capitolul 14

Steagul mexican şi cel american îşi fluturau mândre culorile, odată cu sărbătorirea lui Cinco de Mayo, într-o combinaţie a culturilor, prin mama mexicană a Emmei şi tatăl ei yankeu.

În fiecare an, întinsa proprietate era plină de jocuri, de la bowling pe iarbă, la trambuline şi tobogane cu apă. Prieteni, rude şi vecini se jucau şi concurau, în timp ce alţii se înghesuiau în jurul meselor de picnic, servindu-se din platourile cu porc şi pui, tortilla calde, castroanele cu fasole roşie şi ardei, guacamole sau sos de roşii atât de picant, încât îţi ardea gâtul.

Erau litri întregi de limonadă, Negra Modelo, Corona, tequila şi margaritas cu gheaţă pentru a mai răcori focul.

De câte ori reuşise să vină în vizită pe cinci mai, Jack fusese uimit de numărul imens de oameni pe care familia Grant reuşea să-i hrănească. Şi de varietatea de fajitas şi burgeri, fasole neagră, orez şi salată de cartofi. Tarte sau plăcinte cu mere.

Se gândise el că mâncarea era doar un simbol a cât de bine se completau Phillip şi Lucia.

Jack sorbi din bere, privind-i pe unii dintre oaspeţi cum dansau pe trioul de chitare şi marimbas.

– Super petrecere, spuse Del, aflat în spatele lui, cu o bere în mână.

– Nu se dau în lături de la nimic.

– Deci, e ciudat să fii aici anul ăsta ca partener al fetei gazdelor?

Jack vru să nege acest lucru, din principiu. Dar era vorba despre Del.

– Un pic. Dar, până acum, nu a pomenit nimeni nimic despre funie.

– E încă devreme.

– Brown, eşti o adevărată consolare. Mi se pare mie sau sunt cam de două ori mai mulţi copii decât erau anul trecut? De fapt, acum doi ani, îşi aminti el. Anul trecut nu am ajuns.

– E posibil. Nu cred că le sunt cu toţii rude. Dar am auzit că Celia e însărcinată din nou.

– Da, mi-a spus Emma. Ai venit singur?

– Da, zâmbi Del. Nu se ştie niciodată, nu-i aşa? Uite-o pe blonda aceea, în rochia albastră. Are nişte picioare tare mişto.

– Da. Mereu mi s-a părut că Laurel are picioare foarte frumoase.

– Aceea nu e… spuse Del, înecându-se cu berea. Oh, reuşi el să spună, când aceasta se întoarse râzând şi o văzu mai bine. Nu sunt obişnuit s-o văd în rochie, presupun, zise el, întorcându-se intenţionat în altă direcţie. Oricum, sunt o grămadă de brunete focoase, blonde de gheaţă şi câteva roşcate atractive. Multe dintre ele, singure. Dar presupun că zilele de tatonat terenul s-au terminat pentru tine.

– Am o prietenă, nu sunt orb sau mort, spuse Jack, simţind o încordare în umeri la gândul acesta.

– Unde-i Em?

– S-a dus să ajute pe cineva în legătură cu nişte flori. Nu suntem lipiţi unul de altul.

– O.K., spuse Del, ridicând din sprânceană.

– Eu am prieteni, ea are prieteni, şi unii dintre ei se întâmplă să fie comuni. Nu trebuie să stăm braţ la braţ la o petrecere.

– Sigur, spuse Del, sorbind contemplativ din bere. Deci… tipul pe care îl sărută pe gură acum ar fi un prieten de-al ei, de-al tău sau comun?

Jack se întoarse, surprinzând sărutul dintre Emma şi un tip care semăna cu un zeu nordic. Ea râse, gesticulând expresiv, înainte de a-l apuca pe Thor de o mână şi a-l trage după ea către un grup de oameni.

– Nu pare fi unul dintre prietenii tăi, comentă Del.

