— Care parte din „Nu ieși din casă“ nu ai înțeles-o? se răsti el. Apoi ochii i se îngustară pe măsură ce încerca să-i descifreze expresia. Ce s-a întâmplat?
— Nimic. Vreau să iau puțin aer. A venit tatăl tău. Înainte să apuce să treacă pe lângă el, Ash o prinse de braț și o întoarse. Lila ripostă: Nu vreau să mă aflu aici – și ești pe punctul de a deveni cea de-a treia persoană căreia îi dau un pumn în față.
— Îmi pare rău, și fă ceea ce trebuie să faci. Dar n-o să te alunge. Asta trebuie să o înțelegeți clar amândoi.
— Mă duc naibii la o plimbare.
— O să facem una mai târziu, zise el trăgând-o înăuntru. Tată.
Salutându-l din cap, duse în bucătărie plasele pe care le avea în mână, apoi reveni.
— Vreau să discut cu tine, Ashton. Singuri.
— Nu suntem singuri. Tocmai mi-am dat seama că, deși v-ați întâlnit, nu v-am făcut niciodată cunoștință. Lila, acesta este tatăl meu, Spence Archer. Tată, ea e Lila Emerson, femeia pe care o iubesc. Va trebui amândoi să vă obișnuiți cu asta. Vrea cineva o bere?
— N-o cunoști aproape deloc, începu Spence.
— Nu, tu nu o cunoști aproape deloc, fiindcă preferi să crezi că urmărește doar banii mei – ceea ce ar intra la capitolul „Mă privește“.
Tonul lui, atât de brutal și de rece, o făcu pe Lila să-și înăbușe un fior. Ar fi preferat oricând să-i înfrunte furia aprigă.
— Tu alegi să crezi că e interesată de banii tăi, continuă Ash, dar te înșeli amarnic. Și alegi să crezi că este interesată de sonoritatea numelui Archer, ceea ce e ridicol. În realitate nu o interesează nici unul dintre aceste lucruri. Ba chiar par să fie argumente împotriva mea, ceea ce e a naibii de iritant. Însă fac eforturi în acest sens, având în vedere că intenționez să-mi petrec toată viața cu ea.
— Nu am spus niciodată că…
— Taci! rosti Ash aruncându-i Lilei o privire atât de rece, încât o ustură. Când ea închise gura șocată, se întoarse către tatăl lui: Nu a făcut nimic care să justifice felul în care o tratezi. Din contră, ar trebui să fii recunoscător că i-a oferit unuia dintre fiii tăi compasiune și generozitate când se confrunta cu moartea unui alt fiu al tău.
— Am venit aici să discut cu tine, Ashton, nu să-mi ții o predică.
— E casa mea. Și regulile mele. Cât despre planurile mele în ceea ce o privește pe Lila? Sunt pe termen lung. Spre deosebire de tine, asta e ceva ce nu intenționez să fac decât o singură dată. Am fost mai prudent decât ai putea crede, fiindcă pentru mine e o dată pentru totdeauna. Lila nu a făcut nimic care să merite purtarea ta, de fapt o reflexie a experiențelor tale. Trebuie să încetezi să le mai folosești ca etalon pentru viața mea și alegerile mele. Te iubesc, dar dacă nu poți să o tratezi pe Lila cu o politețe rezonabilă – regulile de comportament esențiale pe care le aștepți și din partea mea și a oricui altcuiva – atunci nu vei fi bine-venit aici.
— Nu. Nu face asta! Lacrimile care țâșniră din ochii Lilei o îngroziră aproape la fel de mult precum cuvintele lui Ashton. Nu vorbi așa cu tatăl tău.
— Crezi că nu am să-ți iau apărarea? O parte din furia fierbinte ce clocotea sub acea răceală se revărsă acum. Sau te pomenești că nu-mi dai voie?
— Nu, nu e... Ash, e tatăl tău. Te rog, nu-i spune asta. Nu e corect. Putem pur și simplu să evităm să ne intersectăm, nu-i așa? Privindu-l rugător pe Spence, Lila sugeră: Nu am putea conveni pur și simplu să ne ocolim reciproc? Nu pot fi răspunzătoare de apariția unei rupturi între voi. Nu voi fi.
— Nu tu ești răspunzătoare, și toți cei de față știu asta, nu-i așa? i se adresă Ash tatălui său.
