Lila decise că rochia albastră pe care i-o dăduse Ash după prima ședință de pozat avea să-i servească drept amuletă. O purtă cu lănțișorul cu cristal de piatra lunii primit la Florența, hotărând că ambele aveau să-i aducă noroc.
Petrecu destul de mult timp realizându-și machiajul. Nu în fiecare zi aveai o întâlnire de afaceri cu un infractor internațional care angaja asasini ca să-i execute comenzile.
Verifică atent conținutul poșetei – după cum o informase agentul special desemnat, și forțele de securitate ale lui Vasin aveau să o facă. Decise să-și lase în ea toate obiectele pe care le purta de obicei. Nu ar fi părut așa mai normal?
Zări în oglindă reflecția lui Ash.
Proaspăt ras, cu părul mai mult sau mai puțin îmblânzit, și purtând un costum gri ce murmura putere – fiindcă puterea nu avea nevoie să fie strigată – din fiecare fibră.
— Nu sunt destul de elegantă! Iar tu ești îmbrăcat la costum.
— O întâlnire serioasă, un costum serios. Înnodându-și cu pricepere cravata de culoarea unui cabernet vechi, aruncă un ochi spre ea în oglindă, apoi își lăsă privirea să zăbovească. Arăți grozav.
— Nu sunt destul de elegantă, repetă ea. Dar taiorul meu e plictisitor. Tocmai de asta îl țin la Julie, fiindcă nu-l port decât la ocazii plictisitoare, iar asta nu e. Și jur că am să mă opresc curând din turuitul ăsta fără noimă. Scotoci prin mica ei secțiune de dulap și încercă jacheta albă scurtă pe care Julie o convinsese să o cumpere: Așa e mai bine. E mai bine?
Ash îi prinse fața în mâini și o sărută cu blândețe.
— O să fie în regulă.
— Știu. Sunt cât se poate de încrezătoare. Dar vreau să arăt corespunzător. Trebuie să am o ținută adecvată pentru confruntarea cu niște hoți și niște ucigași. Sunt agitată, recunoscu ea. Dar aș fi nebună să nu fiu. Nu vreau ca el să creadă că sunt nebună. Lacomă, sau desfrânată, sau răzbunătoare. Dar nu nebună.
— Îmi pare rău, arăți proaspătă și frumoasă și tensionată, exact atât cât trebuie.
— Va trebui să ne mulțumim cu asta. E momentul să plecăm, așa-i?
— Da. Mă duc să iau mașina, apoi mă întorc, te iau și pe tine. Nu ai nici un motiv să mergi pe jos cu pantofii ăia, remarcă el. Dacă cineva îmi supraveghează mansarda, va crede același lucru. Douăzeci de minute.
Lila avu timp să se învârtă agitată, să-și exerseze în oglindă privirea calmă, hotărâtă și să se întrebe pentru ultima dată dacă n-ar fi putut pur și simplu să plece.
Deschise sertarul de comodă pe care și-l rezervase și luă trusa de călătorie pe care o pusese înăuntru. Își trecu ușor un deget peste scrisorile așezate într-un teanc ordonat.
Era mai bine să creadă că nu aveau să fie deschise niciodată, că urmau să se întoarcă amândoi atât teferi, cât și cu sufletul împăcat. Avea să sfâșie scrisorile și să le recite conținutul în fața destinatarilor, fiindcă unele cuvinte nu trebuiau să rămână nespuse.
Dar se simțea mai bine știind că le scrisese, știind că acele cuvinte puse pe hârtie aveau putere, iar dragostea urma să răzbată din ele.
Când Ash opri mașina în fața parcării, Lila tocmai ieșea din clădire.
Răspunsul era nu. Nu putea să dea bir cu fugiții.
În mintea ei își imagină echipa FBI urmărindu-i prin traficul din centru. Probabil și Vasin pusese să fie urmăriți. Abia aștepta să se simtă singură din nou, cu adevărat singură.
— E cazul să exersăm? îl întrebă pe Ash.
— Simți nevoia să repetăm din nou?
