Lila își puse rochia albă și pantofii cei noi și fu nevoită să admită că Julie – ca întotdeauna – nimerise la fix. Era o ținută de vară clasică și stilată, pe care o finisă împletindu-și părul și prinzându-l într-un coc lejer la ceafă.
Nimeni nu avea să suspecteze, dacă mai conta, că era prima ei vizită, altfel decât în interes de serviciu, la o vilă italiană.
— Arăți aproape perfect, comentă Ash când intră în dormitor.
— Aproape?
— Aproape. Deschise sertarul de sus al comodei și scoase o cutie, spunându-i: Încearcă ăsta.
Încântată, Lila deschise capacul cutiei, apoi se zgâi la husa dinăuntru. Lănțișoarele fantezie vândute ca suveniruri nu veneau în huse de piele.
— E vreo problemă?
— Nu. Era stupid să o emoționeze un cadou. Amân momentul pentru a fi mai plăcută descoperirea.
Luă husa și o despături.
Înconjurat de o ramă îngustă de diamante minuscule, pandantivul în formă de lacrimă licărea în tonuri pastelate de albastru. Era prins pe două lănțișoare, delicate ca pânza de păianjen, pe care alte mici diamante scânteiau ca niște picături de rouă.
— E… e superb. E un cristal de piatra lunii.
— Mi se părea potrivit pentru o femeie care și-a terminat, în esență, cea de-a treia carte despre vârcolaci. Dă-mi voie. Îl desfăcu el însuși, apoi i-l puse la gât. După ce îl închise, rămase în spatele ei, studiind rezultatele în oglindă: Acum ești perfectă.
— E splendid. Dar „potrivit“ nu e cuvântul corect. „Potrivit“ se referă la ceva făcut din politețe. Gestul acesta e unul atent, demonstrându-mi că ai căutat îndelung un obiect cu o semnificație aparte pentru mine. Îl ador, nu doar fiindcă e splendid, ci fiindcă a fost atent ales. Mulțumesc. Nu știu ce să spun.
— Tocmai ai spus-o. Am avut dreptate să ne luăm liber ieri, să sărbătorim cu Luke și Julie. Asta sărbătorește ceea ce ai realizat tu.
— E cel mai frumos lucru pe care l-am primit vreodată de la cineva, și înseamnă cel mai mult, murmură Lila lipindu-și obrazul de al lui.
Ash o desprinse ușor de el, mângâind-o blând pe umeri în timp ce îi studia chipul.
— Sunt câteva lucruri despre care trebuie să discutăm odată ce ne întoarcem la New York.
— Despre care nu putem vorbi în Italia?
— Vizita de azi e motivul pentru care am venit, așa că trebuie să ne ocupăm de asta. De fapt, ar trebui să mergem. Am să-l sun pe Lanzo.
— Eu trebuie să-mi iau doar poșeta. Sunt gata.
Când Ash ieși, Lila se întoarse din nou spre oglindă și își trecu ușor degetele peste piatra prețioasă. Cu coada ochiului zări binoclul pe care îl pusese lângă fereastră. Nu era ciudat că de la acel binoclu se ajunsese aici? Și cum avea să se descurce cu acest sentiment de alunecare necontrolată printr-un tunel lung, foarte lung, spre iubire?
Fără nici un punct de sprijin, își spuse, fără nici o bordură la îndemână pe care să se târască pentru a-și trage răsuflarea, pentru a încetini coborârea. Oricât de palpitantă ar fi fost căderea, habar nu avea ce trebuia să facă la aterizare.
Să trăiască experiența de pe o zi pe alta? se întrebă ea, luându-și poșeta. Să facă ceea ce veniseră să facă, apoi ceea ce trebuia făcut mai departe. Era singura manieră pe care o cunoștea.
Se uită în oglindă pentru ultima dată, mângâindu-și lănțișorul. Ash o descoperise, înțelesese ce avea să conteze pentru ea, iar acest lucru era la fel de frumos ca piatra în sine.
Lila avea să-și amintească acea călătorie cu mașina prin zona rurală a Toscanei ca pe o înșiruire de culori. Ceruri albastre, discuri galbene de floarea-soarelui dansând în lanuri pe marginea drumului. Verdele întunecat al dealurilor, al livezilor de măslini, al chiparoșilor conici, toate nuanțele de citrice ale lămâilor galbene și verzi, ale portocalelor revărsându-se din copaci și violetul intens al ciorchinilor grei de struguri de pe vițe.