— Câtă vreme sunt capul familiei, am obligația să mă îngrijesc de interesele tuturor.
— Dacă te referi la interesele financiare, procedează cum crezi tu că e mai bine în această privință. Nu am să mă opun. Dar aici e vorba de viața mea personală, și nu ai nici un drept să te bagi. Eu nu m-am băgat niciodată într-a ta.
— Vrei să faci aceleași greșeli pe care le-am făcut și eu?
— Nu. De ce crezi că am așteptat? Chiar și așa, orice greșeli aș face, îmi aparțin. Lila nu e una dintre ele. Poți să te liniștești, să bei o bere sau nu.
După o viață întreagă în lumea afacerilor, Spence știa cum să schimbe macazul.
— Vreau să știu de ce te-ai dus în Italia să-l vizitezi pe Giovanni Bastone.
— Are legătură cu ceea ce s-a întâmplat cu Oliver și nu e deloc simplu. Mă ocup eu. Nu vrei să știi detaliile, tată, tot așa cum nu ai vrut să știi detaliile despre modul în care trăgea Oliver pe nas banii din fondul alocat lui sau cum îi înghițea sub formă de pastile și alcool. Cuvintele lui conțineau și o doză de amărăciune, își dădu seama Ash, și nu erau cu totul corecte. Își dorise adesea cu ardoare să fi fost scutit de detaliile din viața lui Oliver. Lăsându-l pe Oliver deoparte, sunt destule pete pe rufăria familiei, urmă el. Suntem prea mulți ca lucrurile să poată sta altfel. Mă ocup de ceea ce pot, atunci când pot. Mi-aș fi dorit să fi făcut o treabă mai bună cu Oliver când am avut ocazia.
Spence înghiți ceea ce, în ochii Lilei, păru a fi un amestec de orgoliu și durere. Ceea ce rămase neînghițit răsună în vocea lui aspră:
— Ceea ce i s-a întâmplat lui Oliver nu este vina ta. E a lui și, poate, parțial și a mea.
— Nu mai contează prea mult în momentul de față.
— Dă-mi voie să te ajut cu problema pe care încerci s-o rezolvi, orice ar fi. Lasă-mă să fac măcar atât. Lăsând la o parte disensiunile, ești fiul meu. Pentru numele lui Dumnezeu, Ashton, nu vreau să mai pierd un fiu.
— M-ai ajutat. Am luat avionul familiei pentru a ajunge la Bastone și m-am folosit de numele tău. Mi-ai spus de la bun început ce știai și ce părere aveai despre el. Așa am reușit să-l întâlnesc.
— Dacă e implicat în uciderea lui Oliver…
— Nu, îți dau cuvântul meu că nu e.
— De ce nu-i spui? întrebă Lila. Oliver a fost fiul lui. Este greșit să nu-i spui ce știi, și supărarea voastră n-are nici un rost. Te înșeli, Ashton. Amândoi vă înșelați și sunteți proști și prea încăpățânați ca să nu vă puneți piedici singuri. Eu mă duc sus.
Ash se gândi să-i ceară să rămână, apoi o lăsă să plece. Destul fusese ținută cu forța la mijloc.
— Văd că spune pe față ce crede, comentă Spence.
— În cea mai mare parte a timpului. Ash își dădu seama că avea să împartă acea pizza calzone până la urmă. Hai să bem berea aia, și dacă nu cumva ai mâncat deja, îți ofer jumătate din pizza mea. O să discutăm.
O oră mai târziu, Ash urcă. Cunoștea femeile – era și cazul, ținând seama de iubitele, surorile, mamele vitrege și toate celelalte femei care făcuseră parte din viața lui. Prin urmare, știa când era cazul să facă un mic efort.
Îi puse sendvișul pe o farfurie – cu șervețel de pânză de data aceasta. Adăugă un pahar de vin și așeză pe tavă o floare din aranjamentul pe care îl alesese ea pentru camera de zi.
O găsi lucrând pe laptop la o măsuță aflată în una din camerele de oaspeți.
— Ia o pauză.
Ea nu se opri, nici nu se uită în spate:
— Sunt în plin avânt.
— E trecut de două. Nu ai mai mâncat de azi-dimineață. Ia o pauză, Lila, o rugă el aplecându-se s-o sărute pe creștetul capului. Ai avut dreptate. M-am înșelat.