— Nu, nu prea, și știu că va părea fals și studiat dacă repetăm la nesfârșit.
— Ține minte un lucru. Noi avem ceea ce își dorește Vasin.
— Și să te las pe tine să iei inițiativa, fiindcă la asta se va aștepta el. E cam enervant.
— Fii tu însăți, o sfătui Ash. Prinde-l în conversație. La asta te pricepi foarte bine.
— Pot să fac asta. Închizând ochii pentru o clipă, Lila murmură: Da, pot să fac asta.
Ar fi vrut să spună mai multe, căci descoperise că avea tot felul de lucruri pe care să i le împărtășească, însă autoritățile, în afară de faptul că îi urmăreau, îi și ascultau.
Prin urmare își ascunse cuvintele în minte, în inimă, în timp ce traversau cu mașina East River.
— După ce o ucizi, am putea să mergem într-un loc fabulos. Îmi intru în personaj, preciză ea când Ash îi aruncă o privire mirată.
— În regulă. Ce zici de Bali?
— Bali? Se ridică mai dreaptă în scaun. Serios? Nu am fost niciodată acolo.
— Nici eu, deci vom porni de la același nivel.
— Bali. Indonezia. Ador mâncarea lor. Cred că au elefanți. Își scoase telefonul să caute, dar se opri. Ești și tu în pielea personajului sau chiar vrei să mergi în Bali?
— Amândouă.
— Poate peste iarnă cândva. Am mai puțini clienți în februarie. Asta n-a zis-o personajul – ce mă interesează pe mine îngrijirea locuințelor când am prins peștele strălucitor? S-a terminat cu munca, nu încape discuție. Bali în timpul iernii, eventual cu o excursie în Elveția pentru schi. Voi avea nevoie de haine și accesorii, desigur, pentru ambele. Ai să te ocupi tu de asta pentru mine, nu-i așa, scumpule?
— Orice dorești, dulceață.
— Sper că în realitate ai detesta să auzi o femeie spunându-ți asta, dar, revenind la personaj, dacă ai putea să-mi aranjezi o linie de credit la Barneys, eventual și la Bergdorf’s, aș putea chiar să te surprind. O fată ca mine vrea să-și răsfețe iubitul cu câteva surprize.
— Ești chiar talentată!
— Încerc să mi-o imaginez pe Sasha la vârsta adultă – fata mea vârcolac răzgâiată și lacomă, dușmanul de moarte al lui Kaylee. Ți-ar lua și pielea de pe tine, s-ar plictisi, apoi ți-ar sfâșia beregata. Dacă pot să gândesc în spiritul ei, scena e ca și rezolvată. Oftând, Lila continuă: Sigur că pot, doar eu am creat-o. O să fie bine. Tu te vei purta ca atunci când ești foarte furios, și o să încheiem întâlnirea asta cu un succes răsunător.
— Lila, chiar sunt foarte furios.
— Pari foarte calm, remarcă ea aruncându-i o privire piezișă.
— Pot fi ambele. Exact ca Bali.
Mașina înainta de-a lungul unui zid înalt de piatră, iar Lila surprinse clipitul luminii roșii de la camerele de supraveghere.
— Am ajuns, nu-i așa?
— Poarta e chiar în față. Ai să te descurci bine, Sasha.
— Păcat că nu e lună plină.
Poarta era atât de largă, încât ar fi permis trecerea a două mașini, și scânteia argintiu în soarele după-amiezii. În centrul ei se afla un basorelief reprezentând un grifon cu sabie și scut.
În clipa în care se opriră, doi bărbați ieșiră dintr-o gheretă amenajată în coloanele groase de cărămidă care flancau poarta.
„Îi dăm bătaie“, își spuse atunci Lila când Ash coborî încet geamul.
— Ieșiți din mașină, vă rog, domnule Archer, domnișoară Emerson, pentru o verificare de securitate.
— Verificare de securitate.
Lila încercă să-și ia o mină posomorâtă când unul dintre paznici îi deschise portiera. Pufnind coborî din mașină.