– Ce-ar fi să… întrerupse sugestia pe care o avea în minte, când Lucia se opri lângă ei.

– Voi doi ar trebui să mâncaţi, în loc să staţi, pur şi simplu, aici, arătând atât de bine, de altfel.

– Iau în consideraţie toate opţiunile, îi spuse Del. Sunt hotărâri importante de luat, până la tarte şi la plăcinta cu mere.

– Avem oricum şi prăjitură cu căpşuni şi empanadas.

– Vezi? A nu se lua decizii cu uşurinţă.

– Ar trebui să guşti din fiecare şi să te decizi. Ia te uită! spuse Lucia surâzătoare, întinzându-şi mâinile spre Mac şi Carter, care tocmai se apropiau. Mackensie, ai ajuns!

– Scuze de întârziere. Şedinţa foto a durat ceva mai mult decât speram, spuse pupând-o pe Lucia pe obraji.

– Sunteţi aici, şi asta e tot ce contează. Şi tu! spuse Lucia, îmbrăţişându-l pe Carter.

Carter o ridică puţin de pe iarbă, într-un gest de mare afecţiune.

– Au trecut ani de când nu ai mai venit la Cinco de Mayo.

– E mai mare petrecerea, spuse Carter, zâmbind.

– Pentru că şi noi suntem mai mulţi. Mama şi tatăl tău sunt aici, cu copiii lui Diane. Şi Sherry şi Nick sunt aici, spuse ea, vorbind despre sora lui mai mică. Diane şi Sam trebuie să ajungă în curând. Mac, viitoarea ta soacră mi-a spus că planurile de nuntă merg bine.

– Conform planului.

– Mai arată-mi o dată inelul. Ah! spuse, zâmbindu-i lui Carter, după ce examină diamantul de pe degetul lui Mac. Foarte frumos! Vino, Celia nu l-a văzut încă. Carter, spuse, trăgând-o după ea pe Mac, ia-ţi mâncare, băutură.

– Nu am mai fost la petrecere aici de… cred că de zece ani, spuse Carter, rămânând pe loc. Uitasem. E ca un carnaval.

– Cel mai bun din district, comentă Del. Familia Grant sau cunoaşte, sau e înrudită cu toată lumea. Inclusiv, se pare, cu mecanicul şi, în acelaşi timp, prietenul nostru de poker. Salut, Mal.

– Salut, spuse acesta, apropiindu-se, îmbrăcat în nişte jeanşi tociţi şi un tricou negru, plus nişte ochelari de soare, şi cu două beri în mâini. Vrei una, Maverick? îi spuse lui Carter.

– Sigur. Nu ştiam că îi cunoşti pe cei din familia Grant.

– Îşi aduc maşinile la mine în service pentru reparaţii de vreo şase, opt luni. Nici nu mi-am dat seama când am ajuns să-i spun Luciei povestea vieţii mele să mănânc din pâinea ei cu porumb şi să-mi doresc să-şi părăsească soţul şi să fugă cu mine în Maui.

– Foarte adevărat, confirmă Jack.

– A spus că ar trebui să trec pe aici după ce termin treaba, că se întâmplă nu ştiu ce petrecere în grădină cu ocazia lui Cinco de Mayo. M-am gândit că-i vorba de un grătar, poate ceva mai mult, cu nişte bere mexicană şi tortillas, spuse el, dând din cap. E cineva care să lipsească?

– Cred că au chemat pe toată lumea.

– Scuze că a durat atât de mult, spuse Emma, venind grăbită, cu o margarita în mână. Au apărut nişte probleme.

– Da, am văzut-o pe una dintre ele.

– Bună, eu sunt Emmaline, spuse ea, întorcându-se spre Malcolm, după ce îi aruncase o privire intrigată lui Jack.

– Tu eşti Cobaltul.

– Eu… făcu ea ochii mari, înţelegând apoi. Da. Tu trebuie să fii Malcolm.

