capitolul 10

În timp ce Tiffany se ocupa de o altă livrare, Emma termină de aranjat al treilea buchet rotund. Îi plăcea tare mult combinaţia de lalele creţe cu piciorul-cocoşului şi hortensii. Şi se gândi, prinzând micile cristale printre boboci, că avusese dreptate să sugereze această idee. La fel cum avusese dreptate şi în legătură cu fâşiile de dantelă şi pionezele din perle, ce prindeau codiţele.

Cu toţi paşii, detaliile şi precizia necesare, chiar şi cu experienţa ei, era nevoie de aproape o oră pentru a crea fiecare buchet. Ce norocoasă era, se gândi, că se putea bucura de fiecare minut.

Nu exista o ocupaţie mai bună nicăieri în lume, din punctul ei de vedere. Chiar în acele momente, începând asamblarea anevoioasă a următorului buchet, cu Tiffany lucrând în linişte de cealaltă parte a mesei, cu muzică şi parfum în aer, se considera cea mai norocoasă femeie de pe planetă.

Potrivi florile, adăugând lalele de diferite lungimi, ajustând şi introducând piciorul-cocoşului printre ele, pentru a crea forma pe care o dorea. Adăugă mărgelele, mulţumită de tuşa de strălucire, şi timpul trecu în grabă.

– Vrei să mă apuc de aranjamentele pentru mese?

– Hmm? zise Emma, privind în sus. Ah, scuze, eram pe altă planetă. Ce-ai spus?

– E foarte frumos. Cu toate texturile acelea, spuse Tiffany, admirând buchetul, în timp ce bea nişte apă. Mai ai unul, în afară de ăsta. M-aş apuca eu să-l fac, dar nu mă pricep atât de bine la cele rotunde. Pot începe însă să lucrez la aranjamentele pentru mese. Am lista şi descrierile.

– Poţi începe, zise Emma, folosind banda de plastic pentru a fixa codiţele şi tăind ceea ce rămăsese în plus cu cleştele. Trebuie să apară şi Tink… Da, deja a întârziat, deci trebuie să apară în curând. Schimbă cleştele cu foarfeca şi începu să cureţe codiţele. Dacă te ocupi tu de aranjamentele pentru mese, eu şi Tink ne ocupăm de restul ornamentelor.

Emma îmbrăcă în dantelă codiţele, prinzând-o cu pioneze care aveau în capăt câte o perlă. După ce puse buchetul în vaza din răcitor, se spălă pe mâini– din nou –, se dădu cu crema cu antibiotic– din nou– şi se apucă de ultimul buchet.

Abia ridică din sprâncene când intră Tink, bând din sticla de Mountain Dew.

– Am întârziat, zise Tink, bla, bla, bla. Voi rămâne peste program, dacă vrei, continuă, căscând. Nu m-am culcat– de fapt, nu am adormit– decât după ora trei. Tipul ăsta? Jake? Este Omul de Fier, numai că în sensul bun. Apoi, azi-dimineaţă…. se opri, suflându-şi o şuviţă roz din ochi şi înclinându-şi capul. Nu-s singura care s-a distrat aseară. Jack, nu? Hei, Jake şi Jack. Ce tare!

– Am reuşit să mă distrez şi să termin patru buchete. Dacă vrei să câştigi destul cât să-ţi mai cumperi Mountain Dew, ar fi bine să te apuci de treabă.

– Nici o problemă. E la fel de bun precum arată?

– M-ai auzit că mă plâng?

– Cine-i Jack? vru Tiffany să ştie.

– Ştii tu. Jack, care are fundul ăla excelent şi ochii fumurii, zise Tink, spălându-se pe mâini.

– Acel Jack? zise Tiffany, oprindu-se din treabă uimită, cu o hortensie în mână. Uau! Eu de ce n-am ştiut nimic?

– E ştire de ultimă oră, deci eşti destul de la curent. O să continuaţi? o întrebă Tink pe Emma.

– Muncă, bombăni Emma. Muncim aici.

