capitolul 16

După terminarea evenimentului, se relaxară cu toţii un timp în salonul familiei. Apreciind fiecare clipă, Emma îşi savura al doilea pahar de vin.

– Nici o problemă vizibilă, spuse, relaxându-şi umerii şi mişcându-şi picioarele desculţe. Şi asta e tot ce contează. Cred că cei care au participat vor spune poveşti despre mahmureli, certuri între mame şi alerte de naştere săptămâni întregi. Dar, într-un fel, asta face fiecare nuntă unică.

– Nu aş fi crezut că cineva poate plânge, aproape fără pauză, timp de şase ore, spuse Laurel, luând o aspirină cu nişte apă minerală. Ai fi crezut că e înmormântarea fiului ei, nicidecum nunta.

– O să trebuiască să prelucrez intens fotografiile mamei mirelui. Şi chiar şi aşa… Mac ridică din umeri. Cred că e o mireasă curajoasă aceea care acceptă o soacră care efectiv a urlat în timp ce au spus „da“, spuse Mac, lăsându-şi capul pe spate şi redând perfect de înfricoşător urletul doamnei Carstairs.

– Capul meu, mormăi Laurel. Capul meu.

– Nu ştiu ce ziceţi voi, dar pe mine femeia aia m-a speriat, spuse Carter cocoţat pe braţul canapelei, râzând de Mac şi bătând-o înţelegător pe Laurel pe umăr.

– Cred că parte a problemei a fost nepotul aflat pe drum. A fost prea mult pentru ea.

– Atunci ar fi trebuit să-i dea cineva un Valium, îi spuse Laurel Emmei. Şi nu glumesc deloc. Am tot aşteptat să se arunce peste tortul de nuntă– de parcă ar fi fost un rug funerar.

– Mamă, ce poză ar fi ieşit, oftă Mac. Regrete.

– Carter, Jack, spuse Parker, ridicându-şi sticla cu apă. M-aţi ajutat enorm. Dacă aş fi ştiut că mama mirelui este o bocitoare, aş fi luat măsuri de precauţie dinainte, dar n-a avut nimic la repetiţie. Părea chiar fericită.

– Pun pariu că i-a dat cineva pastile, spuse Laurel.

– Ce fel de măsuri? întrebă Jack.

– A, păi sunt tot soiul de trucuri ale meseriei, zâmbi Parker secretoasă. Poate că nu aş fi reuşit să o opresc să bocească pe toată durata ceremoniei, dar aş fi împiedicat-o să-i supere pe mire şi pe mireasă cât timp se pregăteau. Dacă Pete şi Maggi nu ar fi rămas calmi, am fi avut un mare dezastru de rezolvat. De obicei, dacă îi ţii pe cei foarte emotivi ocupaţi, dându-le mici sarcini, totul e în regulă.

– Cu siguranţă, asta m-a oprit pe mine din plâns, spuse Jack.

– Va trebui să ne descurcăm mâine fără trupele de rezervă, spuse Mac, lovindu-l prieteneşte pe Carter din scaunul ei. Ne părăsesc pentru meciul Yankees.

– Apropo de ziua de mâine, mă duc sus să cad lată, ca să mă pot trezi a doua zi, spuse Laurel, ridicându-se. Noapte bună, copii.

– Ăsta e semnalul nostru. Hai să ne retragem, profesore. Doamne, mă omoară picioarele.

Carter se întoarse cu spatele, făcându-i semn lui Mac să se suie în cârca lui.

– Asta chiar că e dragoste, spuse ea, râzând, în timp ce-i sări în cârcă şi-l pupă pe cap. El, pentru că s-a oferit, şi eu, pentru că am încredere că profesorul amabil n-o să se împiedice şi-o să mă scape. Ne vedem mâine. Diii!

– Vai, ce simpatici sunt, zâmbi Emma, privindu-i. Nici măcar înfricoşătoarea Linda nu le poate ştirbi din strălucire.

– A sunat-o pe Mac azi-dimineaţă, îi spuse Parker.

