O sună pe Julie, se descărcă de întreaga poveste în timp ce îngriji plantele, culese roșii și distră pisica.
Icnetele lui Julie, expresiile de uluire și de compătimire ar fi fost suficiente, dar mai era ceva:
— Am auzit despre asta când mă pregăteam să merg la muncă azi-dimineață, și a fost subiectul principal de discuție la galerie. O cunoșteam puțin.
— O cunoșteai pe Blondă? Se crispă – porecla părea atât de deplasată acum. Adică Sage Kendall.
— Nu îndeaproape. A venit la galerie de câteva ori. Chiar a cumpărat câteva lucrări foarte drăguțe. Nu a fost vânzarea mea – nu eu am lucrat cu ea, dar mi-a fost prezentată. Nu am făcut legătura. Nici măcar când au menționat West Chelsea. Mi se pare că adresa exactă n-a fost dată publicității.
— Nu știu. Cred că de-acum s-a aflat. Văd oameni acolo jos, făcând poze, și câteva echipe de televiziune și-au instalat echipamentele în fața clădirii.
— E oribil. E îngrozitor ce s-a întâmplat, și e oribil pentru tine, scumpo. Azi-dimineață nu comunicaseră numele tipului care a împins-o, apoi s-a sinucis. Nu am mai verificat de atunci.
— Oliver Archer, adică domnul Șmecher. M-am întâlnit cu fratele lui la secția de poliție.
— Ei bine, asta e… bizar.
— Probabil ar fi trebuit să fie, dar nu a fost, zise Lila în timp ce se așeza pe podeaua băii să șteargă niște pete de pe măsuța de toaletă. Mi-a cumpărat o limonadă, continuă ea, iar eu i-am spus ce am văzut.
— Ai… ai stat să bei ceva cu el? Pentru numele lui Dumnezeu, nici nu știi, poate el și fratele lui sunt amândoi niște maniaci sau membri ai Mafiei, sau ucigași în serie care operau în echipă. Sau…
— Am stat la un pahar în cafeneaua de peste drum de secția de poliție, iar la mesele de alături erau cel puțin cinci polițiști. Mi-a părut teribil de rău pentru el, Julie. Se vedea că se chinuie să accepte ceea ce s-a întâmplat, încerca pur și simplu să înțeleagă rațional o absurditate. Nu crede că fratele lui a omorât-o pe Sage, nici că s-a sinucis, și chiar a adus argumente destul de convingătoare împotriva acestei ipoteze.
— Lila, nimeni nu vrea să-și creadă propriul frate capabil de asta.
— Înțeleg asta, sincer. Și tot asta a fost și prima mea reacție, dar, după cum spuneam, a adus argumente destul de convingătoare.
Trase sertarele, apoi le închise. Dădu din cap, satisfăcută că mergeau perfect. Totul ar fi trebuit să fie la fel de ușor, își zise.
— Vrea să vină pe aici, să vadă apartamentul fratelui lui din acest unghi.
— Ți-ai pierdut mințile?
— Așteaptă puțin. Chiar el a sugerat să mai chem pe cineva să-mi țină companie, altfel nici nu m-aș fi gândit să accept. Dar înainte să mă hotărăsc, am să-i caut numele pe Google. Doar ca să mă asigur că nu există fapte rușinoase în trecutul lui, vreo soție care să fi murit în circumstanțe misterioase sau alți frați – spunea că are doisprezece, vitregi și semi-vitregi.
— Serios?
— Știu. Nu-mi pot imagina. Dar ar trebui să mă asigur că nici unul dintre ei nu are un trecut dubios sau mai știu eu ce.
— Spune-mi că nu i-ai dat adresa.
— Nu, nu i-am dat adresa, nici numărul meu de telefon. Nu sunt proastă, Julie.
— Nu, dar ești prea încrezătoare. Cum îl cheamă? Asta dacă ți-a dat numele lui adevărat, desigur. Îl caut pe Google chiar acum.
