Porni spre ea încet. Înțelegea că arta era subiectivă, că putea – și trebuia – să reflecte viziunea artistului și a privitorului.
Deci trăia și se transforma de la un ochi la altul, de la o minte la alta.
De la Julie învățase să recunoască și să aprecieze tehnica și structura, echilibrul sau lipsa intenționată a acestuia.
Însă toate acestea zburară pe fereastră, alungate de emoție, de uluire.
Nu știa cum reușise să facă cerul nopții atât de luminos, cum fusese în stare să creeze lumina lunii aceleia perfecte pe fundalul sumbru. Sau cum se făcea că focul de tabără părea să pocnească de căldură și energie.
Nu știa cum reușise să o vadă astfel, atât de vibrantă, atât de frumoasă, prinsă în acea piruetă, cu rochia roșie lățindu-se în aer, culorile juponului dansând provocatoare pe piciorul ei gol.
Brățările îi zdrăngăneau la încheieturi – aproape le putea auzi –, cerceii mari îi scânteiau la urechi și părul îi zbura liber. În locul lănțișoarelor cu care pozase, purta pandantivul din piatra lunii. Cel pe care i-l dăduse el. Cel pe care îl purta și acum.
Imediat deasupra mâinilor ei ridicate plutea un glob de cristal în care se amestecau lumina și umbrele.
— E… e viu. Mă aștept să mă văd terminând pirueta. Este magnific, Ashton. Îți taie respirația. M-ai făcut frumoasă.
— Pictez ceea ce văd. Așa te-am văzut de la început. Tu ce vezi?
— Bucurie. Sexualitate, dar una veselă, în loc de, nu știu, una senzuală. Libertate și putere. Această femeie e fericită, încrezătoare. Știe cine e și ce vrea. Iar în cristalul ei e tot ce se poate întâmpla.
— Ce își dorește?
— E opera ta, Ash.
— Ești tu, o corectă el. Fața ta – ochii tăi, buzele tale. Țiganca e o poveste, scenografia, costumul. Dansând în jurul focului, între bărbații care o privesc, o doresc. Care își doresc acea bucurie, acea frumusețe, acea putere, chiar dacă numai pentru o noapte. Dar ea nu se uită la ei – dansează pentru ei, dar nu-i vede. Nu se uită în globul de cristal, ci îl ține deoparte.
— Fiindcă nu în cunoaștere e puterea, ci în alegere.
— Și nu se uită decât la un singur bărbat, o singură alegere. Fața ta, Lila, ochii tăi, buzele tale. Dragostea e cea care le luminează. Se vede în ochii tăi, în curba buzelor tale, înclinarea capului tău. Dragostea, bucuria, puterea și libertatea care se nasc din ea le-am văzut pe fața ta, pentru mine. O întoarse spre el și, privind-o în ochi, urmă: Recunosc infatuarea, dorința, flirtul, cochetăria calculată. Am văzut toate astea apărând și dispărând din viața părinților mei. Și recunosc dragostea. Crezi că am să renunț la ea, că am să te las să te ascunzi de ea, doar fiindcă tu, care nu ești nicidecum o lașă, te temi de ceea ce ar putea fi?
— Nu știu ce să fac în privința asta, cu dragostea asta, pentru ea. Pentru tine.
— Lămurește-te.
O ridică pe vârfuri și îi devoră gura cu a lui într-un sărut lung, fierbinte, încins de un foc de tabără într-o noapte cu lună plină.
Își lăsă mâinile să alunece, desenându-i conturul de la șolduri în sus, pe trunchi, până la umeri, înainte de a se desprinde din îmbrățișare pentru a spune:
— Te pricepi să lămurești lucrurile.
— Nu e un prăjitor defect.
Ash zâmbi când ea utiliză propriul lui argument.
— Te iubesc. Dacă ai avea vreo zece frați și surori, ți-ar fi mai ușor să o spui și să o simți în toate împrejurările posibile. Dar e vorba de tine și de mine. E vorba de tine, insistă el, întorcând-o din nou cu fața spre tablou. Ai să te lămurești tu. Acum însă, mă duc să iau ceva pentru cină. Mi-e poftă de mâncare chinezească.
Lila își înclină capul pentru a-l privi peste umăr, cu o expresie seacă precum un pahar de martini.
— Serios?