Paznicii verificară automobilul de sus până jos; plimbară un scaner peste caroserie și cercetară partea de dedesubt cu o cameră fixată pe o prăjină, apoi deschiseră capota și portbagajul.
— Puteți să treceți.
Lila își ocupă iarăși locul. Gândind ca Sasha, își scoase o oglindă din poșetă și își reîmprospătă luciul de buze, însă peisajul îi atrase atenția. La început întrezări doar clădirea printre pâlcurile dese de copaci, însă, după o curbă, văzu casa în întregime.
Era masivă și superbă, o construcție largă în formă de U, din piatră aurie, cu semicercul din centru înălțându-se deasupra flancurilor. Ferestre ce reflectau razele de soare, fără a sugera nimic din ceea ce se afla în spatele lor. În vârf se afla un trio de cupole în formă de bulb, cu balcoane circulare la bază.
O grădină de trandafiri, cu tufele pline de flori, se întindea în șiruri de o precizie militară, alături de peluza vastă, perfect îngrijită.
O pereche de grifoni de piatră cu sabie și scut păzeau ușile duble sculptate de la intrare. Ochii lor, precum luminile camerelor, aveau o scânteiere roșiatică. Alți doi paznici stăteau în fața statuilor, încremeniți ca niște stane de piatră. Lila văzu clar arma prinsă la șoldul celui care veni la mașină:
— Coborâți, vă rog, și urmați-mă.
Traversară pavajul din cărămidă aurie până la ceea ce părea să fie un șopron de grădină sofisticat. Înăuntru, un alt paznic studia un șir de ecrane.
O cameră de monitorizare, își dădu ea seama, uimită la vederea atâtor dispozitive. Ar fi dat orice să se poată juca puțin cu ele.
— Va trebui să verific conținutul poșetei dumneavoastră, domnișoară Emerson. Când ea o prinse mai strâns, afișând o expresie iritată, bărbatul explică: E nevoie să fiți amândoi scanați și verificați cu baghete magnetice înainte de a intra în casă. Aveți asupra dumneavoastră arme sau dispozitive de înregistrare?
— Nu.
Paznicul dădu din cap și întinse o mână după poșeta Lilei. Ea i-o dădu, prefăcându-se ezitantă, în timp ce o femeie ieși dintr-o altă gheretă cu un detector care semăna cu acelea folosite de serviciile de securitate ale aeroporturilor.
— Ridicați brațele, vă rog.
— E pur și simplu caraghios, bombăni Lila, dar se supuse. Ce faceți? întrebă ea când bărbatul îi scoase din poșetă unealta multifuncțională, mini-tubul de spray pentru primul ajutor, recipientul de WD-40 și bricheta.
— Aceste obiecte sunt interzise. Deschise compartimentul în care își ținea benzile – adezivă, dublu adezivă, de ambalare și scotch – și îl închise la loc. Vă vor fi returnate la plecare.
— Sutien cu armătură, anunță femeia. Veniți aici pentru o verificare manuală.
— Ce anume? Ash!
— Poți aștepta afară, Lila, dacă nu vrei să treci prin verificările de securitate.
— Pentru numele lui Dumnezeu, e un sutien!
Fusese avertizată, dar acum că totul decurgea conform previziunilor, își simțea inima bubuind. Strânse din buze, ațintindu-și privirea asupra peretelui în timp ce femeia își trecu rapid mâinile de-a lungul suporturilor de sârmă ale sutienului ei.
— Urmează o percheziție la pielea goală?
— Nu va fi necesar. E în regulă, spuse femeia, și se apropie de Ash.
— Domnișoară Emerson, având în vedere numeroasele obiecte din poșeta dumneavoastră care se află pe lista noastră de interdicții, vom păstra poșeta și conținutul ei în seiful nostru până plecați.
Când Lila dădu să protesteze, femeia anunță:
— Reportofon, și scoase stiloul din buzunarul lui Ash.
Rânji ușor când îl aruncă pe o tavă.
— E un stilou, spuse Lila, încruntându-se spre el, dar Ash nu făcu decât să ridice din umeri.
— Voiam ceva care să mă acopere.