Grădinile de flori în tonuri fierbinți de roșu și violet sau flăcări de galben și portocaliu scânteiau în lumina soarelui pe fundalul zidurilor albe răscoapte ale caselor sau al pereților solizi de cărămidă. Viile, ce păreau să se întindă pe kilometri întregi, se ridicau pe dealuri terasate sau câmpii uniforme în șiruri ordonate.
Dacă ar fi putut să picteze ca Ash, ar fi pictat acel peisaj – acea abundență de culori îmbibate de soare.
Lanzo condimentă drumul cu bârfe locale sau întrebări despre America, țară în care își promisese că avea să călătorească într-o bună zi. La fel cum făcuse în timpul zborului, Ash consideră acest drum cu mașina un fel de răgaz, ca și cum ar fi călătorit prin tablouri, de la un peisaj la altul.
În nuanțe întunecate și prăfuite într-o clipă, apoi vibrând de culori îndrăznețe în următoarea. De la frumos la frumos, totul saturat de o lumină eroică.
Cotiră de pe drum pe o alee îngustă și abruptă ce urca printre livezile de măslini.
Lila văzu treptele brute cioplite în coasta dealului, ca și cum vreun uriaș din Antichitate le-ar fi tăiat din panta prelungă. Florile de câmp își scoteau capul prin crăpături pentru a sorbi soarele în jurul unei mici zone nivelate pe care se afla o bancă de fier.
Cine stătea acolo vedea totul, își spuse ea.
— Acesta este domeniul Bastone, îi informă Lanzo. Giovanni Bastone, pe care mergeți să-l vedeți, are vila cea mare. Sora lui și mama lui locuiesc tot pe domeniul acesta, într-o casă foarte frumoasă. Fratele lui stă la Roma și se ocupă de… cum se spune?... interesele lor de acolo. Mai are încă o soră care locuiește la Milano. Cântă operă și e cunoscută ca o excelentă soprană. A mai existat un frate, dar el a murit tânăr, într-un accident de mașină. Virând ușor spre două porți de fier ce făceau legătura între zidurile albe, tânărul italian explică: Securitatea, înțelegeți. Sunteți așteptați, sì, iar mașina mea e cunoscută.
Chiar în timp ce vorbea, porțile se deschiseră.
Drumul spre impozanta vilă era străjuit de pâlcuri de copaci și de grădini cu plante ornamentale.
Clădirea reușea să fie în același timp și maiestuoasă și blândă, cu ferestre arcuite înalte, porticuri rotunjite și terase fluide. Fără liniile domoale, fără farmecul plantelor agățătoare revărsându-se de pe acele terase, ar fi dominat întregul peisaj. În schimb, după părerea Lilei, se integra perfect în el.
Acoperișul cu țiglă roșie se înălța înclinat și ieșit în afară deasupra zidurilor galben-deschis. Aleea de intrare a mașinilor înconjura o fântână centrală în care apa curgea din palmele făcute căuș ale unei sirene cocoțate pe o grămadă de stânci.
— Mă întreb dacă au vreodată nevoie de cineva care să aibă grijă de casă cât timp sunt plecați.
— Tu ai face-o, pufni Julie dându-și ochii peste cap.
Lanzo deschise portiera mașinii exact în clipa în care un bărbat în pantaloni bej și o cămașă albă ieși pe terasă.
Părul îi era alb, marcat dramatic de șuvițe negre de aceeași culoare ca sprâncenele stufoase, arcuite. Avea o siluetă de om bine hrănit, dar încă nu corpolent, și ochi negri ce ardeau pe fundalul unei fețe arse de soare, cu trăsături pronunțate.
— Bine ați venit. Eu sunt Giovanni Bastone, se prezentă el întinzându-i mâna lui Ash. Văd ceva din tatăl tău în tine.
— Signor Bastone, vă mulțumesc pentru ospitalitate.
— Desigur, desigur, e o încântare.
— Aceștia sunt prietenii mei, Lila Emerson, Julie Bryant și Luke Talbot.
— O mare plăcere. Sărută mâna Lilei și pe cea a lui Julie și o strânse pe cea a lui Luke. Poftiți în casă, nu stați în soare. Lanzo, Marietta are ceva special pentru tine în bucătărie.
— Ah, grazie, Signor Bastone.
— Prego.
— Casa dumneavoastră arată ca și cum ar fi crescut aici sub soare, cu sute de ani în urmă, remarcă Lila.
— Acesta este un compliment excelent, spuse Bastone zâmbindu-i radios. Două sute de ani – partea originală, înțelegi. Deja fermecat, își petrecu brațul Lilei pe sub al lui și îi conduse înăuntru. Bunicul meu a extins-o. Un om ambițios și abil în afaceri.
