capitolul 1

Cu mintea aglomerată de atâtea detalii, multe dintre ele neclare, Emma îşi verifică agenda în timp ce bău prima cană de cafea. Şirul neîntrerupt de întâlniri îi dădea aproape la fel de multă energie ca şi cafeaua dulce şi tare. Bucurându-se de aceasta, se lăsă pe spate în scaunul din biroul ei confortabil şi începu să citească notele adăugate în dreptul fiecărui client.

Din experienţa ei, personalitatea unui cuplu– sau mai des, a miresei– o ajuta să stabilească tonul discuţiei, direcţia în care trebuiau să se îndrepte. După părerea Emmei, florile erau inima unei nunţi. Fie ele elegante sau amuzante, elaborate sau simple, florile reprezentau dragostea.

Şi era treaba ei să ofere clienţilor toată dragostea şi emoţiile pe care aceştia şi le doreau.

Oftă, se întinse şi zâmbi la vaza de trandafiri pitici de pe biroul ei. Primăvara, credea ea, e cea mai frumoasă. Sezonul nunţilor începea în forţă– iar asta însemna zile aglomerate şi nopţi lungi, schiţând, aranjând şi creând, nu doar pentru nunţile din această primăvară, dar şi pentru cele de la anul.

Iubea continuitatea la fel de mult cum iubea munca în sine.

Şi atât ea, cât şi cele trei prietene ale ei datorau asta agenţiei Vows2. Le oferise durabilitate, o muncă plină de satisfacţii şi senzaţia de împlinire profesională. Şi avea ocazia să lucreze cu flori, să trăiască înconjurată de ele şi, practic, să le admire în fiecare zi.

Cu grijă, îşi examină mâinile, toate micile crăpături şi tăieturi. Câteodată le considera pe unele dintre ele urme ale unei bătălii, iar pe altele, medalii de onoare. În dimineaţa asta, tot ce îşi dorea era să-şi fi amintit să-şi facă loc în program pentru o manichiură.

Se uită la ceas şi se ridică, impulsionată. Ajungând în dormitor, apucă un hanorac stacojiu, pe care şi-l trase peste pijama. Avea timp să meargă până la clădirea principală, înainte să se îmbrace şi să se pregătească de plecare. Acolo, doamna Grady se ocupa de micul dejun, aşa că Emma nu trebuia să cotrobăie prin dulapuri sau să gătească.

Viaţa ei era plină de avantaje minunate, se gândi alergând pe scări în jos.

Trecu prin sufrageria pe care o folosea ca sală de primire şi loc de întâlniri şi aruncă o privire rapidă în jur, îndreptându-se spre uşă. Înainte de prima întâlnire, trebuia să împrospăteze florile expuse– nişte crini care înfloriseră superb.

Ieşi din fosta casă de oaspeţi a domeniului Brown, acum locuinţa sa şi sediul Centerpiece– partea ei din Vows.

Inspiră adânc aerul de primăvară şi tremură.

„La naiba, nu putea fi un pic mai cald! Suntem în aprilie, ce Dumnezeu. Şi cât de vesele sunt panseluţele pe care le-am plantat.“ Nu avea de gând să lase o dimineaţă rece– şi nişte burniţă, pe deasupra– să-i strice buna-dispoziţie.

Îşi strânse hanoracul mai bine, băgă în buzunar mâna cu care nu ţinea cana de cafea şi o porni către clădirea principală.

Lucrurile reveneau la viaţă de jur împrejurul ei, îşi zise. Dacă priveai cu destulă atenţie, puteai vedea promisiunea de verdeaţă a copacilor şi semnele viitorilor arbuşti şi cireşi înfloriţi. Narcisele erau pe cale să se deschidă şi şofranul era deja înflorit. Poate că va mai veni o ninsoare de primăvară, dar ce era mai rău trecuse.

