capitolul 15

– Am exagerat.

După o zi plină, în timpul căreia trecuse în revistă o grămadă de detalii legate de Jack, Emma se linişti.

– O să decidem noi asta, spuse Laurel, luând un loc în salonul de la etajul doi şi muşcând dintr-o bucată de pizza excepţională, preparată de doamna Grady.

– Nu a făcut nimic greşit. Nici măcar nu a spus ceva greşit. Sunt supărată pe mine.

– O.K., dar tu ai o tendinţă de a fi supărată pe tine, în loc să fii supărată pe ceilalţi. Chiar şi când aceştia o merită, zise Mac, turnându-şi un pahar de vin şi oferindu-i sticla lui Laurel.

– Nu. Elimin cantităţi enorme de tequila. Ar putea dura zile întregi.

– Nu fac asta, se încruntă Emma în faţa feliei sale de pizza. Ar însemna că sunt o fricoasă.

– Nu eşti o fricoasă. Eşti, pur şi simplu, tolerantă şi ai o fire înţelegătoare, spuse Mac, umplând paharul pe care Emma îl ridicase în aer. Aşa că, atunci când te superi pe cineva, chiar pui suflet.

– Nu sunt o partidă uşoară, replică Emma.

– Doar pentru că nu eşti la fel de dură ca noi nu înseamnă că nu eşti o partidă uşoară, sublinie Laurel.

– Pot fi dură.

– Poţi, aprobă Mac, bătându-o încurajator pe umăr. Ai mijloacele şi calităţile necesare. Dar, în mare parte, nu te lasă inima.

– Eu…

– A fi amabilă din fire nu este un defect de caracter, interveni Parker. Îmi place să cred că suntem toate amabile din fire.

– În afară de mine, spuse Laurel, luând o Cola Light.

– Da, în afară de tine. Mai bine ne spui ce anume te-a supărat, Emma.

– O să sune stupid, chiar penibil, spuse ea, privindu-şi mai întâi vinul şi apoi oja roz de pe unghiile de la picioare, în timp ce prietenele ei aşteptau. Dar e atât de defensiv când vine vorba de spaţiul lui, de casa lui. Nu spune nimic, dar există parcă o limită invizibilă în jurul zonei lui. Şi a recunoscut lucrul ăsta mai demult. Mai ţii minte, Mac?

– Dă-mi un indiciu.

– Când te-ai decis să-ţi reorganizezi dormitorul, iarna trecută. Chestia cu dulapul. Ai înnebunit pentru că îşi lăsase Carter nişte lucruri de-ale lui la tine. Jack era şi el pe-acolo, şi a fost de acord cu tine. A spus toate lucrurile alea care se spun atunci când laşi pe cineva cu care eşti într-o relaţie să intre pe teritoriul tău.

– În mare parte, glumea. Tu te-ai enervat, îşi aminti Mac. Şi ai plecat.

– A spus că femeile mai întâi încep să-şi lase lucrurile pe blatul din baie şi apoi vor un sertar. Şi, înainte să-ţi dai seama, ocupă tot. De parcă a-ţi lăsa la el o periuţă de dinţi înseamnă a face pregătiri de nuntă.

– S-a panicat pentru că voiai să laşi o periuţă de dinţi la el acasă? întrebă Laurel.

– Nu. Da. Nu chiar, pentru că nu am spus nimic despre nici o nenorocită de periuţă de dinţi. Uite cum stau lucrurile. Chiar dacă ieşim undeva şi casa lui este mai aproape, tot la mine venim. Aseară, l-am întrebat dacă pot rămâne la el, pentru că oricum trebuia să fiu în oraş de dimineaţă, şi… a ezitat.

– Poate că la el acasă nu prea era ordine, sugeră Mac. A trebuit să se gândească dacă a lăsat şosete murdare sau reviste pentru adulţi aruncate prin casă sau dacă a schimbat cearşafurile în ultimul deceniu.

– Nu era vorba despre asta. La el acasă e mereu curat, iar ăsta poate fi unul dintre motive. Îi place să fie toate lucrurile la locul lor. Cum este şi în cazul lui Parker.

– Hei!

– Păi, aşa este, spuse Emma, cu un zâmbet iubitor şi împăciuitor. Îţi stă în fire. Ideea este că tu nu ai avea nici o problemă dacă un tip ar dormi la tine şi şi-ar lăsa periuţa de dinţi. Doar că ai pune periuţa la locul ei.

– Ce tip? Poţi să-mi dai un nume, o adresă şi o poză?

– În teorie, spuse Emma, relaxându-se destul cât să râdă. Mă rog, în timp ce mâncam, i-am spus că o să mă duc la piaţă şi, dacă tot rămăsese fără ouă şi lapte, aş putea să-i cumpăr. Şi iar a făcut la fel. Aceeaşi ezitare, înainte de a spune „nu, mersi“. Dar cel mai nasol a fost atunci când a venit sus. Mă machiam şi, mare surpriză, aveam lucrurile împrăştiate pe blatul de la chiuvetă. Şi a făcut o faţă. Enervată şi… circumspectă. V-am spus că o să sune stupid.