Îi duse într-un foaier spațios cu dale de culoarea nisipului, pereți crem și grinzi de culoare închisă deasupra. Scările se curbau, realizând din nou acele linii mai blânde, cu arcade suficient de largi cât să treacă patru persoane deodată, fluidizând spațiul de la o cameră la alta. Operele de artă, înrămate în aur cu patină, reprezentau o mare varietate de subiecte, de la peisaje toscane la portrete și naturi moarte.
— Trebuie să discutăm despre artă, spuse Bastone. O pasiune a mea. Dar mai întâi bem ceva, nu? Trebuie să curgă întotdeauna vin pentru prieteni. Tatăl tău este bine, sper.
— Este bine, mulțumesc, și vă transmite cele mai calde salutări.
— Drumurile noastre nu s-au mai intersectat de ceva vreme. Am cunoscut-o și pe mama ta. Mai recent.
— Nu știam.
— Una bella donna, rosti italianul sărutându-și vârfurile degetelor.
— Da, așa e.
— Și o femeie excepțională.
Îi conduse pe o terasă sub un pavilion sufocat de bougainvillea. O mulțime de flori se revărsau și scoteau capetele din ghivece de teracotă înalte până la brâu; un câine galben moțăia la umbră, iar dealurile, lanurile și livezile toscane se întindeau ca un dar prețios dincolo de toate acestea.
— Probabil vă îmbătați de fiecare dată când ieșiți din casă. Din cauza peisajului, se grăbi Lila să adauge, când el își încreți sprânceana. E amețitor.
— Ah, da. Amețitor ca vinul. Ești scriitoare, da?
— Da.
— Vă rog să stați jos, îi invită gazda. Pe o masă fusese deja pregătit vinul, alături de niște platouri colorate cu fructe, brânzeturi, pâine și măsline.
— Trebuie să gustați cașcavalul nostru local. E deosebit. Ah, iat-o și pe soția mea. Gina, prietenii noștri din America.
O femeie zveltă, cu părul decolorat de soare și ochii întunecați, adânci, ieși pe terasă în pas vioi.
— Vă rog, scuzați-mă că nu v-am întâmpinat. Îi turui ceva soțului ei în italiană, făcându-l să râdă. Îi explic lui Giovanni, e sora mea la telefon. O mică dramă de familie, așa că am fost reținută.
Soțul ei făcu prezentările și turnă vinul în pahare.
— Ați avut o călătorie plăcută? întrebă Gina.
— Drumul cu mașina de la Florența a fost minunat, îi spuse Lila.
— Ce v-a plăcut mai mult la Florența? Mâncarea toscană, magazinele, operele de artă?
— Absolut totul.
Se lansară într-o conversație vioaie. Privindu-i pe soții Bastone, Lila văzu doi oameni care trăiseră o viață întreagă împreună și încă se bucurau fiecare de compania celuilalt.
— Ai întâlnit-o pe cea care i-a fost soțului meu amante, îi spuse Gina.
— Ah, tânăra americancă, exclamă dramatic Bastone, ridicând ochii spre cer. Eram atât de pasionați, atât de presați de timp! Tatăl ei nu era de acord, ceea ce făcea totul cu atât mai pasional, cu atât mai urgent. Îi scriam ode și sonete, îi compuneam cântece. N-am ratat nimic din durerea și bucuria primei iubiri. Apoi a dispărut, zise el pocnind din degete. Ca un vis. Luă mâna soției lui, o sărută și spuse: Apoi a apărut această superbă femeie toscană care m-a respins cu înverșunare, făcându-mă să o blestem, să o implor, să o curtez, până s-a îndurat de mine. Cu ea am trăit acele ode și sonete, acel cântec.
— De cât timp sunteți căsătoriți? întrebă Lila.
— De douăzeci și șase de ani.
— Și e în continuare un cântec?
— În fiecare zi. În unele zile muzica sună fals, dar e întotdeauna un cântec ce merită cântat.
— Asta e cea mai bună descriere a unei căsnicii reușite din câte am auzit vreodată, decise Lila. Să cântați tot timpul, le ură lui Julie și Luke. Ei sunt logodiți – de ieri.
Gina bătu din palme și, ca orice femeie, se aplecă în față să studieze inelul lui Julie.
Bastone ridică paharul:
— Fie ca muzica voastră să fie dulce. Salute.
Treptat, Ash conduse conversația înapoi spre ceea ce îl preocupa.
— A fost interesant să o cunosc pe Miranda. Atât Lila, cât și eu am fost fascinați de povestea despre bunicul dumneavoastră și partida de poker cu Jonas Martin.