– O să continue, concluzionă Tink. Frumos buchet, adăugă. Lalelele arată de parcă ar fi de pe o altă planetă, dar într-un fel romantic. De ce mă ocup mai întâi?

– De aranjamentele pentru terasă. Ai nevoie de…

– Hortensii, lalele, piciorul-cocoşului, zise Tink, începând să adune restul florilor şi frunzelor, amintindu-i Emmei de ce lucra cu ea.

Îi dădu drumul lui Tiffany la cinci şi, lăsând-o pe Tink să-şi facă treaba cu florile, luă o pauză ca să-şi odihnească mâinile şi să-şi elibereze mintea. Porni spre studioul lui Mac.

O văzu pe prietena ei ieşind din casă, cu o geantă fotografică atârnată pe un umăr şi cu o Cola Light în mână.

– Repetiţie la ora cinci şi jumătate, strigă Emma.

– Tocmai într-acolo mergeam, zise Mac, luând-o spre Emma.

– Îi poţi transmite miresei că florile pentru mâine arată incredibil, în opinia mea.

Se întâlniră la jumătatea drumului şi Emma se opri, dezmorţindu-şi spatele.

– Avem o zi lungă, iar cea care urmează e şi mai şi.

– Am auzit un zvon cum că doamna G. face lasagna. O tonă de lasagna. Eu şi Carter plănuim să mâncăm ca nişte purcei.

– Vin şi eu. De fapt, gândul la lasagna mă inspiră. Tink îşi termină şi ea treaba. O să vă ajut pe tine şi pe Parker cu repetiţia, apoi o să mă răsfăţ cu lasagna şi mai lucrez o oră-două diseară.

– Un plan bun.

– Cât de rău arăt? zise Emma, privindu-şi hainele de lucru.

– Arăţi ca o femeie care a lucrat toată ziua, spuse Mac, privind-o şi bând nişte cola. Mireasa va fi încântată de tine.

– Cred că ai dreptate. N-are rost să mă curăţ, ca după aia să mă murdăresc la loc, zise, prinzând-o pe Mac de braţul liber şi îndreptându-se spre casă. Ştii la ce mă gândeam azi? Că sunt cea mai norocoasă femeie din lume.

– Jack a fost chiar atât de bun?

– Da, dar în afară de asta, zise Emma, pufnind în râs şi împingând-o uşor pe Mac. Sunt obosită, îmi ard mâinile, dar am petrecut toată ziua făcând ceea ce îmi place. Am primit un telefon în după-amiaza asta, după ce florile mele au ajuns la petrecerea de botez care se ţinu în aer liber. Clienta era extrem de încântată; m-a sunat imediat ce a văzut florile să-mi spună cât de extraordinare sunt. Cine altcineva are parte de ce avem noi, Mac? oftă ea, ridicându-şi faţa spre soare. Avem nişte slujbe minunate.

– Sunt de acord, în mare, dar asta e ceea ce-mi place la tine. Poţi să uiţi sau să ignori toate miresele-monstru, toate mamele nebune, toţi cavalerii de onoare beţi, toate domnişoarele de onoare scorpii şi să ţii minte numai lucrurile bune.

– În mare parte, sunt lucruri bune.

– Aşa este. În ciuda coşmarului care a fost şedinţa foto pentru logodnă, pe care am făcut-o azi. Fericitul cuplu a avut o ceartă tare urâtă, înainte să apuc să fac vreo poză. Încă îmi ţiuie urechile.

– Nu suport când se întâmplă asta.

– Tu? Ţipete, lacrimi, ieşiri isterice din încăpere, intrări la fel. Acuzaţii, ameninţări, ultimatumuri. Iar lacrimi, scuze, machiaj distrus, ruşine şi stinghereală teribilă. Mi-a stricat ziua complet şi iremediabil. Plus că, din cauza ochilor roşii şi umflaţi, a trebuit să reprogramăm totul.