– Nu e adevărat, o corectă Parker. Te-a făcut să te simţi nedorită şi nepoftită.

– Da, spuse Emma, închizând ochii. Exact. Nu cred că a vrut să facă asta şi probabil nici nu şi-a dat seama, dar…

– Nu contează. De fapt, dispreţul inconştient e mai rău.

– Da! repetă Emma, privind-o recunoscătoare pe Parker. Mulţumesc.

– Şi ce-ai făcut? întrebă Laurel.

– Ce-am făcut?

– Da, ce-ai făcut, Em? Ai fi putut să-i spui să-şi revină, pentru că e vorba doar de o periuţă de dinţi sau de un tub de rimel.

– El a plecat la muncă şi eu am petrecut o jumătate de oră asigurându-mă că nu am lăsat nici o urmă de rimel în spaţiul lui cel preţios.

– Oh, da, asta o să-l înveţe minte, adăugă Laurel. Eu mi-aş fi dat jos sutienul, l-aş fi atârnat de duşul lui şi i-aş fi lăsat un mesaj de dragoste sarcastic, scris cu ruj pe oglindă. Ah, ah, şi aş fi mers să cumpăr o cutie mare de tampoane, pe care să o las acolo. Asta mi-ar fi demonstrat punctul de vedere.

– Nu l-ar fi demonstrat pe al lui?

– Nu, pentru că el nu are unul. Dormiţi împreună. Dacă vă jucaţi în patul unuia, celălalt are nevoie de nişte lucruri de bază la îndemână. Tu te enervezi când îţi lasă periuţa sau lama de ras la tine?

– N-o face niciodată. Niciodată.

– Ei, hai, fii serioasă. Nu-mi spune că nu-şi uită niciodată…

– Niciodată.

– O, Doamne, spuse Laurel, lăsându-se pe spate. Suntem puţin obsedaţi?

Mac ridică o mână şi zâmbi prosteşte.

– Vreau doar să spun că şi eu făceam cam la fel. Nu chiar atât de… O.K., obsesiv. Mai uitam sau lăsam lucruri la Carter, şi el făcea la fel. Dar asta m-a stârnit în ziua despre care povesteai tu, Em. Haina lui, trusa lui de ras, orice chestie de-a lui, amestecate cu lucrurile mele. Nu era vorba despre lucruri, ci despre ceea ce însemnau ele– că e aici. Că e într-adevăr aici şi nu e vorba doar despre sex. Nu e ceva lipsit de importanţă. E real, spuse Mac, ridicând din umeri. M-am panicat. Aveam un bărbat extraordinar, care era îndrăgostit de mine, şi mi-era frică. Probabil că şi Jack simte ceva asemănător.

– Nu am spus nimic despre dragoste.

– Poate ar trebui s-o faci, spuse Parker, întorcându-se şi ridicându-şi picioarele. E mai uşor să ştii cum trebuie să joci, atunci când cărţile sunt pe masă. Dacă nu ştie ce simţi, Emma, cum poate ţine seama de sentimentele tale?

– Nu vreau să ţină seama de sentimentele mele. Vreau să simtă ce simte şi să fie ceea ce este. Dacă nu ar simţi şi nu ar fi, nu m-aş fi îndrăgostit de el, spuse ea, oftând şi luând o gură de vin. De ce am crezut eu vreodată că e minunat să fii îndrăgostită?

– Este, odată ce descâlceşti nodurile, spuse Mac.

– O parte a problemei este şi faptul că îl cunosc de atâta timp, încât pot observa toate micile… pufăi, sorbind încă o gură de vin. Cred că ar trebui să încetez să mai fiu atât de sensibilă şi să dramatizez totul.

– Trebuie să simţi ceea ce simţi şi să fii ceea ce eşti.

– Cred că ai dreptate, nu? spuse Emma, clipind, atunci când Parker îi răspunse cu propriile ei cuvinte. Şi cred că trebuie să am o discuţie cu Jack, pe tema asta.

– Îmi plăcea mai mult varianta mea cu cutia mare de tampoane. Nu era nevoie de cuvinte, spuse Laurel, ridicând din umeri. Dar dacă vrei să fii matură în legătură cu asta…

– Nu vreau neapărat, dar m-am săturat să fiu bosumflată jumătate de zi. Pot încerca măcar să văd ce iese dintr-o conversaţie rezonabilă. Săptămâna viitoare, cred. Poate că aveam amândoi nevoie de puţin spaţiu.

– Ar trebui să avem o seară fără bărbaţi şi fără muncă o dată pe lună.

– Păi cam avem, îi aminti Mac lui Laurel.

– Dar asta doar pentru că s-a nimerit, ceea ce e bine. Dar acum, când jumătate dintre noi are pe cineva, ar trebui să o formalizăm. Regenerarea estrogenului.

– Fără bărbaţi, fără muncă, dădu Emma din cap. Asta aduce a…

Telefonul lui Parker sună.

– Willow Moran, prima sâmbătă din iunie, spuse Parker, uitându-se la ecran. N-ar trebui să dureze mult. Bună, Willow! spuse ea veselă, ridicându-se şi ieşind din cameră. Nu, nu-i nici o problemă. Pentru asta sunt aici.