— Bineînțeles că mi-a dat numele lui adevărat. Ashton Archer. E drept, sună cam fals, dar…
— Stai puțin. Ai zis Ashton Archer. Înalt, musculos, superb de-ți pică plombele? Ochi verzi, o coamă bogată de păr negru ondulat?
— Da. De unde știi asta?
— Fiindcă îl cunosc. E artist, Lila, și încă unul bun. Galeria noastră e principalul loc din New York în care își expune lucrările. Ne-am intersectat de mai multe ori.
— Știam eu că numele îmi era familiar. Al lui e tabloul acela cu o femeie într-un luminiș, cântând la vioară, cu un castel în ruine și o lună plină pe fundal, nu? Cel pe care ziceam că l-aș cumpăra dacă aș avea efectiv un perete al meu pe care să-l pun.
— El e.
— A avut vreo soție care să moară în circumstanțe misterioase?
— Nu din câte știu eu. Nu e căsătorit, dar un timp a avut o legătură cu Kelsy Nunn, prima balerină de la American Ballet. Poate că încă mai are, o să mă interesez. Are o reputație profesională solidă, nu pare să fie complet nevrotic, așa cum sunt mulți dintre ei. Își iubește munca, se pare. Am să-l caut și pe Google, doar cât să aflu ceea ce nu știam până acum. Sunt înstăriți, familia din partea tatălui e implicată în imobiliare și dezvoltare, iar cea din partea mamei în afaceri de transport. Și așa mai departe. Vrei să știi mai multe?
Nu arătase ca un tip cu mulți bani, spre deosebire de fratele lui, se gândi Lila. Atunci, la cafenea, atitudinea lui exprimase doar suferință și mânie.
— Pot să verific și singură, zise ea. În principiu, deci, n-o să mă arunce pe fereastră.
— Aș spune că șansele sunt mici. Îmi place de el, și personal și profesional, iar acum îmi pare rău pentru ceea ce s-a întâmplat cu fratele lui. Deși fratele lui a ucis-o pe una dintre clientele noastre.
— În cazul ăsta, am să-l las să treacă pe aici. A primit aprobarea oficială din partea lui Julie Bryant.
— Nu te pripi, Lila.
— Oricum, rămâne pe mâine. În seara asta sunt prea obosită pentru așa ceva. Aveam de gând să te implor să vii din nou să stăm de vorbă, dar sunt pur și simplu epuizată.
— Relaxează-te cu o baie lungă în cada aia nemaipomenită. Aprinde-ți câteva lumânări, citește o carte. Apoi pune-ți pijamaua, comandă o pizza, uită-te la o comedie romantică la televizor, cuibărește-te în pat cu motanul și dormi.
— Pare a fi întâlnirea perfectă.
— Fă-o și sună-mă dacă te răzgândești și ai nevoie de companie. Eu o să mai fac niște săpături despre Ashton Archer. Cunosc niște oameni foarte bine conectați. Abia dacă voi fi satisfăcută de ceea ce aflu va primi aprobarea oficială din partea lui Julie Bryant. Ne auzim mâine.
— S-a făcut.
Înainte de a face mult așteptata baie lungă, ieși din nou pe terasă. Rămase nemișcată, în căldura sfârșitului de după-amiază, uitându-se spre fereastra, acum blocată cu scânduri, ce se deschisese cândva spre o lume privată.
Jai Maddok o privi pe Lila intrând în clădire – după ce bruneta cea slabă se oprise să schimbe două cuvinte cu portarul.
Avusese dreptate să o urmărească pe tipă, avusese dreptate să se încreadă în instinctele ei și să-l pună pe Ivan să-l supravegheze pe fratele idiotului.
Nu era o coincidență faptul că bruneta și fratele ieșiseră împreună de la secția de poliție și purtaseră o conversație lungă, ținând seama că femeia locuia, după toate aparențele, în același complex pentru bogătani ca idiotul și târfa lui.