În curând, o să vină vremea să scormonească în pământ, să-şi aducă o parte din frumuseţile din seră afară şi să le pună la vedere. Ea adăuga buchetele, ghirlandele şi cununele, dar nimic nu o depăşea pe Mama Natură atunci când venea vorba de crearea celui mai impresionant decor pentru o nuntă.

Şi nimic, în opinia ei, nu depăşea domeniul Brown când venea vorba de punerea în evidenţă a acestuia.

Grădinile, puncte de atracţie, chiar şi acum, aveau să explodeze în curând de culoare, flori şi parfum, invitând lumea să se plimbe de-a lungul potecilor unduitoare sau să se aşeze pe o bancă, relaxându-se la soare sau la umbră. Parker o însărcinase– atât cât putea Parker să însărcineze pe cineva– cu supravegherea acestora, aşa că, în fiecare an, se putea juca plantând ceva nou sau dirijând echipa de peisagişti.

Terasele şi peluzele formau spaţii exterioare minunate, perfecte pentru nunţi şi evenimente. Recepţii pe marginea piscinei, recepţii pe terasă, ceremonii sub trandafirii agăţători, sau sub pergolă, sau poate pe malul lacului, sub o salcie.

Le avem pe toate, se gândi ea.

Şi nu exista nimic mai plăcut sau mai frumos decât casa în sine. Minunatul albastru palid, notele calde de galben şi crem. Acoperişul în mai multe ape, ferestrele arcuite şi balcoanele dantelate, de un şarm elegant. Iar veranda de la intrare, în mod sigur, fusese gândită pentru o abundenţă de verdeaţă sau de culori şi texturi elaborate.

În copilărie vedea totul ca pe un tărâm de poveste, cu castel cu tot.

Acum era casa ei.

O coti către casa de lângă piscină, în care locuia şi îşi avea atelierul foto partenera ei, Mac. Chiar când să întindă mâna spre uşă, aceasta se deschise. Emma zâmbi şi îl salută pe bărbatul deşirat, cu păr ciufulit şi haină de tweed, ce ieşi din casă.

– ’Neaţa, Carter!

– Bună, Emma.

Familia ei şi cea a lui Carter erau prietene de când lumea. Acum, Carter Maguire, fost profesor la Yale şi actualmente profesor de literatură engleză la liceul la care studiaseră şi ei, era logodit cu una dintre cele mai bune prietene ale ei.

Viaţa era mai mult decât bună, se gândi Emma. Era de vis.

Cu gândul la asta, puţin îi lipsi să înceapă să danseze cu Carter, trăgându-l în jos de rever în timp ce se ridică pe vârfuri şi-l pupă zgomotos.

– Uau! zise el, înroşindu-se uşor.

– Bună. Mackensie apăru în cadrul uşii, cu ochii mijiţi şi claia de păr roşu strălucind în soare. Încerci să flirtezi cu prietenul meu?

– Aş vrea eu. Ţi l-aş fura, dar l-ai zăpăcit şi l-ai vrăjit.

– Poţi fi sigură de asta.

– Bine. Carter zâmbi tulburat către amândouă. E un început tare bun pentru ziua mea. Şedinţa spre care mă îndrept n-o să fie nici pe departe aşa de plăcută.

– Sună şi spune-le că eşti bolnav, murmură Mac. O să-ţi ofer eu ceva plăcut.

– Ha! Bine. Vorbim. Pa.

Emma rânji, uitându-se la el cum se îndrepta spre maşină.

– Doamne, cât e de drăguţ!

– Chiar este.

– Şi uite-te la tine, Fată Fericită!

– Fată Logodită Fericită. Vrei să-mi vezi iar inelul?

– Oh! zise Emma îndatoritoare când Mac flutură din degete. Ah!

– Te duci să iei micul dejun?

– Ăsta-i planul.

– Aşteaptă, zise Mac, aplecându-se, apucând o haină şi închizând uşa după ea. N-am reuşit decât să-mi beau cafeaua, deci… Începură să meargă în acelaşi ritm, când Mac se încruntă şi zise:

– Aia e cana mea.

– O vrei înapoi acum?