— Au rămas prieteni, deși nu se vedeau decât rar, când bunicul meu venea să-și vadă de afaceri. Jonas Martin adora jocurile de noroc, așa spunea bunicul, și aproape întotdeauna paria prost. Îl numeau, ah…
— Ghinionistul Jonnie, completă Ash.
— Da, da.
— Și faptul că a pus pariu pe o comoară de familie? Era ceva obișnuit pentru el?
— Nu obișnuit. Era… da, „răsfățat“ e cuvântul. Era tânăr și impetuos ca un mânz, după cum spunea bunicul. Se pare că tatăl lui Martin a fost foarte furios din cauza acestui pariu, dar regulile sunt reguli. Ești interesată să scrii despre acea perioadă?
— Sunt foarte interesată, răspunse Lila. Miranda nu știa care a fost miza pariului – ce amintire de familie a fost pierdută. Puteți să-mi spuneți?
— Pot să fac mai mult de atât. Pot să vă arăt. V-ar face plăcere să vedeți?
Lila își simți inima înfigându-i-se în gât. Reuși să dea din cap și să bâiguie:
— Mi-ar plăcea enorm.
— Vă rog, veniți. Gazda se ridică și le făcu semn: Luați-vă vinul. Bunicul meu iubea călătoriile și arta. Călătorea mai ales în scop de afaceri, pentru a-și menține și dezvolta rețeaua profesională, cum s-ar zice azi. Căuta obiecte de artă, ceva interesant, peste tot unde mergea. Acest interes i l-a transmis tatei, și l-am moștenit la rândul meu.
— Aveți o colecție minunată, comentă Julie. Iată, acesta. Se opri o clipă lângă portretul unei femei cu un aer visător și romantic. E din perioada de început a lui Umberto Boccioni?
— Așa e.
— Și acesta, zise Julie trecând la un tablou în culori tari, cu forme amestecate care, își dădu seama Lila, erau oameni. Una dintre lucrările lui de mai târziu, când adoptase curentul futurist italian. Ambele sunt minunate. Îmi place foarte mult că le expuneți împreună, pentru a ilustra evoluția și căutările artistului.
— Te pricepi la artă, observă Giovanni oferindu-i brațul său. Ai o galerie?
— Sunt manager la una.
— Un bun manager are și participație la afacere. Eu cred că ești un bun manager.
Când trecură prin următoarea arcadă, Julie se opri încremenită.
Nu ar fi putut spune că se aflau într-o cameră de zi, se gândi Lila. Ar fi fost un termen mult prea comun și vag. „Salon“, eventual. Deși nici „galerie“ nu ar fi fost exagerat.
Mai multe fotolii și canapele în nuanțe discrete ofereau posibilitatea relaxării. Mesele, dulapurile, comodele, de la cele mai simple până la cele mai sofisticate, străluceau de patina vremii. În capăt se afla un mic șemineu de malahit în care erau expuși crini portocalii.
Și peste tot se zăreau lucrări de artă.
Pereții erau tapetați cu picturi, de la icoane religioase șterse la operele vechilor maeștri și cele ale unor artiști contemporani. Pe piedestale sau mese se aflau diverse sculpturi, din marmură fină, lemn șlefuit sau piatră brută.
În vitrine și pe rafturi scânteiau numeroase obiecte de artă.
— O! exclamă Julie ducând o mână la piept. Inima mea!
Bastone chicoti și o trase spre el.
— Arta e un alt cântec ce trebuie cântat. Ești de acord, Ashton? Indiferent dacă acel cântec e de suferință sau de bucurie, de dragoste sau de disperare, de război sau de pace, el trebuie cântat.
— Arta o impune. Iar dumneavoastră aveți aici o întreagă operă.
— Trei generații de iubitori de artă, și nici un artist printre noi. Incapabili de creație, ne-am asumat rolul de mecena.
— Există artă și fără protectori, comentă Ash, dar artistul rareori ajunge să prospere fără generozitatea și viziunea acestora.
— Trebuie să-ți văd lucrările data viitoare când venim la New York. Am fost intrigat de ceea ce am văzut pe internet, iar unele au făcut-o pe Gina să ofteze. Care era, cara, cea pe care ți-ai dorit-o?
— Pădurea. Copacii sunt reprezentați ca niște femei, și mai întâi te gândești, o, sunt captive, pradă unei vrăji. Dar nu, când te uiți mai atent vezi că sunt… Își căută cuvintele și, după ce discută câteva clipe cu soțul ei în italiană, reluă: Da, ele însele sunt vrăjitoarele. Ele sunt pădurile. E un mesaj puternic și feminist, aș spune. E corect?