– Ei, aproape fără muncă. Şi cu mai multă pizza pentru mine, spuse Laurel, luând o a doua felie.

În ciuda câtorva întreruperi, seara fusese exact ceea ce îi trebuia, se gândi Emma. Un pic de spaţiu, un pic de timp cu prietenele ei. Intră în casă, simţindu-se plăcut obosită. Urcând scările, se gândi la programul următoarelor zile. Abia dacă va avea timp să respire, îşi dădu seama. Şi asta, de asemenea, era exact ceea ce îi trebuia.

Traversând camera, îşi luă telefonul, pe care îl lăsase acasă intenţionat, şi văzu că avea un mesaj vocal de la Jack. Dispoziţia ei se îmbunătăţi brusc. Dar lăsă telefonul jos din nou. Nu putea fi ceva urgent, altfel ar fi sunat la clădirea principală.

Putea aştepta până dimineaţă.

Pe cine păcălea?

Se aşeză pe marginea patului, ascultând mesajul.

„Bună. Îmi pare rău că nu te-am mai prins. Uite, eu şi Del lucrăm în continuare la coruperea lui Carter şi încercăm să-l târâm după noi la un meci, duminică. Mă gândeam să trec pe la tine cândva, sâmbătă. Poate te pot ajuta cu ceva. Aş vrea să-ţi mulţumesc pentru azi-dimineaţă şi să-ţi pregătesc eu micul dejun, înainte să-l răpim pe Carter. Sună-mă când ai timp. O să lucrez la nişte schiţe pentru tine, aşa că… Mă gândesc la tine.

Cu ce eşti îmbrăcată?“

O făcu să râdă. Întotdeauna o făcea să râdă, se gândi ea. Atent, tandru, amuzant.

Ce altceva îşi mai dorea?

Totul, recunoscu. Îşi dorea totul.

Emma lăsă timpul să treacă, spunându-şi că era, pur şi simplu, prea ocupată pentru a purta o conversaţie matură. Luna mai era plină de nunţi, petreceri pentru mirese, plus Ziua Mamei. Când nu era adâncită până peste cap în flori, se pregătea pentru următorul proiect.

Având în vedere programul ei, era mai logic ca Jack să treacă pe la ea, atunci când aveau amândoi timp. Îşi spuse c-ar trebui să fie mulţumită pentru că era împreună cu un bărbat care nu se plângea de weekendurile ei pline, de orele ei lungi de lucru– şi pe care putea conta, pentru a-i da o mână de ajutor dacă era în preajmă.

Era o după-amiază ploioasă de mai şi lucra de una singură. Din fericire. Urechile încă îi mai ţiuiau de la pălăvrăgeala lui Tink şi Tiffany şi începuseră să se audă şi bubuielile tunetelor, sunetul ploii şi bătaia vântului.

Termină buchetul domnişoarei de onoare şi se opri un moment să se întindă. Sări în sus speriată, când se întoarse şi-l văzu pe Jack.

Ţipătul iniţial, produs de sperietură, se transformă în râs.

– Doamne! spuse, punându-şi o mână pe piept. Ce m-ai speriat!

– Scuze. Scuze. Am bătut, am ţipat, dar e greu să te auzi cu potopul de afară.

– Eşti ud tot.

– Probabil din cauza ploii, spuse el trecându-şi o mână prin păr şi împrăştiind stropi de apă în jur. Mi-a distrus ultima întâlnire pe teren, aşa că am zis să trec pe aici. Drăguţ, adăugă el, arătând spre buchet.

– Aşa este, nu? Tocmai mă pregăteam să-l pun în răcitor şi să mă apuc de cel al miresei. Ce-ar fi să-ţi iei nişte cafea şi să te usuci.

– Exact asta speram să aud, spuse, apropiindu-se şi sărutând-o, plimbându-şi o mână pe spatele ei. Ţi-am adus schiţele să te uiţi peste ele. Când ai timp. Dacă ne permite vremea, ne apucăm de treabă la Mac luni dimineaţă. Devreme. Să fii pregătită.

– Interesant! Ei ştiu?

– M-am oprit mai întâi pe la studio. Vrei cafea?

– Nu, mersi.

Emma merse până la răcitor şi înapoi, aşeză apoi florile şi uneltele le îndemână, alături de imaginea pe care voia să o creeze, în minte.

Îşi ridică privirea, când îl văzu pe Jack intrând.

– Nu te-am mai văzut lucrând la partea asta până acum. Te deranjează?

– Nu. Stai jos. Vorbeşte-mi.

– Am văzut-o pe sora ta azi.

– A, da?

– Ne-am întâlnit întâmplător în oraş. Nu ai nevoie de o poză sau de o schiţă?

– De obicei, folosesc şi una, şi alta, dar acesta este… spuse, atingându-şi fruntea cu degetul. Trandafiri albi pitici, cu accente de călin palid. Uşor în cascadă, ceea ce va fi şi delicat, şi romantic, odată ce le adaug majolica aceasta colorată.