– Ştiu de ce-s aşa de fericită în dimineaţa asta mizerabilă; din acelaşi motiv pentru care nu am avut nici timp pentru micul dejun. Se numeşte „duş în doi“.

– Fata Fericită e şi o Lăudăroasă Afurisită.

– Şi e mândră de asta. Tu de ce eşti aşa veselă? Ai vreun bărbat în casă?

– Din păcate, nu. Dar am cinci întâlniri programate azi. Ceea ce e un început minunat de săptămână şi vine în continuarea unui weekend grozav, cu nunta de ieri, cu tematica „ceai dansant“. A fost tare plăcut, nu-i aşa?

– Cuplul nostru de sexagenari schimbând jurăminte şi sărbătorind înconjuraţi de copiii ei, copiii lui şi nepoţi? Nu doar plăcut, dar şi reconfortant. A fost a doua oară pentru amândoi, şi totuşi n-au dat înapoi, fiind gata să o ia de la capăt, să împartă totul şi să se completeze. Am făcut nişte poze excelente. În orice caz, cred că lucrurile or să meargă bine pentru tinereii ăştia nebuni.

– Apropo de tinerei nebuni, chiar trebuie să discutăm despre florile tale. Decembrie poate părea departe– zise ea tremurând –, dar vine repede, după cum bine ştii.

– Nici măcar nu m-am gândit la stilul fotografiilor de logodnă. Nici nu m-am uitat la rochii, nici nu m-am gândit la culori.

– Eu arăt bine în culorile pietrelor preţioase, zise Emma, dând din gene.

– Arăţi bine în pânză de sac. Şi mai zici de mine că-s lăudăroasă.

Mac deschise uşa antreului şi nu uită să se şteargă pe picioare, ştiind că doamna Grady se întorsese din vacanţa de iarnă.

– Imediat ce găsesc rochia, discutăm restul detaliilor.

– Eşti prima dintre noi care se căsătoreşte. Şi îşi face nunta aici.

– Da. Va fi interesant să vedem cum reuşim să ne ocupăm de nuntă şi să şi participăm la ea.

– Ştii că te poţi baza pe Parker în ceea ce priveşte logistica. Dacă există o persoană care să facă lucrurile să meargă ca pe roate, aceea este Parker.

Intrară în bucătărie, unde era un haos total.

În timp ce neutra doamnă Grady lucra în faţa aragazului, cu mişcări sigure şi o figură calmă, Parker şi Laurel se certau de zor.

– Trebuie s-o facem, insistă Parker.

– Pe naiba!

– Laurel, astea sunt afacerile. Şi în afaceri trebuie să serveşti clientul.

– Stai că-ţi zic eu ce aş vrea să-i servesc clientului!

– Încetează! Parker, cu părul ei brun-intens strâns bine într-o coadă, era gata îmbrăcată în costumul ei bleumarin de „întâlnire-cu-clientul“. Ochii, de aceeaşi culoare, scăpărau de nerăbdare. Uite, deja am făcut o listă cu alegerile ei, cu numărul de invitaţi, culorile şi florile pe care le vrea. Nu trebuie să vorbeşti cu ea. O să mediez eu discuţiile.

– Îţi zic eu ce poţi face cu lista ta!

– Mireasa…

– Mireasa este o nemernică. Mireasa este o idioată, o mică afurisită plângăcioasă, care acum un an mi-a spus foarte clar că nici nu are nevoie şi nici nu vrea serviciile mele. Puţin îmi pasă de mireasă, şi nici că se va atinge de tortul meu, acum că şi-a dat seama de stupiditatea ei.

Îmbrăcată cu pantalonii de pijama de bumbac şi un tricou cu care dormise, cu părul încă ciufulit de somn, Laurel se trânti pe un scaun, la masa din bucătărie.