– La naiba.

– I-a spus lui Mac că s-a răzgândit şi că îi aşteaptă pe ea şi pe Carter la nunta ei, în Italia, săptămâna viitoare. Bineînţeles că a dramatizat totul şi a făcut-o să se simtă vinovată pe Mac, atunci când i-a spus că nu are cum să zboare în Italia aşa, fără preaviz.

– Mac nu mi-a spus nimic.

– N-a vrut să discute despre asta în timpul evenimentului. Linda a sunat, bineînţeles, exact când Mac îşi pregătea echipamentul pentru nunta de dimineaţă. Dar ideea este că ai dreptate, nu le poate ştirbi din strălucire. Înainte să apară Carter, un telefon ca ăsta ar fi terminat-o pe Mac. N-a fost plăcut, dar a trecut peste, l-a dat de-o parte.

– Puterea lui Carter învinge puterea Lindei. Îi datorez un pupic mare.

– Îl văd eu mâine, dacă vrei să mi-l dai mie, sugeră Jack.

Emma se aplecă şi-l pupă uşor.

– Cam zgârcit.

– E pentru un prieten. O.K., acum o să mă ridic şi o să plec acasă.

– Ne vedem pentru discuţia de la opt, îi aminti Parker.

– Da, da, spuse ea, căscând. Ce părere ai despre luatul în cârcă? îl întrebă pe Jack.

– Îmi place asta mai mult, spuse el, luând-o în braţe, cu o mişcare intenţionat dramatică.

– Uau. Şi mie. Noapte bună, Parker.

– Noapte bună, spuse Parker, privindu-l uşor melancolică pe Jack cum o scoate pe Emma din salon într-o mişcare demnă de Rhett Butler.

– Super ieşire, spuse Emma încântată, lipindu-şi buzele de obrazul lui Jack. Nu trebuie să mă cari tot drumul până acasă.

– Crezi că am de gând să-l las pe Carter să mă umilească? Nu ştii nimic despre competiţia adevărată. Îmi pare bine să o văd aşa fericită pe Mac, adăugă el. Am fost pe aici de câteva ori, când Linda îşi făcea numărul. Nu-i plăcut să priveşti.

– Ştiu, spuse Emma, trecându-şi degetele alene prin părul lui decolorat de soare. E singura persoană pe care chiar nu o plac deloc. Înainte, încercam să-i găsesc scuze, apoi am realizat că nu există nici una.

– S-a dat la mine o dată.

– Ce? spuse Emma, uitându-se la el. Mama lui Mac s-a dat la tine?

– Acum mult timp. De fapt, s-a mai întâmplat o dată, mai recent. Deci două tentative. Prima dată eram încă la universitate şi petreceam câteva săptămâni aici, în timpul vacanţei de vară. Mergeam cu toţii la o petrecere, şi-am zis să trec s-o iau pe Mac. Pe atunci nu avea maşină. Mama ei a deschis uşa şi mi-a aruncat genul acela de privire pe care, în general, nu o primeşti de la mame, iar apoi m-a înghesuit practic într-un colţ, până a coborât Mac. A fost… interesant, şi da, înspăimântător. Linda cea Înfricoşătoare. Bun nume.

– Câţi ani aveai, douăzeci? Ar trebui să-i fie ruşine. Ar trebui arestată. Sau ceva. Acum îmi displace chiar mai tare. Nu credeam că e posibil.

– Am supravieţuit. Dar dacă mai încearcă din nou, mă bazez pe tine să mă aperi. Şi sper că va fi mult mai bine decât ai făcut-o cu Înfricoşătoarea Kellye.

– Într-o zi, tot o să-i spun ce cred despre ea. Lindei, nu lui Kellye. Şi, dacă apare cumva la nunta lui Mac şi încearcă să facă vreo figură, s-ar putea să devin violentă.

– Pot să mă uit?

– O sun pe mama mâine, doar ca să-i spun că e minunată, spuse ea, sprijinindu-şi iar capul pe umărul lui şi sărutându-l din nou pe obraz. Şi tu la fel. Este prima dată când sunt dusă în braţe, în lumina lunii.