– Credeam c-ai spus că este vorba despre un buchet, zise el, privind-o cum taie şi leagă, în timp ce afară se auzi tunetul bubuind.

– Aşa este.

– Şi ce-i cu vaza?

– Am udat buretele şi am ataşat suportul. Vezi partea asta? spuse ea, înclinând vaza. Am pus-o aici în vază, ca să pot aranja florile mai bine şi să obţin forma dorită, cascada potrivită.

– Ce faci când sunt şi ceilalţi aici şi lucrează cu tine?

– Hm?

– Ce faceţi, staţi aici aliniaţi cu toţii? Metoda liniei de asamblare?

– Da, însă nu tocmai. Stăm cu toţii aliniaţi aici, dar fiecare lucrează la sarcina pe care i-o încredinţez. Nu e ca şi când eu fac o parte şi apoi îi pasez buchetul lui Tink.

Emma lucră în continuare în liniştea întreruptă de ploaie şi de tunete.

– Ai nevoie de un birou în formă de L, spuse el, studiind din nou spaţiul, uneltele şi recipientele. Sau poate un U ar fi mai bun. Cu sertare şi lăzi, deasupra şi dedesubtul mesei. Erai doar tu, în principiu, atunci când am creat spaţiul acesta. Utilitatea lui acum lasă de dorit. Plus că ai nevoie de spaţiu dedesubt pentru un coş pe roţi, pentru îngrăşământ, şi încă unul pentru restul gunoiului. Vin vreodată pe aici clienţii, atunci când lucrezi tu sau vreunul dintre angajaţi?

– Câteodată, spuse ea, sugându-şi degetul înţepat de un ţep răzleţ.

– O.K.

Se ridică, lăsând-o pe Emma încruntată.

Se întoarse, ud din nou, ţinând în mână un carnet pe care Emma presupuse că l-a luat din maşină.

– Lucrează în continuare, îi spuse el. Vreau doar să desenez nişte modificări pentru ceea ce am pregătit deja. O să vrem să mutăm peretele acela.

– Să-l mutăm? spuse ea, privindu-l atentă. Peretele?

– Să-l dăm jos, să unim spaţiul de lucru şi zona de prezentare. Circulaţie mai bună şi spaţiu de lucru mai eficient. Prea mult pentru o singură operaţiune, dar… Scuze, spuse el ridicând privirea de pe desen. Vorbeam cu voce tare. Enervant.

– Nu, e în regulă. Şi puţin ciudat, se gândi ea, ca ei doi să lucreze împreună într-o după-amiază ploioasă.

Lucrară în tăcere o vreme, deşi Emma realiză că el mormăia şi desena. Nu o deranjă şi i se păru surprinzător că încă mai erau lucruri despre el pe care nu le ştia.

Când termină, ridică în sus buchetul, studiindu-l din toate unghiurile. Şi îl surprinse privind-o.

– O să fie mai bogat şi mai umflat atunci când vor înflori trandafirii.

– Lucrezi rapid.

– Genul acesta nu necesită prea multă muncă, spuse ea, ridicându-se şi întorcându-se spre oglinda înaltă. Rochia are multe detalii, foarte elaborate, aşa că buchetul acesta simplu şi delicat se va potrivi bine. Fără panglici, fără cozi, doar o cascadă simplă. Ţinut aici, la nivelul taliei, cu ambele mâini. O să… Nu-ţi face griji, Jack, spuse ea, întâlnindu-i privirea uşor încruntată în oglindă. Nu exersez.

– Ce?

– Trebuie să-l pun în răcitor.

– Mă gândeam că albul îţi stă bine, ţi se potriveşte, spuse el din cadrul uşii când ea ieşi cu buchetul. Indiferent despre ce e vorba. Dar totul ţi se potriveşte. Şi nu porţi niciodată flori. Este, probabil, prea banal pentru tine. Poate că m-am înşelat.

– Te-ai înşelat? spuse ea, învăluită de boboci şi de parfum.

– Da. Mă întorc imediat.

Emma scutură din cap atunci când îl văzu că pleacă iar. Ieşi, închizând uşa răcitorului. Trebuia să-şi cureţe biroul şi apoi să se uite peste notiţele pentru a doua zi.

– Mereu probez buchetele, spuse ea, auzindu-l că s-a întors, ca să mă asigur că sunt uşor de ţinut în mână şi că forma, culoarea şi texturile se potrivesc.

– Sigur. Înţeleg. Eu apuc un ciocan cel puţin o dată, la fiecare proiect, doar ca să simt construcţia. Înţeleg, Emma.

– Bine atunci, voiam doar să… se apropie repede, când se întoarse şi văzu cutia lungă şi subţire din mâna lui. Oho!

– Am avut o întâlnire în oraş şi am văzut asta. Parcă-mi striga din vitrină: „Hei, Jack, Emma are nevoie de mine“. Şi m-am gândit că, da, aşa este. Deci…

– Mi-ai adus un cadou, se minună ea când Jack i-l întinse.

– Ai spus că-ţi place să primeşti flori.