Poliția avea un martor – așa fusese informată. Probabil femeia aceea era martorul.
Dar ce văzuse?
Sursele indicau și că poliția investiga o crimă urmată de suicid, însă, cu tot disprețul ei față de poliție, Jai nutrea prea puține speranțe că acea ipoteză avea să rămână în picioare, cu sau fără martor. Fusese nevoită să improvizeze rapid acel șiretlic din cauza excesului de zel al lui Ivan față de târfă.
Angajatorul ei era nemulțumit că idiotul fusese executat înainte să indice locul care-l interesa. Când angajatorul ei era nemulțumit, se întâmplau lucruri foarte rele. De regulă, Jai era cea care punea acele măsuri în aplicare și nu voia să ajungă ținta lor.
Deci problema trebuia rezolvată. O enigmă, decise ea, iar ei îi plăceau enigmele. Idiotul, târfa, femeia subțirică și fratele.
În ce fel erau legați între ei și cum avea să se folosească de cei doi rămași în viață ca să ajungă la premiul pe care și-l dorea angajatorul ei?
Avea să întoarcă enigma pe toate părțile și s-o rezolve.
Începu să se plimbe în timp ce reflecta. Îi plăcea căldura umedă a orașului aglomerat. Bărbații o priveau insistent. Îi înțelegea – știa că merita cu mult mai mult decât o a doua privire. Și totuși, în orașul fierbinte și aglomerat, nici măcar ea nu ar fi lăsat o impresie de durată. În momentele lui afectuoase, angajatorul ei o numea gălușca lui asiatică, dar acela era un bărbat… neobișnuit.
El o privea ca pe o unealtă, ocazional ca pe un animăluț sau un copil răsfățat. Era recunoscătoare că nu o dorea ca amantă, fiindcă ar fi fost obligată să se culce cu el. Gândul îi rănea chiar și sensibilitatea ei limitată.
Se opri să admire o pereche de pantofi într-o vitrină – tocuri aurii înalte, strălucitoare, barete înguste, cu pete de leopard. Existase o vreme când se considerase norocoasă dacă avea și o singură pereche de încălțări. Acum putea să aibă oricâte voia. Amintirea picioarelor ce o usturau, pline de bășici, a unei senzații de foame atât de profundă și tăioasă încât părea să o ucidă, își croi drum în mintea ei din trecutul îndepărtat.
Dacă avea treabă în China acum, se caza în cele mai luxoase hoteluri, dar chiar și așa amintirile cu mizerie și foame, cu frig îngrozitor sau căldură amețitoare o bântuiau inexorabil. Banii, sângele, puterea și pantofii frumoși alungau însă repede fantomele.
Voia acei pantofi, îi voia chiar în acel moment. Prin urmare, intră în magazin.
În zece minute ieși încălțată cu ei, bucurându-se de felul în care îi puneau în evidență mușchii gambelor. Se gândi că era o asiatică răpitoare îmbrăcată în negru – pantaloni scurți, strâmți, cămașă mulată – cu niște pantofi exotici. Părul de abanos, prins sus într-o coadă lungă ce i se legăna pe spate, îi scotea în evidență chipul cu rotunjimi înșelător de blânde, buzele roșii și pline, ochii mari și migdalați.
Da, bărbații se uitau, și la fel și femeile. Bărbații își doreau să i-o tragă, femeile își doreau să arate ca ea – iar unele își doreau și ele să i-o tragă.
Dar nu aveau să o cunoască niciodată. Era un glonț din întuneric, un cuțit tăind în tăcere gâtul.
Ucidea nu doar fiindcă putea, nu doar fiindcă era o activitate foarte, foarte bănoasă, ci și pentru că îi plăcea la nebunie. Chiar mai mult decât noii pantofi frumoși, mai mult decât sexul, mai mult decât să mănânce și să bea și să respire.