– De fapt, cerul e cam acoperit de nori.

– Nu şi de unde privesc eu, zâmbi ea.

Jack îşi studie cărţile din mână. Seara de poker mersese bine pentru el, până la momentul respectiv, dar perechea de doi nu arăta prea promiţător. Verifică, aşteptând ca pariul să facă turul mesei. Când ajunse la doctorul Rod, adăugă douăzeci şi cinci. În afară de el, Mal ieşise. Del îşi aruncă şi el jetoanele. Peisagistul Frank făcu acelaşi lucru. Avocatul Henry ieşi.

Jack se gândi puţin, apoi aruncă şi el douăzeci şi cinci.

Del scoase prima carte şi apoi puse cele trei cărţi pe masă. As de treflă, zece de romb, patru de romb.

Posibil culoare, posibil chintă. Şi ei aveau o amărâtă de pereche de doi.

Se uită în jur.

Rod mai adăugă douăzeci şi cinci.

Carter ieşi, Del şi Frank pariară şi ei.

Stupid, se gândi Jack, dar avea un sentiment. Câteodată, sentimentele meritau douăzeci şi cinci.

Îşi adăugă jetoanele la grămadă.

Del aruncă o carte şi o întoarse pe următoarea. Doi de romb.

Lucrurile deveneau interesante. Totuşi, ştiind cum juca Rod, verifică.

Rod mai adăugă încă douăzeci şi cinci, iar Del crescu cu încă douăzeci şi cinci.

Frank ieşi. Jack se gândi la cei trei doiari. Dar tot mai avea un sentiment.

Aruncă cei cincizeci la grămadă.

– Mă bucur că nu te-am speriat. Încerc să câştig aici. Am nevoie să măresc potul, rânji Rod. Tocmai m-am logodit.

– Serios? spuse Del, privindu-l. Cădem pe capete.

– Felicitări, spuse Carter.

– Mersi. Hai să-l mai creştem cu cincizeci. M-am gândit, ce rost are să mai aştept? Aşa că am făcut saltul. Ea tot îmi zice să trecem pe la firma surorii tale. Poate poţi să-mi faci o reducere de partener de poker.

– Nici o şansă, spuse Del, numărând jetoanele. Dar pun şi eu cincizeci. Având în vedere că e, probabil, sfârşitul pokerului şi al trabucurilor, pentru tine.

– Pe naiba, Shell nu e aşa. E rândul tău, Jack.

Probabil că are doi aşi în mână, se gândi Jack. Rod nu blufa niciodată, sau o făcea, dar atât de prost, că vedeai prin el ca printr-o fereastră de sticlă transparentă. Doi aşi sau nişte romburi bunicele. Totuşi…

– Merg. Consideră-l un cadou de logodnă.

– Apreciez. Ne gândeam la iunie, anul viitor. Shell vrea nuntă mare. Eu mă gândisem, hei, putem zbura pe vreo insulă în timpul iernii, să ne bronzăm, să ne distrăm şi să ne căsătorim. Dar ea vrea nuntă cu tot tacâmul.

– Şi aşa începe totul, spuse Mal pe un ton dramatic.

– Şi tu faci nuntă mare, nu-i aşa, Carter?

– Mac se ocupă cu asta. Fac o treabă excelentă. Iese ceva cu adevărat special. Personalizat.

– Nu te mai gândi, îi spuse Mal lui Rod. Oricum n-o să ai nici un cuvânt de spus. Doar învaţă să repeţi „sigur, iubito“ de câte ori te întreabă dacă îţi place ceva, dacă vrei ceva sau dacă veţi face ceva.

– De parcă ştii tu atâtea. N-ai fost niciodată în situaţia asta.

– Aproape am fost. Nu am spus „sigur, iubito“ destul de des, zise Mal, privindu-şi vârful trabucului. Din fericire.

