însuși. Își spuse că Lilei nu avea să-i trebuiască un pistol când și dacă se mai ciocneau de ucigașa asiatică. Nu lovise în viața lui o femeie, nici nu se gândise vreodată să o facă, dar avea să admită o excepție pentru cea care vărsase sângele iubitei lui.
El avea grijă de ceea ce-i aparținea, se gândi în timp ce o săruta blând.
— Deschid eu, îi spuse când auzi soneria.
Probabil erau polițiștii sau Luke. Oricum ar fi fost, situația era pe punctul de a se debloca. Era mai mult decât pregătit să acționeze.