— În legătură cu ce, mai precis?
— Cu faptul că ar fi trebuit să discut cu tatăl meu. Nu i-am dezvăluit totul, nu i-am dat toate detaliile, dar i-am spus suficient.
— Bine. Asta e bine.
— Nu a fost ușor pentru el să audă asta, dar ai avut dreptate. Avea nevoie. Merita să știe de ce a pierdut un fiu.
— Îmi pare rău.
Cu mâinile strânse în poală, Lila se holbă la ecranul laptopului fără a vedea nimic.
Ash puse tava pe pat și se întoarse la ea:
— Te rog. Ia o pauză.
— Când sunt supărată, fie îmi îndes dulciuri pe gât, fie nu pot mânca deloc. Sunt supărată.
— Știu.
O luă pe sus din scaun, traversă încăperea și o lăsă cu blândețe pe pat, apoi se așeză picior peste picior de cealaltă parte a tăvii.
— Ai obiceiul de a pune oamenii acolo unde vrei tu să fie.
— Știu și asta.
— E un obicei enervant.
— Da, dar economisește timp. Știe că s-a înșelat, Lila. Și-a cerut scuze față de mine – și nu a făcut-o doar de formă. Mă prind când ceva e doar de formă. Nu e pregătit să-și ceară scuze față de tine, nu altfel decât de formă. Nu ți-ai dori asta.
— Nu. Nu mi-aș dori asta.
— Dar o să-și ceară scuze și o va face sincer, dacă îi lași ceva mai mult timp. I-ai luat apărarea. Habar nu ai cât de tare l-ai surprins. Se simte puțin rușinat, și asta e greu de înghițit pentru Spence Archer.
— Nu pot fi un obstacol între voi. Nu pot trăi cu gândul ăsta.
— E o chestiune pe care am rezolvat-o deja. Întinzând mâna, o mângâie pe genunchi. Poți să-i lași ceva timp să-și ceară scuze, să îndrepte situația?
— Da, desigur. Nu eu sunt problema. Nu vreau să fiu eu problema.
— Se simte vinovat pentru Oliver. L-a abandonat, Lila. Nu voia să mai audă nimic, să mai vadă nimic. Devenise mai ușor să-i transfere pur și simplu bani, fără să se gândească încotro se îndreptau lucrurile. El știe asta, simte asta. Trecându-și ambele mâini prin păr, Ash mărturisi: Înțeleg fiindcă, în mare măsură, ajunsesem și eu în același punct cu Oliver.
— Tatăl tău avea dreptate când spunea că nu a fost vina ta. Nu e nici a lui, Ash. Oliver a decis de unul singur, oricât ar fi de greu de acceptat asta.
— Știu, dar…
— Era fratele tău.
— Da, și fiul tatălui meu. Cred că a sărit la gâtul tău fiindcă, pe toți dracii, nu avea de gând să-și lase încă un fiu să o ia pe calea pierzaniei. Iar eu sunt primul lui născut, adăugă Ash. Cel care ar fi trebuit să-i calce pe urme și nu a făcut-o câtuși de puțin. Nu e o scuză, dar cred că face parte din explicație.
— Nu e dezamăgit de tine. Te înșeli din nou dacă crezi asta. Se teme pentru tine și încă îl mai plânge pe Oliver. Nu știu cum e să pierzi pe cineva atât de apropiat, dar știu cum e să-ți fie teamă de asta. De fiecare dată când tatăl meu era trimis în misiune… În fine, să spunem că emoțiile erau intense. Și nu simt nevoia să mă placă toată lumea.
— Te place deja, spuse Ash mângâind-o din nou pe genunchi. Doar că nu vrea.
Poate că era adevărat, dar subiectul o făcea să se simtă nelalocul ei.
— I-ai spus despre ou, despre Vasin?
— Destule, da. Mi-a promis că va face aranjamentele necesare ca oul Fabergé să ajungă la Metropolitan când va sosi momentul.
Îi permisese să joace și el un rol, în loc de a-l exclude, se gândi Lila.
— Dar nu i-ai spus că intenționezi să-l înfrunți pe Nicholas Vasin?
— I-am spus destule, repetă Ash. Suntem de acord în privința asta?
— Mi-ai cerut să tac, bombăni Lila împungând sendvișul cu un deget.
— Da? Nu va fi ultima dată. Poți să-mi ceri și tu mie când va fi cazul.