— Nu există „corect“ sau „greșit“ în domeniul ăsta, dar ați înțeles ce am făcut, ceea ce e un mare compliment.
— Poți să-mi faci marele compliment de a-mi picta fiicele.
— Ah, Gina!
Ea își ignoră soțul și continuă:
— Giovanni spune că nu ar trebui să-ți cer, dar dacă nu ceri, cum poți să obții ceea ce vrei? Îi făcu ștrengărește cu ochiul lui Ash: O să vorbim.
— Dar voi ați venit să vedeți premiul câștigat în urma pariului, le atrase atenția Bastone arătându-le o vitrină pictată în care se afla o colecție de cutii emailate, împodobite cu pietre prețioase. Luă una și o ridică în lumină: O piesă minunată. Portțigaretul e din citrin emailat, în montură de aur, canelat, cu un safir caboșon drept buton de deschidere. Veți vedea că e gravată cu inițiala maestrului casei Fabergé, Michael Perchin. O pierdere usturătoare pentru familia Martin.
— E superbă, spuse Lila din tot sufletul.
— Și motivul unei dispute între cele două familii, drept pentru care nu am soție americană, zise el făcându-i Ginei cu ochiul.
— Signor Bastone, i se adresă Lila punându-și o mână peste a lui. Uneori trebui să mergi pe încredere. Se întoarse să-i arunce o privire lui Ash, apoi repetă: Trebuie să mergi pe încredere. Signor Bastone, cunoașteți un om pe nume Nicholas Vasin?
Deși fața lui rămase complet calmă, Lila îi simți mâna tresărind sub a ei. Și văzu culoarea dispărând brusc din obrajii Ginei.
— Numele nu mi-e familiar, declară el punând portțigaretul înapoi cu mare grijă. Ne-a făcut mare plăcere compania voastră.
— Signor Bastone…
— Apreciem ospitalitatea dumneavoastră, interveni Ash. Ar trebui să pornim înapoi spre Florența. Înainte de asta, trebuie să vă spun că fratele meu Oliver a achiziționat anumite documente și un obiect de artă în timp ce o ajuta pe Miranda Swanson să vândă masa succesorală a tatălui ei – moștenită de la bunicul ei. Fratele meu a cumpărat acest obiect pentru el însuși, nu pentru unchiul la a cărui firmă lucra. Ash se opri doar pentru o clipă, observând liniile aspre întipărite pe chipul lui Bastone, apoi continuă: La un moment dat familia Martin a avut în posesie două dintre ouăle imperiale dispărute. Unul a fost pierdut la o partidă de poker, celălalt a ajuns la fratele meu, fiindcă Miranda, din cât se pare, nici nu știa, nici nu era interesată să afle ce anume moștenise. Fratele meu, iubita lui și unchiul pentru care lucra sunt toți morți.
— Îmi pare foarte rău.
— Documentele, care sunt acum la mine, descriu clar oul care a fost pus drept miză și pierdut la o partidă de poker în favoarea lui Antonio Bastone. Oul Nécessaire.
— Nu am ceea ce căutați.
— Soția dumneavoastră cunoaște numele de Nicholas Vasin, căci a tresărit speriată când l-a auzit. Îi e teamă de el, și pe bună dreptate. Cred că a comandat uciderea fratelui meu fiindcă Oliver avea cel de-al doilea ou – Carul cu heruvim – și a încercat prostește să negocieze un preț mai mare. A fost nesocotit, dar era fratele meu.
— Ai suferit o tragedie. Condoleanțe.
— Îi cunoașteți pe tatăl meu, pe mama mea. Fără îndoială ați făcut verificări despre fiecare dintre noi înainte de a ne permite accesul în casa dumneavoastră, știind că eram interesați de acel pariu pierdut cu atâta timp în urmă. Credeți-mă când vă spun că am făcut aceleași verificări despre dumneavoastră și familia dumneavoastră înainte de a-mi aduce prietenii aici.
— Suntem încântați să vă oferim ospitalitate, dar nu știm nimic despre asta.
— O anume Jai Maddok ucide la comanda lui Nicholas Vasin. A înfipt un cuțit în coastele iubitei mele, și s-a ales cu un pumn în față pentru asta, spuse Ash privind-o mândru pe Lila. Avem de gând să ne luptăm cu ei, signor Bastone. Poliția, cea din New York, dar și la nivel internațional, știe de existența ei și a lui Vasin. Au să plătească pentru ceea ce au făcut familiei mele. Sunteți dispus să mă ajutați?
— Nu am ceea ce căutați, începu el, însă fu întrerupt de soția lui.