– O să-mi placă să fiu căsătorit, spuse Rod, împingându-şi ochelarii în sus pe nas. Aşezat, aranjat. Presupun că şi tu te îndrepţi în aceeaşi direcţie, Jack.

– Poftim?

– Tu şi florăreasa aceea mişto sunteţi apropiaţi de ceva vreme. Ai ieşit de pe piaţă.

– Jucăm poker sau începem să discutăm despre locul cununiei lui Rod, întrebă Del, ţinându-şi cu dinţii trabucul. Am rămas doar trei jucători.

Del întoarse ultima carte, dar Jack era prea ocupat, holbându-se la Rod, pentru a observa.

– E rândul meu. Şi pariez tot.

– Foarte interesant, Rod, spuse Del cu o faţă amabilă, pufăind din trabuc. Mă bag şi eu. Tu ce faci, Jack? Mergi sau te arunci?

– Ce?

– E rândul tău, frate.

– A, da. Ieşit de pe piaţă? Ce înseamnă asta? Luă o gură lungă de bere, impunându-şi să se concentrez. Şi văzu că ultima carte întoarsă erau doi de inimă roşie.

– Merg.

– Am trei aşi.

– Şi eşti terminat, spuse Del, întorcându-şi cărţile. Pentru că eu am două romburi de aur, la fel ca inelul pe care l-ai pus pe degetul iubitei tale. Culoare.

– Fir-ar să fie. Credeam că n-ai nimic.

– Credeai prost. Jack?

– Ce?

– La naiba, Jack, arată-ţi cărţile sau aruncă-le.

– Scuze, spuse el, revenindu-şi. Îmi pare rău de aşi şi de romburi. Dar eu am doiarii aştia mici, care se adună cu cei de pe masă şi fac patru. Cred că iau eu tot.

– Ai făcut patru doiari cu ultima carte? spuse Rod, scuturându-şi capul. Eşti al naibii de norocos.

– Da. Al naibii de norocos.

După ce terminară jocul, şi Jack se văzu cu banii câştigaţi, după ce primi taxa de intrare de cincizeci de dolari de la fiecare, ieşi împreună cu Del pe terasa din spate.

– Dacă tot mai bei o bere, te gândeşti să rămâi aici în seara asta?

– Ar fi o idee, spuse Jack.

– Faci tu cafeaua de dimineaţă.

– Am o întâlnire devreme, deci cafeaua va fi gata pe la şase.

– Bine. Eu am o depoziţie pentru un divorţ. Doamne, urăsc când prietenii mă presează să mă ocup de divorţul lor. Urăsc cazurile de divorţ.

– Ce prietenă?

– Nu o cunoşti. Ne-am întâlnit din când în când în timpul liceului. A ajuns să se căsătorească cu tipul ăsta şi să se mute la New Haven acum vreo cinci ani. Doi copii, spuse el, scuturând uşor capul şi luând o gură de bere. Acum s-au hotărât că nu suportă nici să se vadă unul pe celălalt, şi ea s-a mutat înapoi aici şi stă cu părinţii, până se va decide ce naiba vrea să facă mai departe. El este nervos că ea vrea să locuiască aici, şi asta complică programul de vizite, spuse el, înclinându-şi sticla la stânga. Ea e enervată că a renunţat la carieră pentru a face pe mama, adăugă, înclinând sticla spre dreapta. El nu a apreciat-o destul, ea nu a înţeles presiunea sub care se afla el. Lucrurile obişnuite.

– Credeam că nu o să te mai ocupi de divorţuri.

– Când o femeie ai cărei sâni i-ai pipăit la un moment dat intră în biroul tău şi-ţi cere ajutorul, e greu să spui nu.

– Adevărat. Nu se întâmplă des în domeniul meu, dar e adevărat.

– Poate că ai pipăit mai mulţi sâni decât mine, spuse Del, zâmbindu-i pe deasupra sticlei de bere.

– Am putea face un concurs.

– Dacă ţii minte toate perechile de sâni pe care le-ai atins, înseamnă că nu au fost prea multe.