– Mal, spuse el, privind-o lung, de sus până jos. Ştii ceva, e un lucru bun că arăţi ca mama ta, cu care sper să mă căsătoresc. Altfel, ar trebui să reiau teoria pe care i-am ţinut-o partenerei tale, când am crezut că erai tu.

– Şi o meritam. Cu toate că acum mi-am învăţat lecţia şi sunt mult mai atentă. Ai făcut o treabă foarte bună. Te pricepi. Mă întrebam dacă ai avea timp să te ocupi de dubiţa mea săptămâna viitoare.

– Nu semeni doar la fizic cu mama ta, nu-i aşa?

– Ai nevoie de o farfurie, spuse ea, zâmbind şi sorbind din margarita. Şi de multă mâncare.

– De ce nu-mi arăţi unde… Mal se opri, văzând privirea de avertizare din ochii lui Jack şi mâna acestuia, care se plimba natural şi posesiv prin părul Emmei. Am înţeles. Poate ar fi mai bine să mă duc să pasc puţin.

– Şi eu la fel, decise Carter.

– Se pare c-am rămas fără bere, spuse Del cu o grimasă şi scuturându-şi sticla de bere goală. Em, cine-i bruneta aia înaltă? Cu bluză roz şi blugi strâmţi?

– Ah… Paige. Paige Haviller.

– Singură?

– Da.

– Ne vedem mai târziu.

– Ar fi trebuit să mă întrebe dacă are şi ceva în cap, spuse Emma, în timp ce Del pleca. Se va plictisi de ea în treizeci de minute sau chiar mai puţin.

– Depinde de ceea ce fac în treizeci de minute.

– Presupun că da, spuse ea, privindu-l şi râzând. E o zi reuşită, nu-i aşa? zise ea, strecurându-şi mâna într-a lui şi strângându-l.

– Nu am înţeles niciodată cum de reuşesc ai tăi să organizeze toate astea.

– Lucrează săptămâni întregi şi angajează un pluton pentru a-i ajuta să aranjeze toate jocurile şi activităţile. Şi Parker ajută cu organizarea. Apropo, eu…

– Cine era tipul ăla?

– Tipul? Sunt mulţi. Dă-mi nişte indicii.

– Cel pe care îl sărutai acum ceva vreme.

– Un indiciu mai important.

– Cel care arăta ca prinţul Danemarcei, spuse el, enervat.

– Prinţul… Oh, te referi la Marshall. Una dintre problemele din cauza cărora am întârziat.

– Am observat.

– A venit mai târziu, spuse ea, înclinându-şi capul şi încruntându-se uşor. Cu soţia lui şi cu bebeluşul lor. A venit să mă caute pe-afară şi, după, am fost înăuntru să ne jucăm cu copilul. E vreo problemă?

– Nu. Del făcea mişto de mine şi eu l-am luat în serios. Să revenim. Despre ce vorbeam?

– Am fost împreună, acum câţiva ani, Marshall şi cu mine. Eu i l-am prezentat soţiei sale. Ne-am ocupat de nunta lor acum vreo optsprezece luni.

– Am înţeles. Scuze.

– Nu şi-a pus mâna pe fundul meu, aşa cum a făcut o anumită artistă nebună cu tine, spuse ea, zâmbind uşor.

– Pierderea lui.

– Hai să ne plimbăm, să socializăm.

– Bună idee.

– Ah, spuse ea când începură să se plimbe, apropo, mi-a venit o idee. Dacă tot am nişte treburi prin oraş mâine, aş putea să stau la tine diseară şi aş ajunge la timp unde am nevoie, mâine-dimineaţă. Parker a venit cu mine cu maşina, pentru că trebuia să ajungem amândouă aici mai devreme ca să dăm o mână de ajutor, dar poate pleca împreună cu Laurel. M-ar scuti de drumul înainte şi-napoi.

– Să rămâi la mine?