– Oh, Jack, exclamă, deschizând cutia.

Brăţara era o explozie de culoare, formată din pietre multicolore, în formă de trandafiri, mici şi perfecţi.

– Dar nu porţi flori.

– Acum voi purta, spuse ea, privindu-l cu o expresie surprinsă şi încântată. E superbă. Pur şi simplu superbă, spuse ea scoţând-o din cutie şi punând-o la mână. Sunt uimită.

– Cunosc sentimentul. Uite, bijutierul mi-a arătat cum se prinde. Încuietoarea intră aici, ca să nu se vadă.

– Mulţumesc. Este… Oh, uite-te la mâinile mele.

– Mă uit, spuse el, luându-i mâinile pătate şi zgâriate de treabă în ale lui şi sărutându-le. Mult.

– Eu mă răstesc la tine şi tu-mi dai flori, spuse ea, strecurându-se în braţele lui. Va trebui să mă răstesc la tine mai des, oftă ea, închizând ochii. S-a oprit ploaia, murmură, îndepărtându-se puţin. Trebuie să mă aranjez şi să mă duc să ajut la repetiţia din seara asta. Dar după aceea, am putea să bem ceva şi să mâncăm, afară, pe terasă. Dacă vrei să mai stai.

– Vreau să stau, spuse el, cu chipul luminat brusc, în timp ce îi privea faţa. Emma, nu cred că ţi-am spus destul de des că ţin la tine.

– Ştiu asta, spuse, sărutându-l uşor. Ştiu.

Ceva mai târziu, când ea plecă spre clădirea principală, Jack scotoci prin rezervele ei şi găsi ingredientele de care avea nevoie pentru a încropi o masă rapidă. Voia să-i arate că putea găti şi el atunci când era nevoie, se gândi. Sau că nu se aştepta ca numai ea să-i gătească, atunci când rămâneau acasă.

Ceea ce făceau foarte des, realiză el.

Era chiar capabil să pregătească o mâncare foarte bună, graţie întâlnirilor pe care le avusese la un moment dat cu o femeie care era bucătar-şef adjunct.

Nişte usturoi şi ulei de măsline, nişte ierburi şi roşii tăiate şi pastele erau gata. Nici o problemă.

Doar îi mai pregătise micul dejun până atunci, nu?

O dată.

De ce simţea dintr-odată că profita de ea, că nu o aprecia destul, aşa cum crezuse de atâtea ori că o fac alţii?

Ştia de ce. Ştia exact de ce, recunoscu el în timp ce toca şi mărunţea.

Privirea ei, când ochii li se întâlniseră în oglindă, secunda aceea de tristeţe, înainte ca frustrarea să-şi facă loc.

„Nu exersez.“

El chiar se gândise la flori, la brăţară. Dar instinctele Emmei nu fuseseră total greşite. La un anumit nivel, el chiar fusese… tulburat. Sau… la naiba, dacă mai ştia. Dar imaginea ei ţinând acel buchet îi dăduse o… lovitură, trebuia să recunoască. Doar pentru o secundă.

Şi o întristase, îi rănise sentimentele. Ultimul lucru din lume pe care şi-l dorea era să o întristeze.

Îl iertase, sau trecuse cu vederea, sau ignorase totul. „Nu datorită brăţării“, se gândi el. Nu era genul care aşteaptă cadouri sau care stă bosumflat din cauza unei supărări.

Ea era… Emma.

Poate că nu o apreciase mereu. Dar nu se va mai întâmpla aşa ceva, pentru că îşi dăduse seama. O să fie mai atent, de-acum înainte. Doar pentru că se vedeau de… Îşi crestă degetul mare din cauza şocului… şapte săptămâni. Nu, aproape opt, adică de două luni. Ceea ce însemna, practic, aproape un anotimp întreg.

Un sfert de an, aproape.

Trecuse foarte mult de când măsurase timpul petrecut exclusiv cu o femeie în luni de zile.

În câteva săptămâni, vor fi fost împreună toată primăvara şi începutul verii.

Şi nu avea nimic de obiectat, realiză el. Era mai mult decât O.K.

Nu mai exista nimeni altcineva cu care ar fi vrut să fie.

Se simţea bine. Orice ar fi însemnat asta, se simţea bine ştiind că ea se va întoarce în curând şi vor mânca împreună pe terasă.

Îşi turnă un pahar de vin, în timp ce începu să călească usturoiul.

– Pentru restul primăverii, spuse el, ridicând paharul, şi pentru vara ce urmează.

– Alarmă de gradul zero! citi Emma pe ecranul pagerului prins de pantaloni, din vârful scării unde se afla, cu mâinile pline de ghirlande delicate. La naiba. La naiba. Alarmă de gradul zero. Beach, va trebui să termini ghirlanda. Tiff, decoraţiunile. Tink, preia conducerea.

– Cu grijă, spuse Jack, apropiindu-se s-o susţină, în timp ce cobora. Nu e o urgenţă naţională.