— Da, serios. Trec pe la patiserie, să schimb două cuvinte cu Luke dacă e acolo. Oricum ar fi, am să-ți iau o brioșă. Cum ea nu spuse nimic, Ash o strânse ușor de umeri: Vrei să vii cu mine, să ieși din casă, să faci o plimbare?
— Sincer, ar fi grozav, dar cred că ar trebui să încep să lămuresc situația. Și eventual să-mi găsesc puțin timp pentru carte.
— Mi se pare corect. Din prag, Ash preciză: I-am cerut lui Fine să mă sune, indiferent la ce oră ar fi, imediat ce îi arestează pe amândoi. Apoi vei putea să dormi.
O cunoștea, își spuse Lila, și pentru acest lucru putea fi recunoscătoare.
— După ce sună, după ce sunt arestați, pregătește-te să fii călărit ca un armăsar sălbatic.
— Neapărat. Nu stau mult, maximum o oră.
Lila veni până la ușa atelierului doar pentru a-l privi coborând scările.
Avea să-și ia cheile, portofelul și telefonul, apoi să treacă pe la patiserie, să discute cu Luke. Comanda pentru cină urma s-o facă prin telefon, ca să fie gata pe când ajungea el, dar avea să zăbovească un minut, două să discute cu proprietarii, cu băiatul de la livrări dacă era acolo.
Se întoarse la tablou. Fața ei – ochii ei, buzele ei. Dar când se uită în oglindă, nu văzu acea strălucire.
Nu era uluitor că el o vedea?
Înțelegea acum de ce amânase să-i picteze trăsăturile. Avusese nevoie să vadă acea expresie pe chipul ei – și o văzuse.
Picta ceea ce vedea.
Aruncă o privire la un alt șevalet și, surprinsă, se apropie să-l studieze mai îndeaproape. Ash prinsese pe el zeci de schițe – toate cu ea.
Zâna din umbrar dormind, trezindu-se, zeița de lângă apă – purtând o diademă și rochii albe subțiri. Era călare pe un cal înaripat deasupra unui oraș – Florența, își dădu ea seama – cu picioarele goale, un braț ridicat mult deasupra capului. Iar deasupra palmei ei întoarse în sus scânteia o minge de foc.
El îi dădea putere, curaj și frumusețe. Îi punea viitorul în mâini.
Râse de schițele cu ea la tastatură, cu ochii intenși, părul ciufulit – și, cea mai tare, cu trupul prins la mijlocul transformării într-o lupoaică zveltă.
— Trebuie neapărat să-mi dea măcar un desen din toate astea.
Și-ar fi dorit să poată și ea să deseneze, pentru a putea să-l reprezinte pe Ash așa cum îl vedea, să-i ofere acel dar. Inspirată, coborî în fugă scările până în micul dormitor. Nu putea să deseneze, dar știa al naibii de bine să picteze în cuvinte.
Un cavaler, decise ea. Nu într-o armură strălucitoare, fiindcă o folosea în fiecare zi, dar nici într-una ponosită, întrucât o îngrijea atent. Înalt de statură și cu o purtare măreață. Onorabil și aprig în același timp.
O povestioară, se gândi – ceva amuzant și romantic.
Alese drept cadru lumea mitică Korweny – Ash avea să aprecieze anagrama –, o lume în care zburau dragoni, iar lupii alergau liberi. Iar el, prințul războinic, își apăra casa și familia mai presus de orice. Își oferea inima unei țigănci ce călărea alături de el și vorbea limba lupilor. Dacă adăuga și tiranul malefic ce încerca să fure oul dragonului magic și să îi uzurpe tronul, și vrăjitoarea întunecată ce îi îndeplinea poruncile, chiar se contura o poveste interesantă.
După ce scrise câteva pagini, reveni la început ca să schimbe introducerea. Își dădu seama că ar fi putut să scrie o nuvelă în loc de o povestire. Tot atunci constată că trecuse de la o schiță de personaj la o povestire și apoi la o nuvelă în numai douăzeci de minute.
— Dă-mi o oră și am să încep să scriu un roman. Și, hei, cine știe?
Gândindu-se la această posibilitate, decise să coboare, să își ia un pahar de apă cu lămâie, să își acorde câteva minute pentru a chibzui.
— Doar câteva pagini ca idee, își promise. Trebuie să mă concentrez pe carte, dar câteva pagini, așa, de amuzament, n-au cum să strice.