Îi vorbi în italiană, pe un ton aprig, cu fața încinsă, cu ochii scânteind.
În timp ce se certau, ochii ei fierbinți se umplură de lacrimi, dar vocea îi rămase puternică, furioasă, până când Bastone îi prinse mâinile și i le ridică la buze. Îi murmură ceva, apoi dădu din cap resemnat.
— Familia e totul, spuse el. Gina mea îmi amintește acest lucru. Tu ai venit aici pentru familia ta. Eu am făcut ceea ce am făcut pentru a mea. Am nevoie de aer. Vino.
Se îndepărtă cu pași mari, întorcându-se pe unde veniseră.
Masa fusese golită în absența lor. Trecu pe lângă ea și se opri abia la capătul terasei ce dădea spre splendoarea peisajului toscan.
— Știam că familia Martin avea două ouă, fiindcă bunicul meu le văzuse pe ambele. Jonas i-a permis să aleagă unul când a pierdut pariul. Bunicul era tânăr când a câștigat oul Nécessaire, încă nu se pricepea la astfel de lucruri, dar a învățat repede – a fost primul lui obiect de artă și prima lui iubire în acest sens. Disputa s-a întețit. Pariul e pariu, da, însă acest ou nu-i aparținea băiatului ca să-l poată pune în joc. Bunicul meu a refuzat să-l dea înapoi, chiar și atunci când i s-a oferit dublul mizei. A devenit o chestiune de orgoliu și de principiu, și nu pot eu să mă pronunț cine a avut dreptate și cine nu. A devenit al nostru. Bunicul l-a păstrat în camera lui, refuzând să-l expună. Tatăl meu a stat lângă el când i-a sosit ceasul. Așa a ajuns la mine. Fusese al nostru, un obiect privat, timp de trei generații.
— Începutul, murmură Lila. Restul, dragostea lui față de artă, colecțiile alcătuite cu grijă, toate au început cu acea unică piesă.
— Da. După moartea tatălui meu, când propriii mei copii se făcuseră deja măricei, m-am gândit tot mai mult la asta. Să-l las moștenire fiilor și fiicelor mele, apoi urmașilor lor? Gina și cu mine am discutat în nenumărate rânduri și am decis că nu era un obiect privat. Aparținuse cândva altei familii și le fusese răpit odată cu viețile. Ne gândeam să facem în așa fel încât să fie donat unui muzeu – eventual împrumutat în numele familiei noastre și al familiei Martin. Povestea e bună, doi bărbați tineri, o partidă de poker. Trebuie să decidem cum se va face asta, la ce muzeu. Pe de altă parte, nu e simplu deloc. Trebuie să ne ocupăm de autentificarea oului apelând la specialiști de o discreție ireproșabilă.
— Frederick Capelli, spuse Lila, făcându-l pe Bastone să se răsucească brusc spre ea.
— De unde știi asta?
— A fost ucis ieri, de către aceeași femeie care i-a ucis și pe ceilalți.
— Foarte bine, rosti implacabil Gina ridicându-și sfidător bărbia. Ne-a trădat. Propria lăcomie i-a adus moartea. I-a spus lui Vasin despre oul Nécessaire. Vasin a trimis-o pe această femeie la noi, mai întâi cu o ofertă de a cumpăra oul. Noi hotărâserăm să procedăm cum ni se părea corect și am refuzat să-l vindem. Ea s-a întors să ne ofere mai mult și să ne amenințe.
— Soția mea, copiii mei, nepoții mei, continuă Bastone. Merita oricare dintre ei să-și piardă viața de dragul acestui obiect pentru care, în plus, ni se oferea o sumă considerabilă? I-am poruncit să plece, i-am spus că am să apelez la autorități. În noaptea aceea ne-a sunat. Îl răpise pe nepotul nostru. Intrase în casa fiicei mele, îi înșfăcase mezinul în timp ce ei dormeau. Antonio al nostru, de doar patru ani. M-a lăsat să-l ascult strigând după mama lui, după mine, și mi-a promis că-l va ucide în chinuri dacă nu-i dau oul. Avea să răpească un alt copil, să-l omoare, până când îi dădeam satisfacție. Ne-a poftit să contactăm autoritățile. Avea să-l spintece pur și simplu pe băiat și să-și vadă de ale ei, apoi să se întoarcă altcândva după următorul.
Julie se apropie de Gina și îi oferi un șervețel când văzu lacrimile rostogolindu-i-se pe obraji.
— I-ați dat oul. Nu ați avut încotro.