– Trebuie să te calmezi, zise Parker aplecându-se să ia de pe jos un dosar: „Probabil aruncat acolo de Laurel“, se gândi Emma. Ai tot ce-ţi trebuie aici, insistă Parker, punând dosarul pe masă. Deja am asigurat-o pe mireasă că ne ocupăm de ea, aşa că…

– Aşa că fă tu un tort de nuntă pe patru etaje de azi până sâmbătă, şi un tort pentru mire şi o varietate de deserturi. Pentru două sute de oameni. Fă tu asta, fără a te fi pregătit înainte, când ai încă trei evenimente în cursul weekendului şi o serată peste trei zile.

Laurel ridică dosarul cu o figură revoltată şi îl aruncă pe jos.

– Te porţi ca un copil.

– Bine. Sunt un copil.

– Fetelor, prietenele voastre au venit la joacă, strigă doamna Grady pe un tot extrem de amabil, zâmbind din priviri.

– Ah, o aud pe mama chemându-mă, zise Emma încercând să se strecoare afară din cameră.

– Nu pleci nicăieri! sări Laurel din scaunul ei. Ascultă aici! Nunta Folk-Harrigan. Sâmbătă seară. Îţi mai aminteşti, cu siguranţă, cum a strâmbat din nas mireasa la simpla idee ca Icings şi Vows să se ocupe de tort şi de restul deserturilor. Cum a rânjit la mine şi la sugestiile mele şi a insistat ca verişoara ei, un cofetar din New York, care a studiat la Paris şi a creat torturi pentru evenimente importante, să se ocupe de toate deserturile. Mai ţii minte ce mi-a spus?

– Ah! se răsuci Emma, pentru că degetul lui Laurel era îndreptat către inima ei. Nu mai ştiu exact.

– Ei bine, eu da. A spus că era sigură– şi a spus-o rânjind –, că era sigură că mă pot ocupa de majoritatea evenimentelor destul de bine, dar voia ce e mai bun pentru nunta ei. Mi-a spus asta în faţă.

– Lucru nepoliticos, de bună seamă, zise Parker.

– N-am terminat, spuse Laurel printre dinţi. Acum, în ceasul al doisprezecelea, se pare că geniala ei verişoară a fugit cu unul dintre clienţii ei– ai verişoarei. Scandal mare, pentru că se zvoneşte că respectivul client a cunoscut-o pe verişoară atunci când a angajat-o să se ocupe de tortul pentru petrecerea lui de logodnă. Acum sunt dispăruţi în acţiune, şi mireasa vrea să vin eu să salvez situaţia.

– Asta fiind ceea ce facem noi aici. Laurel…

– Nu te întreb pe tine. Dădu din mână către Parker, fixându-le pe Mac şi Emma. Le întreb pe ele.

– Poftim? Ai spus ceva? zise Mac cu un zâmbet larg. Îmi pare rău, dar cred că am apă în urechi de la duş. Nu pot auzi nimic.

– Laşo! Ei bine?

– Păi…

– Micul dejun e gata! le făcu semn doamna Grady. Toată lumea să stea jos. Omlete din albuşuri şi pâine neagră prăjită. Staţi jos, staţi jos. Mâncaţi.

– Nu mănânc până când…

– Hai să ne-aşezăm, zise Emma pe un ton calm, întrerupând următoarea izbucnire a lui Laurel. Lasă-mă să mă gândesc un pic. Hai să ne-aşezăm cu toate…Vai, doamnă Grady, arată excelent. Luă două farfurii şi se îndreptă spre masă. Să ne amintim că suntem o echipă, începu ea.

– Nu eşti tu cea insultată şi suprasolicitată.

– Ba, de fapt, sunt. Sau am fost. Whitney Folks este întruchiparea unei mirese de coşmar. E unul dintre visele mele cele mai rele, cred, dar asta e o poveste pentru altă dată.

– Şi eu am problemele mele, se bagă Mac în discuţie.

– Carevasăzică, ţi-a revenit auzul, bombăni Laurel.