— M-ai tratat cu grosolănie.
— Nu prea cred. Mijindu-și ochii, Ash înclină ușor capul. Mănâncă-ți sendvișul, apoi îți arăt eu ce înseamnă să fii tratată cu grosolănie.
Lila se strădui să-și reprime zâmbetul. Se uită în ochii lui și văzu acolo atât de multe lucruri pe care și le dorea, încât nu știa dacă să se bucure ori să se lasă pradă spaimei.
— Nu știu dacă pot să-ți ofer ce îți dorești, dacă pot să fiu ce îți dorești.
— Ești deja ceea ce îmi doresc. Câtă vreme ești ce și cine ești, eu sunt fericit.
— Vorbeai despre relații de o viață, pe termen lung și…
— Te iubesc, murmură el punându-și o mână pe obrazul ei. De ce m-aș mulțumi cu mai puțin? Și tu mă iubești – se vede clar pe tine, Lila. Mă iubești, așa că de ce te-ai mulțumi cu mai puțin?
— Nu știu dacă să mănânc ce mi se oferă pe farfurie din câteva îmbucături mari sau doar din mușcături mărunte. Și ce se întâmplă după ce se termină? Cum poți să știi că o să mai existe pur și simplu?
Ash o studie pentru o clipă. Era evident că nu se referea la acea farfurie, ci la o farfurie imaginară – pe care se aflau probabil dragoste, promisiuni, angajamente.
— După mine, cu cât mănânci mai mult din ea, cu atât se înmulțește, mai ales atunci când o împarți. Și dacă tot veni vorba de asta, am fost nevoit să împart nenorocita aia de pizza calzone până la urmă. Ai de gând să mănânci tot sendvișul ăla?
Lila se holbă la el nedumerită. După o clipă însă, își scoase unealta multifuncțională din buzunar, selectă cuțitul și, cu multă grijă, începu să taie sendvișul în jumătate.
— Știam eu că ai să găsești o soluție.
— Am de gând să încerc. Dacă o dau în bară, nu vei putea da vina pe nimeni în afară de tine însuți, zise ea întinzându-i jumătate de sendviș.
— M-a sunat avocatul în timp ce eram la cumpărături.
— Ce a spus?
— I-a găsit pe avocații lui Vasin din New York și le-a transmis că aș dori să mă văd cu el pentru o tranzacție reciproc avantajoasă.
— Presupun că au împănat totul cu o mulțime de termeni avocățești.
— Fără îndoială. În termeni avocățești, avocatul lui Vasin, a fost de acord să își contacteze clientul.
Un pas spre orice avea să se întâmple mai departe, își spuse Lila.
— Acum așteptăm un răspuns.
— Nu cred că va dura mult.
— Nu, își dorește oul. Dar ai folosit pronumele greșit. Nu eu, ci noi vrem să ne întâlnim cu Vasin.
— Nu e deloc necesar să…
— Chiar nu vrei să termini fraza aia.
„Ia-o de la zero“, se îndemnă Ash.
— Trebuie să iei în calcul cine e el, ce trecut are. Ar fi mai dispus să ajungă la o înțelegere cu un bărbat.
— Are o femeie care se ocupă de toate treburile lui sângeroase.
— Treburi sângeroase. Ash luă paharul ei de vin, sorbi din el și hotărî că nu era de ajuns să-i spună pur și simplu adevărul. Ar putea să te rănească, Lila, anume ca să mă preseze să îi dau ceea ce își dorește. Se pare că asta a fost ideea și cu Oliver, și cu iubita lui.
— M-aș aștepta ca un bărbat ca el să nu repete aceeași greșeală. Desigur, ar putea să te rănească pe tine ca să mă preseze pe mine. Lila mușcă din sendviș și dădu din cap hotărâtă: Eu mă duc, tu rămâi.
— Ești încăpățânată sau doar încerci să mă enervezi?
— Nici una. Vrei ca eu să stau cuminte în timp ce tu intri singur în vizuina leului? Încerci să mă enervezi? Își recuperă paharul de vin, bău o înghițitură și continuă: Nu poți să vorbești despre relații de o viață și angajamente, apoi să mă lași deoparte. Mergem amândoi. Ash, dacă mă leg de tine, de oricine, nu pot s-o fac fără să știu că e un parteneriat deplin. Ezită pentru o clipă, apoi orientă discuția spre propriile experiențe: Mama mea a așteptat. Nimeni nu ar putea spune că nu a fost o soție bună și puternică de militar. Dar eu știu cât de greu i-a fost să aștepte. Oricât de mândră ar fi fost de el, oricât de statornică, i-a fost greu să aștepte. Eu nu sunt mama mea.