— O simplă afacere, așa i-a spus ea. Puttana! mârâi disprețuitor Bastone. Ne-au dat jumătate din oferta inițială.
— Le-am zis să păstreze banii, să și-i bage pe gât, dar ea a spus că dacă nu îi luăm, dacă nu semnăm actul de vânzare, se va întoarce după alt copil. Încrucișându-și mâinile peste inimă, Gina murmură: Copilașii noștri!
— Era doar o afacere, a spus ticăloasa. O simplă afacere. Antonio avea vânătăi acolo unde îl ciupise ea, dar era teafăr. A doua zi dimineață ni l-a adus înapoi în stare bună. Iar ei au rămas cu blestematul de ou.
— Ați făcut ceea ce trebuia să faceți, îi asigură Luke. V-ați protejat familia. Dacă acest Capelli s-a dus la Vasin, înseamnă că era la curent cu povestea despre partida de poker.
— Da, îi spuseserăm tot ce știam.
— Ceea ce probabil că l-a condus pe Vasin la Miranda – iar ea îi vânduse cel de-al doilea ou lui Oliver. Când s-au întâmplat toate astea? întrebă Lila.
— Pe optsprezece iunie. Nu am să uit niciodată noaptea în care l-a răpit.
— De aici la New York, zise Lila uitându-se la Ash. Succesiunea evenimentelor se confirmă. În mod evident, Miranda nu știa ce anume reprezenta acel ou și probabil a spus că l-a vândut. Poate Capelli a încercat să intermedieze tranzacția cu Oliver.
— Și Jai a intervenit, folosindu-se de iubita lui. Au stabilit un preț, însă Oliver a dat înapoi, încercând să stoarcă mai mult. V-ați dus la poliție, signore?
— Au obținut ceea ce voiau. Nu mai au motive să le facă rău copiilor mei.
— L-aș ucide dacă aș putea, rosti Gina strângându-și pumnii. Și pe el, și pe cățeaua lui. I-a făcut vânătăi copilașului nostru, i-a luat mielușelul cu care dormea. A plâns după el până i-am găsit un altul.
— Îi place să colecționeze suveniruri, murmură Ash.
— Ashton, am să-ți vorbesc așa cum i-aș vorbi fiului meu, zise Bastone punându-i o mână pe braț. Fratele tău e mort. Dă-le ceea ce vor. E doar un obiect. Sunt mai importante viața ta, a doamnei tale, a familiei tale.
— Dacă aș crede că asta ar rezolva problema, aș lua în calcul posibilitatea. Nu a avut nici un motiv să-l rănească pe nepotul dumneavoastră. I-a făcut vânătăi fiindcă i-a plăcut. Nu a reușit să ia oul de la Oliver, iar acum de la mine. Pentru asta cineva va trebui să plătească. Singura rezolvare e să o oprim. Să-i aducem atât pe ea, cât și pe Vasin în fața justiției.
— Tu îți dorești dreptate sau răzbunare?
— Amândouă.
— Înțeleg, oftă Bastone. Mă tem însă că Vasin este inatacabil.
— Nimeni nu e inatacabil. Trebuie doar să-i găsești punctul slab.
Lila își petrecu cea mai mare parte a drumului spre Florența mâzgălind într-un carnet de notițe. Imediat ce intră în apartament, porni direct spre biroul ei provizoriu și se așeză în fața laptopului.
Încă mai lucra când intră Ash, aducându-i sucul ei preferat.
— Mulțumesc. Vreau să pun totul pe hârtie cât mai repede. Personajele, ce știm despre ele, evenimentele, momentele-cheie, legăturile. Mă ajută să organizez imaginea de ansamblu.
— Vezi, faci și tu tabele!
— Da. Sorbi din pahar cu ochii la Ash, care se așezase pe marginea patului. Julie și cu mine nu vom avea timp să căutăm o rochie de mireasă în Florența.
— Îmi pare rău.
— Nu, să nu-ți pară. Îmi dădusem seama și singură. Doamne, Ash, am avut câteva zile fantastice – zile minunate, productive. Plecăm în seara asta? Jai Maddok nu s-ar aștepta la o asemenea manevră. Am fi la New York, în vreme ce ea ar continua să ne caute aici. Am avea un răgaz.
— Putem pleca în trei ore dacă îți ajunge timpul.
— Împachetarea bagajelor este una dintre specialitățile mele.
— O să ne întoarcem la Florența după ce se termină toată povestea asta.