– Este nepoliticoasă, exigentă, răsfăţată, dificilă şi nesuferită, continuă Emma. În mod normal, când planificăm un eveniment, chiar şi cu problemele de rigoare care pot apărea şi ciudăţeniile generale ale unor cupluri, îmi place să cred că îi ajutăm să marcheze ziua cu care începe viaţa lor fericită în doi, până la adânci bătrâneţi. În cazul ăsta, aş fi surprinsă dacă rezistă doi ani. A fost nepoliticoasă cu tine, şi nu cred că a fost un rânjet, ci o strâmbătură. Nu-mi place de ea.

În mod clar mulţumită de susţinere, Laurel se strâmbă şi ea la Parker şi începu să mănânce.

– Acestea fiind spuse, suntem o echipă. Şi clienţii, chiar şi cei care rânjesc, trebuie serviţi. Un motiv în plus pentru care e necesar să facem asta, zise Emma în timp ce Laurel se încruntă la ea. Dar există un motiv şi mai bun. Pentru că aşa îi vom demonstra nepoliticoasei rânjite ce poate face, chiar şi sub presiune, un cofetar strălucit.

– Parker a încercat deja strategia asta.

– Păi, zise Emma, gustând o felie subţire din omleta sa, este adevărat.

– Aş putea să o desfiinţez pe verişoara ei care fură bărbaţi, dacă e vorba de gătit.

– Fără nici un dubiu. Personal, eu zic că ar trebui să-şi ceară scuze, măcar un pic.

– Îmi plac scuzele, se gândi Laurel. Şi implorările.

– Cred că pot aranja câte puţin din fiecare. Parker îşi înălţă cana de cafea. Am informat-o, de asemenea, că dacă doreşte să ne ocupăm de ea aşa din scurt, va trebui să plătească o taxă suplimentară. Am adăugat douăzeci şi cinci la sută. A acceptat oferta ca pe o frânghie de salvare şi a plâns de recunoştinţă.

O luminiţă străluci în ochii albaştri ai lui Laurel.

– A plâns?

Parker dădu din cap şi ridică din sprânceană către Laurel.

– Deci?

– Partea cu plânsul mă încălzeşte la inimă, dar va trebui oricum să accepte ce-i ofer şi să-i placă.

– Absolut.

– Doar să mă anunţaţi ce decideţi şi când vă decideţi, zise Emma. Mă ocup eu de flori şi de decorarea meselor. Îi zâmbi înţelegătoare lui Parker. La ce oră te-a sunat de data asta?

– La trei şi douăzeci dimineaţa.

Laurel se întinse şi o bătu pe umăr pe Parker.

– Îmi pare rău.

– Asta e partea mea din afacere. Ne vom descurca noi. Ne descurcăm întotdeauna.

Se descurcau întotdeauna, se gândi Emma în timp ce împrospăta aranjamentele din sufragerie. Şi credea că se vor descurca mereu. Se uită la fotografia pe care o ţinea într-o rama mică albă, reprezentând trei tinere jucându-se de-a Ziua Nunţii într-o grădină de vară. Ea fusese mireasa, ţinuse buchetul de bălării şi flori sălbatice şi purtase voalul de mătase, în acea zi. Şi fusese la fel de fermecată ca prietenele ei, când fluturele albastru se aşezase pe păpădia din buchetul ei.

Desigur, şi Mac fusese acolo. În spatele camerei, surprinzând momentul. Emma a crezut că e vorba de un adevărat miracol, care a transformat jocul preferat al fanteziilor din copilărie într-o afacere de succes.

Trecuse vremea păpădiilor, se gândi în timp ce înfoia pernele. Dar de câte ori nu văzuse aceeaşi expresie încântată şi uimită pe faţa unei mirese când îi oferea buchetul pe care-l crease? Doar pentru ea.

Spera că întâlnirea care urma se va finaliza cu o nuntă în primăvara viitoare şi cu aceeaşi uimire pe chipul miresei.

Îşi aranjă dosarele, albumele şi cărţile şi apoi se asigură, în faţa oglinzii, că machiajul, coafura, pantalonii şi haina cu care se îmbrăcase erau în regulă.