– Totuşi, drama face ziua mai interesantă. Şi apoi, nu uita că avem şi momente din astea, zise Emma, arătând către locul în care mirele de a doua zi o va lua în braţe pe mireasă, învârtind-o.

– La naiba. Au venit mai devreme. Nu vă opriţi, nu vă opriţi, bombăni Mac, întinzându-i băutura Emmei şi scoţând repede aparatul din geantă.

– Abia aşteaptă să înceapă, murmură Emma. Şi sunt fericiţi.

– Plus că-s tare adorabili, zise Mac, reuşind să prindă câteva instantanee. Şi, apropo de adorabil, ia uite cine tocmai a parcat.

– O, zise Emma, trecându-şi instinctiv mâna prin păr când văzu maşina lui Jack.

– Te-a văzut arătând mult mai rău de-atât.

– Mulţumesc. Aveam amândoi o zi destul de plină, deci nu mă aşteptam…

Arăta aşa de bine, în pantalonii bej şi cămaşa în dungi, ceea ce însemna că fusese mai mult vorba despre întâlniri cu clienţii şi treabă la birou, decât despre vizite pe şantier. Mersul lejer, părul strălucind în soare şi zâmbetul ucigător alcătuiau un tot… delicios.

– Am fundul mare în pantalonii ăştia, îi şopti ea lui Mac. Nu-mi pasă, pentru că-s de muncă, dar…

– Nu ai fundul mare. Ţi-aş spune, dacă ar fi cazul. Pantalonii de trening roşii strâmţi? În ăia chiar pare mare.

– Adu-mi aminte să-i ard, zise Emma, dându-i înapoi lui Mac băutura şi zâmbind în timp ce Jack se apropia de ele.

– Doamnelor!

– Domnule! răspunse Mac. Trebuie să mă apuc de treabă. Pe mai târziu, zise ea, luând-o din loc.

– O repetiţie, explică Emma.

– Participi şi tu?

– Doar dacă va fi nevoie. Ţi-ai terminat treaba pe ziua de azi?

– Da. Şi a trebuit să ajung la un client în apropiere, aşa că am… Te deranjez?

– Nu. Nu, zise emoţionată, aranjându-şi iar părul. Tocmai făceam o pauză şi mergeam la repetiţie, în caz că au nevoie de ajutorul meu sau ceva.

– Ne comportăm ciudat unul cu altul, zise el, băgându-şi mâinile în buzunar.

– Doamne. Da. Asta facem. Hai să ne oprim. Uite, zise ea, ridicându-se pe vârfuri şi sărutându-l. Mă bucur că ai trecut pe aici. Lucrez de pe la opt şi aveam nevoie de o pauză. Doamna G. face lasagna. Vrei şi tu?

– O, da!

– Atunci de ce nu te duci s-o vrăjeşti şi să bei o bere, şi ne vedem înăuntru când terminăm treaba.

– Aşa voi face, zise el, prinzând-o cu mâna de bărbie şi sărutând-o încă o dată. Miroşi ca munca ta. E frumos. Ne vedem înăuntru.

Se despărţiră, şi zâmbetul înflori pe faţa Emmei.

Intrând în casă, Emma fu întâmpinată de mirosul apetisant şi puternic al cinei şi de râsul zgomotos şi dezgheţat al doamnei Grady. Combinaţia nu făcu decât să-i amplifice buna-dispoziţie. Îl auzi pe Jack povestind ceea ce părea a fi finalul unei istorii legate de serviciu.

– Apoi, când a înţeles, a zis: „A, păi, nu poţi pur şi simplu să muţi uşa?“.

– Nu te cred.

– Te-aş minţi eu pe tine?

– În fiecare zi şi de două ori, duminica. Şi muţi uşa?

– Mutăm uşa, lucru care o să o coste cam de două ori mai mult decât dulapul de care s-a îndrăgostit. Dar clientul nostru e stăpânul nostru.

Jack luă o gură de bere şi întoarse privirea spre Emma, care tocmai intrase.

– Cum merge?