Porni pe scări, imaginându-și o bătălie – zdrăngănitul săbiilor și al securilor, și ceața dimineții ridicându-se de pe pământul îmbibat cu sânge.
Zâmbi când auzi ușa deschizându-se:
— Oare așa pe nesimțite a trecut timpul? Tocmai…
Încremeni în capul scărilor când Jai închise ușa în urma ei.
Mai multe vânătăi purpurii îi poceau fața sub ochiul drept, de-a lungul maxilarului. Cămașa neagră era sfâșiată în dreptul cusăturii pe un umăr.
Dezgolindu-și dinții, Jai scoase un pistol din partea de spate a beteliei pantalonilor și rosti un singur cuvânt:
— Cățea!
Lila fugi, înăbușindu-și un țipăt când auzi bufnitura glonțului izbindu-se în zid. Se năpusti în baie și trânti ușa, chinuindu-se să o încuie.
„Sună la poliție“, își ordonă, apoi își aminti clar că își lăsase telefonul lângă tastatură.
Nu avea cum să strige după ajutor. Țâșni spre fereastră, pierdu timp încercând să o deschidă – uitase că era blocată – și auzi izbitura puternică în ușă.
Avea nevoie de o armă.
Își luă poșeta, o goli, scotoci disperată.
— Gândește, gândește, gândește! scandă ea, auzind cum lemnul începea să se rupă.
Luă tubul de spray lacrimogen, trimis de mama ei cu un an în urmă și nefolosit vreodată. Se rugă să funcționeze. Strânse pumnul în jurul uneltei Leatherman, simțindu-i greutatea solidă în mână. Când ușa fu aproape să cedeze, se lipi cu spatele de zid.
„Fii puternică, fii deșteaptă, fii rapidă“, își spuse, repetându-și acest lucru ca pe o rugăciune când ușa se deschise cu un bubuit. Se forță să-și înăbușe un nou țipăt când un șir de gloanțe zburară fulgerător prin încăpere.
Își ținu respirația, se întoarse și încercă să nimerească ochii lui Jai când aceasta păși în baie.
Țipătul ei o sfâșie ca o daltă. Gândindu-se doar să fugă, Lila o izbi în umăr cu unealta grea, apoi o împinse cât colo. Când Jai începu să tragă orbește, reuși să se strecoare afară.
„Coboară, ieși!“
Ajunsese aproape la jumătatea scărilor când auzi pași alergând. Aruncă o privire peste umăr, pregătindu-se pentru un glonț, însă văzu doar o străfulgerare de mișcare când Jai sări.
Impactul o răsturnă la pământ, răpindu-i chiar și noțiunea de aer. Când lumea începu să se învârtă cu ea, junghiuri de durere o săgetară în umăr, în șold, în cap. Cădeau amândouă pe trepte, rostogolindu-se ca două zaruri dintr-o cupă.
Simți gust de sânge, văzu dungi luminoase fulgerându-i prin față. Dădu din picioare fără vlagă, încercă să se târască, în timp ce o senzație de greață o scutură din stomac până în gât. Țipă la rândul ei când două mâini o traseră înapoi. Apelând la toată forța ei, dădu din nou din picioare și simți lovitura atingându-și ținta. Se ridică în patru labe, trase aer în piept ca să se ridice, însă căzu imediat la loc, dungile luminoase explodând în stele când pumnul o lovi dintr-o parte în maxilar.
Acum Jai era deasupra Lilei, cu o mână încleștată în jurul gâtului ei.
Nu mai era nici urmă de frumusețe. Avea ochii roșii, înlăcrimați, fața pocită, învinețită, însângerată. Dar mâna ce o împiedica pe Lila să respire era grea ca oțelul.
— Știi câți oameni am ucis? Tu ești un nimic. Ești doar următoarea. Și când se întoarce bărbatul tău, biao zi, am să-l spintec și am să-l privesc sângerând până moare. Ești un nimic, și am să te fac să fii și mai puțin.
Lila nu putea respira, și o ceață roșie începu să-i alunece peste ochi.
Îl văzu pe Ash în fața șevaletului, îl văzu mâncând gofre, râzând într-o cafenea scăldată de soare.
Îl văzu – se văzu alături de el – călătorind împreună, stând acasă împreună, trăindu-și viețile împreună.