Prezentarea, se gândi, era o prioritate pentru Vows.

Se îndepărtă de oglindă pentru a răspunde la telefon pe un ton vesel:

– Centerpiece, Vows. Alo, bună, Roseanne. Sigur că mi-amintesc de tine. Nuntă în octombrie, nu? Nu, nu-i prea devreme pentru a hotărî lucrurile astea.

În timp ce vorbea, Emma scoase o agendă din biroul ei şi o deschise.

– Dacă poţi, putem stabili o întâlnire pentru săptămâna viitoare. Poţi aduce o poză cu rochia? Perfect. Şi, dacă ai stabilit şi rochiile domnişoarelor de onoare şi culorile lor…? Da, da. O să te ajut eu cu toate astea. Ce zici de lunea viitoare, la două?

Îşi notă întâlnirea şi privi peste umăr către maşina care parca.

Un client la telefon, altul abia sosit la uşă.

Doamne, cât iubea primăvara!

Emma îl conduse pe ultimul client al zilei prin zona de prezentare, unde, pe mese şi pe rafturi, erau expuse aranjamentele de mătase, buchetele şi diversele mostre.

– Am creat asta când mi-ai trimis pe e-mail poza cu rochia ta şi mi-ai spus care ar fi, în principiu, culorile şi florile tale preferate. Ştiu că discutaserăm despre un buchet mare, în cascadă, zise Emma, luând buchetul de crini şi trandafiri, legat cu o panglică de mătase albă şi perle de pe raft, dar am vrut să vezi asta înainte să iei decizia finală.

– Este superb. Plus că sunt florile mele preferate. Dar nu pare, nu ştiu cum să zic, destul de mare.

– Un buchet uşor modern alături de liniile rochiei tale, cu partea de jos dreaptă şi broderia minunată din partea de sus, ar putea fi o combinaţie uimitoare. Vreau ca lucrurile să fie exact aşa cum le doreşti tu, Miranda. Mostra aceasta se apropie mai mult de ce ai tu în minte, zise Emma, luând un buchet cascadă de pe raft.

– Uau, parcă e o grădină!

– Da, ai dreptate. Hai să-ţi arăt câteva poze, spuse, deschizând dosarul de pe masă şi scoţând două.

– E rochia mea! Cu cele două buchete.

– Asociata mea, Mac, este o vrăjitoare a Photoshopului. Aşa, îţi poţi face o idee despre cum arată fiecare buchet alături de rochie. Nu există alegere greşită. Este ziua ta şi fiecare detaliu trebuie să fie exact aşa cum îl vrei.

– Dar ştii că ai dreptate? zise Miranda, uitându-se la cele două poze. Cel mare, într-un fel, copleşeşte rochia. Dar celălalt parcă ar fi fost făcut pentru ea. Este elegant, dar şi romantic. E romantic, nu-i aşa?

– Eu aşa cred. Crinii, cu nuanţa lor de roz, alături de trandafirii roşii şi notele de verde. Panglica albă lungă şi strălucirea perlelor. M-am gândit că, dacă îţi place, putem folosi trandafirii şi pentru buchetele domnişoarelor de onoare, dar cu o panglică roz.

– Cred că… zise Miranda, luând buchetul şi privindu-se în oglinda veche înaltă din colţul camerei, zâmbetul înflorindu-i pe chip asemenea florilor, cred că arată ca şi cum ar fi făcut de nişte zâne. Şi îmi place la nebunie!

Emma îşi notă ceva în agendă.

– Mă bucur. O să pornim de la asta şi vom continua cu restul buchetelor. O să pun nişte vaze transparente pe masa mirilor, iar buchetele vor rămâne proaspete şi vor servi şi drept decor pe durata recepţiei. Mai departe, pentru buchetul pe care îl vei arunca, mă gândeam la trandafiri albi simpli, în genul acestuia, dar mai mic. Legat cu panglici albe şi roz, zise Emma luând o altă mostră.