– Ba este, când Paker trimite o alarmă de gradul zero. Vino cu mine. Câteodată, încă o pereche de mâini, mai ales masculine, pot fi de ajutor. Dacă e doar o chestie ce o putem rezolva noi, fetele, te poţi întoarce aici, să ajuţi la îmbrăcarea scaunelor. Fir-ar să fie! Şi doar mă încadrasem în program.

– O să te descurci.

Emma se mişca precum fulgerul, de-a lungul terasei, în sus pe scări– care trebuiau şi ele aranjate– şi prin uşa coridorului ce ducea la apartamentul miresei.

Ajunse direct în mijlocul isteriei.

Un grup mic de oameni aglomera holul, toţi îmbrăcaţi în diferite stadii. Vocile ascuţite abia se auzeau. Lacrimile curgeau râu.

În mijlocul acestora, Parker arăta ca o insulă calmă în mijlocul mării furtunoase. Dar Emma recunoscu urmele de disperare de la suprafaţă.

– Oameni buni! Totul o să fie bine. Dar trebuie să vă calmaţi şi să ascultaţi. Vă rog, doamnă Carstairs, vă rog, luaţi loc aici. Staţi jos, luaţi o gură de aer.

– Dar copilul meu, copilul meu!

– Haideţi acum, luaţi un loc, spuse Carter, făcându-şi loc prin mulţime– un suflet viteaz– şi luând-o de braţ pe femeia care plângea.

– Trebuie să facem ceva. Trebuie să facem ceva.

Emma o recunoscu pe mama miresei. Nu plângea– încă –, dar faţa ei se apropia de culoarea sfeclei coapte. Exact în momentul în care Emma se apropia să o ia pe mama miresei, sau pe oricine altcineva, de pe capul lui Parker, un fluierat ascuţit despică aerul, făcând o linişte totală.

– O.K., toată lumea, opriţi-vă! ordonă Laurel, acoperită de un şorţ stropit cu ceea ce părea a fi sos de zmeură.

– Domnule Carstairs, ce-ar fi să luaţi loc alături de soţia dumneavoastră un moment, spuse Parker, profitând de linişte. Mirele, dacă tu şi grupul tău veţi merge înapoi în apartamentul vostru, Carter o să vă dea o mână de ajutor. Doamnă Princeton, Laurel o să vă ducă pe dumneavoastră şi pe soţul dumneavoastră jos. O să beţi un ceai. Daţi-mi un sfert de oră. Jack, poţi merge şi tu cu Laurel? O să le aducem doamnei şi domnului Carstairs nişte ceai aici.

– Vreo şansă să primim whisky? întrebă domnul Princeton.

– Sigur că da. Doar spuneţi-i lui Jack ce doriţi. Emma, aş avea nevoie de tine în apartamentul miresei. Un sfert de oră, toată lumea. Staţi, vă rog, calmi.

– Ce s-a întâmplat? întrebă Emma.

– Pe scurt. Două dintre domnişoarele de onoare suferă de mahmureală serioasă şi a treia vomita eroic în baie, acum câteva momente. Mama mirelui a avut o cădere nervoasă atunci când s-a dus în apartamentul mirelui să-şi vadă fiul, lucru care a enervat-o pe mama miresei– nu se înţeleg prea bine. Au fost discuţii, spiritele s-au încins şi au continuat să se încingă în timp ce femeile se îndreptau spre apartamentul miresei. Se pare că toată această dramă a declanşat travaliul principalei domnişoare de onoare, care este însărcinată în opt luni.

– O, Doamne! E în travaliu? Acum?

– Sunt contracţii Braxton Hicks, spuse Parker, a cărei faţă era imaginea hotărârii clare şi a voinţei incontestabile. Or să fie doar contracţii Braxton Hicks. Soţul ei l-a sunat pe doctor, şi domnişoara de onoare l-a convins să ne lase pe noi să cronometrăm contracţiile deocamdată. Mac, mireasa şi restul lumii care nu vomită sau nu geme în momentul ăsta, sunt cu ea. Ea şi mireasa sunt singurele cu capul limpede. În afară de Mac.

Parker trase aer în piept şi deschise uşa apartamentului miresei.

Domnişoara de onoare era întinsă pe mica sofa, palidă, dar aparent calmă, iar mireasa– având o pelerină pentru tuns peste corset şi jartiere– era îngenuncheată lângă ea. În cealaltă parte a camerei, Mac îi oferi o compresă rece unei alte domnişoare de onoare.

– Cum te descurci? întrebă Parker, apropiindu-se repede de femeia însărcinată. Vrei să-l chem pe soţul tău?

– Nu. Lasă-l să stea cu Pete. Sunt bine, serios. N-am mai avut nimic în ultimele zece minute.

– Aproape doisprezece contracţii în curând, spuse mireasa, arătându-i cronometrul.

– Maggie, îmi pare aşa de rău.

– Nu mai spune asta, o rugă mireasa, mângâindu-şi prietena pe umăr. Totul o să fie bine.

– Ar trebui să-ţi termini de aranjat părul şi machiajul. Ar trebui să…

– Pot aştepta. Totul poate aştepta.