Viitorul în mâinile ei.
Ash. Avea să-l ucidă pe Ash.
Un val de adrenalină o inundă ca un șoc electric. Se cabră, dar menghina din jurul gâtului ei nu făcu decât să se strângă. Încercă să lovească, însă văzu buzele lui Jai ridicându-se într-un zâmbet oribil.
Avea o greutate în mână, își dădu ea seama. Încă mai avea unealta, n-o scăpase din mână. Se chinui să o deschidă pe furiș.
— Oul, croncăni ea.
— Crezi că îmi pasă de nenorocitul ăla de ou?
— Aici. Oul. Aici.
Strânsoarea ucigașă se relaxă milimetric. Aerul zgârie gâtul Lilei când încercă să respire lacom.
— Unde?
— Ți-l dau. Ție. Te rog.
— Spune-mi unde e.
— Te rog.
— Spune-mi sau mori.
— În…
Restul cuvintelor se înecară într-un acces de tuse care făcu să-i țâșnească lacrimi din ochi.
Jai îi trase o palmă peste față.
— Unde. E. Oul, întrebă ea sacadat, plesnind-o pe Lila la fiecare cuvânt.
— Este în… șopti ea cu vocea răgușită, cu respirația tăiată.
Asiatica se aplecă mai aproape.
În mintea ei, Lila țipă, dar gâtul ei chinuit nu produse decât un șuierat strident când înfipse cuțitul în obrazul lui Jai. Greutatea se ridică de pe pieptul ei, însă doar pentru o clipă. Lila se cabră, dădu din picioare, împunse din nou cu lama. O durere uriașă se împrăștie de-a lungul brațului ei când Jai îi răsuci încheietura și îi smulse cuțitul din mână.
— Fața mea! Fața mea! O să te tai bucățele.
Epuizată, înfrântă, Lila se pregăti să moară.
*
Ash avea în brațe un pachet de mâncare chinezească, o cutie mică de produse de patiserie și un buchet de gerbera colorate ca niște bomboane.
Aveau s-o înveselească.
Își imagină cum aveau să deschidă o sticlă de vin, să împartă mâncarea, să împartă patul. Distrăgându-și reciproc atenția până primeau în sfârșit telefonul și știau că totul se încheiase.
Apoi aveau să-și vadă mai departe de viețile lor.
Se gândi la reacția pe care o avusese Lila când îi ceruse mâna pe marginea drumului. Nu intenționase să o întrebe atunci și acolo, dar prinsese momentul din zbol. Înfățișarea ei, firea ei, felul în care își citiseră reciproc fiecare indicație scenică subtilă în timpul șaradei jucate cu Vasin se combinaseră pentru a-i nărui orice gând de amânare.
Ceea ce exista între ei era ceva rar. Știa acest lucru. Acum trebuia să o convingă și pe ea.
Puteau călători oriunde își dorea Lila, oricât de mult își dorea. Destinația nu conta pentru el. Puteau folosi mansarda ca bază până când ea avea să se simtă pregătită să prindă rădăcini undeva.
Și avea să ajungă acolo odată ce credea sincer, odată ce miza totul pe ceea ce exista între ei.
Din punctul lui de vedere, aveau tot timpul din lume.
Își mută plasele pentru a-și scoate cheile în timp ce începu să urce scările.
Observă că luminile de la sistemul de alarmă, de la camera pe care o instalase erau stinse. Fuseseră aprinse, nu-i așa, când plecase el? Verificase oare?
I se ridică părul de pe ceafă când văzu zgârieturile de pe încuietori, ușoara crăpătură între ușă și cadrul ei.
Lăsase deja să-i cadă plasele când auzi țipătul.
Se izbi în ușă. Aceasta scârțâi, gemu, dar rezistă. Dându-se înapoi, se lovi cu tot corpul, cu toată furia în ea.
Ușa se deschise larg, dezvăluindu-i cel mai negru coșmar al lui.
Nu știa dacă era vie sau moartă, nu văzu decât sângele – sângele ei, corpul ei fără vlagă și ochii sticloși. Și pe Maddok călare peste ea, cu lama pregătită să lovească.
Furia explodă în el ca un curent electric fulgerător care-i făcu sângele să clocotească, îi încinse oasele. Se năpusti asupra ei fără să încetinească atunci când ea sări în picioare, fără să simtă mușcătura cuțitului când ea îl tăie.