– Ar fi perfect. Totul este cu mult mai uşor decât mă aşteptam.

Mulţumită, Emma mai notă ceva.

– Florile sunt importante, dar trebuie să te şi simţi bine alegându-le. Nu uita, nu există alegeri greşite. Din tot ceea ce mi-ai spus, cred că va fi vorba de o nuntă cu tema romantism modern.

– Da, asta este exact ceea ce îmi doresc.

– Nepoata ta, care va deschide ceremonia, are cinci ani, nu-i aşa?

– Abia împliniţi luna trecută. Este tare încântată că va împrăştia petale de trandafir pe culoarul ce merge spre altar.

– Sunt sigură. Am putea folosi coşuleţul acesta stilizat, acoperit cu satin alb, decorat cu boboci de trandafir şi cu panglici roz şi albe, ca buchetele. Petale roz şi albe de trandafiri. Am putea face o coroniţă pentru ea, tot din boboci de trandafir roz şi albi. În funcţie de rochia pe care o va purta şi de ceea ce îţi place şi ţie, putem să facem ceva mai simplu, sau cu nişte panglici mai lungi, care să-i cadă pe spate.

– Cu panglici clar. Doar e fetiţă. O să fie încântată, zise Miranda, luând mostra de coroniţă pe care i-o oferi Emma. Vai, Emma. Arată ca o coroană în miniatură! De prinţesă.

– Exact, râse Emma, văzând-o pe Miranda că şi-o aşază pe cap. O fetiţă de cinci ani o să fie în al nouălea cer. Şi o să fii mătuşa ei preferată pentru totdeauna.

– O să fie atât de drăguţă. Da, da, sunt de acord cu toate. Coşuleţ, coroniţă, panglici, trandafiri, culori.

– Perfect. Simplifici mult lucrurile pentru mine. Am ajuns la mame şi la bunici. Am putea face corsaje, de pus la mână sau în piept, folosind trandafirii sau crinii, sau ambele. Dar…

– De câte ori spui „dar“ iese ceva fantastic, zise Miranda, aşezând coroniţa jos. Deci, „dar“…?

– M-am gândit că am putea moderniza modelul clasic cu suport conic.

– N-am nici cea mai mică idee despre ce vorbeşti.

– E vorba despre un buchet mic, ca şi acesta, care are un mic suport în formă de con pentru a păstra florile proaspete. În timpul recepţiei, suporturile se pun pe mese, lângă locurile lor, arătând practic ca nişte ornamente. Am folosi crinii şi trandafirii, în miniatură, dar am putea inversa culorile. Trandafir roz, crini albi şi notele acelea de verde-pal. Mici, dar nu foarte delicate. Eu aş merge pe genul acesta simplu de suport din argint, fără ornamente. Putem să gravăm pe ele data nunţii, numele voastre, numele lor.

– Practic, ar fi propriile lor buchete. Ca o miniatură a buchetului meu. Vai, mama mea va…

Ochii Mirandei se umplură de lacrimi şi Emma se întinse să ia cutia cu şerveţele pe care o ţinea pe aproape.

– Mulţumesc. Le vreau. Trebuie să mă gândesc la monogramă. Aş vrea să discut şi cu Brian despre asta.

– Avem destul timp.

– Dar le vreau. Tocmai pentru că aşa se vor simţi ca şi cum ar fi buchetele lor. O să mă aşez aici puţin.

– O să fie foarte frumos, spuse Emma, însoţind-o până la canapea şi punându-i cutia cu şerveţele la îndemână.

– Ştiu. Îmi pot imagina totul. Şi nici măcar nu ne-am apucat de aranjamente şi de decoraţiunile de pe mese şi, uau, de toate celelalte. Dar îmi pot imagina totul. Trebuie să-ţi spun ceva.

– Sigur.

– Sora mea– domnişoara mea de onoare– a insistat foarte tare să rezervăm Felfoot. A fost locul cel mai căutat din Greenwich, presupun că ştii, şi este superb.