Se întrebă dacă avea să-i ucidă pe bruneta cea subțirică și pe fratele idiotului. Depindea de locul lor în acea enigmă, dar credea că s-ar fi putut dovedi în același timp necesar și plăcut.
Telefonul produse un sunet de avertizare; îl scoase din geantă și dădu din cap satisfăcută. Fotografia pe care o făcuse cu acea femeie era acum asociată cu un nume și o adresă.
Lila Emerson, însă adresa nu corespundea clădirii în care intrase.
Ciudat, își spuse Jai, deși tot nu credea că prezența ei acolo era o coincidență.
Poate avea să găsească ceva interesant și util la adresa acestei Lila Emerson.
Julie descuie ușa apartamentului ei puțin după ora nouă seara și își scoase imediat pantofii cu care stătuse încălțată mult prea mult timp. Nu ar fi trebuit să se lase convinsă de colegele ei să meargă la acel club de salsa. Fusese distractiv, într-adevăr, însă picioarele ei scânciseră ca niște bebeluși chinuiți de colici mai bine de o oră.
Voia să le îmbăieze în apă caldă, parfumată, să bea câțiva litri de apă pentru a neutraliza prea multele pahare de margarita pe care le dăduse pe gât, apoi să se ducă la culcare.
Începea oare să îmbătrânească? se întrebă ea, încuind ușa. Să devină plictisitoare?
Bineînțeles că nu. Era doar obosită – puțin îngrijorată pentru Lila, încă incomplet vindecată după despărțirea de David și epuizată după circa paisprezece ore neîntrerupte de muncă și distracție.
Nu vedea nici o legătură cu faptul că avea treizeci și doi de ani, era celibatară, fără copii și urma să doarmă singură.
Avea o carieră fantastică, își zise, îndreptându-se direct spre bucătărie pentru a-și lua o sticlă uriașă de apă minerală Fiji. Își iubea munca, îi plăceau la nebunie oamenii cu care lucra, oamenii pe care îi întâlnea. Artiștii, amatorii de artă, expozițiile, călătoriile ocazionale.
Și ce dacă avea un divorț la activ? În regulă, două divorțuri, dar în cazul primei căsnicii avusese doar optsprezece ani și fusese nebună, și nu durase nici un an. Chiar nu se punea la socoteală.
Cu toate astea, rămase în picioare, bând direct din sticlă, în bucătăria ultramodernă, folosită în special pentru a păstra apă, vin și câteva alimente de bază, și se întrebă de ce naiba se simțea atât de neliniștită.
Făcea o muncă pasionantă, avea un cerc minunat de prieteni, un apartament care îi reflecta propriile gusturi – doar ale ei, din fericire – și o garderobă excepțională. În cea mai mare parte a timpului îi plăcea chiar și cum arăta, mai ales că îl angajase pe marchizul de Sade drept antrenor personal cu un an în urmă.
Era o femeie bine făcută, atrăgătoare, interesantă, independentă. Și nu putea menține o relație mai mult de trei luni, nu una fericită, se corectă. Nu fericită pentru ea.
Poate pur și simplu nu-i era scris să reușească. Alungă acel gând și, luându-și apa cu ea, traversă camera de zi, cu tonurile ei calde și petele de culoare electrizante date de operele de artă moderne, și intră în dormitor.
Poate ar fi trebuit să-și ia o pisică. Pisicile erau și ele interesante și independente, și dacă și-ar fi putut găsi una la fel de dulce ca Thomas, ar fi…
Brusc, se opri, cu mâna pe întrerupător. Surprinse o adiere vagă de parfum. Parfumul ei. Nu cel de zi care ajunsese să o caracterizeze, Ricci Ricci, cel pe care îl alegea automat când mergea la muncă, ci Boudoir, parfumul mai greu și mai sexy pe care îl folosea doar la întâlnirile amoroase, și asta doar când avea dispoziția necesară.