O luă pe sus cu totul și o împinse într-o parte. Se puse între ea și Lila, neîndrăznind să coboare privirea, pregătindu-se în schimb să atace, să-și apere iubita.
Jai nu mai sări în picioare de data aceasta, ci se ghemui printre resturile a ceea ce fusese cândva masa Pembroke a bunicii lui. Sângele îi șiroia pe obraz, i se scurgea din nas. Undeva într-un colțișor al minții, Ash se întrebă dacă acesta era motivul pentru care plângea. Ochii îi erau roșii și umflați, înotând în lacrimi.
Se năpusti spre ea din nou. Ar fi izbit-o cu toată forța, ca un taur, dar asasina reuși să facă un pas împleticit în lateral, o întoarcere tremurătoare, și să dea o lovitură furișă cu lama care îl rată la mustață.
Ash îi prinse de încheietură mâna în care ținea cuțitul, i-o răsuci, se imagină rupându-i osul ca pe o crenguță uscată. Panicată și chinuită de durere, ea întinse un picior, aproape doborându-l, dar el rămase în picioare și se folosi de elanul ei pentru a o prinde din nou, învăluind-o.
În acel moment o văzu pe Lila clătinându-se ca un bețiv, cu fața aprigă, și ținând în mână o lampă ca pe o bâtă. Ușurarea și furia se amestecară confuz.
— Fugi, îi porunci, dar ea continuă să avanseze.
Jai se luptă să scape. Pielea ei, alunecoasă de la sânge, aproape îi permise să se elibereze. Ash își desprinse privirea de pe Lila ca să se uite în ochii asiaticei.
Și pentru prima dată în viață, își strânse mâna în pumn și lovi o femeie în față. Nu o dată, ci de două ori.
Cuțitul căzu pe podea cu un zdrăngănit răsunător. Când genunchii lui Jai cedară, o lăsă să cadă. Luă unealta însângerată și își petrecu un braț în jurul Lilei, care se aplecase în față.
— E moartă? E moartă?
— Nu. Cât de grav ești rănită? Lasă-mă să văd.
— Nu știu. Sângerezi. Brațul tău sângerează.
— E în regulă. Am de gând să sun la poliție. Poți să mergi în bucătărie, în debara? Găsește niște funie.
— Funie. Trebuie să o legăm.
— Nu pot să te las singură cu ea și să merg eu însumi. Poți să o aduci tu?
— Da. Întinzându-i lampa, Lila mărturisi spăsită: Am stricat ștecherul când am smuls-o din perete, dar am să-l repar. Aduc funia mai întâi. Și trusa de prim ajutor. Îți curge sânge din braț.
Știa că nu ar fi trebuit să se oprească atunci, dar nu se putu abține. Puse lampa deoparte, apoi o trase spre el foarte, foarte blând:
— Am crezut că ești moartă.
— Așa am crezut și eu. Dar nu suntem. Își lăsă mâinile să alerge peste chipul lui ca și cum ar fi încercat să-i memoreze forma. Nu suntem. Să nu o lași să se dezmeticească. Va trebui să o lovești din nou dacă dă semne de trezire. Mă întorc imediat.
Ash își scoase telefonul și își privi mâna tremurând când sună la poliție.
Dură câteva ore, care lor le părură câteva zile. Polițiști în uniformă, paramedici, Fine și Waterstone, agenți FBI. Oameni intrând și ieșind, intrând și ieșind. Apoi un doctor care îi vârî Lilei o lumină în ochi, o împunse cu degetul, o pipăi, o întrebă cine era președinte. Chiar și în stare de șoc, se minună de prezența lui.
— Ce fel de doctor sunteți? îl întrebă ea.
— Unul bun.
— Vreau să zic altceva: ce fel de doctor face vizite la domiciliu?
— Unul foarte bun. Și sunt prieten cu Ash.
— Ea l-a înjunghiat – sau părea mai degrabă un fel de tăietură. Eu doar am căzut pe scări.
— Ești o femeie norocoasă. Ai încasat câteva lovituri zdravene, dar nu ai nimic rupt. Gâtul te doare destul de tare, pun pariu.
— Mă simt de parcă aș fi băut cioburi de sticlă. Ash trebuie să meargă la spital pentru brațul ăla. Atâta sânge…
— Pot să-i pun eu niște copci.