– Pot dormi pe canapea, dacă nu vrei companie, spuse ea, ridicând din sprâncene cu o privire rece.

– Nu. Doar că am presupus că trebuie să mergi acasă, după ce termini aici. De obicei, începi destul de devreme dimineaţa.

– Mâine încep în oraş, şi nu chiar atât de devreme. Dar, dacă e o problemă…

– Nu, spuse el, oprindu-se şi întorcându-se cu faţa la ea. Nu-i nici o problemă. E bine. Dar nu ai nevoie de nişte chestii– pentru mâine?

– Am pus nişte lucruri în maşină, când mi-a venit ideea.

– Atunci s-a făcut, spuse el, aplecându-se s-o sărute.

– Se pare că ai nevoie de o altă bere, se auzi glasul tatălui ei, care-l făcu pe Jack să se întoarcă brusc.

Phillip zâmbi. Fără răutate, sau cel puţin aşa părea, se gândi Jack ţinând cont că era persoana care tocmai aranjase să se culce cu fiica lui.

– Negra Modelo, nu? îl întrebă Phillip, oferindu-i o bere.

– Da, mersi. Excelentă petrecere, ca de obicei.

– Preferata mea din tot anul, spuse Phillip, punându-şi braţul pe umerii Emmei. Natural, cu dragoste. Teritorial. Am început această tradiţie în primăvara în care Lucia era gravidă cu Matthew. Prietenii, familia, copiii. Acum, copiii noştri au crescut şi îşi construiesc propriile familii.

– Devii sentimental, spuse Emma, ridicându-şi privirea spre el şi sărutându-l pe obraz.

– Parcă mai ieri alergai pe gazon cu prietenii tăi, încercând din greu să câştigi premii la aruncarea inelelor sau să spargi pinata. La fel ca mama ta, aduceai culoare şi viaţă.

– Papa!

– Cel care va primi acea culoare şi viaţă va fi un om norocos, spuse Phillip, privindu-l în ochi pe Jack. Iar cel care le va aprecia va fi un înţelept.

– Papa, repetă ea, pe un ton de avertisment.

– Un om nu are parte de prea multe comori, spuse el, bătând-o cu degetul pe nas. Mă duc să verific grătarul. Nu am încredere să-l las prea mult pe mâna fraţilor şi a unchilor tăi. Jack, salută el, înclinând capul, înainte de a pleca.

– Scuze. Nu se poate abţine.

– E în regulă. Se vede că am transpirat prin cămaşă?

– Nu, râse ea, trecându-şi un braţ în jurul taliei lui Jack. Ce-ar fi să mergem să le arătăm copiilor acelora cum se sparge o pinata?

Ceva mai târziu, se aşezară pe iarbă, urmărind nişte tineri care improvizau un meci de fotbal. Parker li se alătură, scoţându-şi sandalele şi aranjându-şi marginile rochiei.

– Fotbal nocturn, comentă Jack. Nu e genul tău.

– Joci? îl întrebă Emma.

– Nu e un joc pentru mine. Prefer baseballul sau baschetul. Dar îmi place să mă uit.

– Îţi place să te uiţi la orice implică o minge, spuse Mac, aşezându-se lângă ei şi trăgându-l alături şi pe Carter. Am mâncat prea mult. Parcă nu se mai termina.

– Oh, e de-a dreptul jenant, mormăi Emma, când mingea fu interceptată. Crede că are ochi-radar?

– Îţi place fotbalul?

– Echipa fetelor la universitate, spuse ea, privindu-l. Şi echipa statului.

– Serios?

– Cocăpitani, spuse, arătând spre ea şi spre Parker.

– Erau rele, declară Laurel, îngenunchind pe iarbă lângă Parker. Eu şi Mac mergeam la meciuri şi le plângeam de milă adversarilor. Du-te, spuse împingând-o pe Parker, du-te şi distruge-i.