— A, e o chestie din aia de spionat? Lila se întinse după stilou, posomorându-se când femeia îi trase tava din față. Voiam doar să văd.
— Vi se va returna la plecare. Aveți permisiunea de a intra în casă. Vă rog să mă urmați.
Îi conduse afară, luând-o pe ocolite spre intrarea principală.
Ușile duble se deschiseră din interior. O femeie într-o uniformă neagră severă spuse dând din cap:
— Mulțumesc, William. Preiau eu de aici. Domnule Archer, domnișoară Emerson.
Păși înapoi într-un antreu separat cu pereți de sticlă de un hol larg, cu tavane înalte și o scară centrală de cel puțin patru metri și jumătate lățime. Stâlpii balustradei formau o curbă fluidă, strălucind ca niște oglinzi, însă nu puteau deturna atenția de la nenumăratele opere de artă aflate în încăpere.
— Numele meu e Carlyle. Ați folosit cumva produse pe bază de tutun în ultimele douăzeci și patru de ore?
— Nu, îi spuse Ash.
— Ați avut contact cu vreun animal în ultimele douăzeci și patru de ore?
— Nu.
— Eventuale boli în ultima săptămână, tratate sau nu de un cadru medical?
— Nu.
— Contact cu vreun copil sub vârsta de doisprezece ani?
— Hai să fim serioși! interveni Lila dându-și ochii peste cap. Nu. Dar am avut contact cu alte persoane, inclusiv unul cu celălalt. Urmează o analiză de sânge?
Fără un cuvânt, femeia scoase o sticluță cu pulverizator din buzunar.
— Vă rog să întindeți mâinile, cu palmele în sus. E un produs antiseptic. E perfect inofensiv. Domnul Vasin nu va da mâna cu dumneavoastră, continuă ea, pulverizându-le soluție în palme. Vă rog să întoarceți mâinile. Nu vă apropiați de el mai mult decât vi se permite. Vă rog să fiți respectuoși și să atingeți cât mai puține lucruri posibil din incintă, și nimic fără permisiunea domnului Vasin. Vă rog să veniți cu mine.
Când se întoarse, panourile de sticlă se deschiseră. Traversă dalele, aurii ca pietrele, în centrul cărora se afla un covor ceramic reproducând blazonul familiei Romanov.
Urcară scările – la mijloc, astfel încât să nu poată atinge balustradele strălucitoare.
Pereții primului etaj erau la fel de plini de opere de artă ca aceia de la parter. Fiecare ușă pe lângă care treceau rămânea ferm închisă și fiecare avea un cititor de cartele.
Aici atmosfera nu era deschisă și aerisită, ci atent restricționată. Un muzeu menit a găzdui colecția proprietarului, se gândi Lila. O casă în lipsa unei alternative mai bune.
La ultima ușă, Carlyle scoase o cartelă de securitate, apoi se aplecă în față pentru a-și lipi ochiul de un mic scanner. Cât de paranoic putea fi un om ca să impună o scanare a retinei pentru a intra într-o cameră din propria lui casă?
— Vă rog să luați loc aici, spuse menajera indicându-le două fotolii cu spătar înalt, tapițate în piele roșu-închis. Și să nu vă deplasați. Vi se va servi o gustare ușoară, iar domnul Vasin vi se va alătura în scurt timp.
Lila studie încăperea. O vitrină era plină de păpuși Matrioșka minuțios lucrate. O alta conținea diverse casete pictate. Ferestrele gălbui lăsau să treacă o lumină discretă, dezvăluind o livadă de peri și meri.
Ochii triști din portretele sumbre îi fixau cu mâhnire pe vizitatori, fără îndoială un aranjament intenționat. Pe Lila, cel puțin, o făceau să se simtă nelalocul ei și ușor deprimată.
În centrul încăperii se afla un fotoliu masiv. Tapițeria lui de piele strălucea într-o culoare cu câteva tonuri mai închisă decât cea a restului mobilelor, spătarul era mai înalt și se lăfăia într-o ramă groasă de lemn sculptat. Era totodată așezat la înălțime mai mare, remarcă ea, pe picioare sculptate în formă de grifon.