— Mergem împreună. Cu asigurare.
— Ce fel de asigurare?
— Dacă tu… dacă vreunul din noi, se corectă el, e rănit, am lăsat instrucțiuni ca oul să fie distrus.
— Nu e rău. Nu degeaba e o soluție clasică, dar… am dubii în legătură cu ideea de a distruge oul. Nu că nu ai fi convingător, am asistat la repetiție, dar copiii răsfățați mai degrabă ar vrea să-și știe jucăria stricată decât să o împartă cu alții, nu-i așa? S-ar putea să-l apuce un astfel de impuls.
— „N-ai decât să-l strici“, reflectă Ash cu voce tare. Dacă nu pot să-l am eu, să nu-l aibă nimeni. Nu mă gândisem la asta.
— Hai să facem altfel: să-i spunem că, dacă vreunul din noi e rănit, am lăsat instrucțiuni să se dea imediat un anunț în mass-media legat de descoperire. Iar oul va fi predat unui muzeu al cărui nume nu-l vom dezvălui. Detaliile vor fi anunțate ulterior.
— Amenințarea de a-l distruge e cu mult mai satisfăcătoare, dar ai dreptate, spuse el și mai luă o gură din vinul ei, împărțindu-l așa cum împărțiseră și sendvișul. Corect. Exact așa o să organizăm toată treaba.
— Da?
Ash puse paharul pe tavă și îi prinse fața în mâini.
— Nu vrei să auzi asta, dar nu am să las să ți se întâmple nimic. Am să fac orice e nevoie pentru a te ține în siguranță, indiferent dacă vrei sau nu. Dacă se întâmplă ceva, dacă am motive să cred că o să ți se întâmple ceva, apăs butonul.
— Vreau să am aceeași opțiune în ceea ce te privește.
— În regulă.
— Cine va acționa butonul?
Ash începu să se plimbe prin încăpere, gândindu-se posomorât că rolul acesta ar fi trebuit să-i revină lui Vinnie.
— Alexi, de la complexul familiei mele. Tatăl meu o să se ocupe de toate detaliile.
— E o idee deșteaptă. Dar cum apăsăm butonul?
— Găsim noi ceva. Ash se opri să se uite pe fereastră și murmură: Trebuie să rezolvăm situația asta, Lila.
— Știu.
— Îmi doresc o viață cu tine. Cum ea nu spuse nimic, îi aruncă o privire peste umăr și continuă: Am s-o obțin, dar n-o prea putem începe până nu terminăm cu asta. Orice s-ar întâmpla cu Vasin, vom pune capăt poveștii.
— Ce vrei să spui, mai exact?
— Nu mergem acolo cu amenințări la adresa lui Maddok. Apăsăm butonul dacă refuză să ne-o dea la schimb, apoi ieșim naibii cât mai repede. Iar restul rămâne în mâna polițiștilor.
— Știm amândoi că, dacă va fi liberă, va veni după noi. Ăsta a fost unul dintre motive.
— Stai să ne găsească. Tu poți să scrii de oriunde. Eu pot să pictez de oriunde. Vom umbla dintr-un loc în altul, mai ales că ție îți place să călătorești. Am surprins-o pe țiganca din tine încă de prima dată când te-am văzut. Vom fi țigani.
— Nu îți dorești asta.
— Te doresc pe tine. Vom închiria o căsuța în Irlanda, o vilă în Provence, un conac în Elveția. O mulțime de spații noi pentru tine, o mulțime de pânze noi de pictat pentru mine. Și avea s-o găsească în bucătărie în fiecare dimineață, se gândi Ash. Într-un halat scurt și vesel, mânuind o unealtă multifuncțională. Au să o aresteze ori au s-o ucidă în cele din urmă, spuse el. Dar până atunci, dacă lucrurile nu ies așa cum ne-am dori, mai avem o opțiune. Vino să vezi lumea cu mine, Lila.
— Eu… Mica bulă de panică fâsâi în gâtul ei. Eu am o afacere.