– Hmm. Ai chef? o întrebă Emma pe Parker.

– Em, au trecut zece ani.

– Vrei să spui că suntem prea bătrâne ca să ne batem cu slăbănogii ăştia care nu ştiu să joace? spuse Emma, ridicându-se în picioare şi punându-şi mâinile în şolduri. Vrei să spui că ţi-ai pierdut talentul?

– E, la naiba! Un gol.

– Hai să înscriem!

Îşi scoase şi ea sandalele, la fel ca Parker.

Fascinat, Jack le privi pe cele două femei, în rochiile lor primăvăratice, apropiindu-se de teren.

Se auziră discuţii, râsete şi fluierături.

– Ce se petrece? întrebă Mal, apropiindu-se şi studiind cele două grupuri.

– Emma şi Parker vor să îi bată puţin la fotbal, îi răspunse Laurel.

– Pe bune? Ar trebui să fie interesant.

Îşi ocupară poziţiile pe iarbă, în lumina reflectoarelor, cu echipa Emmei şi a lui Parker în atac. Cele două se priviră, apoi Emma ridică trei degete şi apoi două. Parker râse, ridicând din umeri.

Mingea zbură prin aer. Emma i-o pasă lui Parker, care o prinse din voleu şi îşi făcu loc printre trei adversari cu nişte mişcări ale picioarelor care făcură fluierăturile de mai devreme să se transforme în urale.

Se învârti, fentă şi trimise mingea de cealaltă parte a terenului, unde Emma ţâşni la primire. Înscrise cu o lovitură cu boltă, care îl lăsă pe portar cu gura căscată.

La unison, ea şi Parker ridicară mâinile în aer, ţipând.

– Aşa făceau mereu, spuse Mac grupului. Nici un fel de modestie. Hai, Sturzii!

– Echipa de fotbal a fetelor, explică Carter. Era pasărea statului.

– Încă unul, o auzi Jack pe Emma spunând, în timp ce o trăgea de mână pe Parker, care voia să părăsească terenul.

Parker scutură din cap; Emma insistă. Parker îşi apucă rochia, arătându-i-o Emmei, dar începu să râdă când aceasta îi răspunse.

Se aşezară în poziţie de apărare din nou, în faţa unei echipe adverse mult mai respectuoase acum. Se luptară, blocând, respingând şi împingându-şi înapoi adversarii.

Rânjetul lui Jack se lăţi când umărul Emmei lovi un adversar. Şi făcu asta arătând superb, realiză el– chiar uşor violentă. Simţi un nou val de dorinţă trecându-i prin corp, când o văzu atacându-l pe cel aflat în posesia mingii. Blocajul prin alunecare– priviţi-o doar!– îl dezechilibrase pe tânăr, în timp ce acesta încerca să paseze.

Fiind pe fază, Parker făcu un salt înalt, cu rochia fluturând în aer, şi execută o lovitură perfectă cu capul.

– Bun, bun, murmură Mac.

– Intercepţie! strigă Laurel când Emma prinse mingea. Uaaa!

Emma evită încercările adversarilor de a-i lua mingea, cu o schimbare rapidă de direcţie. I-o pasă apoi din nou lui Parker, care înscrise printre picioarele portarului.

Mâinile se ridicară din nou şi se auziră ţipete, în timp ce Parker îşi puse o mână pe umerii Emmei.

– Gata?

– Da, complet, spuse Emma, inspirând adânc. Nu mai avem şaptesprezece ani, dar oricum. Ne-am simţit bine.

– Să ieşim cât suntem învingătoare, spuseră, luându-se de mână, înclinându-se în faţa aplauzelor şi ieşind de pe teren.

– Iubito, spuse Jack, apucând-o pe Emma de mână şi trăgând-o jos pe iarbă, ai fost criminală.

– O, da, spuse ea, întinzându-se spre sticla de apă pe care i-o oferi Mac şi sărutându-l pe Jack înainte să bea.