Tronul lui, care-i exprima puterea. Lila își alungă aceste gânduri și spuse:
— E o casă fantastică. E chiar mai mare decât cea a familiei tale din Connecticut.
— Încearcă să stoarcă totul de la noi obligându-ne să așteptăm.
— Ei, Ash, nu te enerva! Ai promis.
— Nu-mi plac jocurile, bombăni el, cu doar câteva secunde înainte ca ușa să se deschidă.
Carlyle apăru conducând înăuntru o altă femeie în uniformă, care aduse pe o masă cu rotile o tavă pe care se aflau un serviciu de ceai elegant, albastru de cobalt pe fundal alb, un platou cu fursecuri decorate cu bucăți minuscule de fructe și un bol cu struguri verzi lucioși. În loc de șervețele de hârtie, într-un bol de sticlă se aflau șervete individuale cu pecetea grifonului.
— Ceaiul e un amestec de iasomie, pregătit anume pentru domnul Vasin. Îl veți găsi răcoritor. Strugurii sunt bio, cultivați aici, pe domeniu. Alături aveți fursecuri tradiționale cu mirodenii, pryaniki. Poftă bună. Domnul Vasin va veni imediat.
— Arată splendid. Serviciul de ceai e atât de frumos!
— E porțelan rusesc, foarte vechi, afirmă Carlyle fără să schițeze vreun zâmbet.
— O, am să fiu atentă. Lila așteptă până când cele două femei plecară pentru a-și da ochii peste cap. Nu este corect să le oferi oamenilor ceva, apoi să-i faci să se simtă prea intimidați ca să folosească lucrul respectiv.
În timp ce vorbea puse strecurătoarele deasupra ceștilor și ridică ceainicul pentru a turna.
— Nu vreau nici o picătură de ceai nenorocit, bombăni el.
— Eu vreau. Miroase bine. O să merite așteptarea, Ash, ai să vezi. Și după ce scapi de oul ăla stupid care a provocat toate problemele astea, putem face excursia la care visăm. Iar în acel moment o să vezi că așteptarea a meritat, spuse ea ademenitor. Relaxează-te, iubitule. Ia un fursec.
Când el clătină din cap, refuzând posomorât oferta, ea ridică din umeri și începu să ronțăie.
— Ar fi bine să mă mulțumesc cu unul dacă vreau să arăt bine în noul costum de baie pe care o să mi-l cumpăr. Putem închiria un iaht? Văd mereu fotografii cu celebrități și persoane de viță nobilă relaxându-se pe câte un iaht mare și alb. Mi-ar plăcea și mie să fac asta. Putem?
— Orice dorești.
Deși plictiseala din tonul lui era solidă ca o cărămidă, Lila îi zâmbi radios.
— Ești atât de generos cu mine! Imediat ce ne întoarcem acasă, voi fi și eu generoasă cu tine. Ce-ar fi să…
Se întrerupse când se deschise o bucată din zid. O ușă ascunsă, își dădu ea seama, mascată inteligent de stucaturi.
Îl văzu pentru prima dată pe Nicholas Vasin.
„Sfrijit“, fu prima ei impresie. Se mai ghiceau rămășițe din frumusețea demnă de o vedetă de cinema, dar se scofâlcise până devenise o păstaie goală. Își purta părul într-o coamă albă, prea voluminoasă pentru a se potrivi cu fața lui emaciată, lăsând senzația că simpla ei greutate ar fi trebuit să-i îndoaie gâtul până la rupere. Ochii de deasupra obrajilor uscați erau negri ca tăciunele, emanând o lumină stranie pe fundalul unui ten atât de palid încât era aproape translucid.
Purta un costum bej-deschis, cu o vestă și o cravată exact în aceeași nuanță.
Rezultatul era o lipsă totală de culoare, cu excepția fărâmelor negre ale ochilor, conturând o imagine foarte studiată.
Un ac bătut cu diamante, în formă de grifon, scânteia pe rever. Un ceas din aur îi încercuia încheietura subțire, osoasă.
— Domnișoară Emerson, domnule Archer, bine ați venit! Iertați-mă că nu vă strâng mâna.