– Ar trebui să mergem la Vegas, spuse Jack, râzând din scaunul lăsat pe spate.

– Pentru sâni?

– Pentru… Vegas. Câteva zile la cazinouri şi apoi un bar topless. Deci da, ar fi vorba şi despre nişte sâni. Pur şi simplu, să stăm împreună câteva zile.

– Urăşti Vegasul.

– Ură este un cuvânt dur. Nu, mai bine am putea merge la St. Martin sau St. Barts. Sau altundeva. Stăm prin baruri, ne plimbăm pe plajă. Mergem la pescuit de mare adâncime.

– Vrei să pescuieşti? spuse Del, ridicând din sprânceană. Din câte ştiu, nici măcar n-ai ţinut o undiţă în mână vreodată.

– Există un început pentru orice.

– Te mănâncă tălpile?

– Pur şi simplu, mă gândeam să plecăm pentru câteva zile. Se apropie vara. Am fost blocat iarna trecută cu lucrul, şi a trebuit să-mi scurtez săptămâna petrecută la Vail la numai trei zile. Deci am putea recupera.

– Cred c-aş putea să-mi iau un weekend prelungit.

– Bun. Aşa vom face, spuse Jack satisfăcut, luând încă o gură de bere. Ciudat cu Rod.

– Ce anume?

– Că s-a logodit. Aşa, din senin.

– Este cu Shelly de câţiva ani. Nu e chiar din senin.

– Nu a spus niciodată nimic despre căsătorie, insistă Jack. Nu mi se părea genul. Adică, un tip cum e Carter, da. El e genul. Să vină acasă de la muncă în fiecare seară, să-şi pună papucii.

– Papucii?

– Ştii ce vreau să zic. Să vină acasă, să pregătească o cină mică, să mângâie pisica cu trei picioare, să se uite puţin la televizor, poate să se culce cu Mac, dacă atmosfera e potrivită.

– Ştii că încerc să nu mă gândesc la Mac şi la culcat, în aceeaşi propoziţie.

– Să se trezească a doua zi, s-o ia de la capăt, continuă Jack cu un ton ce devenea critic. Să adauge câţiva copii pe parcurs, poate un căţel cu un ochi, care să meargă cu pisica cu trei picioare. Să facă sex mai puţin, pentru că va avea trei copii care aleargă prin casă. Pescuitul de mare adâncime şi barurile topless vor fi doar o amintire, pentru că vor apărea, în schimb, excursii de coşmar la mall, o nenorocită de maşină de familie şi fonduri pentru şcoala copiilor. Şi, Dumnezeule! spuse el, ridicând mâinile în aer. Dumnezeule, acum ai patruzeci de ani şi eşti antrenor la grupa mică şi, probabil, ai făcut burtă, pentru că cine naiba are timp să meargă la sală când trebuie să ajungi la piaţă şi să cumperi lapte şi pâine. Apoi, cât ai clipi, ai cincizeci de ani şi adormi în fotoliu, uitându-te la reluări ale serialului Lege şi ordine.

Del nu spuse nimic timp de un minut, studiindu-i faţa lui Jack.

– E un rezumat destul de interesant al vieţii lui Carter, pentru următorii douăzeci şi cinci de ani. Sper să-l numească pe unul dintre copii după mine.

– Aşa merg lucrurile, nu? spuse Jack, neînţelegând panica şi şuvoiul pe care îl simţea crescând în piept şi la care nu voia să se gândească. Partea bună este că Mac nu va veni la tine să divorţeze, pentru că, probabil, relaţia lor o să meargă. Şi ea nu este genul care să se crizeze că el iese la o seară de poker sau care să-i servească replica „nu mă duci niciodată nicăieri“.

– Şi Emma este?

– Ce? Nu. Nu vorbeam despre Emma.

– Nu?

– Nu, spuse Jack, respirând, şocat de propriile cuvinte. Lucrurile cu Emma stau bine. Sunt O.K. Eu vorbesc doar aşa, în general.