– Uşor şi distractiv, ceea ce e întotdeauna un semn bun în legătură cu evenimentul respectiv. Au încredere în noroc şi în prognoza meteo, care spune că ploaia de mâine o să întârzie până spre seară, aşa că nu vor folosi corturile. Deci, ţineţi-mi pumnii, zise Emma, luându-şi un pahar de vin, ca şi cum ar fi fost la ea acasă. Fetele au plecat la repetiţia pentru cină. Dar noi cred că suntem în avantaj aici, zise ea, adulmecând aerul. Miroase minunat, doamnă Grady.

– Masa e pusă, zise doamna Grady, pregătind o salată. O să mâncaţi în sufragerie, ca nişte oameni civilizaţi.

– Trebuie să apară şi Parker, şi Mac. N-am văzut-o pe Laurel.

– Îşi face de cap pe la ea prin bucătărie, dar ştie la ce oră servim masa.

– O să-i dau de ştire.

– Bine atunci. Jack, fă-te util, dacă tot nu faci nimic, şi pune salata asta pe masă.

– Da, doamnă. Salut, Carter.

– Salut, Jack. Vin şi ele acum, doamnă Grady.

– Ai predat ceva util pe ziua de azi? îl întrebă aceasta, privindu-l rece.

– Aş vrea să cred că da.

– Te-ai spălat pe mâini?

– Da, doamnă.

– Atunci, du vinul şi aşază-te. Şi nu ciuguli nimic până nu se aşază toată lumea la masă.

Servi cina în marea sufragerie cu tavan înalt şi ferestre superbe. Pentru că era regula Grady, telefoanele mobile fură închise şi Parker îşi lăsă BlackBerryul în bucătărie.

– Mătuşa miresei de duminică a trecut pe aici, zise Parker. A adus o hupah, pe care a terminat-o de lucrat aseară. E o operă de artă. Am dus-o sus. Emma, poate vrei să te uiţi la ea, în cazul în care te gândeşti să mai modifici aranjamentele. Carter, fiul cumnatei mătuşii este elevul tău. David Cohen.

– David? E un copil deştept, care momentan îşi foloseşte o mare parte a creativităţii pentru a se maimuţări în timpul orelor. Chiar săptămâna trecută a prezentat o recenzie a cărţii Oameni şi şoareci de parcă ar fi fost stand-up comedy.

– Şi cât a luat? întrebă Mac.

– Nu sunt sigur ce părere şi-ar fi făcut Steinbeck, dar eu i-am dat un zece.

– E o carte atât de tristă. De ce trebuie să citim atâtea cărţi triste în şcoală? se întrebă Emma.

– Cei de clasa a opta studiază The Princess Bride.

– De ce nu am avut profesori ca tine? Îmi plac cărţile vesele, cu finaluri fericite. Şi, uite-te la tine, cu mica ta prinţesă.

– Da, asta-s eu, zise Mac, dându-şi ochii peste cap. O adevărată prinţesă. Deşi evenimentul de mâine are o frumoasă alură de poveste. Cu toate luminile acelea feerice şi lumânările, numai flori albe.

– Tick s-a plâns că o să orbească de la atâta alb. Dar sunt superbe. Mai lucrez câteva ore în seara asta şi vor fi gata. Cum totul trebuie legat şi tăiat manual, e vorba de o treabă destul de grea. Plus, zise ea, arătându-le mâna plină de tăieturi şi zgârieturi. Au!

– Nu s-ar zice că treaba de florar e una periculoasă, zise Jack, luându-i mâna şi privind-o, dar se pare că ai urme de bătălie.

Se lăsă o tăcere prelungă şi se schimbară priviri speculative.

– Încetaţi, ordonă el, râzând uşor.

– Era de aşteptat, zise Laurel, înfigând furculiţa în salată. Ne adaptăm şi noi. Cred c-ar trebui s-o săruţi chiar acum, ca să ne folosim şi de partea vizuală şi să ne adaptăm mai bine.

– Stai! Stai! strigă Mac, dând din mână. Stai să-mi iau aparatul.

– Pasează lasagna, zise Jack.