Vocea lui, ca șoapta picioarelor de păianjen pe mătase, făcu să-i urce Lilei un fior pe șira spinării.
Da, totul era foarte studiat.
Se așeză, sprijinindu-și mâinile pe brațele late ale jilțului, și spuse:
— Bucătăreasa noastră ne făcea întotdeauna pryaniki la ceai când eram copil.
— Sunt delicioase. Lila ridică farfuria. Doriți una?
El refuză fluturând din mână.
— În ceea ce mă privește, eu folosesc o dietă macrobiotică. Oaspeții, desigur, trebuie răsfățați.
— Mulțumesc, răspunse ea, în timp ce Ash păstră o tăcere împietrită. Aveți o casă incredibilă și o sumedenie de lucruri frumoase, chiar și din puținul pe care l-am văzut. Colecționați păpuși în păpuși. Sunt absolut fermecătoare.
— Matryoshki, o corectă el. O tradiție de demult. Trebuie întotdeauna să ne onorăm rădăcinile.
— Ador lucrurile care se deschid și dezvăluie altceva. Să aflu ce e acel altceva.
— Am început să colecționez în copilărie. Păpușile și cutiile emailate sunt primele mele colecții, de aceea le păstrez în camera mea de zi privată.
— Sunt foarte personale. Am voie să privesc mai îndeaproape? Cum Vasin o invită printr-un gest, Lila se ridică și se apropie de vitrine. Nu am văzut niciodată… matryoshki atât de minuțios lucrate. Desigur, majoritatea celor pe care le-am văzut eu erau în magazine de suveniruri, dar… O! exclamă ea și arătă cu degetul, având grijă să nu atingă sticla. Aceasta e familia regală? Nicolae, Alexandra, copiii?
— Da. Ești perspicace.
— Ce poveste îngrozitoare! Atât de brutală, mai ales pentru copii. Eu credeam că fuseseră toți încolonați și executați, ceea ce e oricum oribil, dar după ce a descoperit Ash… Adică recent am citit mai multe despre evenimentele din acea epocă. Nu înțeleg cum ar fi putut cineva să fie atât de crud și brutal cu niște copii.
— Sângele lor era regal. Asta a fost suficient pentru bolșevici.
— Poate s-au jucat și ei cu păpuși ca acestea – copiii. Le-au colecționat așa cum ați făcut dumneavoastră. E o altă legătură între ei și dumneavoastră.
— Așa e. Pentru dumneata au fost pietre.
— Poftim?
— O piatră din fiecare loc în care călătorești, încă din copilărie. O pietricică?
— Eu… da. Așa am înțeles eu să iau ceva cu mine atunci când trebuia să ne mutăm din nou. Mama mea le păstrează într-un borcan. De unde știați?
— Am întotdeauna grijă să-mi cunosc oaspeții și interesele lor. Pentru dumneata, îi spuse lui Ash, a fost întotdeauna vorba de artă. Poate te-au distrat și mașinuțele și diversele jucării, dar astea n-au nici o relevanță, spre deosebire de lucrările de artă – ale dumitale sau ale altora care te impresionează – care merită colecționate. Își împleti degetele lungi și osoase în timp ce Ash rămase tăcut. Peste câteva clipe continuă: Am o parte dintre lucrările dumitale în colecția mea. O piesă de la început numită Furtuna. Orizontul unui oraș, cu un turn ridicându-se mult deasupra celorlalte clădiri, iar la fereastra cea mai de sus stă o femeie. Furtuna se dezlănțuie – culorile sunt de o violență și de o profunzime extraordinare, norii iluminați de fulgere creează o atmosferă nepământeană. Atâta mișcare! La prima vedere ai putea să crezi că femeia, o mare frumusețe în alb feciorelnic, e captivă în turn, o victimă a stihiilor. Apoi, dacă te uiți mai atent, observi că ea comandă furtuna.
— Nu. Ea e furtuna.