– Este minunat şi întotdeauna fac o treabă excelentă.

– Dar Brian şi cu mine ne-am îndrăgostit de locul ăsta. Felul în care arată, atmosfera pe care o inspiră şi felul în care voi patru lucraţi împreună. Ni s-a părut potrivit pentru noi. De câte ori vin aici sau mă întâlnesc cu una dintre voi, ştiu că am făcut alegerea potrivită. Vom avea o nuntă incredibilă. Scuze, zise, ştergându-şi ochii din nou.

– Nu-i nici o problemă, răspunse Emma, luând un şerveţel pentru ea. Sunt flatată şi nimic nu mă face mai fericită decât să stau aici alături de o mireasă care plânge de bucurie. Ce zici de un pahar de şampanie, să ne mai liniştim înainte să ne apucăm de cocarde?

– Pe bune? Emmaline, dacă nu aş fi fost îndrăgostită iremediabil de Brian, te-aş cere pe tine în căsătorie.

– Mă întorc imediat, zise Emma, ridicându-se şi râzând.

Ceva mai târziu, după ce îşi conduse mireasa încântată, cuprinsă de o oboseală plăcută, se aşeză în birou cu o cană de cafea alături. Miranda avea dreptate, se gândi, punând detaliile cap la cap. Urma să aibă o nuntă incredibilă. O abundenţă de flori, un aspect contemporan cu note romantice. Lumânări, sclipiri şi străluciri de panglici şi voal. Nuanţe de roz şi alb cu tonuri îndrăzneţe de albastru şi verde, pentru a contrasta şi a atrage atenţia. Iar ca accente, argint lucios şi sticlă transparentă. Linii lungi şi lumini fanteziste de basm.

Redactând alineatele contractului, se felicită pentru o zi productivă. Ştiind că va petrece o mare parte a dimineţii următoare cu aranjamentele evenimentului lor din mijlocul săptămânii, îşi zise că era cazul să meargă la culcare mai devreme.

Avea de gând să reziste tentaţiei de a merge să vadă ce a pregătit doamna Grady pentru cină şi să-şi prepare, în schimb, o salată sau poate nişte paste. Să se relaxeze uitându-se la un film sau peste un teanc de reviste şi să o sune pe mama ei. Putea să termine tot, să aibă o seară plăcută şi să fie în pat până la ora unsprezece.

Corecta contractul, când fu întreruptă de telefonul care sună scurt de două ori, semn că era vorba de linia personală. Se uită la ecran şi zâmbi.

– Bună, Sam.

– Bună, frumoaso. Ce faci acasă, când ar trebui să fii în oraş, cu mine?

– Lucrez.

– E trecut de şase. E timpul să închei socotelile, dragă. Adam şi Vicki dau o petrecere. Putem să mâncăm ceva înainte. Trec să te iau cam într-o oră.

– Stai, aşteaptă. I-am spus lui Vicki că nu am chef de aşa ceva astă-seară. Am avut o zi plină şi mai am nevoie cam de încă o oră înainte să…

– Trebuie să mănânci, nu-i aşa? Şi dacă ai muncit toată ziua meriţi să te distrezi. Hai să te distrezi cu mine.

– Eşti drăguţ, dar…

– Nu mă face să merg la petrecere singur. Dăm o fugă, bem ceva, râdem un pic şi plecăm la cât vrei tu. Nu-mi frânge inima, Emma.

– Nu ajung la cină, dar am putea să ne întâlnim acolo pe la opt, zise, dându-şi ochii peste cap şi simţind cum se alege praful de seara ei liniştită.

– Te pot lua eu la opt.

„Şi apoi vei vrea să intri, când mă aduci acasă“, se gândi ea. „Ceea ce nu se va întâmpla.“

– Ne vedem acolo. În felul ăsta, dacă eu vreau să plec şi tu te simţi bine, mai poţi rămâne.

– Accept, dacă asta e tot ce pot obţine. Ne vedem acolo.

2 „Legăminte“, în lb. engl. în original (n.red.)