– E foarte posibil ca ăştia doi să facă o glumă pe seama noastră, spuse Parker, lăsându-se pe spate şi sorbind din vin. Se prefac că sunt împreună, apoi râd când văd că îi credem.

– Oh, murmură Mac. Eşti tare.

– Sunt, fu de acord Parker. Dar, serios acum, nici unul din ei nu pare a fi genul timid. Oricum, nu atât de timid, încât să nu-şi poată manifesta afecţiunea în public, mai ales între prieteni, zise, ridicând din umeri şi afişând un zâmbet. Aşa că înclin să cred că e o glumă.

– Pupă fata, spuse doamna Grady, sau grupul ăsta n-o să-ţi dea pace.

– Fata sau lasagna, decise Laurel. Pup-o! zise ea, bătând din palme. Pup-o!

Mac începu şi ea să strige, îmboldindu-l şi pe Carter, care râse, dând din cap.

Jack cedă şi se întoarse spre Emma, care râdea şi ea. O trase mai aproape şi o sărută, stârnind aplauze şi felicitări de la toată masa.

– Se pare că cineva dă o petrecere şi a uitat să mă invite.

Se făcu dintr-odată linişte şi toată lumea se întoarse spre Del, care stătea în pragul uşii şi se uita la Jack. Ridică o mână, oprind-o pe Parker, care tocmai voia să se ridice în picioare.

– Ce naiba se întâmplă?

– Luăm cina, spuse Laurel cu răceală. Dacă vrei şi tu, va trebui să-ţi aduci o farfurie.

– Nu, mulţumesc, răspunse el la fel de rece. Parker, am nişte acte peste care trebuie să ne uităm împreună. O să ne ocupam de asta altă dată, având în vedere că eşti ocupată cu ceva ce nu pare a fi treaba mea.

– Del…

– Noi doi, îşi întrerupse el sora, fără a-şi lua ochii de la Jack, vom discuta mai târziu.

– Nu i-aţi spus, zise Parker, oftând, în timp ce Del ieşea.

– Încercam să găsesc o cale de a-i spune… Nu, răspunse Jack. Nu, nu i-am spus încă. Trebuie să mă duc să lămuresc lucrurile, îi spuse Emmei.

– Vin cu tine. Aş putea să…

– Nu, mai bine nu. S-ar putea să dureze, aşa că… Te sun mâine. Scuze, zise el, ridicându-se de la masă.

Emma reuşi să se abţină aproape zece minute după ce plecă Jack.

– Trebuie măcar să încerc, spuse ea, grăbindu-se în urma lui.

– Părea destul de nervos, zise Mac.

– Bineînţeles că-i nervos. Echilibrul lui perfect a fost stricat, comentă Laurel, ridicând din umeri când Parker îi aruncă o privire rece. Ăsta e doar un motiv. Iar faptul că Jack nu i-a spus nu face decât să înrăutăţească lucrurile. Are tot dreptul să fie nervos.

– Aş putea să mă duc după ei, zise Carter. Să încerc să mediez.

– Mediatorii primesc, de obicei, câte un pumn în faţă de la ambele părţi.

– N-ar fi prima dată, spuse, zâmbindu-i amuzat lui Mac.

– Nu, lasă-i să-şi rezolve singuri problema, zise Parker. Asta fac prietenii.

Întârziind din cauza grijilor pe care şi le făcea Emma, Jack nu reuşi să-l prindă pe Del cât încă se mai afla pe domeniu. Dar ştia unde se dusese. Acasă, unde putea să înjure, să mormăie şi să se frământe în voie.

Ciocăni, fiind sigur că Del va deschide uşa. Oricum, avea o cheie, şi ştiau amândoi că o va folosi, dacă era necesar. Dar, de obicei, Delaney Brown nu era genul de om care să evite confruntările.

Când Del deschise nervos uşa, Jack îl privi în ochi şi-i spuse:

– Dacă mă loveşti, o să te lovesc şi eu. O să ne umplem amândoi de sânge şi nu vom rezolva nimic.