— Ah. Un zâmbet fugar apăru pe buzele lui Vasin. Aprecierea dumitale față de ființa feminină în totalitatea ei – corp, minte, spirit – mă fascinează. Am o a doua piesă, achiziționată mai recent. O schiță în cărbune a cărei atmosferă emană o bucurie frapantă: o femeie stă pe un câmp luminat de lună, cântând la o vioară. Pe cine – sau ce – mă întreb, va invoca muzica ei?
„Portretul din apartamentul lui Oliver“, își zise Lila, și încremeni.
— Doar ea știe, spuse Ash rece. Tocmai ăsta este sensul. Discutarea lucrărilor mele nu vă va aduce ceea ce vă doriți.
— Și totuși e agreabilă. Am puțini vizitatori, și chiar mai rar unii care să-mi împărtășească sincer interesele.
— Un interes comun e ceva diferit.
— O distincție subtilă. Dar împărtășim și o viziune comună asupra însemnătății descendenței, asupra modului în care aceasta trebuie onorată, respectată, conservată.
— Familiile și descendențele sunt lucruri diferite.
— Familia dumitale e unică prin… situație, rosti Vasin deschizându-și palmele. Pentru mulți dintre noi, pentru mine, familia înseamnă descendență. Noi înțelegem tragedia, pierderea, nevoia de a echilibra balanța, ai putea spune. Familia mea a fost ucisă pentru simplul fapt că era superioară. Că dobândise puterea prin naștere. Puterea și privilegiile vor fi întotdeauna atacate de oamenii mai mărunți, care pretind că au o cauză. Dar cauza e întotdeauna lăcomia. Indiferent ce scuză măreață ar folosi oamenii pentru război sau revoluție, motivul e întotdeauna acela că își doresc puterea aflată în mâinile altcuiva.
— Deci vă încuiați în această fortăreață pentru a vă proteja de oamenii lacomi?
— Femeia ta a fost înțeleaptă să rămână în turnul ei.
— Dar singură, interveni Lila. Să fii izolat de lume? Să o vezi, dar fără a face parte din ea? Ar fi zdrobitor.
— Ești o romantică dincolo de aparențe, decise Vasin. Există atât de multe variante la compania oamenilor, Ashton. După cum spuneam, am puțini vizitatori. Am să vă arăt câțiva dintre cei mai de preț companioni ai mei, apoi putem discuta afaceri.
Se ridică și le făcu un semn cu mâna:
— O clipă, vă rog.
Se întoarse la ușa ascunsă. Un alt scanner ocular, își dădu seama Lila. Nu-l observase printre muluri.
— Puțini vizitatori, adăugă Vasin, și chiar mai puțini sunt cei care pășesc dincolo de această ușă. Dar cred că ne vom înțelege mai bine după ce o faceți. Se trase într-o parte a ușii și îi invită să treacă: Vă rog, după voi.
Ash se apropie de ușă, având grijă s-o blocheze pe Lila până nu vedea ce se afla dincolo. Apoi, cu o privire spre fața satisfăcută a lui Vasin, o luă pe Lila de braț și intrară împreună.
Prin ferestrele colorate se revărsa o lumină aurie, o lumină bogată și lichidă, menită să-i pună în valoare colecția, iar din interiorul unor insule de sticlă se revărsa scânteierea de basm a creațiilor Fabergé.
Vitrine pentru ceasuri, altele pentru cutii, pentru bijuterii, pentru boluri, pentru flacoane de parfum. Toate aranjate meticulos pe categorii.
Lila nu văzu nici o ușă în afară de cea pe care intraseră și, deși tavanele erau înalte, iar podelele erau dintr-o marmură strălucitor de albă, avu impresia că se afla în peștera lui Aladin, aurită și fără suflet.
— Dintre toate colecțiile mele, acesta este cel mai mare triumf al meu. Dacă nu ar fi fost familia Romanov, Fabergé poate că s-ar fi limitat să creeze pentru cei de viță nobilă sau pentru burghezii înstăriți, chiar și pentru plebe. Desigur, artiștii – Fabergé însuși și marele maestru Perchin – merită toată lauda pentru viziune, pentru talent, chiar și pentru riscul de a fi transformat o afacere cu bijuterii destul de profitabilă într-un imperiu artistic. Dar fără patronajul țarilor, al familiei Romanov, majoritatea acestor obiecte nu ar fi fost niciodată create. Și multe dintre cele care au fost create nu ar fi reprezentat decât o simplă notă de subsol în lumea artelor.