În orice caz, ca urmare a orelor de salsa singurul parfum pe care îl purta în acel moment era o umbră de transpirație, dar cunoștea acel miros. Nu ar fi trebuit să-l simtă acolo, însă sticluța roz elegantă cu dop auriu ar fi trebui să fie acolo și nu era.
Nedumerită, se apropie de măsuța de toaletă. Cutia de bijuterii se afla în locul obișnuit, la fel și parfumul de purtat la serviciu, lângă o vază argintie înaltă și subțire, cu un singur crin roșu. Sticluța de Boudoir dispăruse însă.
O mutase undeva fără să fie atentă? Dar nu, de ce ar fi făcut-o? Într-adevăr, fusese cam mahmură în dimineața aceea, puțin mai lentă și mai amețită, dar ținea minte că o zărise acolo. Își scăpase fluturașul de la cercel. Se văzu în minte încercând să și-l prindă stângace, înjurând când căzuse pe măsuța de toaletă – chiar lângă sticluța roz.
Bombănind în surdină, se duse în baie să verifice. Deschise gentuța în care își ținea fardurile, însă nu găsi parfumul. La naiba, înăuntru nu se aflau nici rujul YSL Red Taboo, nici conturul de ochi lichid Bobbi Brown. De-abia le pusese acolo în urmă cu o săptămână, după o sesiune de cumpărături la Sephora.
Se întoarse cu pași mari în dormitor, își verifică poșetele de seară și, pentru orice eventualitate, trusa de machiaj de călătorie pe care și-o ținea tot timpul la îndemână și pe care o folosise pentru Săptămâna Nunții de Coșmar de la Hamptons.
Se opri în garderobă cu mâinile în șolduri. Apoi icni când văzu – sau mai degrabă nu văzu – perechea de pantofi Manolo Blahnik nou-nouți pe care nu-i purtase niciodată – sandale cu platformă de treisprezece centimetri, model cu romburi corai.
Frustrarea se transformă instant în teamă și inima începu să-i bubuie. Se năpusti înnebunită în bucătărie și, luându-și telefonul, sună la poliție.
Puțin după miezul nopții, Lila deschise ușa.
— Îmi pare rău, spuse Julie. Exact asta îți lipsea după noaptea trecută.
— Nu vorbi prostii. Ești bine?
— Nici nu știu cum sunt. Polițiștii cred că sunt nebună. Poate chiar sunt.
— Ba nu ești. Haide, să ducem asta în dormitor, zise Lila luând de mâner geanta în care prietena ei își adusese lucrurile necesare peste noapte.
— Nu, nu sunt. Nu sunt nebună. Mi-au dispărut câteva lucruri. Lucruri ciudate, recunosc. Cine îți sparge locuința ca să ia farduri și parfum, o pereche de pantofi și o geantă din piele de leopard? Cine ia așa ceva și lasă în urmă lucrări de artă, bijuterii, un ceas de mână Baume&Mercier foarte elegant și perlele bunicii mele?
— O adolescentă, eventual.
— Nu le-am rătăcit. Știu că asta cred polițiștii, dar nu am rătăcit lucrurile alea.
— Tu nu rătăcești niciodată nimic, asta e clar. Cum rămâne cu firma care îți face curățenie?
— M-au întrebat și polițiștii despre asta, oftă Julie lăsându-se să cadă pe marginea patului. Folosesc aceeași firmă de șase ani, și aceleași două femei vin la mine o dată la două săptămâni. Nu și-ar risca locurile de muncă pentru niște farduri. Doar tu mai ai o cheie și știi codul de securitate.
— Sunt nevinovată, declară solemn Lila.