— Putem începe așa. Putem să și continuăm așa, dacă dorești. Dar trebuie să plecăm din New York. Gândește-te la asta, îi sugeră el. Lumea e mare. Eu am să iau legătura cu Alexi, să organizez toată treaba, apoi am să mai lucrez o oră sau două în studio. Ce-ar fi să vedem dacă nu cumva Luke și Julie vor să iasă cu noi mai târziu la cină? Să ieșim puțin din casă?
— Ieșitul din casă e bun. Nu ești îngrijorat?
— Sunt curios din mai multe puncte de vedere. Nu are nici un rost să-și asmută cățeaua asupra noastră dacă se gândește să accepte întâlnirea cu mine, să vadă ce am de oferit. Ora opt îți convine?
— Da. Cred că ar… O, Doamne! murmură ea apăsându-și degetele pe ochi. Cățeaua lui.
— Ce mai e acum?
— Să nu te enervezi – ești puțin înspăimântător când te enervezi. Apoi o să mă enervez și eu, și pot și eu să fiu puțin înspăimântătoare. Și toată treaba era deja înspăimântătoare.
— Ce dracu’ tot spui acolo?
— M-a sunat. Jai Maddok m-a sunat – pe telefonul mobil. M-a sunat.
Expresia lui de exasperare amuzată se preschimbă instant în furie rece:
— Când?
— După ce ai plecat tu. Dar trecuse ceva vreme, deci nu cred că aștepta pur și simplu să rămân singură. Nu cred că mai conta.
— De ce naiba nu mi-ai zis? Pe toți dracii, Lila!
— Aș fi făcut-o, intenționam. Eram… aveam telefonul în mână și voiam să te sun, apoi a sunat la ușă... tatăl tău. Iar el nu a fost prea încântat să mă vadă, apoi ai venit tu și… Chiar că pe toți dracii, Ashton, nu a fost decât un șir de drame. Mi-a zburat din minte cu toate celelalte. Plus că îți spun acum. Doar nu încerc să păstrez secretul. Eram…
Ash se așeză din nou și își puse ferm mâinile pe umerii ei.
— Oprește-te. Respiră.
Lila trase aer în piept cu privirea ațintită în ochii lui, lăsându-l să-i maseze umerii. Simți cum micile bule de isterie din gâtul ei se spărgeau una câte una.
— Tocmai terminasem stratul de grund. Mi-a sunat telefonul, era ea. A vrut să mă sperie și a reușit. Mă bucur că nu vorbeam pe Skype și nu a putut să-mi vadă fața. M-a întrebat dacă mi-a plăcut în Italia. Am încercat să intru puțin în pielea lui Kaylee – știi tu, nu te lăsa mai prejos. Am întrebat-o dacă ei i-a plăcut și am pomenit de comerciantul de artă. Poate nu ar fi trebuit să o fac, dar a descumpănit-o pentru o clipă, mi-am dat seama.
— Dă-mi telefonul.
— Tele… Ce prostie! Nici măcar nu m-am uitat la număr. Totul s-a întâmplat atât de rapid. Dar am înregistrat cea mai mare parte a convorbirii. Mi-am amintit că am o asemenea aplicație.
— Firește că ți-ai amintit, zise el. Și firește că ai o aplicație de înregistrare.
— Fiindcă nu se știe niciodată, așa-i? Am auzit soneria imediat după ce ea a închis, apoi toate s-au petrecut una după alta, oftă ea întinzându-i telefonul.
— Număr ascuns, constată Ash în timp ce trecea în revistă apelurile primite.
— Nu cred că voia să o sun înapoi și să stăm la povești. Probabil a fost un telefon de unică folosință. Toți cei care citesc romane polițiste sau se uită la televizor știu asta. Un telefon de unică folosință care nu poate fi identificat. Voia doar să bage spaima în mine. A reușit.
— Spune-mi ce ți-a zis.
— E înregistrat. Poți să asculți.
— Spune-mi mai întâi, apoi am să ascult.
— Multe despre cum o să mă omoare, și am înțeles cât se poate de clar că amândoi am avut dreptate. Sunt destul de sigură că mi-a adresat câteva apelative foarte urâte în chineză, pe care va trebui să le caut. Pentru ea nu mai e vorba doar să-și facă treaba. I-am dat peste cap planurile și, pe deasupra, i-am tras un pumn – și i-am amintit de asta fiindcă m-a speriat. Aveam de gând să te sun, pe cuvântul meu, și să anunț poliția, dar apoi a apărut tatăl tău, iar eu eram în hainele mele de lucru, deci nu ar fi putut fi mai rău.