Sărutul primi şi el aplauze.

– Sunt sclavul unei femei, murmură el cu buzele lipite de ale ei, care ştie să execute corect o foarfecă.

– Serios? se miră ea, trecându-şi dinţii uşor peste buza lui de jos. Ar trebui să-mi vezi lovitura cu latul piciorului.

– Oricând. Oriunde.

– Vrei? spuse Mal, tăindu-i calea lui Parker la marginea terenului şi oferindu-i una din cele două beri pe care le ţinea în mână.

– Nu, mersi, spuse ea, trecând pe lângă el şi luându-şi o sticlă cu apă dintr-o frapieră.

– La ce sală de gimnastică mergi, doamna Picioare?

– La a mea, spuse ea, deschizându-şi sticla.

– Logic. Ai ceva mişcări. Mai practici şi alte sporturi?

– Cântatul la pian, spuse ea, sorbind uşor din apă.

Mal o privi în timp ce se îndepărta, sorbind leneş din bere.

Ceva mai târziu, Laurel stătea pe treptele verandei din faţa casei, sprijinindu-se pe coate, cu ochii pe jumătate închişi. Liniştea o învăluia, şi la fel şi mirosul de iarbă şi de flori din grădina din faţă. Stele de primăvară luminau cerul.

Auzi paşi apropiindu-se, dar nu deschise ochii. Şi speră că oricare ar fi fost musafirul care pleca, va trece mai departe şi o va lăsa să se bucure de singurătatea ei.

– Eşti bine?

„Se pare că n-am acest noroc“, se gândi ea, deschizând ochii şi privindu-l pe Del.

– Da. Stau, pur şi simplu, aici.

– Observ, spuse el, aşezându-se lângă ea.

– Mi-am luat rămas-bun. Parker încă mai e înăuntru– sau afară –, la obişnuita ei verificare şi asigurându-se că nu mai este nimic de făcut. Eu am băut prea multă tequila ca să-mi mai pese dacă a mai rămas ceva.

– Te conduc acasă, spuse el, privind-o mai bine.

– I-am dat cheile lui Parker. Ea ne conduce pe amândouă acasă. Nu am nevoie de salvare, domnule.

– O.K. Am auzit că starurile echipei de fete au avut o revenire mai devreme. Îmi pare rău că am ratat-o.

– Au fost cele mai bune, ca întotdeauna. Presupun că erai ocupat cu alte treburi. Eşti singur, Delaney? spuse ea, uitându-se într-o parte şi în alta, cu mişcări exagerate. Cu toate bunătăţile de azi? Nu pot să cred că fetele au înscris, pe când tu, nu.

– Nu am venit ca să înscriu.

Ea pufăi, împingându-l.

– Iubito, eşti praf, spuse el, zâmbind şovăielnic.

– Da, sunt. O să fiu atât de enervată pe mine mâine! Dar acum mă simt bine. Nu mai ţin minte ultima dată când am băut prea multă tequila, sau prea mult din orice. Aş fi putut înscrie.

– Poftim?

– Şi nu mă refer la fotbal, îl împinse din nou, râzând. Un tip foarte drăguţ, numit… cumva, a încercat ceva. Dar sunt într-un morit… morat… Stai. Mo-ra-to-riu la sex, spuse ea, silabisind.

– Chiar aşa? zise el, zâmbind în continuare şi dându-i şuviţa însorită de păr după ureche.

– Da, chiar aşa. Sunt praf şi sunt în treaba asta de care ţi-am zis şi pe care nu vreau să o mai repet, spuse ea, scuturându-şi la loc părul pe care el i-l aranjase şi zâmbindu-i ameţită. Nu ai de gând să încerci nimic, nu-i aşa?

– Nu, spuse el, iar zâmbetul îi pieri.

Ea pufăi din nou, se lăsă pe spate şi dădu de câteva ori din mână, în semn de concediere.