– Şi, în general, căsătoriile sunt fotolii şi maşini de familie, respectiv sfârşitul vieţii?

– Poate fi vorba şi despre o canapea şi o maşină combi. Cred că sunt din nou la modă. Ideea e că Mac şi Carter or să se descurce. Deci… bravo lor. Nu toată lumea se descurcă.

– În primul rând, depinde de dinamică.

– Dinamica se schimbă. De-asta ai o depoziţie mâine, spuse el mai calm, ridicând din umeri. Oamenii se schimbă, iar elementele, circumstanţele şi situaţiile evoluează.

– Da, aşa este. Şi cei care ţin la ceea ce au lucrează încontinuu pe parcursul acestei evoluţii.

– Brusc, eşti un fan al căsătoriei? îl întrebă, încruntându-se, mirat şi iritat fără motiv.

– Nu am fost niciodată un oponent. Provin dintr-o familie de cupluri căsătorite. Cred că ai nevoie de mult curaj sau de o credinţă oarbă pentru a intra într-o căsnicie, şi de multă muncă şi o capacitate imensă de adaptare, pentru a o păstra. Ştiindu-i pe Mac şi pe Carter, şi trecutul lor, aş spune că ea are curajul, iar el, credinţa oarbă. E o combinaţie bună. Eşti îndrăgostit de Emma? întrebă, după un moment de pauză, în care îşi studiase berea.

– Am spus că nu este vorba despre ea, zise Jack, alungând cu bere panica reapărută. De noi. Nimic de genul ăsta.

– Astea sunt vrăjeli, Jack. Stăm aici, bând ultima bere, după o seară în care tu ai câştigat şi eu am ieşit aproape ultimul. În loc să faci mişto de mine, discutăm despre căsătorie şi despre pescuitul de mare adâncime. Nici una dintre activităţile astea nu te-a interesat vreodată în mod special.

– Cădem pe capete. Ai spus-o chiar tu.

– Normal c-am spus-o. Şi aşa şi este. Tony face trei, chiar patru ani, în curând. Frank s-a căsătorit anul trecut, Rod este logodit. Mai e şi Carter. Eu nu sunt cu nimeni special în momentul de faţă, şi nici Mal, din câte ştiu. Mai rămâi doar tu. Acestea fiind spuse, ar fi surprinzător dacă micul anunţ al lui Rod nu ţi-ar aprinde beculeţele.

– Poate că încep să mă întreb care sunt aşteptările Emmei, asta-i tot. Lucrează în domeniul căsătoriilor.

– Nu, lucrează în domeniul nunţilor.

– O.K., ai dreptate. Provine dintr-o familie mare. O familie mare, apropiată şi, aparent, fericită. Şi chiar dacă nunţile şi căsătoriile sunt două lucruri diferite, una duce la cealaltă. În plus, una dintre cele mai bune prietene ale ei, din copilărie, se căsătoreşte. Ştii cum sunt ele patru, Del. Sunt ca un pumn. Poate că degetele se mişcă individual, dar fac parte din aceeaşi mână. Exact cum ai spus că sunteţi tu şi Mal, atunci, pe teren, la fel Laurel şi Parker din ceea ce-mi dau seama. Dar Mac? Asta schimbă lucrurile. Acum, unul dintre prietenii mei de poker o să facă planuri de nuntă cu ele. Asta schimbă lucrurile. Dacă mă gândesc, pot să pun pariu că şi ea îşi face planuri, spuse el, gesticulând cu berea.

– Ai putea face ceva extraordinar, având o discuţie cu ea.

– Dacă discuţi despre asta, deja eşti cu un pas mai aproape.

– Sau eşti cu un pas mai departe. În ce direcţie vrei să mergi, Jack?

– Vezi, tu deja mă întrebi, spuse Jack, îndreptând un deget spre Del, subliniindu-şi ideea. Mai mult ca sigur că o va face şi ea. Şi ce ar trebui să-i spun?

– Din nou, extraordinar. Ce-ai zice de adevăr?