— Nu ai același număr la picior și nu porți rujul meu roșu – deși ar trebui să te mai gândești în privința rujului. Ești deasupra oricăror bănuieli. Mulțumesc pentru găzduire, pur și simplu nu puteam să rămân singură acolo în noaptea asta. Mâine o să montez yale noi, și am schimbat deja codul sistemului de alarmă. O adolescentă, reflectă ea. Fără îndoială există câteva în clădire. Poate asta a fost, doar o poznă stupidă. Un fel de furt din magazine.
— Stupid, poate, dar oricum foarte urât din partea ei. Să-ți scotocească printre lucruri, să-ți ia diverse chestii. Sper ca poliția să o găsească.
— Să caute o adolescentă încălțată cu pantofi Manolo, purtând ruj Red Taboo și mirosind a Boudoir? pufni Julie. Vezi să nu.
— Nu e exclus. Aplecându-se peste pat, Lila își îmbrățișă prietena. Vom merge la cumpărături la prima ocazie și le vom înlocui pe toate. Vrei ceva acum?
— Doar un somn odihnitor. Pot să înnoptez pe canapea.
— E un pat mare, e loc suficient și pentru noi două și pentru Thomas.
— Mulțumesc. Pot să fac un duș rapid? Am fost să dansez salsa după serviciu.
— Distractiv. Sigur, fă-l liniștită. Las lumina aprinsă pe partea ta de pat.
— O, era cât pe ce să uit, spuse Julie, ridicându-se să-și scoată din geantă pijamaua. Ash a trecut verificarea. Am discutat cu mai multe persoane – discret. Concluzia e că are tendința să se cam cufunde în muncă, devine ușor temperamental când e călcat pe bătături la momentul nepotrivit, nu socializează atât de mult pe cât și-ar dori agentul lui sau unele dintre doamne, dar asta-i tot. Nu a avut probleme, nu s-au raportat comportamente violente, cu excepția unui episod în care i-a tras un pumn unui individ beat la o expoziție.
— I-a tras un pumn unui bețiv?
— Așa se pare. Povestea pe care am auzit-o e că bețivul încerca să se bage în seamă la modul fizic cu unul dintre modelele lui, deși ea nu voia să fie băgată în seamă astfel. Potrivit sursei mele, pumnul a fost cât se poate de meritat. Toată treaba s-a petrecut într-o galerie din Londra. Deci are aprobarea mea dacă decizi să-l inviți.
— Atunci probabil că o s-o fac.
Lila se culcă, meditând la hoața de ruj și pantofi de designer, la crimă și sinucidere și la artistul chipeș ce împărțea pumni bețivilor.
Gândurile i se învălmășiră, combinându-se în mici vise ciudate. Nu o auzi pe Julie vârându-se în pat, nici mieunatul de încântare al lui Thomas când se cuibări între ele.
Se trezi gâdilată de aroma de cafea. În bucătărie îi găsi pe Julie prăjind chifle și pe Thomas înfulecându-și micul dejun.
— Ai hrănit pisica și ai făcut cafea. Vrei să te căsătorești cu mine?
— Eu mă gândeam să-mi iau o pisică, dar poate măritișul ar fi de preferat.
— Ai putea să le faci pe amândouă.
— Le-am pus pe lista de lucruri la care să reflectez.
Julie scoase două boluri de sticlă elegante cu fructe de pădure.
— O, ai pregătit fructe de pădure!
— Fructele erau în frigider, iar în servantă am găsit bolurile astea drăguțe. Sunt câteva lucruri minunate aici. Nu știu cum reziști tentației de a-ți băga nasul prin sertare și dulapuri. Și o spune asta tocmai una căreia o adolescentă malefică i-a scotocit prin lucruri. Cu o licărire răzbunătoare în ochi, Julie își dădu pe spate părul roșu ca focul și rosti printre dinți: Sper că are coșuri.
— Macey?
— Cine? O, nu, adolescenta.
— Așa. Încă nu mi-a ajuns cafeaua la creier. Coșuri, aparat dentar și o obsesie bolnavă pentru vedeta echipei de fotbal din liceu, care nici măcar nu știe de existența ei.