— Hainele tale de lucru? Ce legătură are asta?
— Orice femeie din lume ar înțelege de ce a fost mai rău așa.
— În regulă.
Câteva lacrimi i se scurseseră pe obraji. Ash i le șterse cu degetele, apoi își așeză ușor buzele peste ale ei. Amintindu-și de telefon, o întrebă:
— Unde e aplicația?
— Lasă-mă pe mine, spuse Lila plimbându-și degetul pe ecran până găsi butonul de redare.
Refuză să se cutremure când auzi vocea lui Jai, când auzi acele cuvinte din nou. Văzu focul reaprinzându-se în ochii lui și arzând cu o vâlvătaie rău prevestitoare.
— I-am servit și eu câteva replici bune, ținu ea să se laude. Nu am părut înspăimântată sau panicată. Dar… Ghemuindu-se la pieptul lui, recunoscu: Am fost. Totul era îngrozitor de real – vocea ei la telefon, certitudinea că vrea să mă ucidă. Voia să își bată joc de mine, dar am detectat furie dincolo de asta. Atât de multă furie încât nu doar o auzeam, o și simțeam.
— O să plecăm, șopti el desprinzând-o din îmbrățișare. Oriunde vrei tu. În seara asta. Nimic altceva nu contează.
— Nu, nu, nu. Nu putem trăi așa, eu nu pot. Nu putem să plecăm pur și simplu. Nu a funcționat nici pentru Jason Bourne. Știi tu, știi tu. Lila se strădui să nu alunece într-o trăncăneală fără noimă când văzu o expresie de nedumerire alături de focul din ochii lui. Cărțile, filmele. Matt Damon.
— Știu. Mintea ei era ceva minunat, reflectă el mângâind-o pe păr. În regulă.
— E doar un motiv în plus să-i punem capăt. Nu o putem lăsa să mă transforme într-o cârpă zăcând pe podea. Nu-i putem îngădui să ne dicteze cum să ne trăim viețile. A devenit real, Ash, și nu am de gând să mă las transformată într-o ființă care nu-mi place sau pe care nu o recunosc. Nu-mi cere să fac asta.
— Am s-o sun pe Fine, îi promise Ash sărutând-o pe frunte. Mă ocup eu de asta.
— Dar am nevoie de telefon. Jumătate din viața mea e în telefonul ăla.
— O să ți-l aduc înapoi. Îi dezmierdă alene părul pentru ultima dată, apoi se ridică. Tocmai ieșeai din casă când am apărut eu. Singură.
— Eram furioasă, jignită. Proastă. Doamne, nici măcar nu-mi luasem poșeta!
— Câtă vreme recunoști că a fost o prostie și nu o repeți, ești iertată. Mă duc să o sun pe Fine. Ești în regulă dacă rămâi aici sus?
— Da. Sunt bine acum. Trebuie să mă întorc la carte – pot să mă cufund în ea, să uit de toate astea.
— Așa să faci. Eu voi fi la parter sau în atelier. Sunt aici. Voi fi chiar aici.
— Ash, rosti ea ridicându-se în picioare. Fiindcă stomacul îi tremura, începu repede: Tatăl meu e un om foarte bun.
— Sunt sigur de asta.
— E ofițer. Nu e vorba că ar fi pus armata înaintea familiei lui, dar armata era pe primul loc. Nu i-am purtat niciodată pică pentru asta, fiindcă e parte din personalitatea lui. Și e un om bun. Dar a lipsit de acasă mult. Nu putea să nu lipsească.
— Trebuie să-ți fi fost greu.
— Mi-a fost uneori, dar înțelegeam că își făcea datoria față de țară. Mama mea e fantastică. Își construia viața fără el când tata nu putea fi prezent, o lăsa deoparte fără să clipească atunci când el se întorcea acasă. Gătește foarte bine – nu am moștenit prea mult din talentul ei în domeniul ăsta. Putea, și poate în continuare, să jongleze cu o duzină de lucruri deodată, treabă la care sunt destul de bună și eu. Nu știa să schimbe un bec. În regulă, asta e o exagerare, dar nu una foarte mare.