— Aici?
— Cu asta mă ocup. Mai ții minte cum mă cheamă?
— Jud.
— Bun. Ai o ușoară contuzie, câteva vânătăi eroice – ăsta este un termen medical, adăugă el, stârnindu-i un zâmbet. Nu ți-ar strica să îți petreci noaptea la spital, doar pentru a fi ținută sub observație.
— Aș prefera să fac doar un duș. Pot să fac doar un duș? O simt peste tot pe mine.
— Nu singură.
— Chiar nu cred că acum sunt în stare de sex la duș.
Râzând, medicul o strânse ușor de mână.
— Este aici prietena ta, Julie? Cum ar fi dacă te-ar ajuta ea?
— Ar fi grozav.
— Mă duc jos s-o chem. Așteaptă, bine? Băile sunt adevărate câmpuri minate.
— Sunteți un prieten bun. Eu… O, îmi amintesc! V-am cunoscut la înmormântarea lui Oliver. Doctorul Judson Donnelly – medic privat. Ca tipul de la televizor.
— Ăsta e un semn bun că bietul tău creier nu este chiar harcea-parcea – un alt termen medical simandicos. Am să las instrucțiuni scrise privind tratamentul și am să trec pe aici mâine să văd cum vă descurcați. Până atunci, odihnește-te, aplică pungi de gheață pe vânătăi și renunță la sexul la duș în următoarele douăzeci și patru de ore.
— Pot să fac asta.
Doctorul își strânse lucrurile, apoi se opri în drum spre ieșire pentru a se uita din nou la ea.
— Ash spunea că ești o femeie fantastică. Nu se înșală.
Ochii ei se umplură de lacrimi, dar se strădui să și le stăpânească. Nu avea să cedeze nervos, pur și simplu nu putea. Îi era teamă că dacă ceda, chiar și pentru o clipă, nu avea să se mai oprească niciodată.
Prin urmare afișă o umbră convingătoare de zâmbet când Julie dădu buzna înăuntru.
— Vai de mine, Lila!
— Nu arăt tocmai grozav, și e chiar mai rău sub ce a mai rămas din rochia asta. Dar am niște pastile excelente, mulțumită lui Jud, așa că mă simt într-adevăr mai bine decât arăt. Cum e Ash?
Așezându-se pe marginea patului, Julie o luă imediat de mână.
— Vorbea cu niște tehnicieni de la criminalistică, dar doctorul l-a tras deoparte să-l îngrijească. Luke e cu el și o să rămână cu el.
— Bun. Luke e foarte bun în situațiile de criză. Îmi place mult.
— Ne-ai speriat de moarte.
— Valabil și în cazul meu. Ai chef să stai să mă păzești până fac un duș? Am nevoie să… trebuie să… Presiunea îi căzu în piept, tăindu-i răsuflarea. Mâini în jurul gâtului ei, strângând, strângând: Mi-a distrus rochia. Își auzi propriul hohot gâfâit, dar nu reuși să și-l stăpânească. Era Prada.
— Știu, scumpo.
Julie o strânse în brațe, legănând-o ca pe un bebeluș când izbucni în plâns.
După duș, după ce analgezicul își făcu efectul, nu-i luă mult lui Julie să o convingă să se întindă. Când se trezi, lumina era aprinsă la cel mai mic nivel, iar capul i se sprijinea pe umărul lui Ash.
Se ridică în capul oaselor, iar junghiurile de durere o treziră complet.
— Ash!
— Sunt aici. Mai ai nevoie de o pastilă? Ar cam fi cazul.
— Da. Nu. Da. Cât e ceasul? Este trecut de miezul nopții. Brațul tău.
— E bine.
În ciuda durerii, Lila se întinse să aprindă lumina mai tare, ca să vadă cu ochii ei. Bandajul se întindea de la umăr până la cot.
— E foarte bine, repetă atunci Ash, auzind exclamația ei de mâhnire.
— Să nu spui că e doar o zgârietură.
— Nu e doar o zgârietură, dar Jud susține că știe să coasă la fel de fin ca o călugăriță bretonă. Îți aduc pastila, apoi poți să te mai odihnești puțin.