– Nu ştiu care-i adevărul. „O.K.“, se gândi el, „asta e sursa panicii“. De ce crezi că o iau razna?

– Presupun că trebuie să-ţi dai seama. Nu ai răspuns încă la întrebarea principală. Eşti îndrăgostit de ea?

– Cum naiba ştie cineva asta? Şi, mai mult de atât, cum ştiu că voi rămâne aşa?

– Curaj, credinţă oarbă. Le ai sau nu le ai. Dar, din punctul meu de vedere, frate, eşti singurul care pune presiune pe tine. Gândeşte-te numai, spuse Del, încrucişându-şi picioarele şi luând o gură de bere.

– Nu vreau s-o rănesc. Nu vreau s-o dezamăgesc.

„Ascultă-te puţin“, se gândi Del. „Eşti deja scufundat, dar nu-ţi dai seama.“

– Nici eu nu vreau să se întâmple una ca asta, spuse el relaxat. Pentru că nu mi-ar plăcea să te bat.

– Mai degrabă nu ţi-ar plăcea să te bat eu, dacă ai încerca cumva.

Continuară şirul plăcut al insultelor până terminară de băut ultima bere.

Pentru că voia să supravegheze de aproape lucrurile la anexa lui Mac, Jack încercă să treacă pe acolo în fiecare zi. Avea, astfel, un loc de spectator la viaţa lui Mac şi a lui Carter.

În fiecare dimineaţă, îi vedea în bucătărie– unul hrănind pisica, altul turnând cafeaua. La un moment dat, Carter îşi scotea laptopul, iar Mac pleca să lucreze în studio.

Dacă trecea pe acolo după-amiază, era posibil să-l vadă pe Carter întorcându-se de la clădirea principală– dar niciodată, observă el, atunci când Mac era cu un client. Tipul probabil că avea radar, concluzionă Jack.

Câteodată, unul din ei sau amândoi ieşeau pe afară să vadă cum evoluează lucrurile, să pună întrebări, să-i ofere cafea sau ceva rece de băut, în funcţie de momentul zilei la care ajungea.

Ritmul îl fascină într-atât de mult, că îl opri pe Carter într-o dimineaţă.

– S-a terminat şcoala, nu-i aşa?

– Vara distracţiilor a început.

– Am observat că mergi la clădirea principală în majoritatea zilelor.

– E puţin cam aglomerat la studio zilele astea. Şi cam gălăgie, spuse Carter, aruncând o privire spre bâzâitul ferăstraielor şi bubuitul ciocanelor. Predau adolescenţilor, deci am un grad ridicat de toleranţă în ceea ce priveşte gălăgia, totuşi nu înţeleg cum poate Mac lucra în zgomotul ăsta. Nu pare să o deranjeze.

– Ce naiba faci toată ziua? Pregăteşti întrebări pentru testele-grilă din toamna viitoare?

– Frumuseţea testelor-grilă este că pot fi repetate la nesfârşit, pe parcursul anilor. Am nişte dosare.

– Da, sunt sigur. Deci?

– De fapt, folosesc una dintre camerele de oaspeţi, ca birou temporar. E linişte, şi doamna Grady mă hrăneşte.

– Înveţi?

– Păi, cam lucrez la o carte, spuse Carter, mişcându-şi picioarele de o manieră ce i se păru uşor jenată lui Jack.

– Pe bune?

– S-ar putea să fie chiar pe bune. Cel puţin, unele părţi sunt. Dar m-am gândit să aflu cum stă treaba vara asta.

– Asta e excelent. Cum ştii când a terminat Mac cu clienţii? Te sună ea să-ţi spună că te poţi întoarce acasă?

– Încearcă să-şi programeze clienţii dimineaţa, de câte ori are o şedinţă foto aici, şi să mute cât mai multe întâlniri la clădirea principală, cât se lucrează la construcţie. Pur şi simplu, îi verific agenda pentru ziua respectivă, ca să nu mă întorc în timpul unei şedinţe foto şi să-i distragă atenţia. E o metodă destul de simplă.