– Poţi pleca.

– O să stau aici până apare Parker.

– Domnule Brown, Delaney Brown, te saturi vreodată de salvat oameni?

– Nu te salvez. Pur şi simplu stau aici.

„Da“, se gândi ea, „doar stai. Într-o seară frumoasă de primăvară, sub cerul înstelat, cu parfumul primilor trandafiri îndulcind aerul.“

Emma îşi parcă maşina în spatele celei a lui Jack şi îşi luă geanta imensă. Coborî, deschise portbagajul şi zâmbi când el se aplecă să-i ia bagajul.

– Nu comentezi de ce naiba e aşa de greu?

– De fapt, credeam că va fi mult mai greu.

– M-am abţinut. Nici nu te-am întrebat la cât trebuie să începi treaba mâine.

– Pe la opt. Nu prea devreme.

– O să-ţi răsplătesc ospitalitatea şi o să pregătesc micul dejun, spuse ea, prinzându-l de mână şi balansând-o jucăuş. Dacă ai cu ce să-l pregătesc.

– Probabil că am, spuse el, mergând spre scările ce duceau la uşa din spate a apartamentului său de deasupra biroului.

– E uşor, nu-i aşa, să locuieşti acolo unde munceşti? Deşi, câteodată, cred că ajungem să muncim mai mult decât am face-o dacă am avea limite mai clare de demarcare. Iubesc clădirea asta. Are caracter.

– Eu m-am îndrăgostit de ea, spuse el, deschizând uşa.

– Ţi se potriveşte. Caracter şi stil clasic pe exterior, linii simple şi proporţii echilibrate ale spaţiilor, în interior, adăugă ea, intrând în bucătărie.

– Apropo de linii simple şi de echilibru, încă nu-mi găsesc cuvintele în legătură cu reprezentaţia ta de fotbal.

– Din cauza acelui impuls, probabil cvadricepşii mei vor plânge mâine.

– Cred că cvadricepşii tăi vor rezista. Ţi-am spus că am o slăbiciune pentru femeile care fac sport?

– Nu era nevoie să-mi spui, răspunse ea, mergând cu el spre dormitor. Ştiu că ai o slăbiciune pentru femei şi o slăbiciune pentru sport.

– Dacă le pui împreună, m-ai terminat.

– Şi devii sclavul femeii care ştie să facă o foarfecă, spuse ea, ridicându-se pe vârfuri şi atingându-i buzele cu ale sale. Ar fi trebuit să mă vezi în echipament de fotbal.

– Îl mai ai?

– De fapt, râse ea, punându-şi bagajul pe pat şi desfăcându-l.

– Aici?

– Din păcate, nu. Dar am asta… spuse, scoţând ceva foarte transparent, foarte scurt şi foarte negru. Dacă te interesează.

– Cred că ziua de azi poate fi declarată perfectă.

De dimineaţă, Emma pregăti nişte pâine prăjită şi transformă în ceva dulceag şi crocant un măr pe care îl tăiase felii înainte.

– E nemaipomenit. Artistă într-ale florilor, campioană la fotbal, magiciană în bucătărie.

– Am foarte multe calităţi, spuse ea, aşezându-se în faţa lui, la masa de bucătărie. Se gândi că locul are nevoie de flori, colorate şi vesele, într-o vază de cupru. Şi acum ai rămas fără ouă şi cu foarte puţin lapte. O să merg să fac nişte cumpărături azi, aşa că spune-mi dacă vrei să-ţi cumpăr ceva, spuse ea, observând ezitarea lui înainte de a răspunde.

– Nu, e O.K. Trebuie oricum să merg şi eu cândva, săptămâna asta. Ce zic cvadricepşii?

– Nimic.

Îşi ordonă să nu facă mare caz de reticenţa lui când venise vorba de a-i cumpăra un carton amărât de ouă.

– Cred că stepperul îşi face treaba. Tu cum te menţii în formă?