Sute de piese – ba nu, mii, se gândi Lila. De la mici ouă festive cât niște bomboane până la un serviciu de ceai sofisticat, de la un set de picnic până la trofee și vaze sau figurinele reprezentând animale.
— E fantastic! O asemenea viziune și o asemenea măiestrie exprimate în moduri atât de variate! E fantastic, repetă Lila. Probabil v-a luat ani buni să colecționați atâtea piese.
— Din copilărie. Dumitale îți plac ceasurile, adăugă Vasin. Se apropie de ea, păstrând însă o distanță sigură, și-i arătă un exemplar: Privește-l pe acesta în formă de evantai, atât de potrivit pentru o masă de birou sau o policioară, și fii atentă la transparența emailului, la nuanța de portocaliu discretă, dar bogată, la detalii – rozetele de aur din colțurile de jos, tăietura trandafir a bordurii de diamante. Dincoace, același maestru – Perchin – a realizat ceasul circular de o simplitate splendidă, azuriu cu chenar de panglici înguste și funde.
— Sunt toate superbe. Și prizoniere, se gândi ea, încredințată că arta nu trebuia să fie rezervată doar pentru ochii unui individ sau ai unui număr restrâns de persoane. Toate sunt antichități? Unele au un aspect foarte modern.
— Toate sunt vechi. Nu mă interesează să păstrez aici nimic din ceea ce ar putea obține oricine doar oferindu-și cardul de credit.
— Toate ceasurile sunt oprite la ora douăsprezece.
— Miezul nopții, când asasinii au strâns întreaga familie regală la un loc. Momentul care ar fi trebuit să însemne sfârșitul tuturor, dacă Anastasia nu ar fi izbutit să scape.
Lila îl privi cu ochii mari:
— Dar credeam că s-a dovedit că și-a pierdut și ea viața, odată cu restul familiei. Teste ADN și…
— Mint, o întrerupse Vasin tăind aerul cu mâna ca o secure. La fel cum au mințit și bolșevicii. Eu sunt ultimul vlăstar al familiei Romanov – ultimul în venele căruia curge sângele lui Nicolae și al Alexandrei, prin fiica lor, apoi tatăl meu, și în cele din urmă eu. Ceea ce le-a aparținut lor e al meu de drept.
— De ce aici? întrebă Ash. De ce nu vă țineți colecția în Rusia?
— Rusia nu mai e ceea ce era cândva, și nu va mai fi niciodată. Eu îmi creez lumea și trăiesc în ea cum doresc. Mergând mai departe, gazda reluă prezentarea: Aici se află ceea ce aș numi eu obiecte de lux cu utilizări practice. Binoclul de operă din aur și diamante, suportul de chibrituri din jasp gravat cu aur, semnul de carte emailat – perfect prin formă, prin emailul verde-închis. Și, desigur, sticluțele de parfum de aici. Fiecare reprezintă un triumf al artei.
— Cunoașteți fiecare piesă? se interesă Lila. Având atât de multe, eu le-aș pierde numărul.
— Știu ce e al meu, rosti el pe un ton glacial. Un om poate deține cu ignoranță, dar nu poate poseda fără cunoaștere. Știu ce e al meu.
Se întoarse brusc și porni spre centrul camerei, unde se afla o vitrină complet izolată, conținând opt piedestale albe. Pe unul dintre ele stătea ceea ce Lila recunoscu din descrieri a fi oul Nécessaire. Din aur, scânteietor, splendid – și deschis pentru a da la iveală setul de manichiură încrustat cu diamante din interior.
Se întinse după mâna lui Ash și își strânse degetele în palma lui, uitându-se fix în ochii lui Vasin:
— Ouăle imperiale dispărute. Aveți trei.
— În curând voi avea patru. Într-o bună zi, le voi avea pe toate.