— Nu încă. Trebuie să merg jos. Trebuie să văd – Doamne, cât ești de obosit! Își puse mâinile pe obrajii lui, se uită în ochii lui extenuați. Trebuie să văd locul, să îl străbat, să mă liniștesc.
— În regulă.
Lila se crispă când se dădu jos din pat.
— N-aș minți cu nimic dacă aș spune că mă simt ca și cum aș fi fost călcată de un camion. Crede-mă, nu am să mă zgârcesc la pastile. Vreau doar să văd, cu mintea limpede și ochii limpezi, apoi luăm amândoi medicamentele și mergem la culcare.
— S-a făcut. Julie și Luke au refuzat să plece, sunt în camera de oaspeți.
— Prietenii de calitate sunt mai valoroși decât diamantele. Am plâns în brațele lui Julie, trebuie să recunosc. S-ar putea să plâng și în brațele tale la un moment dat, dar sunt destul de calmă acum.
Se opri în capul scărilor și se uită în jos.
Urmele încăierării fuseseră eliminate. Masa pe care aterizase Jai nu mai era împrăștiată în bucăți pe podea. Fuseseră și câteva piese de ceramică și de sticlă sparte. Și sânge. Al ei, al lui, al lui Jai. Fusese spălat de pe podea în cea mai mare parte.
— Avea un pistol, a existat un pistol!
— Da, l-au ridicat polițiștii. Le-ai spus chiar tu.
— Partea cu spusul este cam în ceață. Cumva Waterstone m-a ținut de mână? Parcă mi-l amintesc ținându-mă de mână.
— Da, te-a ținut.
— Dar au găsit pistolul. L-au luat?
— Da, era descărcat. Rămăsese fără gloanțe. Auzind oboseala din vocea lui, Lila îl prinse de mână pe când coborau. Paznicii lui Vasin au subestimat-o, urmă Ash. A ucis doi dintre ei, a luat un pistol și o mașină.
— Era rănită când a ajuns aici. Ăsta a fost norocul meu. Nu m-am mai obosit cu yalele interne, asta a fost o prostie din partea mea.
— Am fost neglijenți. Nu mai țin minte dacă am activat alarma când am plecat. A trecut peste sistem, oricum. A ajuns la tine, iar eu nu eram aici.
— Nu o să facem asta. Lila se întoarse și îi prinse din nou fața în mâini. Nu o să ne facem asta nici nouă înșine, nici unul altuia.
— Spray lacrimogen și o unealtă Leatherman, murmură Ash sprijinindu-și fruntea de a ei.
— Nu mi-a venit nici o idee de utilizare a benzii adezive. Am orbit-o de i-au zburat mucii – adică ochii. Nu ar fi trebuit să vină pe aici, nu ar fi trebuit să încerce asta. Ar fi putut să scape.
— Orgoliu, presupun. A costat-o. Fine și Waterstone s-au întors în timp ce dormeai. Maddok n-o să mai vadă lumina zilei altfel decât printre gratii, pentru tot restul vieții – și a dat drumul unui potop de acuzații împotriva lui Vasin. Deja l-au arestat și pe el.
— Deci chiar s-a terminat.
Lila expiră zgomotos, conștientă că lacrimile erau pe punctul de a o inunda din nou. „Nu încă“, își spuse.
— Știi chestia aia la care m-ai rugat să reflectez, mai demult? Am reflectat. Se îndepărtă de el ca să examineze lampa cu ștecherul stricat. Da, putea să-l repare. Mi-ai salvat viața, murmură ea.
— Dacă ideea asta te convinge să te măriți cu mine… o accept.
— Stai, lasă-mă să vorbesc. Am căzut pe scări. Totul e atât de neclar! Începuse să mă sugrume, și nu mai rezistam mult. Nu mi-a trecut toată viața prin fața ochilor – nu lucrurile din trecut, așa cum se spune. M-am gândit la tine și la imaginea pe care o ai tu despre noi. M-am gândit că acum nu voi mai putea să mă bucur de asta, de viața din interiorul acelui glob de cristal și de tot ce ar fi putut să decurgă din ea. Am vrut să renunț – dar ea a spus că intenționa să te ucidă și pe tine când te întorceai. Și am găsit noi resurse. Nu doar unealta Leatherman pe care o strânsesem în mână, ci noi resurse. Fiindcă te iubesc. Uau, lasă-mi o clipă. Ridică o mână pentru a-l împiedica să se apropie înainte de a spune tot ce avea pe suflet. Nu puteam îndura gândul la o lume fără tine, gândul că ar fi putut să te ucidă, să ne răpească viitorul împreună. Așa că am găsit noi resurse – nu suficiente, dar mai multe. Chiar înainte să intri tu în forță, când credeam că se terminase, singurul meu gând era că nu ți-am spus niciodată că te iubesc. Ce idioată! Apoi cavalerul meu în armură nu foarte strălucitoare mi-a salvat viața. Desigur, eu am slăbit mai întâi capacul.