– Se pare că funcţionează pentru tine.

– Apropo de muncă, nu mă aşteptam ca lucrurile să meargă aşa de repede, spuse Carter, gesticulând spre studio. În fiecare zi apare ceva nou.

– Dacă vremea rămâne aşa şi trecem de inspecţie, vom continua în acelaşi ritm. E o echipă bună. Ar trebui să… Scuze, spuse el, când îi sună telefonul.

– Răspunde. Mă apuc şi eu de treabă.

– Cooke, spuse el la telefon, în timp ce Carter pleca. Da, sunt la lucrarea de pe domeniul Brown, zise Jack, îndepărtându-se de zgomot. Nu, nu putem pur şi simplu să… Dacă asta vor, va trebui să facem schimbările şi să obţinem o nouă aprobare.

Ascultă, plimbându-se mai departe.

Vizitele lui pe şantier îi oferiseră şi o idee clară despre rutina zilnică a Emmei. Clienţii veneau şi plecau non stop la începutul săptămânii. La mijlocul acesteia, se ocupa de livrări. Cutii peste cutii cu flori. Acum, probabil că lucra la ele, se gândi el. Începea devreme, de una singură. Tink sau ceilalţi probabil că urmau să vină mai târziu, să facă ce aveau de făcut.

La mijlocul zilei, dacă reuşea, lua o pauză şi stătea pe terasă. Dacă era şi el acolo, îşi făcea timp să stea cu el o vreme.

Cum i-ar fi putut rezista un bărbat Emmei atunci când stătea în lumina soarelui?

Iat-o acolo şi acum, observă el. Nu pe terasă, ci în genunchi, pe jos, cu părul prins sub o pălărie, în timp ce întorcea pământul cu o cazma.

– Spune-le două sau trei săptămâni, zise el, iar ea se întoarse, îşi ridică borul pălăriei şi îi zâmbi. Plec de aici în câteva minute. O să vorbesc cu şeful de şantier. Voi ajunge la birou în câteva ore. Nici o problemă.

– Ai destule flori? o întrebă, închizând telefonul şi privind întinderea de plante.

– Niciodată. Voiam să mai pun nişte plante anuale aici, în faţă. Arată bine pentru zona de evenimente.

– Tu arăţi bine, spuse el, aplecându-se şi sărutând-o. Mă gândeam că lucrezi înăuntru.

– N-am rezistat şi oricum nu durează mult. O să mai lucrez o oră în plus, la sfârşitul zilei, dacă va fi nevoie.

– Eşti ocupată după sfârşitul zilei?

– Depinde de ofertă, spuse ea, ridicându-şi capul şi aruncându-i o privire mortală pe sub borul pălăriei.

– Ce ai zice să mergem la New York să luăm cina? Într-un loc unde ospătarii sunt snobi, mâncarea este exagerat de scumpă, şi tu arăţi atât de bine, că eu nici măcar nu observ toate astea.

– Cu siguranţă nu voi fi obosită la finalul zilei.

– Bun. Trec să te iau pe la şapte.

– O să fiu gata. Şi, dacă tot eşti aici, spuse ea, încolăcindu-şi mâinile în jurul gâtului lui şi sărutându-l pasional şi ameţitor. Aşa sunt sigură că vii, murmură ea.

– Împachetează-ţi ceva.

– Poftim?

– Împachetează ce-ţi trebuie să rămâi peste noapte şi o să luăm o cameră de hotel în New York. O să avem o noapte plină.

– Serios? spuse ea, dansând pe loc. Dă-mi zece secunde şi împachetez chiar acum.

– Deci rămâne stabilit.

– Trebuie să mă întorc devreme, dar…

– Şi eu, spuse el, luându-i faţa în mâini şi sărutând-o. Aşa, sunt sigur că vii. Şapte, spuse el, ridicându-se.

Satisfăcut de ideea lui şi de reacţia ei, îşi scoase telefonul în drum spre maşină şi îşi puse asistenta să facă rezervările.