– Du-te naibii, Jack.

– O.K., mă duc naibii. Du-te şi tu naibii, Del, pentru că eşti un măgar când vine vorba de…

Primi pumnul în faţă, pentru că nu-l văzuse venind, şi îl trimise înapoi. Stăteau acolo, în uşă, cu gurile sângerând.

– Vrei să ne snopim în bătaie înăuntru sau afară? zise Jack, ştergându-şi buzele.

– Vreau să ştiu ce naiba căutai cu mâinile pe Emma.

– Vrei să auzi ce-i cu asta înăuntru sau afară?

– De când ai început să te dai la ea? zise Del, intrând în casă şi luându-şi o bere.

– Nu m-am dat la ea. Cel mult, ne-am dat unul la altul. Pentru Dumnezeu, Del, e o femeie matură, îşi face alegerile singură. Nu e ca şi când mi-am răsucit mustaţa şi am dezonorat-o.

– Ai grijă, îl avertiză Del, cu ochii sclipindu-i de furie. Te-ai culcat cu ea?

– Să derulăm puţin înapoi. „Nu e un început bun, Cooke“, se gândi el. „Nu e cel mai bun punct de pornire.“ Să derulăm totuşi puţin înapoi.

– Da sau nu, fir-ar să fie!

– Da, fir-ar să fie! M-am culcat cu ea, s-a culcat cu mine. Ne-am culcat împreună.

– Ar trebui să te bat până te las inconştient, zise Del cu o sclipire criminală în ochi.

– Poţi încerca. O să ajungem amândoi la urgenţe. Şi, când o să ies de acolo, tot o să mă culc cu ea, îi spuse Jack cu o privire la fel de gravă. Nu e treaba ta.

– Pe naiba, nu!

– O.K., având în vedere circumstanţele, este şi treaba ta, zise Jack şi dădu din cap, simţind că avea la activ mai multe greşeli decât Del. Dar nu avem nici unul dreptul să-i spunem celuilalt cu cine să fie.

– De cât timp?

– Abia s-a întâmplat. Abia m-a lovit, ne-a lovit, presupun, în ultimele săptămâni.

– Ultimele săptămâni, muşcă Del cuvintele. Şi nu mi-ai spus nimic.

– Nu, nu ţi-am spus, mai ales pentru a evita să fiu pocnit în faţă, mărturisi Jack, deschizând răcitorul şi scoţând o bere. Ştiam că n-o să-ţi convină şi nu aveam idee cum să-ţi explic.

– Nu ţi-a fost greu să le explici tuturor celorlalţi, se pare.

– Nu, nu mi-a fost, dar toţi ceilalţi nu aveau de gând să mă lovească cu pumnii în faţă pentru simplul fapt că mă culcam cu o femeie frumoasă, interesantă şi dispusă.

– Nu e orice femeie. E Emma.

– Ştiu asta. Frustrarea se ridică la suprafaţă, depăşind furia. Ştiu cine este şi ştiu ce simţi pentru ea. Pentru toate, de fapt. De-asta m-am şi ţinut departe de ea până… recent, termină el, ţinându-şi sticla rece pe maxilarul ce palpita. Întotdeauna am simţit ceva pentru ea, dar am ignorat lucrul ăsta. „Nu e cazul să te gândeşti la asta, Jack.“ Pentru că ţie nu ţi-ar fi plăcut, Del. Eşti cel mai apropiat prieten al meu.

– Ai simţit ceva pentru o grămadă de femei.

– E adevărat, recunoscu Jack.

– Emma nu este genul cu care te culci până dai peste ceva nou. E genul căreia îi faci promisiuni, cu care faci planuri.

– Pentru numele lui Dumnezeu, Del, abia încep să mă obişnuiesc cu…

El nu făcea planuri sau promisiuni– niciodată. Planurile se schimbau, nu-i aşa? Promisiunile se încălcau. A ţine la lucrurile simple însemna a ţine la lucrurile sincere.