— Capacul?
— Ca la un borcan de murături. Am înmuiat-o zdravăn pentru tine, trebuie să recunoști.
— Îți blestema numele când au scos-o pe ușă.
— Serios? Lila zâmbi aprig. Tocmai m-ai făcut fericită.
— Fă-mă și tu pe mine. Accepți să fii soția mea?
Era în mâinile ei, își spuse Lila. Nu trebuia să se uite ca să știe. Trebuia doar să aibă încredere – și să aleagă:
— Am câteva condiții. Am visat dintotdeauna să călătoresc, dar cred că e timpul să-mi duc viața altfel decât plimbând după mine două valize. Îmi doresc ceea ce îmi era teamă să-mi doresc până nu mi-a trecut prin fața ochilor viitorul meu posibil. Îmi doresc un cămin, Ash. Un cămin cu tine. Vreau să merg în diverse locuri, să văd diverse locuri – cu tine –, dar vreau să-mi construiesc un cămin. Cred că pot construi unul fericit. Vreau să termin de făcut ceea ce am planificat, apoi să mă concentrez pe scris. Am o poveste nouă pe care vreau neapărat să o spun.
O poveste nouă pe care voia să o trăiască, se gândi ea. După o clipă de tăcere, continuă:
— Poate am să mai lucrez ca îngrijitor de locuințe din când în când, pentru câte un client mai vechi sau ca o favoare, dar nu vreau să-mi petrec viitorul mutându-mă de colo-colo. Vreau să mi-l petrec locuind în propria mea casă. Într-a noastră. Inspiră adânc, apoi îndrăzni: Și vreau să vii cu mine în Alaska, să-mi cunoști părinții, ceea ce e puțin cam înspăimântător, fiindcă nu am dus niciodată pe nimeni să-mi cunoască părinții. Și îmi doresc… Își șterse obrajii. Nu e momentul pentru o altă tură de plâns. Vreau un câine.
— Ce fel de câine?
— Nu știu, dar vreau unul. Mi-am dorit dintotdeauna un câine, dar nu puteam să ne luăm niciodată unul, din cauză că ne mutam în permanență. Nu vreau să mai fiu țigancă. Îmi doresc o casă și un câine, și copii, și pe tine. Pe tine te doresc atât de mult. Deci, vrei să te însori cu mine ținând cont de toate astea?
— Trebuie să mă gândesc. Râse și, fără să-și dea seama, o smuci spre el, apoi se desprinse rapid din îmbrățișare când ea icni. Scuze. Îmi cer scuze. Cu o tandrețe infinită, depuse săruturi ușoare pe toată fața ei. Îți accept termenii, fără discuție.
— Slavă Domnului. Te iubesc, și acum că știu cât e de plăcut să o spui, am de gând să o spun des. Își trecu degetele prin părul lui. Dar nunta n-o facem mai devreme de primăvară. Julie și Luke sunt primii.
— Primăvara viitoare. Am stabilit.
— Am trecut cu bine prin asta. Prin toată povestea. Își sprijini capul pe umărul lui. Suntem acolo unde trebuie să fim – ca oul de aur. Întorcând capul, își lipi buzele de gâtul lui. Cum e posibil să mă doară tot corpul, și totuși să mă simt atât de grozav?
— Hai să luăm medicamentele alea, apoi va rămâne valabilă doar cea de-a doua parte.
— Mi-ai citit gândurile.
Ținându-se pe după talie, începură să urce scările.
— O, știi ce altceva îmi mai doresc? Vreau să zugrăvesc baia principală. Am o idee pe care vreau să o încerc.
— O să discutăm.
Aveau să discute, reflectă ea, în timp ce se ajutau reciproc să urce. Urmau să discute despre tot felul de lucruri. Aveau timp suficient.