— Nu aș spune nu, având în vedere că acum am o misiune: trebuie să-mi petrec o noapte vânând acele patiserii secrete despre care vorbea Luke. El are dreptate, soții Bastone au făcut ceea ce trebuia să facă pentru a-și proteja familia. Dacă a fost capabilă să rănească un copilaș…
— Am să spun un lucru deși îți știu deja replica. Reflectează bine înainte să-mi răspunzi. Pot să te duc undeva la adăpost, undeva unde să nu te găsească. Dacă aș crede că soluția ar fi să ajung la o înțelegere cu Vasin, i-aș propune un târg.
— Dar nu crezi asta, și nici eu.
— Nu, nu cred. Jai Maddok a înțeles punctul slab al soților Bastone și s-a folosit de el. Cred că îl înțelege și pe al meu.
— Familia ta. Dar…
— Nu. A ucis deja doi membri ai familiei mele sau a fost complice la uciderea lor. Asta nu i-a adus rezultatele scontate. Tu ești punctul meu slab, Lila.
— Nu trebuie să-ți faci griji pentru mine. Eu pot…
Ash îi luă mâinile și le strânse pentru a o împiedica să vorbească.
— Nu m-a atacat pe mine direct. Nu așa acționează ea. În cazul lui Oliver s-a folosit de Sage. În cazul soților Bastone, de nepotul lor. Pe tine a încercat deja o dată să te rănească.
— Și nici asta nu i-a adus rezultatul scontat, zise Lila ridicându-și pumnii într-o atitudine bătăioasă.
— Tu ești punctul meu slab, repetă el. M-am întrebat de ce anume mi-am dorit să te pictez încă din prima clipă în care te-am văzut. Am simțit nevoia să o fac, în ciuda tuturor dramelor din jurul meu, pur și simplu am simțit nevoia. De ce, de fiecare dată când mă gândesc să încep o lucrare nouă, e legată de tine?
— Oamenii aflați în situații-limită…
— E vorba de tine. Fața ta, corpul tău, vocea ta pe care o aud mereu în minte. Ceea ce simt când te ating. Felul în care tranșezi net între bine și rău, ezitarea de a spune prea multe despre tine și fascinația pe care mi-o provoacă descoperirea ta treptată, pe măsură ce-ți înlătur unul câte unul straturile de protecție. Chiar și capacitatea ta uimitoare de a repara diverse lucruri. Toate astea te aduc în centrul universului meu. Tu ești punctul meu slab fiindcă te iubesc.
Lila simți ceva strângându-i inima, un amestec de teamă și bucurie pe care nu reuși să-l descifreze.
— Ash, eu…
— Asta te îngrijorează. E mai ușor dacă ne limităm la afecțiune și sex, la rezolvarea unei situații în care suntem implicați amândoi. Iubirea lasă o urmă care nu se șterge ușor. Mai mult, dat fiind istoricul familiei mele, mi-am promis cu mult timp în urmă că, dacă și când voi ajunge în acel punct, voi avea grijă să fie pentru totdeauna. Iar asta te îngrijorează și mai tare.
— Chiar nu putem să ne gândim la astea în clipa de față. Panica îi urcă Lilei în gât, încețoșându-i mintea. Nu acum când suntem în mijlocul unei… situații.
— Dacă nu pot să-ți spun că te iubesc în mijlocul unei „situații“, atunci când? Poate că ni se va oferi un moment perfect, dar șansele sunt slabe, mai ales că am de-a face cu o femeie care se teme de angajamente.
— Eu nu mă tem de angajamente.
— Ba da, dar hai să spunem că ești ezitantă, dacă preferi.
— Acum devii enervant.
— Hai să sporim enervarea și să terminăm odată cu asta. Îi sărută mâinile, apoi rosti: Am să obțin ceea ce vreau fiindcă nimic din tot ce mi-am dorit vreodată nu a contat pentru mine nici o fracțiune din cât contezi tu. Deci am să obțin ceea ce vreau. Între timp pot să te duc undeva la adăpost, undeva departe de tot balamucul ăsta. Așa vei avea timp să reflectezi.
— Nu am să accept să fiu pusă la adăpost ca o domniță neajutorată închisă într-un turn.
— În regulă.
— Și nu am să mă las manipulată atât de…
Ash o întrerupse aplecându-se în față, smucind-o spre el și închizându-și gura peste a ei.
— Te iubesc, repetă el când îi dădu drumul. Va trebui să accepți asta. Mă duc să-mi fac bagajele.
Ieși, lăsând-o să se zgâiască în urma lui.
Ce naiba era în neregulă cu el? Cine formula o declarație de dragoste ca pe un fel de amenințare? Și de ce nu reușea să pună capăt acelei aiureli, chiar furioasă fiind?
Ce naiba era în neregulă cu ea?