– Am fost împreună într-o singură seară. Încă încercăm să ne dăm seama cum stau lucrurile. Scuteşte-mă şi pe mine, totuşi. Cu oricâte femei aş fi fost, nu le-am minţit niciodată şi nu le-am tratat cu altceva decât cu respect.

– April Westford.

– Doamne, Del, eram la facultate, şi mă urmărea. Era nebună. A încercat să intre la noi în casă. Mi-a zgâriat maşina cu cheia. Ţi-a zgâriat maşina cu cheia.

– Bine, în cazul ăsta ai dreptate, zise Del, luând o gură de bere. Emma e diferită.

– Asta înseamnă să mă scuteşti, Del? Ştiu că este diferită. Crezi că nu ţin la ea? Că e vorba doar despre sex.

Incapabil să stea pe loc, Jack se plimba de la bar la masă şi înapoi. Ţinea la ea atât de mult, încât îl speria. Şi aşa lucrurile erau destul de încurcate, fără ca cel mai bun prieten al lui să vorbească despre promisiuni şi despre cât de diferită era Emma.

– Întotdeauna am ţinut la Emma. La toate. Ştii asta. Ştii asta foarte bine.

– Te-ai culcat şi cu restul?

Jack sorbi lung din bere şi se gândi: „La naiba“.

– Am sărutat-o pe „sora“ ta, Parker– din moment ce acum te gândeşti la toate ca la surorile tale. În facultate, după ce ne-am întâlnit la o petrecere.

– Ai flirtat cu Parker? Nu era nervos, ci pur şi simplu şocat. De fapt, cred că nici nu te cunosc!

– Nu am flirtat. Ne-am sărutat. Asta părea că trebuie să facem la momentul respectiv. Apoi, pentru că m-am simţit ca şi când mi-aş fi sărutat sora, şi ea a avut cam aceeaşi reacţie, am râs pe seama întâmplării şi asta a fost tot.

– Ai încercat apoi cu Mac? Cu Laurel? zise el cu ochii încinşi şi pumnii încleştaţi.

– Oh, da, le-am luat la rând. Cu asta mă ocup. Iau femeile la rând de parcă ar fi pungi de chipsuri şi apoi arunc pe stradă ce-a mai rămas din ele. Drept cine naiba mă iei?

– În momentul ăsta, nu ştiu. Ar fi trebuit să-mi spui că te gândeşti la Emma în felul ăla.

– Oh, da, îmi şi imaginez: „Hei, Del, mă gândeam să mă culc cu Emma. Ce părere ai?“.

Faţa lui Del nu mai era nervoasă, nici şocată. Era îngheţată şi, în opinia lui Jack, era de rău.

– Să încercăm aşa. Tu cum te-ai fi simţit dacă intrai în camera aia astă-seară în locul meu? Încearcă să-ţi imaginezi, Jack.

– M-aş fi enervat. M-aş fi simţit trădat. Vrei să-ţi spun că am greşit? Am greşit. Dar, oricum aş privi lucrurile, tot aici ajungem. Crezi că nu ştiu cum este pentru tine? Poziţia pe care ţi-ai asumat-o atunci când au murit părinţii tăi? Şi cât înseamnă toate pentru tine? Fiecare dintre ele. Am fost alături de tine în tot timpul ăsta, Del.

– Asta nu are nici o legătură cu…

– Totul are legătură, Del, zise Jack, după ce făcu o pauză, vorbind mai calm acum. Ştiu că nu contează că Emma are o familie. Ea e familia ta.

– Ţine minte asta, zise Del, gheaţa topindu-se uşor. Şi ţine minte bine. Dacă o răneşti, te rănesc.

– Mi se pare corect. Facem pace?

– Nu încă.

– Anunţă-mă când facem, zise Jack, punând jos berea pe jumătate terminată.

Neavând de ales, Emma se apucă să termine treaba pentru evenimentul de vineri. Vineri dimineaţă, ea şi întreaga echipă începeau lucrul devreme, creând aranjamente şi pregătind florile pentru celelalte evenimente din timpul weekendului.