– Mă duc la sală de trei-patru ori pe săptămână, joc baschet şi chestii din astea.

– Pun pariu că-ţi place, spuse ea, îngustându-şi ochii şi privindu-l acuzator. La sală.

– Da, îmi place.

– Şi lui Parker. Cred că sunteţi amândoi bolnavi.

– A fi în formă înseamnă a fi bolnav?

– Nu, a-ţi plăcea ceea ce trebuie să faci pentru a fi în formă înseamnă a fi bolnav. Înţeleg că trebuie s-o faci, dar o simţi ca pe o corvoadă, o datorie, un rău necesar. Ca varza de Bruxelles.

– Varza de Bruxelles este rea? spuse el, cu ochii sclipind de amuzament.

– Bineînţeles că da. Toată lumea ştie asta, chiar dacă nu vor să recunoască. Sunt biluţe verzi de răutate. La fel cum genuflexiunile sunt forme de tortură, inventate de oamenii care nu trebuie să facă genuflexiuni. Ticăloşii!

– Filozofia ta despre sport şi nutriţie mi se pare fascinantă.

– Sinceritatea poate fi fascinantă, spuse ea, bucurându-se de ultima gură de cafea. Măcar, atunci când vine vara, pot merge la piscină. Asta e uşor şi amuzant. Bine, ar trebui să merg sus şi să fac un duş, din moment ce am muncit lângă cuptorul încins cât timp tu făceai asta. O să fiu rapidă, ca să nu te reţin, spuse ea, uitându-se la ceasul de la aragaz. Foarte rapidă.

– Aa… ştii ce, nu trebuie să te grăbeşti. Poţi, pur şi simplu, să închizi uşa când pleci.

– Atunci, o să beau încă o cană de cafea înainte, spuse ea, zâmbind mulţumită.

Putu astfel să mai zăbovească puţin asupra cafelei şi asupra duşului. Înfăşurată într-un prosop, se dădu cu cremă pe corp şi apoi deschise cutia cu cremă pentru faţă.

Când se apucă de machiaj, îl văzu pe Jack intrând şi îi surprinse în oglindă privirea ce trecu peste tuburile şi cutiile ei împrăştiate pe blatul chiuvetei. Nu spuse nimic, dar putu citi clar în ochii lui nervozitatea– şi simţi clar tristeţe în inimă.

– Trebuie să plec, spuse el, trecându-şi mâna peste părul ei ud, la fel de delicat precum o sărută. Ne vedem mai târziu?

– Sigur.

Rămasă singură, îşi termină machiajul şi îşi aranjă părul. Se îmbrăcă şi îşi strânse lucrurile.

Când termină, se întoarse în baie, ştergând cu înverşunare chiuveta şi blatul, până fu sigură că nu mai rămăsese nici o urmă de-a ei sau de-a lucrurilor ei în spaţiul lui.

– Nu e nevoie să intri în panică, Jack, bombăni ea. E totul curat. Şi doar al tău.

În drum spre uşă, se opri şi îi lăsă un bilet pe tabla din bucătărie.

Jack, am uitat că am treabă diseară. Ne vedem altă dată. Emma.

Avea nevoie de o pauză.

Încercă uşa din spate, pentru a fi sigură că se închisese în urma ei, şi îşi duse bagajul la maşină. Odată urcată la volan, îşi deschise telefonul şi o sună pe Parker.

– Bună, Emma, sunt pe cealaltă linie cu…

– O să fiu rapidă. Putem face o seară cu fetele azi?

– Ce s-a întâmplat?

– Nimic. Serios. Doar că am nevoie de o seară cu fetele.

– Înăuntru sau afară?

– Înăuntru. Nu vreau să ies.

– Mă ocup eu.

– Mersi. O să ajung acasă în câteva ore.

Emma închise telefonul.

Prietenii, se gândi ea. Prietenele. Ele nu te dezamăgesc niciodată.