– De fapt, e o idee bună, spuse Parker cu un ton ce reuşi să fie şi vioi, şi serios, şi vesel, în acelaşi timp. Dacă nu te simţi bine aici, Jeannie, te putem muta în camera mea. E mai linişte.

– Nu, stau bine aici, serios. Şi mi-ar plăcea să privesc. Cred că o să adoarmă la loc, spuse, mângâindu-şi curba burţii. Sincer. Jan e într-o stare mai proastă decât mine.

– Sunt o idioată, spuse domnişoara cu tenul palid, închizând ochii. Maggie, împuşcă-mă.

– O să trimit nişte ceai şi pâine prăjită sus. Îţi va prinde bine. Între timp, Emma şi Mac sunt aici pentru a vă ajuta. Mă întorc în două minute. Dacă mai are contracţii, îi spuse Parker discret Emmei, mă suni.

– Poţi fi sigură. Vino, Maggie, hai să te facem superbă, spuse Emma şi o ridică pe Maggie în picioare, îndreptând-o spre coafeză şi apoi aşezându-se cu cronometrul în mână lângă viitoarea mamă. Deci, Jeannie, e băiat?

– Da, primul. Mai am vreo patru săptămâni. Am fost la control joi. Totul este bine. Suntem bine. Ce mai face mama mea?

Îi trebuiră câteva secunde Emmei pentru a-şi aduce aminte că Jeannie era sora mirelui.

– E bine. Fericită şi emoţionată, desigur, dar…

– E un dezastru, râse Jeannie. O singură privire către Pete, atât de arătos în costumul lui, şi e terminată. Am auzit până aici bocetele.

– Care normal că au enervat-o pe mama mea, spuse Maggie de pe scaunul ei. Apoi s-au luat la harţă ca nişte pitbulli. Jan a vomitat în baie, iar Shannon s-a făcut covrig.

– Sunt mai bine acum, spuse Shannon, o brunetă micuţă care sorbea din ceea ce părea a fi o băutură cu ghimbir, făcându-le cu mâna din scaunul ei.

– Chrissy e bine, aşa că a dus copiii pe afară puţin. Ar trebui să se întoarcă în curând.

– Se pare că am depăşit limita de cincisprezece minute a contracţiilor, spuse Emma, privind-o pe Maggie şi considerând că lucrurile sunt sub control din punctul ăsta de vedere. Dacă Shannon este de acord, poate prelua ea cronometrul, iar eu o să mă duc să îi caut pe Chrissy şi pe copii. Fetiţa care duce florile, băieţelul care duce inelele?

– Da, te rog. Mersi mult. Aici e o nebunie.

– A fost şi mai rău de atât, spuse ea, dându-i cronometrul lui Shannon şi uitându-se încă o dată la Jeannie, ai cărei obraji se coloraseră din nou şi care chiar părea liniştită. Mac, te ocupi tu?

– Nici o problemă. Hei, haideţi să facem nişte poze!

– Eşti o femeie crudă, mormăi Jan.

Emma ieşi în grabă. O văzu pe mama mirelui pe terasă, plângând în hohote într-un şerveţel, în timp ce soţul ei o bătea pe umăr, spunându-i:

– Haide, Edie. Pentru numele lui Dumnezeu.

Se întoarse şi o luă spre scările principale.

– Care-i situaţia? întrebă Parker, care alerga deja în sus pe scări.

– Cred că am coborât la cod galben. Nu mai sunt contracţii, una dintre mahmureli e pe trecute, iar cealaltă… greu de spus. Mireasa îşi aranjează părul, iar eu am plecat să o aduc pe cealaltă domnişoară de onoare şi pe copii.

– Sunt în bucătărie, mănâncă nişte biscuiţi. I-ai tu pe copii şi trimite-o pe domnişoară sus. Doamna G. pregăteşte nişte ceai şi pâine prăjită. Vreau să-l verific pe mire şi să-i spun viitorului tătic că totul este bine.

– Am plecat. Mama mirelui e pe terasă, plângând isteric.

– Mă ocup eu de ea, spuse Parker, hotărâtă.

– Succes, spuse Emma, coborând scările şi îndreptându-se spre bucătărie, exact când Jack apăru din direcţia sălii mari.

– Te rog, spune-mi că nu e nici o femeie care naşte sus.

– Acea criză se pare că a trecut.

– Atunci, mulţumim lui Dumnezeu.

– Părinţii miresei?

– Sunt cu Carter. Se pare că e profesorul unui nepot. Iar mama se pare că-şi reface machiajul, sau ceva de genul ăsta.

– Bine. Trebuie să o aduc pe ultima domnişoară de onoare, să o trimit sus şi să mă ocup de fetiţa care duce florile şi de băieţelul care duce inelele.

– Cum zici tu, spuse el.

– Te pricepi destul de bine la copii, din câte ţin minte, spuse Emma, după o pauză.

– Mă descurc. Sunt, pur şi simplu, oameni mici de înălţime.

– Dacă ai putea să-l iei pe băieţel– are cinci ani– şi să te joci cu el vreo cincisprezece minute, m-ai ajuta. Îl poţi aduce în apartamentul mirelui imediat ce lucrurile sunt gata. Eu o să iau fetiţa sus, să o ajut să se îmbrace, spuse ea, uitându-se uşor nervoasă la pagerul care suna. Suntem pe cod galben în continuare, răsuflă ea. E bine.