După-amiaza târziu, începu să mute florile din răcitor, să pună altele în loc şi să încarce dubiţa pentru ca echipa să se poată apuca de decorarea casei şi a teraselor.

Odată recepţia începută, urma să se întoarcă şi să termine de una singură ce mai era de făcut.

Chiar înainte să sosească mireasa, ea şi Beach umplură urnele de pe verandă cu hortensii albe enorme.

– Superb. Perfect. Du-te înăuntru şi ajut-o pe Tiffany cu foaierul. Eu o să mă duc să lucrez cu Tink în spate.

Se grăbi, calculând timpul şi verificând pe drum alte ghivece şi aranjamente. Ajunsă pe terasă, se sui pe scară, pentru a agăţa mingea albă de trandafiri în centrul pergolei.

– Nu credeam că o să-mi placă, zise Tink, punând aranjamentele la loc. Un alb atât de… înţelegi, alb. Dar e foarte interesant şi pare magic. Bună, Jack. Uau, cine te-a pocnit?

– Eu şi Del ne-am pocnit reciproc. E ceva ce obişnuim să facem din când în când.

– Pentru numele lui Dumnezeu!

Dacă s-ar fi aşteptat ca Emma să se emoţioneze văzându-i falca vânătă, ar fi fost dezamăgit. Plină de o furie care îi răzbătea din fiecare mişcare, coborî de pe scară şi îşi puse mâinile în şolduri.

– De ce cred bărbaţii că dacă se bat unii pe alţii rezolvă lucrurile?

– De ce cred femeile că dacă mănâncă ciocolată, totul se rezolvă? E parte din natura fiecăruia.

– Tink, hai să terminăm ghirlandele. Măcar ciocolata te face să te simţi bine, zise Emma, continuând să lucreze. Un pumn în faţă, nu prea. Şi s-au rezolvat lucrurile?

– Nu complet. Dar e un început.

– Del e O.K.? îl întrebă, strângând din buze şi privindu-l. Ştiu că Parker a încercat să-l sune, dar a fost la tribunal toată ziua.

– El m-a lovit primul, zise Jack, luând scara şi mutând-o unde îi arătă ea. Au, spuse, atingându-şi buza umflată.

– Nu am timp să-mi pară rău pentru tine acum, dar promit să-mi fac mai târziu, dacă mai stai, spuse Emma, dându-şi ochii peste cap şi sărutându-l uşor.

– Aveam de gând să trec doar pe aici, să-ţi spun că lucrurile sunt… nu chiar O.K. şi apoi să plec. Ştiu că eşti ocupată tot weekendul.

– Da, sunt, şi probabil că poţi găsi ceva mai bun de făcut decât să pierzi vremea pe aici.

S-ar fi simţit vinovat, poate puţin trist şi într-un fel enervat, se gândi ea. Avea nevoie, după părerea ei, de prieteni şi de familie.

– Dar… ai putea să stai pe aici. Sau să mergi pe la Carter sau la mine acasă. Dacă vrei. Eu o să mă retrag în timpul recepţiei şi o să termin nişte chestii pentru mâine.

– Ce-ar fi să luăm lucrurile pas cu pas?

– Sunt de acord, zise ea, dându-se un pas în spate, studiind pergola şi luându-l de braţ. Ce părere ai?

– Nu ştiam că există atâtea flori albe în lume. E elegant şi interesant, în acelaşi timp.

– Exact, zise ea, întorcându-se spre el, trecându-şi mâinile prin părul lui şi apropiindu-şi buzele de colţul gurii lui rănite. Trebuie să mă duc să verific Sala mare şi sala de bal.

– Poate mă duc să văd dacă Carter are chef să iasă să jucăm ceva.

– Ne vedem mai târziu, dacă…

– Dacă, fu el de acord şi îşi asumă riscul durerii cu un sărut mai apăsat, de data aceasta. O.K. Ne vedem mai târziu.

Emma râse şi intră grăbită în casă.