— Îmi place în special partea cu obsesia, decise Julie. Hai să luăm micul dejun pe terasă, cum îmi imaginez că face cuplul foarte rafinat care locuiește aici. Apoi trebuie să mă îmbrac și să mă întorc la realitate.
— Ai un apartament grozav.
— Ai putea să bagi două apartamente ca al meu în ăsta, iar terasa e un avantaj major, ca să nu mai vorbim despre piscină și sala de sport. Știi ceva? M-am răzgândit. Te părăsesc pentru primul tip cu bani pe care reușesc să pun ghearele. Mă mărit cu el și mă mut aici.
— Materialisto!
— Următoarea mea ambiție. Nici o adolescentă plină de coșuri nu poate trece de sistemul de securitate de aici.
— Probabil că nu. Ieșind pe terasă, Lila aruncă o privire spre geamul acoperit cu scânduri și murmură: Intrușilor nu le-ar fi tocmai ușor. Dar… dacă Sage și Oliver au deschis ușa cuiva, dacă au invitat pe cineva, sau dacă totul a fost plănuit de un locatar din bloc sau de un spărgător cu experiență? Numai că poliția nu a pomenit nimic despre o spargere.
— A împins-o pe fereastră, apoi s-a împușcat. Îmi pare rău pentru Ashton, Lila, dar asta s-a întâmplat acolo.
— El e absolut sigur că lucrurile nu s-au petrecut așa. Nu mă mai gândesc la asta, oftă Lila, ștergându-se pe mâini demonstrativ. Am să iau micul dejun cu tine, deși m-ai părăsit pentru un ticălos cu bani.
— Va fi și arătos. Și probabil de origine latină.
— Interesant, eu îmi imaginam un tip rotofei și chel, râse Lila vârând câteva fructe în gură. Ca să vezi. În fine, gata cu poveștile, azi trebuie să lucrez. Am să-mi impun să scriu câteva ore bune, apoi am să-l sun pe bogatul și arătosul Ashton Archer. Dacă vrea să se uite, poate să se uite. După aceea nu prea mai are ce să facă, nu?
— Nici tu nu prea mai ai ce să faci. Poliția o să-și vadă de treabă, iar Ashton va trebui să accepte ceea ce s-a întâmplat. E greu. În facultate am pierdut o prietenă – de fapt, mai mult o cunoștință – când s-a sinucis.
— Nu mi-ai spus niciodată asta.
— Nu eram propriu-zis prietene, dar ne știam bine. Ne plăceam reciproc, însă nu aveam o relație atât de strânsă încât să-mi dau seama cât de chinuită era. A părăsit-o iubitul – nu cred că ăsta a fost singurul motiv, dar cred că a fost factorul declanșator. A luat somnifere. Nu avea decât nouăsprezece ani.
— Îngrozitor! se cutremură Lila. Nu mai vreau ca adolescenta noastră plină de coșuri să mai aibă acea obsesie. Doar coșurile.
— Da. Dragostea, chiar și atunci când nu e adevărată, poate fi mortală. Hai să excludem partea asta. Vrei să mă întorc, să fiu de față când vine Ashton?
— Nu, nu e nevoie. Dar dacă nu ești pregătită să te întorci acasă, poți să rămâi oricât vrei.
— Nu mă mai înspăimântă gândul ăsta acum. Nu-i mare scofală. Presupun că tipa a obținut deja ceea ce voia și o să încerce să facă pe spărgătorul la alte case. Peste câteva clipe, Julie oftă adânc: La naiba, îmi plăceau foarte mult pantofii ăia! Sper să se împiedice cu ei și să-și fractureze glezna.
— Ce cruzime!
— O cruzime la fel de mare e să furi pantofii Manolo ai altei femei.
Lila nu putea să o contrazică în această privință, prin urmare își bău cafeaua.