— Așa că ai învățat să repari diverse chestii.
— Cineva trebuia să o facă, și îmi plăcea să descopăr cum să repar obiectele stricate. Iar el era mândru de mine. „Dă-i-l Lilei“, obișnuia să spună. „O să găsească ea o soluție să-l repare sau, dacă nu, înseamnă că nu poate fi reparat.“ Asta însemna enorm. În același timp, când era acasă, el era stăpân. Era obișnuit să împartă ordine.
— Iar ție nu-ți plăcea să le primești.
— Înveți să faci față schimbărilor, să fii – pentru a câta oară – străinul abia sosit, să îți găsești ritmul într-un loc nou. Înveți să fii pe picioarele tale. Îi plăcea că mă descurcam singură – și el m-a învățat cum. Cum să trag cu arma, cum să o curăț, să o respect, tehnici de autoapărare, primul ajutor, toate astea. Însă ne mai ciocneam uneori când era vorba să fac un lucru doar pentru că așa spunea el. În privința asta semeni puțin cu el, dar tu o faci mai subtil. Domnul locotenent-colonel este foarte direct.
— Oamenii care nu se ciocnesc din când în când ajung probabil să se plictisească foarte tare.
— Probabil că da, râse Lila. Dar ceea ce vreau să spun e că îl iubesc. Și tu îți iubești tatăl. Am văzut asta clar, deși erai foarte furios, chiar dezamăgit de el. Îl lași să creadă că e capul familiei, deși nu e – nu în realitate. Tu ești. Dar îi lași statutul acesta fiindcă îl iubești. Eu accept faptul că tata nu a putut fi prezent la balul meu de sfârșit de an sau la ceremonia de absolvire. L-am iubit întotdeauna, chiar și atunci când nu putea să spună „Sunt aici“.
Și acesta, înțelese Ash, era miezul problemei:
— Dar eu voi fi.
— Nu știu ce să fac atunci când cineva îmi oferă constanță, când încep să-mi doresc asta.
— Ai să te obișnuiești, o asigură el plimbându-și un deget pe obrazul ei. Mi-ar plăcea să-i cunosc pe părinții tăi.
Nu era chiar panică, își spuse Lila, dar simți ceva strângându-se în abdomenul ei.
— O! Ei bine, sunt în Alaska.
— Am un avion particular, așa că putem merge oricând te simți pregătită. Acum însă, cufundă-te în muncă. Și sunt aici, Lila. Poți să te bazezi pe asta, iar la un moment dat ai s-o faci.
Rămasă singură, Lila își spuse că trebuia să se apuce de treabă, să se lase absorbită de carte și să nu se gândească la nimic altceva.
Ce fel de bărbat se oferă să lase totul în urmă, să pornească prin lume împreună cu tine pentru a te ține la adăpost și a-ți oferi spații noi? El o vedea ca pe o țigancă și nu se înșela prea mult. Nu trăise niciodată altfel decât în mișcare.
Atunci de ce să nu o facă pur și simplu? Să-și strângă bagajele și să plece, așa cum procedase de nenumărate ori, doar că de data aceasta alături de omul pe care-l iubea? Putea să trăiască fără a planifica nimic mai departe de o zi, un loc, o aventură.
Ar fi trebuit să profite de această ocazie și să-și ajusteze treptat activitatea, orientând-o spre clienți internaționali. Sau să ia o pauză, mulțumindu-se doar să scrie și să călătorească.
De ce nu sărea să profite de ocazie?
Mai mult, se putea oare obișnui să se bazeze pe altcineva, când ea funcționa exact invers, după cum i-o demonstrase experiența? Ea era cea pe care se bazau alții.
Își lăsau în grija ei casele, animalele de companie, plantele, lucrurile. Lila era cea se ocupa de toate detaliile, puteai conta pe devotamentul ei până la încheierea fiecărei misiuni.
Avea prea multe în minte, își spuse. Trebuia mai întâi să se ocupe de realitatea imediată – oul, Vasin, Maddok. Nu avea timp să construiască fantezii fericite. Realitatea era pe primul loc.
Se întoarse la masa de scris și reciti ultima pagină la care lucrase, dar continuă să se gândească la fantezia de a călători oriunde ar fi vrut. Și nu reuși nicidecum să se imagineze în acea postură.