– Copiii ăştia n-au părinţi? spuse el, urmând-o în bucătărie.

– Da, ambii fac parte din grupul de nuntă. Sunt frate şi soră, gemeni. Domnişoara de onoare care este cu ei e mama lor. Tatăl este cavaler de onoare, deci îl poţi duce pe băieţel sus în zece-cincisprezece minute. Să le mai dăm câteva minute, pentru a se linişti lucrurile. Odată ce termin cu fetiţa, trebuie să mă întorc afară şi să termin de aranjat zonele exterioare. Deci…

O luă înainte, afişând un zâmbet mare şi vesel pe faţă, înainte de a intra în bucătărie.

După o oră, mireasa şi domnişoarele erau aranjate, mirele şi cavalerii, pregătiţi. În timp ce Mac îi organiza pentru pozele formale, iar Parker ţinea mamele la distanţă, Emma termină decorurile exterioare.

– Vrei o slujbă? îl întrebă ea pe Jack, în timp ce o ajuta să îmbrace ultimul rând de scaune.

– Clar, nu. Nu ştiu cum faci asta în fiecare weekend.

– Nu este niciodată plictisitor, spuse ea, prinzând suporturile pline cu bujori de anumite scaune. Tink, trebuie să fug acasă să mă schimb. Sosesc oaspeţii.

– Suntem în regulă aici.

– Parker a estimat că vom întârzia doar zece minute, ceea ce este un miracol. Este mâncare pentru voi toţi în bucătărie, atunci când terminaţi. Mă întorc în cincisprezece minute. Jack, ia-ţi ceva de băut.

– Asta şi plănuiesc să fac.

Se întoarse după douăsprezece minute, timp în care-şi schimbase hainele de lucru cu un costum negru simplu. Începu să prindă cocarde, cu vocea lui Parker în căşti.

– Suntem gata să începem în apartamentul miresei. Dăm drumul la muzică. Plasatorii pot aranja oaspeţii.

Emma ascultă numărătoarea inversă, în timp ce aranja revere şi glumea cu mirele. O văzu pe Parker aranjându-i pe părinţi, şi pe Mac pregătindu-se pentru poze.

Se opri un moment, doar câteva clipe, pentru a admira peisajul de afară. Husele perfect albe de pe scaune erau fundalul ideal pentru flori. Toate tonurile de verde şi roz, de la cele mai palide la cele mai tari, înflorind alături de strălucirea de tul şi mătase.

Apoi, pauza luă sfârşit, mirele ocupându-şi locul, la fel şi mamele– una înlăcrimată, cealaltă poate puţin ameţită de whisky.

Se întoarse să ia buchetele şi să le împartă, în timp ce Parker pregătea domnişoarele de onoare.

– Toate arătaţi superb. Mai rezişti, Jeannie?

– E treaz, dar e cuminte.

– Maggie, eşti uimitoare.

– A, nu, te rog, spuse mireasa, făcându-şi vânt cu o mână. Nu credeam că mă voi emoţiona, dar sunt foarte aproape de limită. Cred că o să-i fac concurenţă serioasă soacrei mele.

– Inspiră şi expiră, îi spuse Parker. Uşor şi încet.

– O.K. O.K. Parker, dacă vreodată trebuie să declar război cuiva, tu vei fi generalul meu. Emma, florile sunt… Inspir, expir. Tati.

– Nu începe, spuse el, strângând-o de mână. Vrei să te conduc smiorcăindu-mă ca un copil?

– Haide, spuse Parker, strecurându-şi mâna sub voal şi ştergându-i uşor ochii miresei. Capul sus şi zâmbeşte. O.K., numărul unu, poţi pleca.

– Ne vedem de partea cealaltă, Mags, spuse Jan încă uşor palidă, dar radioasă, pornind.

– Şi doi… pleacă.

Terminându-şi treaba pentru moment, Emma o lăsă pe Parker să se ocupe de restul.

– Trebuie să recunosc, spuse Jack, aflat lângă ea, că nu credeam că veţi reuşi de data asta. Nu aşa de uşor. Nu sunt doar impresionat, ci aproape perplex.

– Ne-am confruntat cu situaţii mult mai rele.

– Uau, spuse el când îi văzu ochii plini de lacrimi.

– Da, ştiu. Câteodată, pur şi simplu, mă loveşte. Cred că e din cauza felului în care s-a comportat mireasa– criză după criză –, şi apoi era să cedeze chiar în momentul ei cel mare. Dar rezistă. Uite-te doar la zâmbetul ei. Şi uite-te la el, cum o priveşte, spuse ea, suspinând. Câteodată, pur şi simplu, mă loveşte, repetă ea.

– Cred că meriţi asta, spuse Jack, oferindu-i un pahar de vin.

– O, da, chiar merit. Mersi, spuse ea, prinzându-l de braţ şi sprijinindu-şi capul pe umărul lui, în timp ce privea nunta.